Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

În ciuda vremii mohorâte cu ploaie înghețată și vânt din București, astăzi, 18 martie 2018, la liturghia de la 12.15 de la catedrala sf. Iosif au venit foarte mulți credincioși. În timpul predicii s-a întrerupt curentul electric. Am înregistrat predica și o postez mai jos pentru cei ce doresc să o (re)asculte în întregime. Înainte de asta, vă invit să citiți și să meditați comentariul sf. Toma de Aquino la versetul din evanghelia după Ioan unde Mântuitorul spune: „Acum sufletul meu este tulburat” (In 12, 27). Christos tulburat de cruce, de moartea corporală ce se apropia și a constituit punctul de plecare al predicii în care am căutat să spun că avem nevoie astăzi în Biserică, dar și în lume de credincioși curajoși, de creștini curajoși, nu eroi, de creștini care să-și fi depășit frica, plictiseala, oboseala prin rugăciune și viață intimă cu Isus și Cuvântul său.

«Acum sufletul meu este tulburat» (In 12, 27). Dar fii atent și uimește-te ce spune Christos cu privire la primul punct: „Acum sufletul meu este tulburat”. Ceva mai sus, însă, el i-a îndemnat pe credincioși să urască sufletul lor în lumea aceasta, iar acum, în preajma morții, auzim că Domnul însuși spune: „Acum sufletul meu este tulburat”. De aceea, Augustin comentează: „Doamne, tu poruncești sufletului meu să te urmeze și văd că sufletul tău se tulbură: ce fel de sprijin să mai caut eu, dacă piatra se macină?” Acesta este motivul pentru care trebuie să vedem mai întâi ceea ce se tulbură în Christos și, apoi, de ce a voit să sufere acea tulburare.

Mai întâi trebuie să știm că în sens propriu se spune despre un lucru că este tulburat atunci când este pus în mișcare; astfel, spunem despre marea agitată că este tulburată. Prin urmare de fiecare dată când un lucru trece dincolo de măsura odihnei și echilibrului său, atunci spunem că este tulburat. Însă sufletul uman are o parte senzitivă și o parte rațională. Tulburarea se produce în partea senzitivă a sufletului, și anume atunci când este mișcat de anumite mișcări; de exemplu, când este cuprins de teamă, înălțat de speranță, lărgit de bucurie sau când este afectat de vreo altă pasiune. Dar această tulburare rămâne uneori sub nivelul rațiunii, iar alteori trece dincolo de limita rațiunii, adică atunci când rațiunea însăși este tulburată. Acest lucru se petrece destul de multe ori în cazul nostru, dar așa ceva nu i se întâmplă lui Christos, pentru că el este înțelepciunea însăși a Tatălui; dar nici celui înțelept nu i se întâmplă, de aceea stoicii susțin că înțeleptul nu se tulbură, adică în mintea sa nu se neliniștește.

Iată așadar sensul acestui verset: „Acum sufletul meu este tulburat”, adică sufletul a fost afectat în partea sa senzitivă de pasiunile fricii și tristeții care, totuși, nu i-au tulburat mintea și nu l-au făcut să-și piardă simțul rațiunii. – „Isus a început a se înfiora și a se neliniști” (Mc 14, 33).

Pe de altă parte, anumite pasiuni există într-un anumit fel în noi și într-un alt fel în Christos. În noi, de fapt, ele există în mod necesar, în măsura în care suntem mișcați și afectați de ceva din exterior; dar în cazul lui Christos ele nu există în mod necesar, ci prin puterea minții, pentru că el nu are nici o pasiune pe care să nu o fi trezit el. Căci, în cazul lui Christos, puterile inferioare erau atât de supuse rațiunii încât ele nu puteau face nimic sau nu sufereau nici o modificare fără acordul rațiunii; iată de ce s-a spus mai sus: „Iar Isus, când a văzut-o că plânge și că plâng și iudeii care au venit cu ea, s-a înfiorat în spirit și s-a tulburat” (In 11, 33). „Ai zguduit pământul”, adică natura umană, „l-ai despicat” (Ps 60, 4).

Astfel, sufletul lui Christos a fost tulburat în sensul că nu a suferit ceva contra rațiunii, ci a avut o tulburare într-nsul potrivit ordinii rațiunii.

În legătură cu aceasta trebuie știut că Domnul a voit să fie tulburat pentru două motive. Primul, din cauza învățăturii de credință, pentru a dovedi adevărul naturii sale umane; de aceea, de aici înainte, apropiindu-se Pătimirea sa, el s-a comportat în toate potrivit naturii sale umane.

În al doilea rând, pentru a ne da un exemplu: căci, dacă s-ar fi comportat în toate cu aceeași statornicie și fără să simtă nici un fel pasiune în sufletul său, n-ar fi putut să dea oamenilor un exemplu suficient pentru a suporta moartea. A voit să fie tulburat pentru ca, atunci când noi suntem tulburați, să nu refuzăm suportarea morții și să nu defectăm în această privință. „Căci nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat” (Evr 4, 15).

Din toate acestea reiese limpede continuitatea cu ceea ce era mai sus. Pentru că, într-adevăr, spusese: „Cel care își urăște sufletul în această lume îl va salva în viața eternă”, un lucru prin care i-a îndemnat pe discipolii săi să accepte Pătimirea și nimeni să nu spună: „O, Doamne, tu poți să vorbești oricât și să filosofezi în liniște despre tema morții, tu care, existând fără să cunoști durerile omenești, nu ești tulburat de moarte”. Pentru a exclude și lucrul acesta, a voit să fie tulburat.

Dar această tulburare a lui Christos a fost naturală, căci dacă sufletul dorește în mod natural să fie unit cu trupul și tot la fel (natural) respinge separarea de corp, cu atât mai mult rațiunea lui Christos i-a permis sufletului său și puterilor sale inferioare să ducă la îndeplinire ceea ce le era propriu.

Din cauza a ceea ce spune „Acum sufletul meu este tulburat (…)” a fost distrusă eroarea lui Arie și Apolinariu care susțineau că în Christos nu există suflet, ci doar Cuvântul.»

(Toma de Aquino, Expos. in Ev. S. Joanni, nr. 1650-1654, trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica din 18 martie 2018:

Dragi prieteni,

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut” (In 3, 16) – acest verset celebru din Evanghelia după Ioan a stat în centrul predicii pe care am ținut-o la catedrala sf. Iosif din București în 11 martie 2018, duminica a IV-a din Postul Mare sau Duminica Bucuriei, în prezența a numeroși credincioși. Înainte de a asculta predica în care vorbesc despre necesitatea de ne purifica iubirile specifice stării asumate în Biserică și în societate în lumina iubirii divine, vă invit să meditați câte cuvinte ale sfântului Ioan Crisostom despre această iubire cu care Dumnezeu ne-a iubit. Tocmai pentru că include toate atributele posibile, am numit-o „iubire all inclusive”. Are ceva în comun cu ofertele „all-inclusive” din lumea turismului și a relaxării. Sau invers. Această iubire este atât de „relaxantă”, încât generează în noi un fel de bunătate care seamănă cu iubirea divină.

„Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este osândit; dar cine nu crede este deja osândit, pentru că nu a crezut în numele Fiului unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3, 16-18).

«Crisostom: Deoarece a spus: „trebuie să fie înălțat și Fiul Omului”, prin care în mod ascuns arătase propria moarte, și ca ascultătorul să nu se întristeze de acele cuvinte, suspectând că în el este ceva uman și gândind că moartea sa nu ar fi fost mântuitoare, el a corectat această idee zicând că cel ce era dat la moarte era Fiul lui Dumnezeu și că moartea sa va fi fost cauză de viață veșnică. De aceea, zice: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică”; este ca și cum ar fi spus: nu vă minunați că eu trebuie să fiu înălțat, ca să fiți salvați; de fapt, lucrul acesta i-a părut a fi bun și Tatălui, care ne-a iubit atât de mult încât l-a dat pe Fiul său unor servitori rebeli. Însă, zicând: „Dumnezeu a iubit atât de mult lumea”, arată marea intensitate a iubirii sale. Într-adevăr, distanța este mare și infinită: cel nemuritor, cel fără de început, cel de o mărime infinită i-a iubit pe cei care sunt făcuți din pământ și cenușă și sunt plini de nenumărate păcate. Dar și lucrurile pe care le prezintă mai târziu arată o mare iubire: căci nu a dat un sclav, nici un Înger, nici în Arhanghel, ci pe Fiul său unul-născut. Apoi, dacă ar fi avut mulți fii și ne-ar fi dat pe unul dintre ei, deja lucrul acesta ar fi fost ceva grandios; însă el ni l-a dat pe Fiul său unic; de aceea adaugă: „unul-născut”.

(Din Sf. Toma de Aquino, Catena aurea, vol. 6, ESD, Bologna 2016, 211).

Mai jos puteți să ascultați predica din 11 martie 2018:

Dragi prieteni,

La slujba de înmormântare cu requiem din catedrala sf. Iosif din București, 8 martie 2018, pentru regretata prof. Violeta Barbu (1957-2018), slujbă prezidată de I.P.S. Ioan Robu, în prezența familiei, a studenților și profesorilor de la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității din București, a multor prieteni din mișcarea „Comunione e Liberazione”, a multor colegi de la Insitutul de istorie „N. Iorga” al Academiei Române, și a altor cunoștințe ale familiei răposatei, am ținut predica pe care o puteți asculta mai jos.

Înainte de asta vă propun să citiți câteva referințe la sf. Augustin despre care am vorbit și în predică:

«Și iată că trecusem și eu la credința creștină, alături de mama mea și de toată casa, cu excepția tatălui meu, care nu a reușit să înăbușe în mine datoria iubirii de mamă și să mă facă să ajung să nu cred nici în Christos, așa cum nici el încă nu crezuse. Fiindcă ea dorea cu ardoare ca Tu să-mi fii mie tată, cu mult mai mult decât el, Tu, Dumnezeule al meu; și în privința aceasta Tu îi veneai în ajutor, ca să-și biruie soțul, pe care, biruindu-l, îl slujea încă și mai bine decât înainte, fiindcă în acest fel îți slujea Ție, Cel care porunceai lucrul acesta.

Rogu-Te, o Dumnezeule al meu, aș dori și eu să știu, dacă Tu într-adevăr îmi îngădui să știu, cu ce scop am fost eu amânat atunci ca să nu fiu botezat? Oare spre binele meu au fost, ca să zic așa, lăsate atunci slobode frâiele păcatelor mele, sau n-au fost lăsate? Prin urmare, cum de sosesc de peste tot la urechile noastre, ba de la unii, ba de la alții, vorbe ca acestea: „lasă-l să facă ce vrea, căci nu este încă botezat”; iar când e vorba de sănătatea trupului nostru, nu zicem totuși: „lasă-l să se rănească și mai mult, căci încă nu s-a vindecat”. Cu cât mai temeinic și cu cât mai repede aș fi fost eu însănătoșit – și lucrul acesta s-ar fi petrecut cu mine prin grija mea și prin grija alor mei – pentru că o dată săvârșită salvarea sufletului meu, ocrotirea pe care Tu mi-o dăduseși să fie absolut sigură! Într-adevăr, ar fi fost mai bine! Dar cât de multe și de mari valuri ale ispitelor păreau că mă amenință după copilărie, iată că acea mamă le întrezărea deja; și ea voia ca prin ele să pună la încercare lutul din care mai apoi aveam să mă formez, un lut pe care ea dorea să-l transforme treptat în însăși efigia mea.» (Confesiuni, I, 17-18)

«Atunci, în aproximativ cinci zile, sau nu cu mult mai mult peste, a căzut pradă frigurilor și, în timp ce era bolnavă, într-una din zile, a suferit o pierdere a cunoștinței și câtăva vreme a fost parcă dusă dintre cei prezenți. Noi am alergat repede la ea, dar îndată și-a revenit în simțiri și s-a uitat la noi, cei care eram de față, la mine și la fratele meu, și ne-a vorbit într-un mod asemănător unui care vrea să știe: „Unde eram?”, a zis. Apoi, privindu-ne pe noi care eram înmărmuriți de durere, a spus. „Să îngropați aici pe mama voastră!” Eu tăceam și încercam să-mi stăpânesc plânsul. Fratele meu însă a spus ceva, prin care își exprima dorința ca ea să nu moară departe de țară, ci în patria sa, ca și cum asta ar fi fost mai bine. După ce l-a ascultat, ea, mustrându-l cu ochii și cu fața plină de îngrijorare, fiindcă el putea să nutrească asemenea gânduri, mi s-a adresat apoi mie, privindu-mă intens: „Vezi ce zice?” Și apoi, către amândoi, ne-a zis: „Așezați trupul acesta oriunde; nici un fel de grijă să nu vă frământe. Numai atât vă rog, să vă aduceți aminte de mine la altarul Domnului, indiferent unde vă veți afla”». Confesiuni, IX, 27).

Din Sf. Augustin, Confesiuni, trad. Gh. I. Șerban, Humanitas, București 1998, cu excepția sublinierii „acea mamă”, care îmi aparține).

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

Se spune că omul se măsoară după lucrurile care îl deranjează. Din păcate trăim vremuri apatice. Nimic nu mai deranjează pe nimeni, așa se pare. Și totuși, Isus Omul-Dumnezeu a fost (și este în continuare) deranjat de păcatele sau derapajele omenirii. Astfel, Isus s-a lăsat cuprins de o sfântă mânie când a ajuns la templul din Ierusalim, pentru că a găsit acolo forme false, înguste și superficiale de cult. I-a invitat pe iudei, pe ucenici (și pe noi astăzi!) să-l laude pe Dumnezeu cu viețile lor, nu cu doar cu buzele; să se deschidă spre cultul universal, cultul în spirit și adevăr. Prin sfânta sa mânie, Isus poate să curețe și templul conștiinței noastre, care uneori poate să fie malformată sau apatică. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva fragmente din comentariul sf. Augustin la evanghelia de azi.

«Ce am auzit, fraților? Acel templu era încă un simbol și, totuși, Domnul i-a alungat de acolo pe cei ce veniseră în locul acela ca să-și rezolve afacerile lor, ca la piață. Ce vindeau acești negustori? Victimele de care oamenii aveau nevoie pentru sacrificiile din vremea respectivă. Știți bine că sacrificiile rituale cerute de la acel popor, datorită mentalității sale trupești și datorită inimii sale încă de piatră, erau de așa natură încât îl ajutau să nu cadă în idolatrie; în templu poporul sacrifica sacrificiile sale, boi, oi și porumbei. Cunoașteți lucrul acesta, pentru că ați mai citit despre așa ceva. Așadar, nu era un mare păcat să vinzi în templu ceea ce se căuta pentru a fi jertfit în același templu; cu toate acestea, Isus i-a izgonit. Ce ar fi făcut, Domnul, dacă ar fi găsit în templu niște bețivi, de vreme ce i-a alungat pe cei ce vindeau ceea ce era permis și nu era împotriva dreptății (într-adevăr, este permis să vinzi ceea ce este permis să cumperi) și nu a tolerat să se transforme casa de rugăciune în casă de negustorie? Dacă nu poate să devină casă de negustorie, casa de rugăciune poate să devină o crâșmă? …

Există, apoi, cei care în templu vând boi? Da, să încercăm să înțelegem din simbol misterul cuprins în acest fapt. Cine sunt cei ce vând oi și porumbei? Sunt aceia care în Biserică își caută interesele lor și nu cele ale lui Christos (Filp 2, 21).

Cei care nu vor să fie răscumpărați, văd în orice lucru un ceva ce poate fi cumpărat: ei nu vor să fie cumpărați, dar vor să vândă. Și totuși, nimic nu era mai bun pentru ei decât să fie răs-cumpărați de sângele lui Christos și să ajungă în felul acesta la pacea lui Christos. De aceea, la ce bun să cumperi, în lumea aceasta, bunuri temporare și trecătoare, fie că este vorba de bani, de plăcerile stomacului și ale gâtlejului, fie că este vorba de onorurile laudei umane? Oare ce sunt toate acestea, dacă nu fum și vânt? Toate trec și se duc. Vai de acela care s-a legat de aceste lucruri care trec, pentru că împreună cu ele se va duce și el. Oare nu sunt toate acestea ca un râu ce se grăbește să ajungă în mare? Vai de acela care cade în acest râu, pentru că va fi dus la vale în mare. În fine, trebuie să ținem departe sentimentele noastre de asemenea dorințe.»

(Din Sf. Augustin, Comment. in Ioan., 10, 4.6, trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

Transfigurarea lui Isus sau Schimbarea la față de pe muntele Tabor stă în centrul duminicii a doua din Postul Mare. Pentru mulți sfinți părinți, evenimentul ar fi avut loc noaptea, de aici o primă legătură între Transfigurarea de pe muntele Tabor și Desfigurarea de pe muntele Măslinilor. Sensul principal al sărbătorii este acela că Isus își revelează identitatea sa adevărată în cadrul unei teofanii. Astfel, Dumnezeu le încredințează oamenilor speranța că universul și omul se pot schimba în bine. Sunt multe momentele și locurile în care Isus se transfigurează: când se naște la Betleem, când se schimbă la față pe muntele Tabor, când este răstignit pe muntele Ghetsemani, când se înalță la cer de pe muntele Măslinilor sau când se transsubstanțiază pe altar în fiecare biserică din lume în timpul euharistiei. Pentru mulți creștini din Occident și din Orient, Transfigurarea este cea mai frumoasă sărbătoare creștină. În cadrul predicii am vorbit despre metamorfoza universului creat, care începe, de fapt, cu schimbarea în bine a fiecăruia dintre noi. Mai multe detalii despre legătura dintre Transfigurea lui Isus și schimbarea omului în bine găsiți în predica de azi, 25 februarie 2018. Înainte de a o asculta, sau după, vă invit să meditați câteva comentarii ale sf. Leon cel Mare (390-461) la Evanghelia zilei.

«Și, iată, pe când încă mai vorbea, un nor luminos i-a învăluit și un glas din nor zicea: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulțumirea mea; ascultați de el!” (Mt 17, 5). Neîndoielnic, Tatăl era prezent în Fiul și, în acea lumină prin care Domnul s-a manifestat cu măsură în fața discipolilor, natura aceluia care dă naștere nu era separată de Unicul născut pe care l-a născut, dar, pentru a sublinia proprietatea fiecărei persoane, glasul care a ieșit din nor l-a făcut cunoscut urechilor pe Tatăl, așa după cum strălucirea răspândită de corp l-a revelat ochilor pe Fiul. Auzind glasul, discipolii au căzut cu fața la pământ, foarte înspăimântați, tremurând nu doar în fața maiestății Tatălui, ci și în fața maiestății Fiului; printr-un act de profundă înțelegere, într-adevăr, au priceput că unică era Divinitatea celor doi și, pentru că nu exista vreo ezitare în credință, nu s-a înregistrat nicio diferență în frică. Acea mărturie divină a fost așadar generoasă și multiplă, iar puterea cuvintelor a mijlocit o înțelegere mai mare decât sunetul glasului. Căci, când Tatăl spune: „Acesta este fiul meu cel iubit, în care îmi găsesc mulțumirea, să ascultați de el”, oare nu trebuia înțeles în mod clar că „Acesta este Fiul meu” la care a fi din mine și a fi cu mine este o realitate pe care timpul nu o poate cuprinde? Da, nici Acela care dă naștere nu este anterior celui Născut, nici cel Născut nu este posterior Aceluia care l-a născut. „Acesta este Fiul meu”, care în mine nu separă divinitatea, nu împarte puterea, nu face distincție în privința eternității. Acesta este Fiul meu, nu adoptiv, ci propriu; nu creat în altă parte, ci născut de mine; nu dintr-o natură diferită și făcut mie asemănător, ci de aceeași ființă și născut egal cu mine. „Acesta este Fiul meu prin care toate au luat ființă prin el și fără el nu a luat ființă nimic din ceea ce există” (In 1, 3), care, face tot ceea fac eu în mod egal (In 5, 19) și tot ceea ce săvârșesc eu sunt săvârșite de dânsul împreună cu mine fără vreo deosebire. Într-adevăr, în Tatăl este Fiul și în Fiul este Tatăl (In 10, 38), iar unitatea noastră nu se rupe niciodată. Chiar dacă eu care dau naștere sunt diferit de acela pe care l-am născut, totuși nu vă este îngăduit să aveți despre dânsul o părere diferită de aceea pe care o aveți despre mine. „Acesta este Fiul meu”, care nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu mine (Fil 2, 6), nici nu și-a însușit-o prin uzurpare. Dar, deși a rămas în condiția sa glorioasă, el, pentru a duce la bun sfârșit planul de refacere a neamului omenesc, a umilit divinitatea neschimbătoare până la condiția de servitor.

Pe acela, așadar, în care îmi găsesc toată mulțumirea și a cărui învățătură vorbește altora despre mine, a cărui umilință mă glorifică, ascultați-l fără ezitare; el, într-adevăr, este adevărul și viața (In 14, 6); el este puterea mea și înțelepciunea mea (1 Cor 1, 24). „Ascultați de el!”, de acela despre care au vorbit tainele Legii și pe care glasul profeților l-au cântat. „Ascultați de el!”, de el care a răscumpărat lumea prin sângele său, care a înlănțuit diavolul și i-a răpit prada (Mt 12, 29), care a șters însemnul datoriei (Col 2, 14) și prețul răutății. „Ascultați de el!”, de el care deschide calea cerului și prin chinul crucii vă pregătește scara pentru a urca în Împărăție. De ce vă este teamă să fiți răscumpărați? De ce vă temeți să fie dezlegați de lanțurile voastre? Să se întâmple ceea ce Christos vrea să fie, așa după cum și eu o vreau. Aruncați teama trupească și înarmați-vă cu statornicia pe care o inspiră credința; este nedemn de voi, de fapt, să vă temeți de acele momente ale Pătimirii Mântuitorului de care, cu ajutorul său, n-o să vă temeți în timpul morții voastre. Aceste lucruri, dragii mei, nu s-au spus doar pentru folosul acelora care le-au înțeles cu propriile lor urechi. Să se întărească așadar credința tuturor potrivit predicării sfintei Evanghelii și nimeni să nu se rușineze de crucea lui Christos, prin care lumea a fost răscumpărată. Prin urmare, nimănui să nu-i fie teamă să sufere pentru dreptate (1 Pt 3, 14), nici să nu se îndoiască că va primi recompensa promisă, deoarece prin oboseală ajungem la odihnă și la viață prin intermediul morții. El, într-adevăr, a luat asupra sa toată slăbiciunea specifică micimii noastre; el, în care, dacă vom rămâne (In 15, 9) în mărturisirea lui și în iubirea sa, vom fi învingători asupra a ceea ce el a învins și vom primi ceea ce el a făgăduit.

Fie că este vorba de punerea în practică a poruncilor sau fie că este vorba de a suporta greutățile vieții, glasul Tatălui care s-a făcut auzit trebuie să răsune mereu în urechile noastre: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care îmi găsesc mulțumirea, ascultați de el!”; el care trăiește și domnește împreună cu Tatăl și cu Spiritul Sfânt în vecii vecilor. Amin.»

(Din Sf. Leon cel Mare, Sermo 38, 6-8, trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica: