Wilhelm Dancă

În sărbătoarea „Sfântul Ștefan, protomartir” am aprofundat trei idei/invitații. Dar, înainte de a trece la descrierea lor, am prezentat pe scurt viața Sfântului Ștefan. S-a născut în anul 5, d.Ch. A murit în anul 34/36, deci foarte tânăr, în jurul vârstei de 30 de ani. Cauza morții lui e faptul că și-a asumat două trăsături ale urmării lui Isus. Este vorba despre coerență și foame după concret. Am meditat două capitole din Faptele Apostolilor, capitolul 6 și 7. Ștefan a încercat să fie cât mai asemănător cu Isus. Din multe puncte de vedere. De pildă, cel al slujirii, mărturiei, curăției, înțelepciunii, curajului și al iubirii dușmanilor. Lucrul acesta l-a costat viața. Se întâmplă să întâlnim cazuri similare și în zilele noastre. De altfel istoria Bisericii e plină de discipoli care au plătit cu viața urmarea lui Christos.

Prima idee/invitație e să fim atenți la „relația cu cei de lângă noi”. Cele mai multe certuri și neînțelegeri apar între oamenii apropiați, nu între cei îndepărtați. Așa s-au petrecut lucrurile în „sinagoga liberților”.

A doua idee/invitație e de a-l urma pe Sfântul Ștefan. Cum? Să unim faptele de caritate cu vestirea Evangheliei. Din păcate se constată astăzi o ruptură între aceste două trăsături ale vieții creștine.

În fine, ultima idee/invitație e de a îmbrăca cu iubire „martiriul alb”. Am spus că există o diferență între martiriul roșu și cel alb. Primul este stropit cu sânge. Al doilea este constituit din sacrificii nesângeroase, dar zilnice. Din acest punct de vedere sunt foarte mulți martiri în viața noastră. Poate chiar noi avem o viață de martiriu alb. Dacă este așa, să-l îmbrăcăm cu iubire, asemenea Sfântului Ștefan.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Crăciunul este sărbătoarea fundamentală a creștinilor. În această zi se celebrează Nașterea Domnului. El este fiul Mariei și Fiul lui Dumnezeu născut la Betleem.

Putem să ne raportăm teoretic sau abstract la acest adevăr de credință. Sfântul Francisc de Assisi a sugerat că este nevoie și de o raportare concretă. De aceea, a propus reprezentare pe viu a Nașterii Domnului. S-a întâmplat lucrul acesta pentru prima dată la Greccio, în Italia, în 1223.

Văzul este un simț important în celebările de Crăciun. Cu ajutorul lui vedem că Pruncul Isus s-a născut în sărăcie. Mai mult, s-a născut sub chipul unui Prunc care poate fi sufocat. Din păcate, unii îl sufocă prin consumerism, indiferență, grijă exagerată față de cele exterioare.

Dar și auzul este convocat să participe la sărbătoarea Nașterii Domnului. Evanghelia sărbătorii din timpul nopții e luată din Evanghelistul Luca (2, 1-14). Avem aici multe referințe istorice. Văzul poate verifica aceste informații. Isus s-a născut în timpul unui recensământ organizat de guvernatorul Siriei, Quirinius. Evanghelia sărbătorii din timpul zilei este luată din Evanghelistul Ioan (1, 1-18). Rezumând-o, putem spune că Isus este Cuvântul lui Dumnezeu. El poate fi auzit cu urechea. Deci, prin auz aflăm că Întruparea este un eveniment care erupe în istorie. La fel este și Învierea Domnului.

Cu ajutorul acestor două simțuri – văzul și auzul – am meditat locurile în care „copilul Isus” poate fi sufocat astăzi.

Astfel am vorbit despre copiii victime ale conflictului ruso-ucrainean. Aici pacea este disprețuită. Pruncul Isus este „sufocat”. Pacea poate fi redobândită prin adoptarea copilăriei spirituale. Aceasta este spiritualitatea Crăciunului.

Un alt loc este educația precară sau superficială. Aici copiii sunt victime ale indiferenței și superficialității păstorilor (educatori, profesori, preoți) nevrednici. Sau sunt victime ale lipsei de maturitate a educatorilor.

În fine, alt loc este biserica domestică, unde Pruncul Isus nu este ajutat să crească. Sau nu este acceptat, nu este lăsat să se nască.

Am terminat cu un gând formulat de Hannah Arendt. Vorbind despre creștinism, gânditoarea evreică spune că „este încă ceva”. Sau mai are un ceva de spus. De ce? Pentru că are la bază vestea extraordinară că un prunc ni s-a născut. Iar un copil nou născut întotdeauna și oriunde schimbă lucrurile în jurul său. Începând cu viața părinților. Pruncul nou născut la Betleem să schimbe și viața noastră! Crăciun plin de lumină, bucurie și binecuvântări cerești!

Detalii găsiți mai jos.

Sfântul Iosif este un model de pregătire pentru Nașterea Domnului. Despre el a fost vorba în Evanghelia duminicii. De fapt am aprofundat relația lui cu Isus potrivit lui Matei 1,18-24. În clipul video de mai jos am confundat partea a doua a primului capitol cu capitolul al doilea din Evanghelia după Matei. Vă rog să mă iertați. Se mai întâmplă. Cauzele sunt multe.

Pe scurt, în această meditație am dezvoltat trei puncte. Mai întâi am vorbit despre Iosif ca om al viselor. Visul fiind interpretat aici ca loc în care omul primește o revelație divină. În timpul visului Iosif a devenit un „ascultător al credinței”. Apoi am dezvoltat faptul că Iosif a luat-o la sine pe Maria și a avut grijă de Pruncul Isus. Așadar, al doilea aspect a fost despre Iosif omul care poartă de grijă. Iosif omul care slujește și iubește familia. Astfel își exercită paternitatea. În fine, ultimul punct a fost despre Iosif omul tăcerii sau al interiorizării. Am subliniat importanța tăcerii în contextul zilelor zgomotoase de dinaintea Crăciunului.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am ajuns la jumătatea Adventului. Duminica se numește „duminica bucuriei”. Pornind de la Evanghelia după Matei 11, 2-11, m-am oprit la cazul Sfântului Ioan Botezătorul din închisoare.

Am interpretat invitația la bucurie ca rod al eliberării din diferite forme de închisoare spirituală. Sfântul Ioan Botezătorul era prizonierul unei idei fixe despre Mesia. Era vorba despre ideea populară în rândurile iudeilor evlavioși din acea vreme. Mesia trebuia să fie un războinic eliberator. De aceea, a trimis ucenici să-l întrebe pe Isus dacă El este Mesia. Isus era Mesia, dar unul foarte umil. S-a eliberat de ideea lui fixă cu ajutorul prietenilor. Ar trebui să facem la fel, dacă trăim spiritul Adventului. Adică, dacă ne pregătim pentru Nașterea lui Mesia Isus în sufletele noastre.

Astăzi, o formă de închisoare specială pentru mulți dintre noi, este dependența de mijloacele de informare în masă. Dacă suntem în această situație să cerem ajutor de la prieteni. De pildă, depindem de televizor, de radio, de presa scrisă. Sau, suntem prea dependenți de aplicațiile sociale, facebook, instagram, twitter etc. Mai întâi să ne amintim că tehnica sufocă gustul de a trăi viața în bucurie. Cu ajutorul prietenilor să încercăm să ieșim din aceste forme de sclavie postmodernă. Cum? Să stăm împreună, să ne ascultăm reciproc pe viu, să ne privim în ochii când vorbim unii cu alții etc. Această invitație poate fi „dureroasă”, pentru că presupune renunțări. Totuși, va fi una utilă pentru un Advent adevărat.

De asemenea, dacă suntem dependenți de anumite păcate care se repetă. Fie că e vorba de păcate mari, fie că e vorba de păcate mici. Soluția în acest caz, dacă vrem să redescoperim bucuria vieții, este spovada. Nu putem rămâne cu pregătirile sărbătorii Nașterii Domnului doar la nivel exterior. Trebuie să ne pregătim inima, care să devină un fel de „Betleem” spiritual. Să reținem că păcatele mici repetate ne izolează de semeni și ne predispun să trăim o viață „idioată”. Mă refer aici la faptul că avem idei fixe despre semenii noștri și comportamente autoreferențiale. Viața este viață, dacă trăim și acceptăm schimbarea în bine. Fie schimbarea noastră, fie schimbarea celor din jur.

Pe scurt, am vorbit despre bucuria eliberării din trei feluri de „închisoare existențială”. Prima este închisoarea ideilor fixe. A doua este închisoarea adicțiilor de tehnologie și de aplicațiile sociale. A treia este închisoarea păcatelor mici, dar și a celor mari. Cine reușește să iasă din aceste trei feluri de „închisoare” trăiește o bucurie de nedescris. Garantat. De aceea, să ne lăsăm surprinși de bucurie.

Detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi am celebrat solemnitatea Neprihănitei Zămisliri. Este un adevăr dogmatic care spune că Maica Domnului a fost scutită de pata păcatului strămoșesc. Acest adevăr de credință a fost proclamat de Biserica Catolică în 1854. A fost confirmat de aparițiile Maicii Domnului de la Lourdes în 1858.

Astăzi, în ciuda spiritului anti-dogmatic și a atmosferei post-adevăr, catolicii continuă să o cinsteasă pe Maria Neprihănit Zămislită. Am pornit de la textul Evangheliei după Luca 1,26-38. Acesta este suportul principal al dogmei: Maria este plină de har. Apoi am arătat că și Tradiția confirmă acest adevăr. Devoțiunea populară din secolele XVI, XVII și XVIII au devenit izvor de credință. Se spune în latină „lex orandi” este „lex credendi”.

Am ilustrat drumul declarării dogmei Neprihănitei Zămisliri, comentând filmul „Scotus”. Este vorba despre un film realizat în 2010 de Ferdinand Muraca. Printre altele am arătat că unii sfinți au fost împotriva dogmei. De pildă, Sfântul Bernard și Sfântul Toma de Aquino. De ce? Fiindcă ar face atingere universalității mântuirii în Christos.

Alții au fost favorabili. Acesta e cazul lui Duns Scotus, care a subliniat trei verbe în lucrarea acestui adevăr de credință. Este vorba de „potuit”, „convenit” și „fecit”. Dumnezeu atotputernic și milostiv putea să o scutească pe Maria de pata păcatului strămoșesc. Se cuvenea ca Maria să fie un vas ales pentru întruparea Fiului lui Dumnezeu. Apoi, pentru meritele lui Christos mort și înviat, Dumnezeu a făcut toate acestea. Subliniind legătura dintre credința populară și credința teologică, iezuiții au contribuit decisiv la declararea dogmei în 1854.

Am atras atenția asupra două valori care provin din sărbătoarea mariană de astăzi. Este vorba despre pace și inocență. Sfânta Fecioară fără de păcat emană pacea interioară. De aici provine și frumusețea ei. Este aclamată cu titlul de „tota pulchra”, „toată frumoasă”. Pe bună dreptate.

În al doilea rând am vorbit despre inocență sau nevinovăție. M-am referit la inocența desconsiderată din zilele noastre. Fie că este vorba despre copii, tineri, adulți sau, și mai ales, despre fete și femei. Trupul a devenit un fel de produs comercial. Multe persoane sunt abuzate. Ne-am obișnuit cu gândul acesta. Din păcate. Sărbătoarea ne atrage atenția că lucrurile stau altfel. Să contemplăm chipul Mariei și să ne lăsăm copleșiți de pace interioară și de gustul inocenței.

NB. Fotografia este din timpul activității mele pastorale la Piatra Neamț. Era o dată ca niciodată … au trecut anii. Dar Neprihănita m-a ocrotit mereu. Rugați-vă și pentru mine, și pentru părintele paroh din imagine, pr. Mihai Budău! El a plecat să contemple chipul Mariei în cer.

Detalii în articolul de mai jos.