Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Filantropia fără Dumnezeu nu este eficace

În trecut creștinii au fost deseori tentați de două extreme ale iubirii, filantropia fără Dumnezeu și mistica ruptă de realitate. Istoria se repetă. Și astăzi mulți discipoli ai lui Isus nu reușesc să armonizeze cele două feluri principale de iubire, iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele. Care dintre ele să aibă prioritate? Care este mai importantă? Filantropia sau mistica?

Am pornit meditația duminicală de la Marcu 12, 28-34. Am subliniat că în Sfânta Scriptură iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele este o singură iubire. Sau o singură lucrare. Filantropia fără iubirea lui Dumnezeu, care ar trebui să devină model și izvor, poate să se degradeze până la nivelul unui slogan. Sau să adopte violența pentru a fi impusă. De pildă, politicile absurde pentru diminuarea populației pe pământ. Iubirea de Dumnezeu fără iubirea de aproapele poate să devină refugiu pentru frustrați sau pentru cei inflamați la imaginație.

Am argumentat că iubirea corectă față de Dumnezeu și față de aproapele este iubirea față de sine însuși. De fapt, așa spune Isus în Evanghelia de astăzi. Cum arată această iubire corectă față de sine? Am căutat un răspuns pornind de la ”Comentariul la Evanghelia după Ioan” al Sfântului Toma de Aquino.

Toma spune aici ceva important despre viața contemplativă. Astfel, vederea lui Dumnezeu este posibilă în condiția prezentă a lui homo viator. Această privire are ca obiect ”Trupul” Domnului care este Sfânta Scriptură. Și încă ceva. Contemplarea lui Dumnezeu umanizat în Scriptură are două avantaje.

Primul este că ne purifică de născocirile imaginației cu privire la ambițiile noastre de putere, bani, plăceri și ne aduce cu picioarele pe pământ.

Al doilea e că ne oferă o imagine completă a lui Dumnezeu potrivită capacității noastre actuale de receptare a Ființei divine. Astfel, în lumina textului din Isaia 6, 1, Toma ne spune că Dumnezeu este așezat pe un tron înalt și zidit, iar poalele mantiei lui umplu templul. Adică, potrivit interpretării lui Toma, „poalele mantiei” semnifică iubirea divină care umple templul sfânt. În concluzie, contemplarea Cuvântului lui Dumnezeu, „vederea trupului Domnului”, care este Sfânta Scriptură, conduce iubirea față de aproapele la modelul și izvorul care e iubirea lui Dumnezeu. Prin contemplarea Cuvântului din Sfânta Scriptură iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele devine una și eficace.

Detalii în articolul postat mai jos.

  • 31 octombrie 2021
Orbiți în pandemie de libertinism, științism și spiritualism

Bartimeu, adică fiul lui Timeu era orb și a fost vindecat de Isus pentru că a avut credință. Am interpretat credința lui Bartimeu (Marcu 10, 46-52) ca încredere. Pentru noi, în contextul pandemiei, încrederea în Domnul poate fi alterată de trei ideologii. Acestea sunt libertinismul, științismul și spiritualismul. Mai mult decât atât ele pot provoca un fel de orbire care ne împiedică să avem credință deplină în Isus.

Libertinismul înseamnă libertatea de a face orice. Susținătorii acestei ideologii cred că omul este liber și poate face orice. Dar libertatea noastră este o libertate întrupată. Pentru cei care cred în Isus libertatea înseamnă opțiune pentru valori.

Științismul înseamnă a crede orbește în știință. Dar adevărurile de știință se verifică mereu și se schimbă încontinuu. Nu pot fi aplicate oricum la oameni, la natură. Adevărurile științifice trebuie asimilate și puse în practică cu smerenia ce îi caracterizează pe oamenii de știință.

Spiritualismul înseamnă să crezi orbește în valorile spirituale, ignorând cele naturale. Am exemplificat cu principiul: „Dumnezeu iartă întotdeauna, omul iartă câteodată, natura nu iartă niciodată”. Prin urmare, legile naturale trebuie respectate mereu. Sau, păcatele împotriva naturii nu se iartă prin recursul la valorile spirituale. Spiritualismul înseamnă derapaj în magie, taumaturgism și altele asemenea.

În contextul pandemiei să reținem un alt principiu de moralitate publică. Suntem chemați în calitate de ucenici ai lui Isus să promovăm binele public. Acesta include și sănătatea concetățenilor noștri. Adeptul libertinismului greșește pentru că vrea să facă orice. Nu consideră sănătatea aproapelui ca o limită a libertății lui. Adeptul științismului greșește fiindcă aplică adevărurile științifice, inclusiv cele medicale, într-un mod universal. Acesta ignoră că nu există boli, ci bolnavi. Adeptul spiritualismului greșește deoarece confundă legile spirituale cu cele naturale. El consideră că cele spirituale pot să suplinească ceea ce lipsește în lumea naturală. Viața spirituală se referă la destinul nostru etern, nu la infantilismul relațiilor noastre cu natura. Încrederea în Isus se cultivă prin familiaritatea cu Biserica și Cuvântul lui Dumnezeu. Să încercăm să renunțăm la libertinism, științism, spiritualism – „haina” lui Bartimeu pentru noi astăzi. Astfel vom putea avea mai multă credință în Domnul. Și, de ce nu, vom putea vedea lumea și pandemia cu ochii lui Isus. Se vor vedea altfel.

  • 24 octombrie 2021
Vremea rea vine de la vecini. Despre David Amess

Îmi pare rău din toată inima pentru uciderea lui Sir David Amess. Cred că ați auzit ceva despre drama morții acestui politician britanic care a avut loc pe 15 octombrie 2021, intr-o biserica metodista din Essex, Anglia. Cred, deoarece canalele mari de informație publică din Romania nu au acordat atenție acestui eveniment tragic. În fine, ca la noi la nimeni!

În ce mă privește văd în moartea tragică a acestui gentleman un semn prevestitor de ceva rău, al câtelea în aceste vremuri haotice și confuze, un semn clar de înfrângere a democrației europene.

Trebuie spus și știut: Sir David a fost ucis de un imigrant musulman. Nu este o întâmplare sau o situație excepțională. În ultima vreme (rea) cazurile se repetă. De aceea, cred că politica imigraționistă din țările Uniunii Europene ar trebui revizuită și reglementată cu mai multă atenție față de cei care îi primesc pe imigranți. Este ceva imperativ în lumina crimelor comise recent de fundamentaliștii islamici care au intrat (abuziv) în Europa.

Dar “personalitățile” publice lustruite sentimental ideologic, nu educate în spiritul primatului apartenenței la patria în care cineva s-a născut (din păcate a devenit un păcat social, e ceva antidemocratic să-ți iubești patria în care te-ai născut, of!) și a fost crescut (adevărul absolut care trebuie impus tuturor este acesta: părinții mei au fost emigranți sau eu sunt emigrant, deci imigrantul are prioritate absolută!) pledează cauza imigrației cu orice preț, inclusiv cu riscul uciderii celor care cer reglementarea fluxului de imigranți în țările Europei.

Victima recentă a acestei atitudini reducționiste cu privire la imigranți este un deputat din Parlamentul britanic, catolic, tată a cinci copii, contrar avortului și politicilor europene cu privire la ideologia egalității de gen și împotriva omologării căsătoriei cu uniunile civile gay sau lesbiene.

Din păcate în România nu avem personalități politice de această anvergură. Nu avem politicieni care să perceapă miza antropologica a acestei probleme (în lumina absenței reacțiilor politice la aceste problematici sunt niște habarnisti cu diplomă de parlamentar ro sau ue) și, precizare inutilă, de dragul banilor promiși de UE nu au curajul/conștiința să pună în programele lor de guvernare principiile în care au crezut părinții fondatori ai Europei și, împărtășind spiritul și credința lor, Sir David Amess.

Repet că îmi pare rău că am ajuns în situația de astăzi: dacă cineva are curajul să susțină valori profund europene, precum familia, credința creștină, patria, este considerat anti-democratic. „Horribile dictu!”

Nu cred că politicienii noștri, cu excepțiile de rigoare, au dubii sau opinii cu privire la direcția (ideologizată) în care merge politica europeană. Dacă au, îi invit să privească atent la figura acestui martir al credinței, al familiei și al patriei din zilele noastre.

Sir David Amess a fost parlamentar timp de 38 de ani. Trebuia să aibă un crez ca să reziste în politică atât de mulți ani. Nu cred că electoratul britanic l-a votat doar pentru că a promis că aduce bani în Marea Britanie.

Politicienii români nu rezistă multă vreme în politică nu pentru că nu au un Crez, ci pentru că nu au ochi pentru valorile prin care românii se recunosc ca români. Nu mai vorbim de faptul că nu știu să pună problema lor, să le apere și să le susțină.

Până vor învața încotro să-si îndrepte privirea, să se uite la acest OM POLITIC, un model de trăire a carității politice. A fost doborât pe când era mai vertical ca niciodată, om coerent în vremuri tulburi, dar căderea lui s-a auzit în toată lumea, inclusiv la noi! „Requiescat in pace!”

Oare vom învața ceva din această dramă noi în calitate de alegătorii? Dar politicienii? Cred că nu. Și totuși, speranța moare ultima. „Sperare aude!”

Leacuri contra idolatriei puterii

Avem nevoie de leacuri contra idolatriei puterii pentru că puterea corupe și creează dependență. Pe lângă asta suntem hrăniți zilnic cu imagini otrăvite ale puterii. Spiritul acestora îi „convinge” pe cei cu funcții de conducere că omul este mare dacă îi privește pe ceilalți de sus în jos. Sau, dacă are mulți servitori. Sau, dacă este lăudat și aplaudat de toți membrii comunității. Idolatria puterii întreține în cel care conduce un spirit adolescentin. Idolatrul puterii își subjugă comunitatea și o pune în slujba propriilor interese.

În Evanghelia de astăzi, din Marcu 10, 35-45, Isus cheamă pe cei care conduc la maturitate. Le spune ca între ucenicii lui „să nu fie așa. Cel care vrea să fie mai mare să fie slujitorul tuturor” (v. 43). Dacă privim istoria lumii creștine aceste cuvinte nu prea s-au pus în aplicare. Cu excepțiile de rigoare, evident. Au fost și sunt în Biserică și în societate oameni dispuși să sacrifice orice numai să ajungă în funcții de conducere. Își distrug familiile și prieteniile, își pierd conștiința și demnitatea umană doar, doar să ajungă la o funcție de conducere. Puterea are ceva nociv în ea și creează o sete de putere care nu se potolește niciodată. Cine are putere vrea mai multă putere.

Am vorbit despre cei care dețin puterea la nivel mare sau la nivel mic. În cazul în care sunt creștini, poate și practicanți, au la îndemână câteva leacuri de vindecare de imaginile otrăvite ale puterii. Pornind de la portretul conducătorului făcut de sfântul Grigore cel Mare, am subliniat câteva aspecte. Mai întâi membrii comunității să aibă prioritate absolută în raport cu celelalte activități de conducere. Apoi cei care conduc să fie calmi, moderați la mâncare, băutură, îmbrăcăminte și în vorbire. Sfântul Grigore spune așa: „dacă nu au un cuvânt util pentru zidirea celuilalt, mai degrabă să tacă.”

Recomandările lui pot fi rezumate astfel: numai cel care trăiește pentru alții trăiește în mod responsabil (D. Bonhoeffer). Sau mai tare: cine trăiește pentru alții trăiește, cine trăiește pentru sine nu trăiește.

Detalii în articolul postat mai jos.

  • 17 octombrie 2021
Sărăcia creștină înseamnă a avea pentru a fi

Comentând Evanghelia de astăzi, Mc 10, 17-30, am vorbit despre sărăcia creștină. Aceasta nu constă în gesturi de asceză, în multe rugăciuni sau în pomană, ori în post. Sărăcia creștină înseamnă asimilarea asemănării cu Dumnezeu. Este vorba despre o activitatea profund spirituală.

Am arătat, de asemenea, că banul este o realitate ambiguă. Poate fi bun, dacă este obținut în mod cinstit și folosit cum trebuie. Poate fi rău, dacă este obținut prin corupție și exploatarea celor slabi și folosit în scopuri rele.

Sfânta Scriptură consemnează păreri aparent contradictorii asupra banului sau averii. În Vechiul Testament se laudă bogăția și se vede în ea un semn al binecuvântării divine. De pildă, cazul lui Abraham, Isac, Iacob, sau David, Solomon, Iob și alții.

În Noul Testament bogăția este considerată ca o piedică pe calea spre împărăția lui Dumnezeu. Isus își începe predica de pe munte cu celebrele cuvinte despre sărăcia în duh. „Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor!” (Mt 5, 3).

Între aceste două viziuni divergente am găsit o cale de mijloc în Evanghelia de azi. În cuvintele lui Isus care spune „vinde ceea ce ai … și urmează-mă” (Mc 10, 21), accentul trebuie pus pe „urmează-mă”. Bogăția poate fi o piedică în urmarea lui Isus, de aceea trebuie să fim liberi de dependența de avere. Nu înseamnă că trebuie blestemată și condamnați cei ce știu să facă avere. Nu. Aceștia trebuie să o obțină în mod cinstit și să o folosească în scopuri bune.

Când averea devine obstacol pe calea care duce către unirea cu Dumnezeu trebuie să renunțăm la ea. Așa a făcut sfântul Francisc de Assisi și mulți sfinți din istoria Bisericii. Gesturile lor au fost radicale, exemplare. Astfel sărăcia creștină înseamnă folosirea averii pentru a fi mai asemănător cu Dumnezeu.

Detalii în articolul postat mai jos.

  • 10 octombrie 2021