Wilhelm Dancă

Discernământul sau înțelepciunea sau priceperea a fost tema meditației din 30 iulie 2023. Am început cu prezentarea celor trei parabole din Matei 13, 44-52. Este vorba despre un agricultor, un negustor și un pescar. Fiecare are discernământ, adică face diferența între bine și rău.

Pornind de aici, Domnul Isus îi invită pe discipoli să asume spiritul discernământului. Acesta este necesar pentru a face parte din împărăția sa. Dar cum să exercităm discernământul astăzi? Suntem invadați de falsuri, produse contrafăcute, magazine online care vând tot felul de iluzii. Trăim într-o lume confuză, fără criterii sau cu multe non valori. Dincolo de ascultarea Cuvântului, participarea la sacramente și rugăciunea personală, mai este ceva.

Trebuie să coborâm cu picioarele în viața reală. Să mergem din nou la piață și să cumpărăm de la ”oameni”, nu de la aparate sau de pe internet. Să începem în familie să practicăm lucrul acesta. Părinții să-i ducă pe copii la piață și să-i învețe arta negocierii. Sau arta evaluării raportului dintre calitate și preț în fața oamenilor vii. Astfel câștigă binele, și în viața cumpărătorului, și în viața vânzătorului.

În planul vieții creștine binele este Christos. El trebuie să aibă întâietatea în toate. L-am dat ca exemplu pe Sfântul Benedict care îl punea pe Christos pe primul plan al existenței. Și-i îndemna pe călugării săi să facă la fel.

Mai multe detalii despre arta guvernării de sine prin discernământ, dar și a societății, în articolul postat mai jos.

În 23 iulie 2023 a fost Ziua Mondială a Bunicilor. Am celebrat Sfânta Liturghie în satul natal. Am meditat împreună cu bunicii din Buruienești rostul acestei sărbători. Am comentat câteva pasaje din ”Scrisoarea către bătrâni” a Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea din 1999. Am subliniat trei aspecte. Mai întâi am spus că bunicii și persoanele în vârstă trebuie acceptați în familie. Nu trebuie internați în azile de seniori decât în anumite condiții, cum ar fi în caz de boală gravă. Sau, dacă nu mai au pe nimeni din familie care să aibă grijă de ei. Apoi am arătat că bunicii trebuie ajutați. Nu trebuie lăsați să moară. Trebuie cultivată dorința lor de viață până la capăt. În fine am vorbit despre valorificarea înțelepciunii lor de viață. Am subliniat că bunicii trebuie să povestească generațiilor tinere și dramele din existența lor. Nu trebuie să se oprească doar la momentele frumoase. În concluzie bunicii și persoanele în vârstă sunt ”rădăcinile” unei vieți pătrunse de dorința înțelepciunii. Dacă sunt frecventați, devin criterii pentru viața trăită în orizontul eternității. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Într-o duminică fierbinte, 16 iulie 2023, am meditat parabola semănătorului din Matei 13, 1-23. Am arătat că atenția recentă din Biserica noastră față de vestirea Cuvântului lui Dumnezeu e un semn bun. De ce? Fiindcă a fost preocuparea principală în viața publică a Domnului Christos. De asemenea, a reprezentat activitatea dominantă a păstorilor Bisericii din antichitate și până în zilele noastre.

Am actualizat mesajul parabolei din perspectiva răspunsului omului, mai întâi, apoi din aceea a iubirii lui Dumnezeu care seamănă.

La nivelul omului am identificat patru atitudini, ca în parabolă. Le-am tradus în termenii de astăzi.

Astfel, „la marginea drumului” este omul cu inimă de asfalt. Nu rodește nimic. Nu se interesează de Dumnezeu și de valorile religioase, creștine. El întruchipează categoaria vastă a oamenilor indiferenți la valorile creștine din zilele noastre. Cum răspundem la această stare de lucruri? Printr-o grijă sporită față de calitatea vestirii Cuvântului.

„Terenul pietros” este viața omului creștin, botezat, dar individualist. Acesta consideră că totul se rezumă la formalismul ritualurilor din liturgia Bisericii. Pentru el credința are valoare în sens cultural, folcloric sau tradițional. Nu este împotriva Bisericii. Dar nu consideră că în viața de zi cu zi trebuie să se țină cont de credință.

„Terenul cu spini” este inima creștinilor care cunosc ce învață Biserica, dar au o mentalitate consumeristă. Aceștia își aduc copii la cateheză, la prima împărtașanie, la mir. Însă nu se implică în viața comunității creștine. Se folosesc de Biserică. Consideră că Biserica este un fel de „restaurant” care oferă produse spirituale „a la carte”.

„Terenul bun” este viața acelor creștini care aduc roade. Cei din grupa 30% roade își fac datoria bine, dar nu au inițiative. Cei din grupa 60% roade trăiesc darul credinței cu bucurie, entuziasm, pasiune. Procentul de 100% roade este ca un fel de ideal pentru toți. Se poate ajunge și aci, dar destul de rar și în anumite condiții.

Astfel ajungem să citim parabola în perspectiva lui Dumnezeu. El aruncă sămânța peste tot, deși știe care e diferența dintre marginea drumului, terenul pietros, cu spini și terenul bun. Dumnezeu ca semănător dă dovadă de o iubire fără margini. Dumnezeu iubește fără calcule, riscă totul, se comporomite de dragul a ceea ce iubește. Adoptând iubirea risipitoare a lui Dumnezeu în relația cu El și cu semenii „riscăm” să ne apropiem de 100% roade din parabolă.

Să nu ne fie teamă să vestim Cuvântul cu iubirea lui Dumnezeu! De ce? Pentru că, la acest nivel de viață spirituală, vom primi ceea ce vom dărui.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Școlile obișnuite au intrat de curând în vacanță. Pentru mulți a început și perioada concediilor. Nu putem spune același lucru despre cei care sunt la „Școala lui Isus”. De ce? Pentru că sufletul nu are niciodată vacanță.

Astăzi, împreună cu credincioșii de la catedrala „Sf. Iosif” am meditat învățătura din Matei 11, 25-30. Am considerat acesta pasaj ca un fel de „curs” ținut de Învățătorul Isus.

După părerea mea, cursul a avut trei puncte.

Primul, Dumnezeu Tatăl se revelează celor „mici”. Am explicat ce înseamnă „mici” în context biblic. Alte expresii biblice similare sunt: „sărac în duh”, „cei bolnavi” sau „săracii” și „marginalizații” lumii. Totuși, nu se confudă sărăcia sociologică cu sărăcia în duh. Disponibilitatea sau dorința de Dumnezeu face diferența.

Al doilea, Isus Christos este unicul mijlocitor al revelației Tatăului. Afirmația sună cam tare în contextul lumii globalizate religios. Totuși, acesta este specificul creștinismului. Astfel, cu ajutorul lui Isus intrăm în misterul Sfintei Treimi. Aflăm de la El că Dumnezeue este iubire, relație. Creștinul participă la viața Sfintei Treimi și devine relație de iubire în lume. Această relație nu este mereu luminoasă sau pacificatoare. De aceea, în concret, și de cele mai multe ori, iubirea de aproapele înseamnă „suportarea” lui.

Al treilea, Isus îi invită la sine pe cei ostențiți și împovărați. Are un plan cu ei sau un scop precis. Este vorba de a-i ajuta să învețe de la El să aibă inima blândă și smerită. Cum se poate ajunge aici? Prin alăturarea omului obosit la lucrarea lui Isus care poartă jugul și povara tuturor. Jugul este legea cea nouă a iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Povara este crucea.

În concluzie am spus că omul este ca un înger cu o singură aripă. L-am citat pe Don Tonino Bello, un episcop italian în faimă de sfințenie. Ca să poată zbura trebuie să îmbrățișeze un alt om sau un alt înger. Astfel, la școala lui Isus omul poate crește sau poate zbura dacă este în relație cu semenul său. Și dacă îl „suportă” pe semennul său, atunci acesta îi devine frate. De ce? Pentru că are inima blândă și smerită.

Isuse cu inima blândă și smerită, fă inima noastră asemenea cu inima Ta!

Detalii în articolul postat mai jos.