Wilhelm Dancă

În prima duminică din Postul Mare am meditat cele trei ispitiri ale Isus în pustiu (Matei 4, 1-11). Am început spunând că ispita este o tulburare sau confuzie în care se află voința umană. Tentația este incitare la păcat. Voința umană are nevoie de un sprijin din afară pentru a alege binele. De aceea, pentru a nu cădea în ispită, voința trebuie educată.

Apoi am arătat că Isus ne învață cum să ne comportăm în fața tentațiilor. Pe scurt, Domnul spune că nu trebuie să negociem cu Diavolul. Când suntem ispitiți să căutăm sprijin în Sfânta Scriptură. Sau, pornind de la Cuvântul Domnului, în credință, în asceză, în libertatea educată.

Am analizat pe rând cele trei tentații.

Prima ispită e legată de transformarea pietrelor în pâini. Aici Diavolul urmărește căderea lui Isus în păcatul neîncrederii în Dumnezeu Purtător de grijă. Însă Domnul refuză protagonismul și calea privilegiilor. El rămâne încrezător că Dumnezeu e Dumnezeu ca Purtător de grijă. Cel Rău în acest context se numește „Ispititorul”, adică Cel Vicelan, Mincinosul. Cel Rău caută să ne convingă că pâinea este mai importantă decât iubirea.

A doua ispită se referă la încercarea credinței în Dumnezeu ca Prezență în viața omului. Aici Cel Rău are numele de Diavol, adică Despărțitorul, Acela care distruge comuniunea. Diavolul caută să-l despartă pe om de Dumnezeu, pe bărbat de femeie, trupul de suflet. Astfel Diavolul ne ispitește cu „plăcerile” solitudinii și „succesele” distrugerii unirii omului cu Dumnezeu.

A treia ispită are de-a face cu formele în care ni-l reprezentăm pe Dumnezeu. Cel Rău se numește în cazul de față Satana, adică Acuzatorul. Sau, în termenii juridici contemporani, Procurorul. Satana ne acuză în fața lui Dumnezeu introducând neîncrederea în relația cu Dumnezeu. A cere dovezi de iubire din partea Domnului este deja un semn al tentației Satanei. Sunt vizate aici imaginile caricaturale ale lui Dumnezeu. El nu se confundă cu bogăția și strălucirea puterii pământești. Dumnezeu este mai tare decât Acuzatorul pe Cruce. Pe Cruce strălucește puterea lui Dumnezeu iubire până la jertfa supremă de sine.

În concluzie, prima lecție a Postului Mare e să nu dialogăm cu Diavolul. Punct.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Trăim într-o lume marcată de acțiunea răului. Există oameni răi și există victime ale răutății. Se comit multe nedreptăți. Suferă mulți oameni nevinovați. Există duhuri rele care atrag oameni la rău. Cum putem scăpa de vertijul răului?

Am căutat un răspuns în Matei 5, 38-48. Aici Isus vorbește mai întâi despre depășirea legii talionului prin iubire iertătoare. Apoi despre iubirea dușmanilor de dragul iubirii lui Dumnezeu Tatăl. Pentru a ajunge la trăirea acestei iubiri avem nevoie de o inimă bună. Această inimă este sursa faptelor bune, dacă e plină de iubire, nu de ură. Modelul inimii bune este Domnul Isus. El are inima blândă și smerită.

Astfel, cu ochii la Inima lui Isus putem începe evanghelizarea inimii noastre.

Prima treaptă este redobândirea libertății de a privi lucrurile din toate unghiurile de vedere. Sau, de a ne raporta la realitatea răului cu obrazul întors în altă parte. Aici se pune problema eliberării de gândirea unică. Ea stă la baza unor comportamente inumane sau necreștine.

A doua treaptă e depășirea răului ignorând pretenția lui la un răspuns. Să nu dialogăm cu răul. Să nu ne ridicăm la nivelul răului. Să lăsăm ca răul să se scurgă în găurile negre ale universului.

A treia treaptă constă în depășirea logicii reciprocității. Să nu iubim doar pe cei care ne iubesc pe noi. Să risipim iubirea iubindu-i pe toți oamenii, fără discriminare, asemenea Tatălui ceresc.

Am încheiat cu un gând al Fericitului Vladimir Ghika. El spune să-l iubim pe acela care ne respinge. Evident, nu de dragul răutății lui, ci de dragul iubirii lui Dumnezeu.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Ucenicii Domnului sunt ucenici dacă atrag pe alții la Christos. Dacă nu, sunt „călcați în picioare” sau ignorați de lume. Comunicarea acestui adevăr se găsește în Predica de pe Munte, Luca 5, 13-16. Isus folosește trei simboluri: sarea, lumina și cetatea. Ele au sens deplin în contextul fericirilor. Pe scurt, ucenicul nu poate fi ucenic doar pentru sine. Nu poate fi fericit doar pentru sine, ci și pentru alții. Fericirea evanghelică are sens în relația ucenicului cu lumea.

Primul simbol este sarea pământului. Ucenicii nu vor fi, ci sunt sarea pământului. Aceste cuvinte sunt ca un fel de învestitură publică. Sarea dă gust, conservă alimentele. Ucenicii trebuie să facă la fel în raport cu lumea. Să reținem umilința sării, care se compromite și se dizolvă în ceva diferit de sine. Ucenicul nu se conservă pe sine, ci se expune și intră în acțiunea de dizolvare în lume. De ce? Pentru a da gust lumii.

Apoi, ucencii sunt lumina lumii. Lumina asigură fundalul care face să se vadă alte lucruri sau persoane. Lumina nu atrage atenția asupra ei însăși. Lumina este discretă. Isus spune că este lumina lumii. Ucenicii au rolul luminii în lume. Arată drumul acelora care călătoresc în timpul nopții.

În fine, ucenicii sunt cetate așezată pe munte. Sunt un fel de Ierusalim pentru lume. Adică, loc al strălucirii măreției Domnului. Ucenicii atrag pe alții la Domnul prin viața lor. Evident, în măsura în care poartă gloria lui Dumnezeu în lume.

M-am întrebat de ce azi sunt ucenici care nu atrag pe nimeni? Nu au gust, nu dau gust. Nu sunt călăuze pentru alții. Nu sunt la înălțime, nu strălucesc de nicio lumină. De aceea, nu sunt observați și nu devin fascinanți. Ce ar trebui să facem?

Propuneri în articolul postat mai jos.

Sărbătoarea „Întâmpinarea Domnului” e ziua mondială a persoanelor consacrate. În această categorie intră călugării și călugărițele. Dar în sens larg intră toți creștinii. Persoanele consacrate sunt chemate să devină profeți. În ce sens? Ele sunt chemate să-l vestească pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu lumii secularizate, astăzi.

Pornind de la Evanghelia sărbătorii, Luca 2, 22-40, am subliniat trei condiții pentru a fi profet.

Prima, să facem parte din categoria „săracilor” despre care vorbește Sfântul Luca. Printre aceștia erau Isus, Maria și Iosif. Părinții lui Isus au oferit Domnului pentru răscumpărarea primului lor născut doi porumbei. Duhul de sărăcie se traduce astăzi prin detașare de bunurile materiale.

A doua, să fim la templu sau la biserică ori de câte ori este posibil. Simeon și Ana erau prezenți la templu. Simeon a fost condus acolo de Duhul Sfânt. Ana stătea tot timpul la templu. Gestul lor poate fi actualizat prin efortul de a participa fizic la sfânta liturghie, nu online. Ar fi deja un semn profetic.

A treia, să cultivăm evlavia în viața noastră. Simeon și Ana au o trăsătură comună, evlavia. Prin evlavie se înțelege dialogul personal și continuu cu Dumnezeu. În fine, astăzi, profeții sunt chemați să creeze o atmosferă creștină într-o lume secularizată.

Detalii în articolul postat mai jos.