Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Credință și rațiune curs 1 la Facultatea catolică București

Cursul despre „Credință și rațiune” în semestrul I din anul universitar 2020/2021 este propus studenților de la programele de masterat. Cursul presupune cunoștințe elementare la nivel de catehism despre virtutea credinței.

Pentru a porni la drum împreună cu toți, cu șanse egale, m-am gândit să le prezint tuturor studenților concepția sfântului Toma de Aquino despre credința teologală. De asemenea, am ținut cont de faptul că în cadrul seminariilor vom analiza câte un articol din cele 16 chestiuni despre credință din „Summa theologiae”.

Scopul cursului este analiza câtorva modele ale raportului dintre credință și rațiune care pot fi asumate ca mijloace de cunoaștere a revelației divine. Cursul are un pronunțat caracter interdisciplinar invitând la dialogul dintre filosofie și teologie.

Am urmat exemplul de dialog pe care ni l-a dat sfântul Toma de Aquino în „Summa theologiae”. Precizez că s-au tradus în limba română la editura Polirom din Iași (2009;2016) două volume din această operă în care găsim multe ocurențele despre credință și rațiune.

Toma a trăit (1225-1274) în timpul scolasticii medievale. A început să scrie „Suma teologiei” în trei părți (partea a doua are două secțiuni) la Roma în 1266. A scris despre credința teologală în secțiunea a doua a părții a doua și i-a dedicat 16 întrebări sau chestiuni. Această secțiune a fost gândită și scrisă între anii 1270-1271 la Paris.

Am prezentat pe scurt structura unui articol din Sumă, care este unitatea ei de bază, apoi am trecut la analiza propriu-zisă a virtuții credinței. Articolul începe cu o întrebare. Răspunsul pozitiv la întrebare este pus sub semnul îndoielii de trei obiecții, apoi se aduce un argument de autoritate în direcția opusă a obiecțiilor, introdus de expresia „dar împotrivă” și urmează răspunsului sfântului Toma.

După răspunsul lui Toma vin răspunsurile la obiecții. De multe ori răspunsurile la obiecții sunt mai interesante decât răspunsul propriu-zis. Articolul îmbină în structura sa elemente de filosofie și teologie, de credință și rațiune. Nu este un joc intelectual artificial sau superficial.

Exercițiul de dialog între credință și rațiune ajută la purificarea limbajului teologic, sprijină aprofundarea conținutului teologic și dezvoltă progresul în cunoaștere a realității divine la cel care crede. Întrebările cu care încep articolele sunt reale, nu inventate.

Toma procedează astfel. Mai întâi analizează virtutea credinței în sine. Apoi tratează despre darurile Duhului Sfânt și roadele lucrării Duhului în noi. Se ocupă și de viciile care se opun credinței. Vorbește despre legile sau preceptele cu privire la virtuți. În final ajunge să trateze despre fericirea evanghelică spre care este orânduită credința.

La sfârșitul analizelor sale înțelegem că virtutea credinței este un mod de a fi care a început în om prin revărsarea darurilor Duhului Sfânt. Este o dispoziție stabilă, o obișnuință care perfecționează puterea omului de a face binele cu ușurință și cu plăcere.

Apoi am arătat că virtutea credinței poate fi analizată din punct de vedere subiectiv sau psihologic, obiectiv sau epistemologic, mistic sau exeperiențial. Toma s-a oprit de cele mai multe ori la primele două aspecte.

Credința este în mod esențial o realitatea divină și umană. Este divină, adică un dar, pentru că provine de la Dumnezeu, mijlocește cunoașterea lui Dumnezeu și conduce la Dumnezeu. Este umană, adică un act de voință, pentru că se trăiește, se pune în practică. Din acest punct de vedere putem spune că omul crede pentru că „vrea” să creadă. Deci credința este un act liber, voluntar și meritoriu.

Am atins și problema întunericului credinței, pentru că realitatea divină la care trimite sau care este prezentă în om în mod intențional depășește categoriile lui de cuprindere intelectuală. Cu scopul de a defini mai bine credința teologală am citit-o în oglindă subliniind diferențele față de alte categorii noetice: îndoiala, suspiciunea, opinia, știința și credința umană.

Spre deosebire de celelalte forme de cunoaștere umană virtutea credinței ajunge la certitudine puternică. Acesta este punctul de pornire al rațiunii care caută să demonstreze sensul și coerența adevărurilor de credință, motivațiile credibilității credinței și, nu în ultimul rând, că realitățile credinței nu contrazic rațiunea, ci o depășesc.

În cursul al doilea mi-am propus să vorbesc despre istoria raportului dintre credință și rațiune. Dar, înainte de aborda adnotările istorice, voi atrece în revistă unele teme biblice cu rezonanță filosofică.

Mai multe detalii în filmul posta mai jos.

  • 26 octombrie 2020
Filosofia religiei curs 1 la Facultatea catolică București

Am ales împreună cu studenții, de fapt, ei au ales, în defavoarea Teologiei filosofice, să vorbim în semestrul I din anul universitar 2020/2021 despre Filosofia religiei. Punctul de pornire al cursului este situația ambiguă prin care trecere religia astăzi. Cred că lucrul acesta i-a determinat pe studenți să-l aleagă, pentru că este opțional. Într-adevăr, pe de o parte fenomenul religios revine cu putere în spațiul public, iar pe de alta crește indiferența religioasă, și nu doar în comunitățile creștine. Germania este renumită pentru fenomenul complex al „ieșirii din Biserică”. Acest fenomen nu are la bază doar motivații economice.

Tot ca punct de pornire am semnalat faptul că trăirea religioasă, astăzi, este provocată de două fenomene religioase noi în context european, și anume pluralismul religios și fundamentalismul religios.

Filosofia religiei ca disciplină a apărut în Occident, în timpul modernității. Evident, rădăcinile acestei discipline se află în religiile și filosofia din lumea antică mediteraneeană. Acolo am găsit primul model de relaționare a cercetării filosofice și a experienței religioase. Adică, modelul mit și logos. Apoi, istoria a înregistrat apariția și dezvoltarea altor modele teoretice. În creștinism credință și rațiune, în modernitate autonomie și transcendență, iar astăzi căutarea, găsirea și asumarea sensului existenței.

Mi-am propus să urmăm trei direcții de analiză ale raportului filosofie și religie: una istorică, alta teoretică (sistematică) și, în fine, una de natură etică. De-a lungul istoriei am subliniat faptul că filosofia și religia s-au relaționat alternant între atracție epistemologică și respingere critică. Atracție epistemologică, pentru că fiecare disciplină are ceva lipsă în explicarea lumii care se găsește la celălalt și respingere critică pentru că filosofia este în mod structural interogație, investigație.

Primul model de filosofie a religiei apare în Grecia antică în sec. VI-V î.Ch. Explicarea lumii se face aici cu ajutorul mitului, care este un discurs cu sens explicativ, dar bazat pe imagini. Alături de mit apare și logosul, discursul explicativ bazat pe concepte, calcul matematic. L-am dat ca exemplu pe filosoful Thales pentru a ilustra raportul dintre cercetarea filosofică și experiența religioasă în antichitate. Am înțeles astfel că filosofia poate cuprinde „departele”, cu ajutorul conceptelor metafizice, iar religia „aproapele”, folosind imaginile. Între ele nu ar trebui să existe disensiune, pentru că l-a început, cel puțin la Platon și Aristotel, discursul metaforic, religios imaginativ este folosit pentru a eficientiza comunicarea, discursul.

Filosofia purifică limbajul mitologic de imaginile perimate, populare, contingente, obsolete. Religia oferă filosofiei alte motivații metafizice și limbajul imaginilor pentru a vorbi despre realitățile ce nu pot fi cuprinse cu ajutorul simțurilor. În zilele noastre asistăm la o mișcare teoretică de re-mitologizare a cunoașterii. Lucrul acesta ne face să concluzionăm că logosul este ambiguu. Pe de o parte purifică mitul, iar pe de alta mitul îmbogățește logosul prin limbajul imaginilor.

Ținând cont de această ambiguitate, filosofii creștini vor analiza potențialitățile logosului în orizontul experienței de credință. Despre acest lucru voi vorbi în cursul următor.

Mai multe detalii în înregistrarea postată mai jos.

  • 26 octombrie 2020