Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Învățători ca Învățătorul Isus practicând ceea ce învățăm

Am vorbit la omilia de astăzi despre faptul că Isus învăța cu autoritate în sinagoga din Cafarnaum (Mc 1, 21-28). Autoritatea lui se baza pe unitatea dintre Cuvântul predicat și Viața trăită.

Am dezvoltat apoi un alt aspect, și anume „duhul necurat” cu care un om a venit la sinagogă. Poate și noi venim la biserică tot așa, cu duh necurat. Ce este acest duh necurat? Este vorba de duhul emanat de neliniștea sufletească, de tensiunea interioară, de „durerea de cap” provocată de ruptura dintre minte și voință. Alte cauze ale durerii de cap sunt rupturile dintre minte și sentimente, dintre realitate și idealuri.

Din păcate riscăm să trăim sfâșiați în interior și lipsiți de eficacitate în exterior fiindcă nu reușim să unim cuvintele cu faptele. Am ilustrat contextul social nefavorabil supunerii minții și voinței noastre lui Dumnezeu, singurul care ar putea să devină temelia unității noastre ca oameni. Suntem influențați de mentalitățile și politicile bazate pe idei neo-gnostice și neo-pelagianiste.

Dacă ne vom lăsă însuflețiți de Duhul Evangheliei lui Isus din Nazaret, vom putea avea un spirit curat și o viață unitară. Pe urmele lui Isus suntem chemați să devenim învățători arătând celor din jur că punem în practică ceea ce învățăm. Prin trăirea unității dintre cuvânt și viață devenim atrăgători, carismatici, molipsitori, adică avem autoritate. Detalii în omilia postată mai jos.

  • 31 ianuarie 2021
Urmăritori ai lui Christos fiindcă am fost văzuți și chemați

Astăzi am vorbit la omilie despre condiția ucenicilor de urmăritori ai lui Christos. Primii discipoli au obținut acest statut după ce alte două acțiuni importante au avut loc. Mai întâi fiecare a fost văzut personal de Isus. Apoi fiecare a fost chemat nominal să-l urmeze. Cam la fel stau lucrurile și în privința chemării care ne-a fost adresată prin intermediari, nu direct de Isus, ca să devenim discipoli.

Am desprins din evanghelia duminicii (Mc 1, 14-20) și am dezvoltat trei verbe care constituie identitatea creștinului. Este vorba despre a vedea, a chema și a urma. Am arătat că la începutul existenței noastre creștine a fost o persoană vie, care ne-a văzut și prin care Christos ne-a chemat. A fi chemat de Christos este o mare demnitate. Chemarea nu se referă doar la viața de preoție sau de persoană consacrată. Fiecare botezat este chemat să intre în Împărăția inaugurată de Isus Mântuitorul. Chemarea se trăiește potrivit stării de viață a fiecăruia. Este vitală asumarea conștiinței de chemat la a face parte din Împărăția lui Dumnezeu.

Răspunsul la chemarea Domnului înseamnă convertire, schimbare, transformare. Trebuie lăsate toate care împiedică drumul spre sau nu poartă amprenta Împărăției lui Dumnezeu. Această împărăție nu înseamnă putere, bunăstare materială, ci bunăstare și putere spirituală, pentru că se construiește pe adevăr, dreptate, pace și iubire. Invitația sau chemarea la Împărăție este adresată tuturor, bolnavi sau sănătoși, păcătoși sau drepți. Este greu să duci un bolnav la spital. Ce să mai spunem de unul sănătos? Cum putem accepta această invitație deosebită?

Am amintit că, astăzi în Duminica Bibliei, Isus pune la îndemâna noastră Cuvântul său ca medicament pentru trup, minte și inimă. Să nu ne fie teamă! Să ne tratăm cu acest medicament, să ne lăsăm văzuți și chemați de Domnul ca să-l putem urma cât mai „sănătoși”. Detalii în articolul postat mai jos.

  • 24 ianuarie 2021
Despre credință și rațiune la Radio România Cultural (I)

Am vorbit recent cu Cristian Curte pentru ascultătorii Radio România Cultural despre Credință și Rațiune. Acestea sunt ca două aripi cu ajutorul cărora omul se înalță spre contemplarea adevărului. Da, am dialogat, dar nu pentru orice fel de ascultători, ci pentru cei nocturni. Pentru că interviul a fost difuzat cu puțin timp înainte de miezul nopții. Am vorbit despre ce este credința și rațiunea, despre dialogul și divorțul dintre cele două forme de cunoaștere. De asemenea, am atins și începuturile istorice ale dialogului în discuție. Am survolat teoretic și problema dialogului dintre filosofie și teologie, dintre religie și știință. Acest interviu este o introducere la o serie de emisiuni despre raportul dintre Credință și Rațiune. Detalii în interviul postat mai jos.

Discipol rănit de dorul unității creștine

Am identificat tema discipolului rănit de dorul unității în Evanghelia duminicii de astăzi (In 1, 35-42). Suntem în prima duminică după Botezul Domnului. Am rămas pe malurile râului Iordan. Aici, privindu-l pe Isus care trecea, Sfântul Ioan Botezătorul a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (v. 36). Andrei și (probabil) Ioan au plecat îndată pe urmele Lui. La sfârșitul Evangheliei Isus, privindu-l pe Petru, îi spune: „Tu ești Simon … tu te vei numi Petr” (v. 42).

Între aceste două priviri, privirea lui Ioan Botezătorul și privirea lui Isus sunt inserate trei verbe: a căuta, a rămâne și a mărturisi. Aceste trei verbe descriu acțiunea ucenicilor lui Ioan care au pornit pe urmele lui Isus. Am comentat aceste trei verbe în contextul octavei de rugăciuni pentru refacerea unității creștine. Octava începe mâine și se termină pe 25 ianuarie.

Am arătat că diviziunile actuale din sânul Bisericii sunt cauzate parțial de discipolii autoreferențiali. Mai sunt cauzate si de lucrarea Diavolului care, așa cum il descrie numele, dezbina. Suntem chemați prin botez să ne fie dor de frații despărțiți. Răspunsul la această chemare este ieșirea din autosuficiență și căutarea fraților. Apoi, dacă i-am găsit, rămânerea împreună cultivând elementele unificatoare. De exemplu, liturgia la frații ortodocși, Cuvântul la frații (neo) protestanți etc.

De asemenea, să dăm mărturie despre dorința lui Christos de unitate. Cum? Trăind adevărul iubirii, care este El. „Caritas in veritate!” Nu există unitate creștină fără iubire și adevăr! Aceste acțiuni susțin frățietatea sacramentală și conduc la unitate. Pentru a avea această conștiință trebuie să ne lăsăm priviți de Christos.

Dacă ne lăsăm priviți de Domnul, atunci riscăm să se schimbe ceva în noi. De exemplu, din discipol autoreferențial riscăm să devenim discipol rănit de dorul fraților. Suntem gata să ne asumăm acest risc? Mai multe detalii în omilia postată mai jos.

  • 17 ianuarie 2021
Curs 13 Credință și rațiune la Joseph Ratzinger

Acesta este ultimul curs despre Credință și rațiune din semestrul I al anului universitar 2020/2021 la programele de masterat. Am vorbit despre teologia lui Joseph Ratzinger înainte de a fi Papă (2005) și după, până în 2013. Înainte teologia ratzingeriană era mai teoretică, sistematică, critică, apoi a căpătat accente mai pozitive și mai pastorale. Am arătat că teologia lui dezvoltă trei teme principale: prietenia cu Isus Christos, dictatura relativismului, unitatea credinței cu rațiunea în Isus Christos.

Pornind de la conferința de la Subiaco (1 aprilie 2005) am ilustrat caracteristicile culturii dominante din Europa contemporană. Este vorba despre pragmatism, autonomie individualistă, raționlism agitat, empirism, importanța exagerată a politicului și economicului, relativism epistemologic și moral etc. Pentru că nu este luată în seamă dialogul cu Biserica creștinul adoptă soluția numită „exodul”, „extazul”.

Astfel trece la trăirea credinței ca decizie personală, participare la o întâlnire sau eveniment. Se pune accent pe trăirea liturgică, ca paideia credinței, și pe asumarea rolului Bisericii de „ancilla fidei”, servitoarea credinței. Liturgia trebuie să hrănească un stil de trăire a credinței marcat de alegerea personală și de natura de dar a credinței. Pe cale de consecință credința se primește într-un NOI CREDEM susținut de memoria vie a Bisericii. Credința este drum, decizie personală, disponibilitate, recunoștință. Credința este adevărul care coincide cu iubirea în Christos. Dacă este trăită astfel, credința devine credibilă, molipsitoare.

În concluzie putem să trăim credința în mod credibil și să transmitem dacă facem parte dintr-o comunitate vie de credință. Să o căutăm! Detalii în cursul postat mai jos.

  • 16 ianuarie 2021