Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Deschiderea față de străini și cultivarea propriei identități

Relația dificilă cu străinii pare să stea la baza majorității conflictelor dintre oameni. Străinul este văzut ca un agresor al propriului teritoriu. Ca și în cazul animalelor, și la oameni teritoriul marcat subliniază cine stă înăuntru și cine stă afară. Granița delimitează identitatea celor din interiorul ei. Nu putem crește fără o raportare sănătoasă la teritoriu sau la graniță. Însă, când raportarea la granița identității devine rigidă, se ajunge la un comportament escluziv.

În Evanghelia de astăzi, din Marcu 9, 38-48, Isus spune: „cine nu este împotriva noastră este pentru noi” (Marcu 9, 40). Pornind de aici am încercat să arăt că străinul nu ar trebui să ne înspăimânte. De ce? Pentru că și el este purtător de bine, de adevăr, de dreptate, evident, în felul lui. Întâlnirea cu cel care este diferit de noi ar trebui să stea sub semnul dialogului și nu al suspiciunii. Când suntem deschiși față de cei diferiți de noi ajungem să avem un comportament incluziv.

Am vorbit apoi despre „creștinii anonimi” (K. Rahner) și despre „mersul înțepat” al creștinilor (H. de Lubac). Am subliniat tentația în care cădem deseori: fuga de responsabilitate și aruncarea vinovăției la străini. Isus atrage atenția că maturizarea „celor mici care cred” în El poate fi obstaculată de scandalurile celor mari și înrăiți. Este vorba aici despre scandalurile provocate de cei obsedați de rău sau de cei care slujesc patologic lucrarea răului.

Dar, atenție, de cele mai multe ori răul este în noi. În acest caz creșterea spirituală necesită amputări dureroase. Poate trebuie tăiată mâna (prea multă acțiune, activismul) sau piciorul (stilul de viață) sau eliminat ochiul (simbol al plăcerilor).

Astăzi am fost puși să alegem între comportamentul excluziv și cel incluziv față de cei diferiți de noi. Să încercăm să vedem binele și adevărul chiar și la atei, la pușcăriașii convertiți, la păcătoșii publici, la oamenii de alte confesiuni și religii. Dacă îl vom vedea și prețui lumea se va schimba puțin, începând cu noi. Nu ar fi rău să fie bine, nu?

Detalii în articolul postat mai jos.

  • 26 septembrie 2021
Ambiguitatea autorității și cultura competiției

Ambiguitatea autorității este o temă actuală în orice timp. Aceasta nu ține de autoritatea ca atare, ci de cei care o exercită. Am vorbit despre acest subiect pentru că a venit la rând datorită Evangheliei după Marcu 9, 30-37.

Am explicat în prima parte că autoritatea potrivit Cuvântului lui Dumnezeu înseamnă slujirea binelui comun. În partea a doua am arătat că puterea civilă sau laică în conformitate cu adevărul ajunge la același obiectiv.

În realitate vieții de zi cu zi se întâlnesc cazuri în care autoritatea religioasă și laică este denaturată. Se întâmplă ca autoritatea să derapeze în cultul personalității (liderul carismatic), într-o democrație fără valori sau în anarahie. Cauzele acestor derapaje sunt multiple. Amintesc doar câteva: clientelimsul, promovarea oamenilor fără merite, invidia, egoismul și, în general, tratatarea aproapelui ca pe un dușman.

Cultura competiției dominantă în zilele noastre hrănește considerarea aproapelui ca pe un adversar sau rival. Pentru a diminua răul pe care îl cultivă autoritatea denaturată Isus ne pune în față exemplul copilului primit (Mc 9, 36-37). Ce înseamnă să primești un copil? De ce are nevoie copilul de primire, de îmbrățișare? Prin mărturisirea publică a nevoii de a fi îmbrățișat recunoaștem propria fragilitate. Dar cine recunoaște în aproapele această nevoie schimbă statutul acestuia. Nu mai vede în el un adversar ci un companion, nu-l mai consideră ca fiind un dușman ci un prieten.

Mai multe detalii în omilia postată mai jos.

  • 19 septembrie 2021
Nimic fără Cruce de aceea suntem creștini în devenire

Am ajuns la jumătatea evangheliei după Marcu, capitolul 8. Aici Isus ridică problema condiției de a fi sau a deveni discipolul său. El a întrebat: „Cine spun oamenii că sunt eu?” (Marcu 8, 27). Ajungând, la noi astăzi și aici, putem să adaptăm această întrebare și să zicem: „Cine spun oamenii că sunt creștinii?” Isus spune că fără Cruce nu putem fi ucenicii săi. De ce? Pentru că acceptarea Crucii sau asumarea Evangheliei ca principiu de viață înseamnă să pășim pe urmele lui Christos. Nu înaintea Lui.

Am dezvoltat trei aspecte ale urmării lui Christos, astăzi. Mai întâi să acceptăm că relațiile noastre de viață sunt marcate de ambiguitate sau de incertitudine. Ar trebui să punem sub semnul provizoratului toate convingerile personale despre semenii noștri. Dar și cele despre Christos, care pot fi mereu îmbuntățite. Nu putem percepe decât o parte din ceea ce sunt semenii noștri cu adevărat. Astfel putem evita fundamentalismul, intoleranța, totalitarismul ideologic de stânga sau de dreapta, inclusiv totalitarismul religios sau confesional.

Apoi să fim dispuși să ne compromitem. Isus a acceptat lucrul acesta atunci când i-a întrebat pe ucenici cine crede lumea că este El (Marcu 8, 27). Suntem dispuși să le cerem celor din jur care este părerea lor despre noi? Dacă cineva este gata să se compromită, atunci este deschis dialogului cu ceilalți. Petru a fost dispus la așa ceva, asemenea lui Isus. Chiar dacă a greșit și a primit un răspuns dur din partea lui Isus, Petru rămâne un model de ucenicie. Isus i-a spus: „Mergi în urma mea, Satană!” (Marcu 8, 33). Acestea nu sunt cuvinte măgulitoare ci clarificatoare. Ucenicul trebuie să meargă pe urmele lui Isus, nu înaintea Lui.

În fine, al treilea lucru este acesta. Purtarea Crucii pe urmele lui Mântuitorului înseamnă viață creștină mereu deschisă transformării, îmbunătățirii. Ajungem la împlinire, la viața deplină, numai dacă trecem prin sau pe la Calvar. Într-adevăr, cine merge pe urmele Domnului se schimbă în bine pentru că asumă Evanghelia ca normă de viață. De aceea, procesul de modelare a identității creștine este unul lung și de durată. Se traduce în concret prin simplitatea renunțării la pretenția de a fi stăpânul propriei vieți. Ucenicul se încredințează cu totul Cuvântului care s-a făcut trup.

Mai multe detalii în omilia postată mai jos.

  • 12 septembrie 2021
Trei remedii pentru vindecarea surdomuților spirituali

Da, este vorba despre trei remedii. Acestea sunt comunitatea bună, întâlnirea „fizică” a lui Christos și izolarea spirituală. Însă condiția de posibilitate pentru vindecare este răspunsul inimii la „effata!” („deschide-te!”) rostit de Christos astăzi în Evanghelia de azi (Mc 7, 34). Se deschide inima sau nu se deschide la Cuvântul lui Dumnezeu? Aceasta este întrebarea.

În omilie am subliniat că surdomutul vindecat de Isus nu era în întregime mut. Vorbea cu dificultate. Adică, avea probleme de comunciare. De aceea, am arătat în ce constă comunicarea adevărată și comunicarea falsă. Am vorbit despre bulimia comunicațională și degradarea cuvintelor din zilele noastre. Am atras atenția asupra pericolului de a banaliza nu doar cuvintele ci și experiențele noastre profunde. Lucrul acesta se întâmplă astăzi pe platformele de comunicare, cum ar fi Facebook sau Instagram.

Ce-i de făcut? Ascultați și vedeți câteva propuneri de vindecare a surdomuților din comunitățile noastre în omilia postată mai jos.

  • 5 septembrie 2021