Wilhelm Dancă

Zaheu este un personaj simpatic în lumea creștină. Sau ar trebui să fie. Oricum Isus l-a îndrăgit. Vezi Luca 19, 1-10. Seamănă în multe privințe cu noi, mai ales dacă vorbim despre „calitățile” lui de dinainte de convertire. Trăia în fundul pământului, în Ierihon, care este la 275 de m sub nivelul mării. Avem aici metafora abisului păcatului. Era mic de statură. Unii au înțeles că era vorba despre statura lui morală. Era bogat la propriu, în sensul că depindea existențial de lucrurile materiale. Totuși, deși bogat, dorința de mântuire nu dispăruse din inima lui.

Isus a trecut prin Ierihon și Zaheu curios a venit să-l vadă. Dar, în fapt, Isus și-a ridicat privirea de jos și l-a văzut pe Zaheu în ramurile sicomorului. Să notăm că pentru a-l vedea pe Isus trebuie să facem un minimum de efort. Din copac Zaheu a observat că Isus se uită la el.

Această întâlnire a privirilor e modelul convertirii la Christos și împărăția sa. Primul moment este constituit din privirea lui Isus Christos care rămâne mereu îndreptată spre noi. Acesta e motivul pentru care a venit în lume și coborât în adâncul cel mai adânc al răului. Să ne arate că ne iubește fără pauză. Al doilea moment este orientarea privirii noastre până când o întâlnește pe cea a lui Isus. Al treilea moment este răspunsul concret la chemarea Domnului. Zaheu îl imită pe Dumnezeu Tatăl, bogat în milostivire. De aceea, depășește regulile iudaice față de săraci și datornici. Dă jumătate din averea sa săracilor și celor datornici le restituie împătrit datoria.

Dacă Zaheu a reușit să se convertească, noi de ce nu?

Detalii în articolul postat mai jos.

Am meditat astăzi, o frumoasă zi de toamnă, despre condiția rugăciunii bune.

Am luat ca fundal imagistic parabola fariseului și a vameșului din Evanghelia după Luca 18, 9-14. Punctul de pornire a fost exemplul unui general de armată cu care m-am rugat în genunchi în catedrala catolică din Iași. Am fost plăcut surprins de rugăciunea generalului. Se întâmpla lucrul acesta în săptămânile premergătoare vizitei Papei Francisc în România. Am desprins o concluzie din acest gest, și anume că prin rugăciune oamenii care suferă sau sunt sensibili la suferința altora devin solidari. Pregătesc întâlnirea lor cu Dumnezeu de care mărturisesc că depind în totalitate. Nu toți contemporanii noștri recunosc relația vitală cu divinitatea. Printre ei se află și creștini.

Am arătat apoi că există o diferență între rugăciunea fariseului și rugăciunea vameșului. Rugăciunea celui dintâi este pătrunsă de orgoliu, de pretenții. Rugăciunea celui de-al doilea este făcută în spirit de căință și de smerenie. Astfel am dezvoltat provocările maladiei de care suferim toți, și anume mândria. Am subliniat câteva simptome ale orgoliului.

Primul simptom este izolarea de ceilalți. Fariseul din parabolă stătea singur, în picioare, și se ruga în sine. Nu avea nevoie de nimeni. Vameșul era la intrare, printre ceilalți oameni și se ruga la Dumnezeu.

Al doilea este spiritul de competiție. Diavolii spun că în lumea lor „a fi” înseamnă „a fi în competiție”. Ființa diavolului este plămădită din mândrie. Vă invit să citiți C.S. Lewis, „Sfaturile unui diavol bătrân către un diavol mai tânăr”. Fariseul se compară cu alții, numai ca să fie apreciat egoul său. Vameșul smerit nu etalează calitățile sau păcatele sale în fața altora. Tot ceea ce are de spus despre sine îi spune lui Dumnezeu.

Al treilea simptom este spiritul de auto-suficiență. Acesta poate fi promovat de lumea științifică, politică sau artistică, mass media. Am pledat pentru vestirea lui Christos la oamenii care desfășoară aceste activități. De ce? Pentru că împlinirea omului este în lumea spirituală. Apoi, între lumea științifică, politică, artistică sau mediatică și lumea spirituală nu există incompatibiliate. Sau, nu ar trebui să existe. Spiritualul împlinește umanul, în toate ipostazele sale.

Am concluzionat invitând la asumarea spiritului de rugăciune din poezia „Rugăciune” de M. Eminescu. Printre altele, poetul spune: „Noi, ce din mila sfântului / Umbră facem pământului, / Rugămu-ne îndurărilor, / Luceafărului mărilor; / Ascultă a noastre plângeri, / Regină peste îngeri, / Din neguri te arată, / Lumină dulce clară, / O, maică prea curată / Și pururea fecioară, / Marie! Am subliniat că trebuie să venim la Domnul cu „plângeri”, nu cu pretenții, precum fariseul. Apoi, să transformăm rugăciunea noastră în rugăciune smerită sau „dulce clară”. Da, pentru că rugăciunea „dulce”, mult aduce! Încercați și vă veți convinge!

Detalii găsiți mai jos.

Am început meditația la Evanghelia după Luca 18, 1-8 cu o amintire personală. Am redat conținutul unei conversații cu părintele Gheorghe Patrașcu. Vorbeam despre felul în care își ocupa timpul în închisoare. El mi-a spus că nu-i ajungea ziua întreagă pentru a-și termina rugăciunile. Astfel am dorit să transmit o idee despre ce înseamnă să fii om religios. De asemenea, am intenționat să subliniez imaginea Bisericii care se roagă în interior pentru cei din afară. Aici interiorul este o închisoare sau o mănăstire, ori o biserică.

În Evanghelia duminicii a fost vorba despre parabola văduvei care cere insistent dreptate de la judecătorul nedrept. Într-un anumit fel văduva simbolizează creștinul din orice timp, Biserica. De ce? Pentru că ilustrează condiția existențială fragilă, limitată, nevoia de ajutor.

Am arătat că e o legătură strânsă între rugăciune și credință. În cazul de față credința se înțelege ca încredere, relație personală cu cineva care te iubește necondiționat. De aceea putem spune: crede omul care se roagă și se roagă omul care crede.

Am dezvoltat apoi câteva considerații cu privire la rugăciune. Am spus că rugăciunea bună este precedată de tăcere, interiorizare, ascultare. Este vorba despre ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a înțelege voința Sa cu privire la noi. Pornind de aici înțelegem că suntem ființe limitate, insuficiente nouă înșine. De aceea ne rugăm la alții, la Dumnezeu.

Rugăciunea este de multe feluri: de mulțumire, de adorație, de contemplație, de laudă, de cerere. Cea mai folosită dintre toate este rugăciunea de cerere. Se poate spune că omul este într-un anumit fel ceea ce cere. Am aprofundat în continuare legătura dintre rugăciune și credință. Am dat de exempul pe copiii care se roagă. Ei cer de la părinții lor tot felul de lucruri pentru că simt că sunt iubiți. Prin urmare nu te poți ruga decât Aceluia în care crezi. Cu alte cuvinte, te rogi, ceri ceva de la omul pe care îl simți că te iubește.

În fine am arătat că rugăciunea responsabilizează ființa umană. Rugăciunea are legătură strânsă cu iubirea de aproapele. Dar rugăciunea nu este o formulă magică. Cine se roagă lui Dumnezeu pentru pace, nu așteptă să facă Dumnezeu ceea ce ar putea face el. Într-adevăr, rugăciunea este gestul cel mai semnificativ al vieții creștine. Totodată este un gest care îmbogățește umanitatea noastră.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi, în catedrala „Sfântul Iosif” din București am meditat Luca 17, 11-19. Este vorba despre vindecarea celor 10 leproși. Toți se vindecă însă doar unul se întoarce și-i mulțumește lui Isus. Titlul omiliei se inspiră din „Odă în metru antic”. Spunea M. Eminescu: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Unii spun că este cel mai frumos vers din toată literatura română. L-am parafrazat și am spus că putem să învățăm nu să murim, ci să trăim. Întâlnirea cu Christos poate să ducă la schimbarea verbului a muri cu a trăi.

În prima parte a omiliei am explicat de ce a făcut Isus semne, fapte de putere sau minuni. Ele prevestec Împărăția lui Dumnezeu și devin motive de credibilitate pentru a crede în mod liber în Christos.

Apoi m-am oprit la câteva provocări ale minunii vindecării leprosului străin.

Prima este trecerea de la christofilie sau creștinofilie la filoxenie. Adică, să ne deschidem spre necunoscut, pentru că acest fel de întălnire rodește. De aceea să trecem de la iubirea creștinilor, iubirea între creștini, la iubirea străinilor. Ei pot să ne învețe cum să devenim mai disponibili și roditori în credință.

A doua e legată de boala de lepră, astăzi. Se poate numi singurătate, izolare, autosuficiență, egoism, indiferență, oboseala de a fi sau de a trăi. Neîndoielnic boala prevestește moartea. Cum suportăm suferința, boala, singurătatea? Eminescu spunea că „nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Dar noi putem schimba versul, după întâlnirea cu Christos. Astfel putem spune „nu credeam să-nvăț a trăi vreodată”. Scriptura spune că cel drept, deci și ucenicul, va trăi prin credință.

Vorbind despre a treia provocare m-am referit la diferența dintre recunoștință și mulțumire. Recunoștința pregătește terenul mulțumirii. Putem să devenim euharistici, oameni care mulțumesc lui Dumnezeu și oamenilor, dacă vom fi recunoscători.

În concluzie prin credință putem să ne vindecăm și să ne salvăm. Unii doar s-au vindecat (ceilalți 9 leproși), dar nu s-au mântuit. Pentru că nu i-au mulțumit (euharisteo) lui Christos pentru minunea săvărșită în viața lor. O vorbă evreiască spune, cu haz și cu tâlc: „Să vină Mesia, sigur, dar eu să nu fiu de față!”. Cartea Apocalipsei se termină cu aceste cuvinte: „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22, 20). Oare suntem pregătiți pentru (a doua) venirea lui Mesia?