Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Filosofia religiei curs 3 la Facultatea catolică București

În al treilea curs de filosofia religiei am analizat contextul filosofic și religios al modernității. De ce? Pentru că în acest context s-a născut disciplina filosofia religiei. Acum, între sec. XVI și XVIII, am asistat la ruptura dintre credință și rațiune. Cuvântul de ordine în toate planurile de activitate ale ființei umane a fost termenul „autonomie”.

Trei filosofi occidentali au jucat un rol deosebit în dezvoltarea conștiinței omului modern. Primul dintre ei este I. Kant (1724-1804), filosof german, părintele filosofiei religiei. Kant a vorbit despre autonomia spiritului uman în legătură cu condițiile de posibilitate ale cunoașterii sale, cu principiile lui de acțiune, dar și cu dimensiunea religioasă a existenței.

Autonomia revendicată aici de către om îi conferă o putere de raportare la sine care devine cheie de lectură a relațiilor lui cu lumea, cu semenii și cu Dumnezeu. În acest context a apărut reforma protestantă, cu o atenție deosebită focalizată pe subiect, pe individ, dar și contra reforma catolică, care a căutat să fundamenteze sacramental trăirea credinței de comunitate.

Credința a rămas singura cale de acces la Dumnezeu, la mântuire, și a fost interpretată în lumina lui 1 Cor 1, 18, ca nebunie a Crucii. Rațiunea s-a îndreptat spre experiență și, pentru a atinge obiective științifice, a adoptat ca metodă de lucru metoda axiomatică-deductivă.

S-a deschis astfel drumul laicizării sau secularizării care, potrivit lui Ch. Taylor, a cuprins trei fenomene. Primul este retragerea religiei din spațiul public. Al doilea e dispariția credințelor și practicilor religioase. Al treilea este pierderea simțului creștin al vieții. Biserica a pierdut mare parte din bunurile sale  materiale. În filosofie explicația a înlocuit sensul, „ipoteza Dumnezeu” nu a mai fost folosită pentru înțelegerea lumii și a vieții.

Omul centrat pe sine a devenit izvor al tuturor relaționărilor în interiorul și în exteriorul său. Omul vitruvian (1490) al lui Leonardo da Vinci a rezumat schimbarea paradigmei antropologice. Omul a devenit subiect, în sensul că s-a eliberat de orice legătură cu Dumnezeu, cu lumea, a început să aibă inițiative personale și a instituit relații multiple pornind de la sine.

R. Descartes (1596-1650), un filosof francez, a sintetizat spiritul modernității spunând că omul este fundamentul primordial al relațiilor sale cu lumea și cu Dumnezeu. Adică, acum, nu se mai raportează la Dumnezeu, la transcendență, ci la sine. Dar Descartes a observat că omul modern își sesizează limita când vine vorba să se raporteze la infinit. Este vorba despre o categorie pe care omul o poate gândi, însă nu o poate produce.

B. Pascal (1623-1662) a pornit de la această fractură din interiorul omului modern și a subliniat neliniștea care-l cuprinde gândind vidul din ființa sa. Suspendat între infinitul mare și infinitul mic, omul se simte ca un ceva între nimic și totul. Spiritul de autonomie al modernității i-a dat putere omului și, în același timp, l-a rupt de transcendență, l-a limitat la sine.

De aici a început căutarea sensului care a devenit în hyper-modernitatea noastră o luptă. Despre acest subiect voi vorbi în cursul următor.În concluzie am arătat că filosofia religiei s-a născut în modernitate. Am spus că există asemănări și deosebiri între cele două domenii de activitate ale spiritului uman.

Am pledat pentru relații de dialog și de complementaritate subliniind că filosofia poate ajuta religia subliniind importanța imaginilor, simbolurilor, intuițiilor fundamentale, experienței concrete. De asemenea, religia poate ajuta filosofia deschizându-i tematici și orizonturi mai largi pentru abordările de tip metafizic, cum ar fi tema adevărului, frumuseții, bunătății, ființei, care în religie sunt legate de experiența credinței în Dumnezeu.

Mai multe detalii în cursul înregistrat video și postat aici. Pe curând!

  • 29 octombrie 2020