Invidia a fost tema la care am meditat astăzi. Am pornit de la parabola lucrătorilor în vie din Matei 20, 1-16. M-a impresionat întrebarea stăpânului: „Vezi cu ochi răi faptul că eu sunt bun?”
Invidia în limba română provine din limba latină: „in-videre”. Sensul este de a vedea defectuos, subiectivist. Sfântul Toma de Aquino dă o definiție a invidiei. El spune că e starea sufletului care îl face pe om să vadă binele altuia ca și cum ar fi răul propriu.
Am arătat că invidia este prezentă chiar în primele pagini ale Bibliei. Lucifer, principele îngerilor răi, îi invidiază pe primii oameni. Fiii lor moștenesc invidia ca o trăsătură a naturii lor umane. Cain îl ucide pe Abel din invidie. Iacob îi fură lui Esau dreptul de întâi născut, din invidie. Fiii lui Iacob îl vând pe Iosif, fratele lor, din invidie. Saul caută să-l omoare pe David, din invidie. Marii preoți îl dau pe Isus pe mâna lui Pilat, din invidie. Primele comunități creștine se confruntă cu dezbinări, care provin din invidie. De aceea, Sfântul Paul spune că dragostea nu este invidioasă.
Dragostea se opune invidiei. Așa o reprezintă Giotto în Capella degli Scrovegni, la Padova. Pornind de la această imagine, putem spune că invidia este o pasiune tristă, corozivă, distrugătoare de relații interumane. Invidia este insidioasă, parșivă, se ascunde unde și când nu te aștepți. De obicei este însoțită de gelozie, mândrie și mânie.
Dacă cineva vrea să scape de invidie, să se bucure de binele altuia. Dacă poate, evident.
Mai multe detalii în articolul postat mai jos.
- 24 septembrie 2023
- Dancă Wilhelm
- 0 Comentarii
„Meditații la Evanghelia după Luca” este cel mai recent volum din seria „Mysterium Christi”. L-am lansat și la Iași în 16 septembrie 2023. Ocazia a fost prilejuită de târgul de carte „Gaudeaumus” organizat de Radio România. Au vorbit despre carte prof. Ștefan Afloaroaei, prof. Anton Adămuț și subsemnatul. Dacă vă interesează vorbirea noastră despre „Meditații la Evanghelia după Luca”, deschideți linkul de mai jos.
- 22 septembrie 2023
- Dancă Wilhelm
- 0 Comentarii
Cultura iertării se opune culturii dezvinovățirii. Prima ține de credința creștină, a doua de mentalitatea omului secularizat. Am meditat invitația lui Isus la iertare continuă din Matei 18, 21-35.
Am arătat mai întâi că omul secularizat nu știe să ierte. Sau nu vrea, este stăpânit de voința de putere. Când greșește se dezvinovățește, dar nu se vindecă, nu se transformă în bine. El consideră că este măsura binelui și a răului, a adevărului și a falsului. De aceea, nu are nevoie de mântuire, de iertare.
Omul credincios este un păcătos iertat de Dumnezeu. Biserica este constituită din păcătoși iertați sau răscumpărați. Modelul iertării este Dumnezeu Tatăl, care iartă mereu. Și, mai ales, iartă și uită. În această privință Dumnezeu suferă de un fel de „amnezie”. El nu are memoria păcatelor noastre. Pe pământ părinții noștri țin locul lui Dumnezeu. Ei se comportă la fel față de copiii lor. Adică, iartă și uită.
În relațiile cu aproapele am identificat trei praguri ale iertării. Primul, iertăm din interes. Iertăm ca să fim iertați și noi. Așa spunem în rugăciunea „Tatăl nostru”. Să fim iertați precum îi iertăm pe alții. Iertând suntem pe plus în relațiile cu alții.
Al doilea, iertăm pe alții pentru că simțim că iertarea vine de sus. Iertăm chiar dacă nu simțim că vrem să iertăm. De ce? Pentru că suntem convinși de frumusețea, superioritatea iertării. Este ceva divin să ierți.
Al treilea, acceptăm iertarea altora. Atunci, de fapt, începe convertirea noastră la iubire. Totul este iertare. Fără iertare nu există familie, comunitate, Biserică, societate, țară. Fără iertare omul nu se maturizează, nu crește. Toți oamenii greșesc, absolut toți, de aceea este nevoie de iertare pentru a putea trăi împreună.
Mai multe detalii în articolul postat mai jos.
- 17 septembrie 2023
- Dancă Wilhelm
- 0 Comentarii
Pe 16 septembrie 2023, am celebrat hramul bisericii din Bucureștii Noi. Această biserică este dedicată Sfintei Fecioare Maria, Îndurerată. Am rostit cuvântul de zidire sufletească. Am comentat două texte biblice: Luca 2, 34 și Ioan 19, 26. Mai exact, am unit profeția din Evanghelia după Luca cu împlinirea din Evanghelia după Ioan.
În introducere am prezentat pe scurt cele șapte dureri al Mariei: profeția lui Simeon, fuga în Egipt, pierderea lui Isus la Ierusalim, întâlnirea cu Isus pe drumul Crucii, răstignirea și moartea lui Isus, luarea lui Isus de pe Cruce și înmormântarea lui Isus. Am atras atenția că unii dintre noi cad în pericolul de a medita durerea de dragul durerii. Lucrul acesta se numește masochism. De aceea, ne-am întrebat cum putem asuma durerea și cum putem trece la bucuria mântuirii? Am răspuns ceva mai jos. Tot în introducere am mai vorbit despre pericolul unei devoțiuni mariane sterile și sentimentaliste. Apoi am vorbit și despre posibilitatea de a pierde credința din cauza unei puternice suferințe. Maria nu și-a pierdut credința, a rămas mereu fidelă.
Am dezvoltat trei teme de meditație despre credința Mariei. De ce? Pentru că Sfânta Maria, prin credință, a trecut de la durere la bucuria mântuirii. Am descris credința Sfintei Fecioare Maria.
Mai întâi am vorbit despre credința ei slujitorială. Aceasta se deosebește de credința noastră care, de multe ori, este o „credință bomboană”. Adică, egoistă, individualistă.
Apoi am prezentat credința ei castă. Acest aspect reiese din profeția lui Simeon. Sabia care îi va străpunge sufletul este despărțirea de Fiul ei. Spre deosebire de Mama lui Isus, credința noastră este posesivă. Ne comportăm ca omul care merge cu piciorul în doi pantofi. Sau mai mulți, pentru că nu vrea să piardă nimic. Pe urmele lui Isus se poate merge doar cu un pantof, cu o credința castă.
În fine am descris credința ei compătimitoare. Ființa Sfintei Fecioare Maria s-a cutremurat în întregime când a ținut în brațe trupul fără viață al lui Isus. Credința noastră este superficială și indiferentă la suferința altora. Suntem invadați de cultura banalizării suferinței. Trebuie să rezistăm la această subcultură mergând pe urmele Mariei și împreună cu ea spre Isus.
Mai multe detalii în articolul postat mai jos.
- 16 septembrie 2023
- Dancă Wilhelm
- 0 Comentarii
În luna mai 2023 am ținut o conferință despre Paștele creștin și Paștele evreiesc, vorbind despre asemănări și diferențe. Conferința a făcut parte din seria Conferințelor Dalles organizate de Academia Română. Chiar dacă am prezentat-o în timpul pascal, o conferință despre Paștele creștin și Paștele evreiesc este bine venită oricând.
Astăzi sărbătorim Sfânta Cruce. Sărbătoarea a fost instituită la Ierusalim, în 14 septembrie 335, cu ocazia aniversării consacrării a două bazilici construite din voința împăratului Constantin. Una era pe Golgota, iar alta lângă Sfântul Mormânt. De asemenea, sărbătoarea este legată de descoperirea relicvelor Sfintei Crucii pe care a pătimit și a murit Isus. Sfânta Elena, mama împăratului Constantin, a avut un rol deosebit în această lucrare. Precizez că nu am atins aceste detalii în conferința mea.
M-am oprit asupra semnificației Paștelui creștin și a Paștelui evreiesc, explorând și semnificația Crucii. Creștinii catolici și ortodocși din lumea întreagă cinstesc Crucea și spune că este Pomul Vieții, Tronul, Altarul Noului Legământ. Ei cred că din Christos „adormit” pe Cruce a izvorât sacramentul minunat al Bisericii. De aceea, văd în Cruce semnul Domniei lui Christos asupra vieților lor. De asemenea, mărturisesc că, fiind trofeul victoriei pascale a lui Christos, Crucea va fi semnul victoriei lor asupra morții.
Mai multe detalii în articolul postat mai jos.
- 14 septembrie 2023
- Dancă Wilhelm
- 0 Comentarii