Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

Astăzi, 2 iulie 2017, am predicat la prima liturghie celebrată de părintele Robert Petrișor din parohia „Adormirea Maicii Domnului” – București. Dumnezeu a voit să joc un anumit rol în viața lui: mai întâi l-am botezat, în anul 1991, la biserica „Sf. Tereza” din București, unde eram paroh, și apoi l-am primit în Seminarul Mare de la Iași, în 2010, în calitate de rector. Mă bucur că a ales să devină preot. Mă rog să rămână un „uns” al Domnului, „mirosind a Dumnezeu” și cu inima frântă de iubirea lui Christos și a oamenilor. Înainte de a asculta predica, vă invit să citiți cuvintele Papei Francisc despre tentația clericalismului care stă la pândă nu doar în viața preotului, ci și a credincioșilor laici.

«Trebuie să pătrunzi în întuneric, în noaptea pe care o traversează mulți frați ai noștri. Să fim în stare să intrăm în contact cu ei, să ne facem simțită apropierea, fără să ne lăsăm învăluiți și condiționați de acel întuneric. A merge spre cei marginalizați, spre păcătoși nu înseamnă a permite lupilor să intre în turmă. Înseamnă a încerca să ajungi la toți făcând dovada milostivirii, cea pe care am experimentat-o noi primii, fără să cădem niciodată în tentația de a ne simți drepți sau perfecți. Cu cât este mai vie conștiința suferinței și a păcatului nostru, cu cât experimentăm mai mult iubirea și infinita milostivire a lui Dumnezeu asupra noastră, cu atât suntem mai capabili să stăm în fața celor mulți „răniți”, pe care-i întâlnim în drumul nostru, cu o privire de acceptare și de milostivire. Și, deci, evitând atitudinea cui judecă și condamnă de la înălțimea propriei suficiențe, căutând paiul din ochiul celuilalt fără să ia niciodată în seamă bârna din ochiul lui. Să ne amintim întotdeauna că Dumnezeul nostru se bucură mai mult pentru un păcătos care se întoarce la staul decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de transformare. Când cineva începe să se descopere bolnav sufletește, când Sfântul Duh – adică Harul lui Dumnezeu – acționează și mișcă inima spre o recunoaștere inițială a propriului păcat, trebuie să găsească ușile deschise, nu închise. Trebuie să găsească acceptare, nu judecată, prejudecată sau condamnare. Trebuie să fie ajutat, nu respins și ținut la margine. Uneori, creștinii, cu psihologia lor de învățați ai Legii, riscă să stingă ceea ce Sfântul Duh aprinde în inima unui păcătos, a cuiva care stă în prag, a cuiva care începe să simtă dorul de Dumnezeu. Dar aș vrea să subliniez o altă atitudine a învățaților Legii, pentru a spune cum de multe ori în ei există ipocrizia, o adeziune formală la Lege care ascunde răni foarte adânci. Isus folosește cuvinte foarte dure, îi numește „morminte văruite”, care respectă Legea doar aparent, dar înlăuntrul, în sine lor … ipocriți. Oameni care trăiau lipiți de litera Legii, dar neglijau iubirea, oameni care știau doar să închidă ușile și să traseze granițele. Capitolul 23 din Evanghelia după Matei e foarte limpede, trebuie să ne întoarcem acolo ca să înțelegem ce este Biserica și ce nu trebuie să fie niciodată. Este descrisă atitudinea celor care leagă poveri grele pe umerii oamenilor, dar ei nu vor să le miște nici măcar cu un deget, sunt cei cărora le plac primele locuri, care vor să fie numiți învățători. La originea acestor atitudine stă lipsa uimirii în fața mântuirii care ți-a fost dăruită. Când cineva se simte un pic mai sigur, începe să ia în posesie puteri care nu sunt ale sale, ci ale Domnului. Uimirea începe să se degradeze și asta se află la baza clericalismului sau a atitudinii celor care se simt curați. Adeziunea formală la reguli, la schemele noastre mentale predomină. Uimirea se degradează, credem că ne descurcăm singuri, că putem fi noi protagoniștii. Și dacă cineva este un slujitor al Domnului, sfârșește prin a se crede separat de popor, stăpân al doctrinei, titular al unei puteri, insensibil la surprizele lui Dumnezeu. „Degradarea uimirii” este o expresie care mie îmi spune mult. Uneori m-am surprins gândind că anumitor persoane foarte rigide le-ar face bine o alunecare, pentru că astfel, recunoscându-se păcătoase, l-ar întâlni pe Isus. Îmi revin în minte cuvintele slujitorului lui Dumnezeu, Ioan Paul I, care, în timpul unei audiențe de miercuri, a spus: „Domnului îi place mult umilința care, uneori, îngăduie păcate grave. De ce? Pentru ca aceia care le-au comis, după ce s-au căit, să rămână umili. Nu-ți vine să te crezi pe jumătate înger când știi că ai comis niște greșeli grave”. Și după câteva zile, cu altă ocazie, același Papa Luciani amintise că Sfântul Francisc de Sales vorbea despre „dragile noastre imperfecțiuni”: „Dumnezeu detestă greșelile. Dar pe de altă parte, într-un anume sens, îi plac greșelile, întrucât îi oferă ocazia să-și arate milostivirea, iar nouă – să rămânem umili, să înțelegem și să avem compasiune pentru greșelile aproapelui”.»

Din Papa Francisc, Numele lui Dumnezeu este Milostivire. Un dialog cu Andrea Tornielli, trad. Cerasela Barbone, Editura Trei, București 2016, pp. 80-84.

Ținând cont de practica pastorală și liturgică din Biserica Catolică din România, am tradus câteva cuvinte din textul de mai sus după cum urmează: „Isus” în loc de „Iisus”; „staul” în loc de „stână”; „locuri” în loc de „posturi”; „puteri” în loc de „facultăți”; „mântuire” în loc de „salvare”; „curați” în loc de „puri”; „învățători” în loc de „maeștri”.

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni, astăzi 29 iunie 2017, la catedrala sf. Iosif din București, după liturghia de hirotonire a doi preoți tineri – pr. Robert și pr. Cătălin – am celebrat liturghia în cinstea sfinților Petru și Paul la ora 12.15. În cadrul predicii am meditat despre Biserică. Pentru a înțelege ceva mai bine legătura noastră cu Isus Christos prin sfântul Apostol Petru, prin Biserică, vă invit să citiți gândurile fer. Paul VI, papă, despre Petru ca primul chemat împreună cu ceilalți unspreze discipoli ai lui Isus și semn al Bisericii voite de Christos.

«În fața minții noastre se ivește repede această întrebare: cine era Sfântul Petru? La această întrebare nu se poate răspunde imediat și complet. Dacă veți căuta cu ajutorul minții răspunsul veți observa că acesta se îndreaptă în două direcții: una care ține de omul Petru, care se numea Simon, fiul lui Iona, care îl avea drept frate pe Andrei, ambii din Betsaida Galileii, de meserie pescar, cu un temperament viu și entuziast, dar impresionabil etc.; adică răspunsul caută să traseze profilul biografic al Apostolului; iar Evangheliile și Faptele Apostolilor, Scrisorile Sfântului Paul și cele două Scrisori ale Sfântului Petru, precum și referințele istorice din alte documente ne oferă elemente suficiente și foarte interesante pentru a descris figura și viața lui; avem cărți foarte frumoase în această privință. Dar răspunsul acesta nu este suficient; avem nevoie de un alt răspuns, care caută elementele sale în cuvintele și în gândirea lui Isus, pentru a ști ce anume în mod real voia să facă din Simon, pe care l-a numit Petru. Da, ne interesează nu atât biografia, cât mai ales teologia Sfântului Petru, adică cine era Sfântul Petru potrivit voinței Domnului Nostru?

Răspunsul care pare să fie la îndemână – era discipolul, cel dintâi chemat Apostol împreună cu ceilalți unsprezece – se complică dacă ne amintim imaginile, figurile, metaforele de care s-a folosit Domnul pentru a ne face să înțelegem cine trebuia să fie și să devină acest ales al său. Fiți atenți. Imaginea cea mai cunoscută este aceea a pietrei, a stâncii; numele de Petru o evocă. Și ce înseamnă acest termen aplicat la un om simplu și sensibil, volubil și slab, ce putem să spunem? Piatra este dură, este stabilă, este durabilă; stă la baza unui edificiu, susține totul … iar edificiul se numește Biserica: „Pe această piatră voi zidi Biserica mea”.

Dar mai sunt alte imagini raportate la Sfântul Petru, care ar merita să fie explicate și meditate: imagini folosite de Isus însuși, pline de o semnificație profundă.

Cheile, de exemplu, adică puterile; încredințate doar lui Petru, nu la toți Apostolii, cheile semnifică plinătatea facultăților ce se exercită nu numai pe pământ, ci și în cer. Iar năvodul, năvodul lui Petru, de două ori în Evanghelie aruncat pentru o pescuire miraculoasă? „Te voi face pescar de oameni”, zice Evanghelia Sfântului Luca (5, 10). Iar aici imaginea umilă a pescuitului asumă semnificația imensă și maiestuoasă a misiunii istorice și universale încredințate acelui simplu pescar de pe lacul Genezaret!  Iar figura păstorului? „Paște miei mei, paște oile mele” (In 21, 16-17), a spus Isus Sfântului Petru cumva ca să ne facă pe noi să înțelegem că planul mântuirii noastre implică un raport necesar între noi și el, Păstorul suprem.

Și așa mai departe; deși, dacă privim mai bine în paginile Scripturii, vom găsi alte imagini semnificative, cum este cea a monezii (Mt 17, 25), din porunca lui Isus pescuită de Petru pentru a plăti tributul; cum este cea a bărcii lui Petru, în care a urcat Isus și a învățat mulțimile (Lc 5, 3); cum este cea a pânzei mari coborâte din cer în extazul de la Iope (Fap 10, 3) și cea a lanțurilor care cad de pe mâinile lui Petru (Fapt 12, 7) și cea a cântului cocoșului care cântă ca să-i amintească lui Petru de slăbiciunea sa umană (Mc 14, 72), și cea a cingătorii care într-o zi, cea din urmă, va semnifica martiriul Apostolului și va cuprinde mijlocul lui Petru (In 21,18); pentru a nu mai vorbi despre imaginele raportate la Petru împreună cu ceilalți Apostoli: „Voi sunteți sarea pământului …, voi sunteți lumina lumii” (Mt 5, 13 și 14).

Toate aceste imagini sunt specifice limbajului biblic și evanghelic în mod special și ascund semnificații mari și precise. În spatele simbolului se află un adevăr, o realitate, pe care mintea noastră o poate cerceta, o poate vedea cât este de mare și de aproape.

Devoțiunea la Sfântul Petru ne face astfel să întâlnim gândul lui Isus. Vă dorim să puteți avea parte acum și mereu de această întâlnire spirituală. Sfântul Ambroziu a scris aceste faimoase cuvinte: „Ubi Petru, ibi Ecclesia” (in Ps. 40, 30; P.L. 14, 1082); putem să adăugăm: unde este Petru și împreună cu el Biserica, acolo este Christos! Așa este.»

Din Paul VI, Discurs din 17 iunie 1964, în: Ulderico Gamba, Pensieri di Paolo VI. Autobiografia spirituale per ogni giorno dell’anno, Editura A.E.P.C., Vigodarzere (PD) 2014, pp. 527-529). Traducere P. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

Ieri 25 iunie 2017, creștinii catolici l-au amintit pe sfântul Wilhelm, abate de Montevergine (Italia). Înainte de a asculta predica din această duminică, vă invit să citiți câteva gânduri despre viața lui.

Sfântul Wilhelm s-a născut în anul 1085, la Vercelli. După ce a intrat în viața monastică, a fondat mai multe mănăstiri potrivit regulei benedictine: „ora et labora, et legge!” („roagă-te și muncește, și citește!”). Prima mănăstire a întemeiat-o pe Muntele Virgin („Monte Vergine”, în provincia Avellino, Italia), adică neatins de mâna omului, de aceea mai este cunoscut cu numele de Sfântul Wilhelm de pe Muntelevirgin. În multele sale peregrinări s-a întâmplat o dată ca un lup să-i mănânce măgărușul care îi căra bagajele. Tradiția spune că sfântul Wilhelm i-a poruncit lupului să facă ceea ce făcea mai înainte măgărușul, adică să-i poarte bagajele. Iconografia îl reprezintă cu o carte în mâini și un lup la picioare care stă gata să asculte cererea stăpânului. Mesajul este acesta: sfântul Wilhelm a avut un rol civilizator, de altfel ca toți benedictinii în Europa, îmblânzind „lupii” de multe feluri, fie cei din oameni, fie cei din societate sau cei din natură.

Redau mai jos câteva fragmente dintr-o biografie a sfântului Wilhelm scrisă de Cipriano Carini.

« … după ce a rămas orfan de părinți din fragedă copilărie, deși era doar un copil, a ascultat de conștiința sa care îl chema cu putere să-și dedice viața lumii spirituale; într-adevăr, la vârsta de 15 ani, simțindu-se atras de viața contemplativă, a primit haina călugărească într-o mănăstire din orașul său. Pe lângă atracția spre lumea spirituală, simțea o puternică dorință să viziteze locurile de cult, sanctuarele mai importante ale lumii: Sfântul Iacob de la Compostella, Roma, Ierusalim.

În vremea respectivă era normal să-ți dedici o bună parte din viață pelerinajelor, de aceea și Wilhelm, în floarea tinereții sale despre care știm foarte puține lucruri, s-a lăsat prins de dorința de a putea vizita marile sanctuare, ținta pelerinajelor multor creștini. Astfel a pornit la drum în prima sa călătorie spre Sanctuarul Sfântului Iacob de Compostella, oprindu-se peste tot unde găsea o biserică sau un loc de rugăciune. Pelerinajul s-a terminat cu bine, în ciuda tuturor pericolelor care existau în vremea aceea și s-a întors cu bine, sănătos, în orașul său. Dar considerând viața ca un „pelerinaj” continuu pe pământ, pentru a nu se lega de lucrurile trecătoare, a început o nouă călătorie câțiva ani mai târziu, și de data aceasta spre Țara Sfântă. S-a gândit să coboare de-a lungul peninsulei italice pentru a se îmbarca la Brindisi și de acolo spre Orient. De data aceasta lucrurile nu au mers bine, deși a avut experiențe pline de entuziasm spiritual la Melfi, unde s-a oprit câtva timp, și mai târziu, pe Muntele Serico, lângă Atella, unde a trăit ca eremit; totuși, a întâmpinat multe greutăți din partea oamenilor din regiunile și orașele pe care le-a traversat. Printre altele, când era la Atella, prin mijlocirea Maicii Domnului, a făcut un miracol, redând vederea unui orb; acea minune a făcut să se răspândească faima lui de sfințenie printre oamenii de acolo și ca să scape de mulțimea credincioșilor care îi cereau rugăciunea și mijlocirea pentru a-i vindeca de multele lor boli a hotărât să pornească din nou la drum.

A făcut o scurtă vizită la Sfântul Ioan de Matera, care trăia într-un schit întemeiat de el la Ginosa și a început cu dânsul o prietenie ce va dura toată viața. Sfântul Ioan a încercat să-l oprească din drumul său spre Țara Sfântă, dar nu a fost ascultat; au reușit să-l convingă să nu meargă mai departe câțiva hoți de drumul mare care, ca să-i ia toate lucrurile sale, gândind că are la dânsul foarte mulți bani, l-au bătut rău de tot, lângă Oria, un sat mic la jumătatea distanței dintre Brindisi și Taranto. Acea nenorocire a fost pentru Wilhelm un semn al lui Dumnezeu care l-a oprit din pelerinajul său spre Țara Sfântă și îi cerea să rămână în Italia. De aceea, după ce a mai rămas puțin cu Sfântul Ioan de Matera și a trecut prin Lucania, ajungând la Irpinia a auzit un glas interior care îl chema să se oprească pe muntele „virgin”. Asta se întâmpla prin anul 1114.»

Din Cipriano Carini, San Guglielmo da Vercelli e Montevergine, Editrice Velar, Gorle (Bergamo), 2010, pp. 6-8, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

Astăzi, 23 iunie 2017, la liturghia de la 12.15, în sărbătoarea Prea Sfintei Inimi a lui Isus au fost puțini credincioși la biserică. Catedrala era aproape goală, iar microfonul de la pupitru nu a funcționat bine. Am văzut câțiva credincioși pitiți în dreptul difuzoarelor. Tocmai de aceea vă ofer posibilitatea de a (re)asculta predica pe care am ținut-o despre Inima lui Isus și spiritualitatea omului modern. Am restrâns profilul acestei spiritualități la trei coordonate: sfânta indiferență, religiozitatea existențială și iubirea Bisericii. Pentru o evaluare a atitudinii noastre față de cultul Inimii lui Isus, vă invit să citiți câteva îndemnuri formulate de papa Pius al XII-lea, actuale chiar și pentru noi.

«Dar, în timp ce Biserica a avut mereu o mare stimă față de cultul Inimii Prea Sfinte a lui Isus, motiv pentru care a favorizat în toate felurile înființarea și răspândirea acestuia în mijlocul poporului creștin, uneori chiar trebuind să-l apere în mod deschis contra acuzațiilor de naturalism și de sentimentalism, trebuie să deplângem faptul că acest cult nu se bucură de o egală cinstire și stimă, fie în timpurile trecute, fie în zilele noastre, la anumiți creștini și, uneori, la unii care mărturisesc că sunt însuflețiți de zel sincer pentru interesele religiei catolice și pentru propria sfințire.

„Dacă tu ai cunoaște darul lui Dumnezeu” (In 4, 10). Iată, venerabili frați, îndemnul părintesc pe care noi cei chemați printr-o dispoziție divină să fim păzitori și împărțitori ai tezaurului de credință și de evlavie pe care dumnezeiescul Răscumpărător l-a încredințat Bisericii sale simțim că trebuie să-l adresăm tuturor acestor fii ai noștri, lor care, în ciuda faptului că devoțiunea către Inima Prea Sfântă a lui Isus, biruind erorile și indiferența oamenilor, a pătruns în Corpul Mistic al Mântuitorului, încă mai au prejudecăți în această privință și consideră chiar că nu ar corespunde așa cum trebuie, sau chiar ar fi periculos, la cele mai urgente necesități spirituale pe care le are acum Biserica și omenirea.

Unii, într-adevăr, confundând și considerând ca fiind egal caracterul primordial al acestui cult cu diferitele forme de devoțiune pe care Biserica le aprobă și le favorizează, dar nu le prescrie, sunt de părere că ar fi ceva superfluu și fiecare poate să-l practice sau nu, după cum îi vine mai bine; alții, apoi, consideră că acest cult ar fi ceva împovărător și fără nici un avantaj sau cu un avantaj modest în special pentru militanții Împărăției lui Dumnezeu, aceia care sunt preocupați în mod special să-și consacre cele mai bune energii spirituale, cele mai bune mijloace și cel mai bun timp al lor pentru apărarea și răspândirea adevărului catolic, pentru răspândirea doctrinei sociale creștine și pentru dezvoltarea acelor practici și lucrări ale religiei pe care le consideră mult mai necesare în vremurile noastre; în sfârșit sunt alții care, în loc să recunoască în acest cult un mijloc foarte eficace pentru lucrarea de reînnoire și de progres a moravurilor creștine, atât la nivel individual cât și familial, văd aici o formă de devoțiune pătrunsă mai curând de sentiment decât de nobile gânduri și afecte și, de aceea, mai potrivită pentru sexul feminin decât pentru persoanele culte.

Sunt și alții care, considerând acest cult ca fiind prea legat de actele de penitență, de reparație și de acele virtuți pe care le califică mai curând „pasive”, pentru că sunt lipsite de vizibile roade exterioare, îl consideră mai puțin potrivit pentru revigorarea spiritualității moderne căreia îi revine datoria de acționa deschis și curajos pentru triumful credinței catolice și pentru apărarea susținută a moravurilor creștine în mijlocul unei societăți contaminate de indiferentism religios, fără nici o preocupare în a face deosebire între adevăr și fals la nivel de gândire și de acțiune, și devotate principiilor materialismului ateu și laicismului.

Venerabili frați, cum să nu vedem contrastul strident între asemenea opinii și afirmațiile publice de apreciere pentru cultul Inimii Prea Sfinte a lui Isus profesate de predecesorii noștri de pe această catedră de adevăr? Cum să spunem că este inutilă sau mai puțin adaptată pentru vremurile noastre acea formă de evlavie pe care înaintașul nostru de veșnică pomenire Leon al XIII-lea nu a ezitat să o definească drept „practică religioasă vrednică de cea mai mare laudă” și în care spunea că se găsește remediul pentru acele rele individuale și sociale ce și astăzi, neîndoielnic într-o măsură mai vastă și mai acută, chinuie omenirea? „Această devoțiune pe care o recomandăm tuturor, spunea el, le va fi de folos tuturor”. În plus adăuga aceste avertismente și îndemnuri care se potrivesc bine la cultul față de Inima Prea Sfântă a lui Isus: „În fața amenințărilor unor nenorociri grave care stau de multă vreme să vină peste noi este urgent să se recurgă, pentru a le înlătura, la ajutorul doar al aceluia care are puterea de a le îndepărta. Și cine altul poate să fie acesta dacă nu Isus Christos, unicul născut al lui Dumnezeu? Fiindcă nu există sub cer un alt nume dat oamenilor de la care se poate aștepta mântuirea”. „Așadar la el trebuie să alergăm, căci el este calea, adevărul și viața”.

Nu mai puțin vrednic de laudă și de folos pentru a promova evlavia creștină considera că este acest cult și cel mai apropiat predecesor al nostru de fericită amintire Pius al XI-lea, care în enciclica Miserentissimus Redemptor afirma: „Oare nu este cuprins într-o astfel de formă de devoțiune rezumatul întregii religii catolice și, deci, norma vieții cele mai desăvârșite, constituind calea cea mai rapidă pentru a ajunge la cunoașterea profundă a lui Christos Domnul și mijlocul cel mai eficace pentru a determina sufletele să-l iubească mai intens și să-l imite mai fidel?”.

Dar și nouă, cu siguranță nu mai puțin decât înaintașilor noștri, acest adevăr sublim ni s-a părut a fi evident și demn de aprobare. Atunci când am început pontificatul nostru, văzând fericita și triumfătoarea dezvoltare a Cultului Inimii Prea Sfinte a lui Isus în mijlocul poporului creștin, am simțit că ni se umple sufletul de bucurie și ne-am bucurat de nenumărate roade de mântuire care au izvorât din acest cult pentru toată Biserica. Aceste sentimente ale noastre am voit să le manifestăm deja în prima noastră scrisoare enciclică (Summi Pontificatus, 1939). Aceste roade, în anii lungi ai pontificatului nostru – plini de nenorociri și de neliniști, dar și de mângâieri de nedescris – nu au scăzut nici în privința numărului, nici a calității, nici a frumuseții, ci mai curând au crescut. Într-adevăr au fost începute în mod fericit diferite lucrări pentru a favoriza mai marea dezvoltare a acestui cult: asociații de cultură, de evlavie și de binefacere; publicații cu caracter istoric, ascetic și mistic cu privire la acest scop; practici religioase de reparație; și mai ales credem că merită să fie menționate manifestările de înflăcărată evlavie promovate de Asociația „Apostolatul Rugăciunii” al cărei zel stă la baza faptului că familii, institute și uneori chiar națiuni întregi s-au consacrat Inimii Prea Sfinte a lui Isus; pentru toate aceste manifestări de cult nu de puțin ori, fie prin scrisori, fie prin discursuri, sau folosindu-ne de radio mesaje ne-am exprimat complăcerea noastră părintească.»

Din Pius XII, scrisoarea enciclică Haurietis aquas (Veți scoate apă), 15 mai 1956, I. Traducere Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

Am întâlnit câțiva misionari anul acesta, cu ocazia Rusaliilor, când am fost la Sololo, în Kenya. Dar și la Maikona, în a două zi de Rusalii. M-au impresionat profund. Atât cei mai în vârstă cât și cei mai tineri, misionarii care lucrează în teritoriile de primă evanghelizare mi s-au părut oameni speciali. Oameni plini de Dumnezeu, dar și de alți oameni pe care îi poartă în minte, în inimă! Experiența mea în cele două misiuni încredințate preoților din arhidieceza de București (Sololo) și celor din dieceza de Iași (Maikona) a fost scurtă, dură, obositoare, solicitantă, dar s-a meritat. Am fost răsplătit cu multe mângieri spirituale și m-am îmbogățit cu bucuria misionarilor și a băștinașilor din triburile Borana și Gabra care știu să trăiască cu intensitate lucrurile esențiale ale vieții. La orizontul predicii din duminica de astăzi, a XI-a de peste an, pe care o prezint mai jos, se află această experiență. Înainte de a o asculta, vă invit, ca de obiecei, să meditați câteva explicații patristice ale Cuvântului lui Dumnezeu dintr-o sinteză făcută de Sfântul Toma de Aquino.

«Chrisostom: Dar bunătatea lui Christos nu se oprește aici, ci manifestă o altă grijă față de ei întinzând asupra lor sânul milostivirii; de aceea (se spune) ceea ce urmează: Văzând mulțimile, lui Isus i s-a făcut milă de ele. Remigiu: În felul acesta Christos manifestă în sine misiunea de păstorul cel bun și nu pe aceea de mercenar. Faptul că i-a fost milă reiese din cuvintele: căci erau istovite și părăsite, ca niște oi care nu au păstor; istovite de diavoli, pentru că erau lovite de diferite infirmități și boli. Raban: (Glossa): Sau istovite de diferite erori, și fără putere, adică lâncede, incapabile să se ridice; și deși aveau păstori, parcă nu ar fi avut. Chrisostom: Aceasta era acuzația adusă mai marilor iudeilor, că fiind păstori se comportau ca lupii; de fapt nu doar că nu corectau mulțimile, dar împiedicau și creșterea lor. În timp ce aceia se uimeau și ziceau: Nu s-a mai văzut ceva asemănător în Israel, aceștia spuneau contrarul: că alungă demonii cu ajutorul principelui demonilor. Remigiu: Din momentul în care Fiul lui Dumnezeu și-a îndreptat privirea spre pământ pentru a auzi glasul celor legați în lanțuri, îndată secerișul mare a început să crească. Mulțimile neamului omenesc nu s-ar fi apropiat de credință dacă autorul mântuirii umane nu ar fi privit din cer spre pământ. De aceea (se spune) ceea ce urmează: Secerișul este mare, însă lucrătorii sunt puțini. Glossa: Seceriș sunt numiți oamenii care pot fi adunați de predicatori și despărțiți de grupul celor pierduți, după cum grâul despărțit de pleavă este pus în grânare. Ieronim: Secerișul mare indică multitudinea popoarelor, iar lucrătorii puțini penuria de învățători. Remigiu: Într-adevăr numărul apostolilor era mic în comparație cu un semănat atât de abundent. Domnul îi îndeamnă pe predicatorii săi, adică pe apostoli și pe urmașii lor să ceară în fiecare zi creșterea numărului lor, de aceea adaugă: Rugați-l deci pe Domnul secerișului să trimită lucrători la secerișul lui. Chrisostom: Domnul se manifestă în mod ascuns; el este, de fapt, stăpânul secerișului. Dacă i-a trimis pe apostoli să secere ceea ce nu au semănat este clar că nu i-a trimis să secere lucrurile altuia, ci acelea pe care el le-a semănat prin profeți. Dar apostolii fiind doisprezece, a spus: Rugați-l deci pe Domnul secerișului să trimită lucrători la secerișul lui; totuși nu a adăugat pe nimeni la numărul lor, pentru că i-a înmulțit pe cei doisprezece fără să mărească numărul lor, ci dăruindi-le o putere mai mare. Remigiu: Sau a mărit numărul lor fie când i-a desemnat pe ceilalți șaptezeci și doi, fie când au fost constituiți mai mulți predicatori la coborârea Spiritului Sfânt asupra credincioșilor. Chrisostom: Arată apoi că acesta e un mare dar, adică acela care are virtutea de a predica așa cum se cuvine, de aceea spune că trebuie să ne rugăm pentru acesta. Amintește apoi, aici, cuvintele lui Ioan despre arie și vânturătoare, pleavă și grâu. Ilariu: În sens mistic mântuirea fiind oferită neamurilor, toate orașele și satele sunt luminate de puterea și de intrarea lui Christos și scapă de toate infirmitățile oboselii celei vechi. Domnul are milă de poporul său chinuit de violența duhului necurat și bolnav sub greutatea legii; îi dăruiește privegherea Spiritului Sfânt după ce l-a găsit fără păstor. Rodul acestui dar era mult mai abundent, iar abundența a depășit necesitățile tuturor acelora care erau însetați; într-adevăr, cu cât lua cineva din el, cu atât sporea mai mult. Și, deoarece, este nevoie de un mare număr de lucrători pentru a-l împărți, ne poruncește să-l rugăm pe Domnul secerișului să trimită un mare număr de slujitori ai darului Spiritului Sfânt. Prin rugăciune, acest dar este revărsat de Dumnezeu asupra noastră.»

« … și spune: Chemându-i pe cei doisprezece discipoli. Remgiu (Aimon): Într-adevăr, evanghelistul a spus mai înainte că Domnul i-a îndemnat pe discipoli să-l roage pe Domnul secerișului să trimită lucrători în secerișul său; și ceea ce a cerut, se pare că aici el îl face. Într-adevăr, doisprezece este un număr perfect: se naște din șase, care are perfecțiunea întrucât este format din părțile sale, care sunt unul, doi și trei; dar, doisprezece se naște din dublul lui șase. Glossa: Această dublare pare să țină de cele două precepte ale iubirii sau de cele două testamente. Raban (Beda): Apoi numărul doisprezece, care este format din trei și din patru, îi desemnează (pe discipoli) ca predicatori ai Sfintei Treimi în cele patru părți ale lumii. (Raban): Acest număr apoi este indicat de multele figuri ale Vechiului Testament. De cei doisprezece fii ai lui Iacob, de cei doisprezece conducători ai fiilor lui Israel, de cele douăsprezece izvoare de apă de la Elim, de cele douăsprezece pietre de pe pectoralul lui Aron, de cele douăsprezece pâini ale punerii înainte, de cei doisprezece exploratori trimiși de Moise, de cele douăsprezece pietre luate din Iordan, de cei doisprezece boi care susțineau bazinul de bronz. Și în Noul Testament, de cele douăsprezece stele din coroana miresei, de cele douăsprezece temelii ale Ierusalimului, pe care Ioan le-a văzut, și de cele douăsprezece porți.»

Din S. Tommaso d’Aquino, Catena aurea. Glossa continua super Evangelia, vol. 1. Vangelo secondo Matteo, cap. 9, 36-38; 10, 1, ESD, Bologna 2006, pp. 757-761. Traducere Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica: