Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Curs 4 Modele de interacțiune între credință și rațiune

În cursul din această seară am prezentat patru modele de interacțiune a credinței cu rațiunea. Primul l-am preluat de la Tertulian, și anume modelul divergenței dintre filosofie și teologie. Al doilea model l-am luat de la Augustin, adică modelul complementarității. Al treilea l-am găsit la Bonaventura, modelul dialogului dintre credință și rațiunea deschisă. Și ultimul l-am identificat la Toma de Aquino, modelul dintre credință și judecata dreaptă (recta ratio).

Tertulian (150-220?) susținea că rațiunea și credința nu au nimic în comun, așa după cum nu există nicio legătură între Atena și Ierusalim, între Academie și Biserică. Credința relativizează toate celelalte forme de cunoaștere, ea fiind suficientă în oferta de mijloace ca omul să poată să ajungă la Christos. Rațiunea nu ajută, dimpotrivă, deranjează credința în Christos.

Creștinul nu trebuie să „râgâie” de prea multă cultură, pentru că aceasta îl împiedică să-l găsească pe Dumnezeu. Dovada? Filosofii au opinii divergente și trăiesc în imoralitate. Omul trebuie să aibă sufletul curat, inima simplă, dacă vrea să-l găsească pe Christos. Deși a avut un discurs anti-filosofie, Tertulian a fost influențat de Seneca, pe care îl admira foarte mult, și are meritul de a fi părintele limbajului teologic creștin de limba latină.

Augustin (353-430) a fost marcat de lecturile neo-platoniciene, plotiniene și de convertirea la credința în Christos. Credința a devenit orizontul, substanța, limfa vitală în care s-au desfășurat activitățile lui intelectuale, etice și spirituale. Astfel Augustin a marcat începutul filosofiei creștine sau al filosofării întru credință. Dar, la Augustin, credința nu înlocuiește rațiunea, nu o elimină, ci stimulează și promovează înțelegerea.

Credința este definită drept cogitare cum assensione, „gândire cu asentiment”. Cu alte cuvinte, nu există credință fără gândire. Apoi înțelegerea nu înlocuiește credința, nu o elimină, ci o întărește și, într-un anumit fel, o clarifică. În limba latină aceste relații între credință și rațiune au fost formulate în felul următor. Mai întâi credo ut intelligam (cred ca să înțeleg) și apoi intelligo ut credam (înțeleg ca să cred). Pe scurt, credința și rațiunea sunt complementare.

Bonaventura (1217-1274) a respins filosofia închisă în sine, auto-suficientă, autonomă. De aceea, vorbind despre dialogul dintre credință și rațiune, a susținut demnitatea și noblețea rațiunii deschise, a rațiunii care fructifică aspirația finitului spre infinit. Programul lui filosofic conținea două etape. Mai întâi căutarea rațională a lui Dumnezeu care strălucește și se ascunde în semnele creației. Apoi meditarea vestigiilor lui Dumnezeu în lume ca prolog al viziunii beatifice. Filosofia trebuia să înceapă căutarea lui Dumnezeu pornind de la Christos (printr-o rugăciune) și să ajungă la Christos, El fiind scopul tuturor lucrărilor omului pe pământ.

Toma de Aquino (1224-1274) a propus modelul dialogului dintre credință și rațiune, dar nu orice fel de rațiune, ci recta ratio, judecata dreaptă. Filosofia corectă, bună, potrivit lui Toma, este aceea care pornește de la adevărurile raționale (accesibile tuturor) și ajunge la adevărurile supranaturale. Teologia bună nu este posibilă fără o filosofie bună. Iar în teologie trebuie să filosofăm mereu. Credința orientează, corectează rațiunea. Credința eliberează rațiunea de prejudecăți și, într-un anumit fel, relativizează eforturile intelectuale punându-le în serviciul adevărurilor revelate. Rațiunea purifică credința de pericolul ideologiilor și mitologiilor; o ajută să nu alunece în irațional.

Toma de Aquino și Bonaventura au fost considerați de papa Leon al XIII-lea ca „doi măslini și două candelabre care luminează în casa Domnului”. Toma s-a întrebat la începutul Sumei teologice dacă Dumnezeu există. Apoi, cu puțin timp înainte de sfârșitul vieții pământești, a avut o viziune mistică. A înțeles atunci că demersul uman în teologie este un foc de paie în comparație cu realitatea inefabilă a lui Dumnezeu. Bonaventura a spus la începutul tratatului său Drumul minții înspre Dumnezeu că, înainte de a vorbi despre Dumnezeu, mai întâi trebuie să vorbim cu Dumnezeu. De aceea a propus ca investigațiile și discursurile teologice să înceapă mereu cu o rugăciune.

Mai multe detalii în cursul înregistrat pe care îl postez mai jos. Pe curând!

  • 30 octombrie 2020
Filosofia religiei curs 3 la Facultatea catolică București

În al treilea curs de filosofia religiei am analizat contextul filosofic și religios al modernității. De ce? Pentru că în acest context s-a născut disciplina filosofia religiei. Acum, între sec. XVI și XVIII, am asistat la ruptura dintre credință și rațiune. Cuvântul de ordine în toate planurile de activitate ale ființei umane a fost termenul „autonomie”.

Trei filosofi occidentali au jucat un rol deosebit în dezvoltarea conștiinței omului modern. Primul dintre ei este I. Kant (1724-1804), filosof german, părintele filosofiei religiei. Kant a vorbit despre autonomia spiritului uman în legătură cu condițiile de posibilitate ale cunoașterii sale, cu principiile lui de acțiune, dar și cu dimensiunea religioasă a existenței.

Autonomia revendicată aici de către om îi conferă o putere de raportare la sine care devine cheie de lectură a relațiilor lui cu lumea, cu semenii și cu Dumnezeu. În acest context a apărut reforma protestantă, cu o atenție deosebită focalizată pe subiect, pe individ, dar și contra reforma catolică, care a căutat să fundamenteze sacramental trăirea credinței de comunitate.

Credința a rămas singura cale de acces la Dumnezeu, la mântuire, și a fost interpretată în lumina lui 1 Cor 1, 18, ca nebunie a Crucii. Rațiunea s-a îndreptat spre experiență și, pentru a atinge obiective științifice, a adoptat ca metodă de lucru metoda axiomatică-deductivă.

S-a deschis astfel drumul laicizării sau secularizării care, potrivit lui Ch. Taylor, a cuprins trei fenomene. Primul este retragerea religiei din spațiul public. Al doilea e dispariția credințelor și practicilor religioase. Al treilea este pierderea simțului creștin al vieții. Biserica a pierdut mare parte din bunurile sale  materiale. În filosofie explicația a înlocuit sensul, „ipoteza Dumnezeu” nu a mai fost folosită pentru înțelegerea lumii și a vieții.

Omul centrat pe sine a devenit izvor al tuturor relaționărilor în interiorul și în exteriorul său. Omul vitruvian (1490) al lui Leonardo da Vinci a rezumat schimbarea paradigmei antropologice. Omul a devenit subiect, în sensul că s-a eliberat de orice legătură cu Dumnezeu, cu lumea, a început să aibă inițiative personale și a instituit relații multiple pornind de la sine.

R. Descartes (1596-1650), un filosof francez, a sintetizat spiritul modernității spunând că omul este fundamentul primordial al relațiilor sale cu lumea și cu Dumnezeu. Adică, acum, nu se mai raportează la Dumnezeu, la transcendență, ci la sine. Dar Descartes a observat că omul modern își sesizează limita când vine vorba să se raporteze la infinit. Este vorba despre o categorie pe care omul o poate gândi, însă nu o poate produce.

B. Pascal (1623-1662) a pornit de la această fractură din interiorul omului modern și a subliniat neliniștea care-l cuprinde gândind vidul din ființa sa. Suspendat între infinitul mare și infinitul mic, omul se simte ca un ceva între nimic și totul. Spiritul de autonomie al modernității i-a dat putere omului și, în același timp, l-a rupt de transcendență, l-a limitat la sine.

De aici a început căutarea sensului care a devenit în hyper-modernitatea noastră o luptă. Despre acest subiect voi vorbi în cursul următor.În concluzie am arătat că filosofia religiei s-a născut în modernitate. Am spus că există asemănări și deosebiri între cele două domenii de activitate ale spiritului uman.

Am pledat pentru relații de dialog și de complementaritate subliniind că filosofia poate ajuta religia subliniind importanța imaginilor, simbolurilor, intuițiilor fundamentale, experienței concrete. De asemenea, religia poate ajuta filosofia deschizându-i tematici și orizonturi mai largi pentru abordările de tip metafizic, cum ar fi tema adevărului, frumuseții, bunătății, ființei, care în religie sunt legate de experiența credinței în Dumnezeu.

Mai multe detalii în cursul înregistrat video și postat aici. Pe curând!

  • 29 octombrie 2020
Credință și rațiune curs 1 la Facultatea catolică București

Cursul despre „Credință și rațiune” în semestrul I din anul universitar 2020/2021 este propus studenților de la programele de masterat. Cursul presupune cunoștințe elementare la nivel de catehism despre virtutea credinței.

Pentru a porni la drum împreună cu toți, cu șanse egale, m-am gândit să le prezint tuturor studenților concepția sfântului Toma de Aquino despre credința teologală. De asemenea, am ținut cont de faptul că în cadrul seminariilor vom analiza câte un articol din cele 16 chestiuni despre credință din „Summa theologiae”.

Scopul cursului este analiza câtorva modele ale raportului dintre credință și rațiune care pot fi asumate ca mijloace de cunoaștere a revelației divine. Cursul are un pronunțat caracter interdisciplinar invitând la dialogul dintre filosofie și teologie.

Am urmat exemplul de dialog pe care ni l-a dat sfântul Toma de Aquino în „Summa theologiae”. Precizez că s-au tradus în limba română la editura Polirom din Iași (2009;2016) două volume din această operă în care găsim multe ocurențele despre credință și rațiune.

Toma a trăit (1225-1274) în timpul scolasticii medievale. A început să scrie „Suma teologiei” în trei părți (partea a doua are două secțiuni) la Roma în 1266. A scris despre credința teologală în secțiunea a doua a părții a doua și i-a dedicat 16 întrebări sau chestiuni. Această secțiune a fost gândită și scrisă între anii 1270-1271 la Paris.

Am prezentat pe scurt structura unui articol din Sumă, care este unitatea ei de bază, apoi am trecut la analiza propriu-zisă a virtuții credinței. Articolul începe cu o întrebare. Răspunsul pozitiv la întrebare este pus sub semnul îndoielii de trei obiecții, apoi se aduce un argument de autoritate în direcția opusă a obiecțiilor, introdus de expresia „dar împotrivă” și urmează răspunsului sfântului Toma.

După răspunsul lui Toma vin răspunsurile la obiecții. De multe ori răspunsurile la obiecții sunt mai interesante decât răspunsul propriu-zis. Articolul îmbină în structura sa elemente de filosofie și teologie, de credință și rațiune. Nu este un joc intelectual artificial sau superficial.

Exercițiul de dialog între credință și rațiune ajută la purificarea limbajului teologic, sprijină aprofundarea conținutului teologic și dezvoltă progresul în cunoaștere a realității divine la cel care crede. Întrebările cu care încep articolele sunt reale, nu inventate.

Toma procedează astfel. Mai întâi analizează virtutea credinței în sine. Apoi tratează despre darurile Duhului Sfânt și roadele lucrării Duhului în noi. Se ocupă și de viciile care se opun credinței. Vorbește despre legile sau preceptele cu privire la virtuți. În final ajunge să trateze despre fericirea evanghelică spre care este orânduită credința.

La sfârșitul analizelor sale înțelegem că virtutea credinței este un mod de a fi care a început în om prin revărsarea darurilor Duhului Sfânt. Este o dispoziție stabilă, o obișnuință care perfecționează puterea omului de a face binele cu ușurință și cu plăcere.

Apoi am arătat că virtutea credinței poate fi analizată din punct de vedere subiectiv sau psihologic, obiectiv sau epistemologic, mistic sau exeperiențial. Toma s-a oprit de cele mai multe ori la primele două aspecte.

Credința este în mod esențial o realitatea divină și umană. Este divină, adică un dar, pentru că provine de la Dumnezeu, mijlocește cunoașterea lui Dumnezeu și conduce la Dumnezeu. Este umană, adică un act de voință, pentru că se trăiește, se pune în practică. Din acest punct de vedere putem spune că omul crede pentru că „vrea” să creadă. Deci credința este un act liber, voluntar și meritoriu.

Am atins și problema întunericului credinței, pentru că realitatea divină la care trimite sau care este prezentă în om în mod intențional depășește categoriile lui de cuprindere intelectuală. Cu scopul de a defini mai bine credința teologală am citit-o în oglindă subliniind diferențele față de alte categorii noetice: îndoiala, suspiciunea, opinia, știința și credința umană.

Spre deosebire de celelalte forme de cunoaștere umană virtutea credinței ajunge la certitudine puternică. Acesta este punctul de pornire al rațiunii care caută să demonstreze sensul și coerența adevărurilor de credință, motivațiile credibilității credinței și, nu în ultimul rând, că realitățile credinței nu contrazic rațiunea, ci o depășesc.

În cursul al doilea mi-am propus să vorbesc despre istoria raportului dintre credință și rațiune. Dar, înainte de aborda adnotările istorice, voi atrece în revistă unele teme biblice cu rezonanță filosofică.

Mai multe detalii în filmul posta mai jos.

  • 26 octombrie 2020
Filosofia religiei curs 1 la Facultatea catolică București

Am ales împreună cu studenții, de fapt, ei au ales, în defavoarea Teologiei filosofice, să vorbim în semestrul I din anul universitar 2020/2021 despre Filosofia religiei. Punctul de pornire al cursului este situația ambiguă prin care trecere religia astăzi. Cred că lucrul acesta i-a determinat pe studenți să-l aleagă, pentru că este opțional. Într-adevăr, pe de o parte fenomenul religios revine cu putere în spațiul public, iar pe de alta crește indiferența religioasă, și nu doar în comunitățile creștine. Germania este renumită pentru fenomenul complex al „ieșirii din Biserică”. Acest fenomen nu are la bază doar motivații economice.

Tot ca punct de pornire am semnalat faptul că trăirea religioasă, astăzi, este provocată de două fenomene religioase noi în context european, și anume pluralismul religios și fundamentalismul religios.

Filosofia religiei ca disciplină a apărut în Occident, în timpul modernității. Evident, rădăcinile acestei discipline se află în religiile și filosofia din lumea antică mediteraneeană. Acolo am găsit primul model de relaționare a cercetării filosofice și a experienței religioase. Adică, modelul mit și logos. Apoi, istoria a înregistrat apariția și dezvoltarea altor modele teoretice. În creștinism credință și rațiune, în modernitate autonomie și transcendență, iar astăzi căutarea, găsirea și asumarea sensului existenței.

Mi-am propus să urmăm trei direcții de analiză ale raportului filosofie și religie: una istorică, alta teoretică (sistematică) și, în fine, una de natură etică. De-a lungul istoriei am subliniat faptul că filosofia și religia s-au relaționat alternant între atracție epistemologică și respingere critică. Atracție epistemologică, pentru că fiecare disciplină are ceva lipsă în explicarea lumii care se găsește la celălalt și respingere critică pentru că filosofia este în mod structural interogație, investigație.

Primul model de filosofie a religiei apare în Grecia antică în sec. VI-V î.Ch. Explicarea lumii se face aici cu ajutorul mitului, care este un discurs cu sens explicativ, dar bazat pe imagini. Alături de mit apare și logosul, discursul explicativ bazat pe concepte, calcul matematic. L-am dat ca exemplu pe filosoful Thales pentru a ilustra raportul dintre cercetarea filosofică și experiența religioasă în antichitate. Am înțeles astfel că filosofia poate cuprinde „departele”, cu ajutorul conceptelor metafizice, iar religia „aproapele”, folosind imaginile. Între ele nu ar trebui să existe disensiune, pentru că l-a început, cel puțin la Platon și Aristotel, discursul metaforic, religios imaginativ este folosit pentru a eficientiza comunicarea, discursul.

Filosofia purifică limbajul mitologic de imaginile perimate, populare, contingente, obsolete. Religia oferă filosofiei alte motivații metafizice și limbajul imaginilor pentru a vorbi despre realitățile ce nu pot fi cuprinse cu ajutorul simțurilor. În zilele noastre asistăm la o mișcare teoretică de re-mitologizare a cunoașterii. Lucrul acesta ne face să concluzionăm că logosul este ambiguu. Pe de o parte purifică mitul, iar pe de alta mitul îmbogățește logosul prin limbajul imaginilor.

Ținând cont de această ambiguitate, filosofii creștini vor analiza potențialitățile logosului în orizontul experienței de credință. Despre acest lucru voi vorbi în cursul următor.

Mai multe detalii în înregistrarea postată mai jos.

  • 26 octombrie 2020
Dintru adâncurile ființei mele Domnul strigă: iubește!

Astăzi, duminică, 25 octombrie 2020, am celebrat sfânta liturghie într-o atmosferă oarecum apăsătoare. Poate din cauza faptului că am trecut de la ora de vară la ora de iarnă. Poate pentru că cerul era înnorat și aerul umed. Poate că oamenii erau îngrijorați de creșterea numărului de infectări printre cetățenii din București. Poate … poate! Și totuși, Evanghelia ne-a zgâlțâit din moleșeala în care căzusem și ne-a strigat  în urechi: Iubește! Iubește-L pe Dumnezeu, iubește-L pe aproapele! Pentru că în el este Dumnezeu care l-a creat, Christos care l-a răscumpărat și Duhul Sfânt care îl sfințește neîncetat.

Am arătat în prima parte a predicii că Domnul Isus Christos ne cheamă la o schimbare, convertire care vizează omul întreg. Ea constă în iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui, dar nu oricum, ci cu toată ființa. Lucrul acesta implică toată inima, tot sufletul și tot cugetul sau toată mintea sa. Dacă iubirea pornește și ajunge în adâncul inimii celuilalt, dacă atinge emoțiile sufletești ale aproapelui și nu-i tulbură mintea este o iubire totală. Isus ne-a arătat că se poate ajunge la această iubire, dacă omul iubește ca răspuns la iubirea altuia față de sine. Sau dacă are puterea să creadă că în aproapele este prezent Christos, care El ne-a iubit mai întâi și așteaptă (poruncește) strigă spre fiecare din noi: iubește!

Într-adevăr, a iubi pe cineva înseamnă să crezi în viitor. De asemenea, să crezi în valoarea infinită a celui iubit. Da, toate aceste gesturi de iubire sunt susținute de credința că în aproapele este prezent Christos. S-ar putea să fie un om în jurul nostru care nu ne este simpatic. Așa sunt majoritatea dintre cei care ne înconjoară. Hai, recunoașteți că este așa! S-ar putea să nu ne placă cum vorbește, ce face, cum se îmbracă etc. Și totuși, iubirea precedată de credința în Christos prezent în toți oamenii poate să ajungă la iubirea spontană și a celui neașteptat să vină, nepoftit sau abia intrat pe ușă.

Neîndoielnic, există vârste ale iubirii. Într-un fel iubește copilul, care caută hrană, atingere și mângâiere. Într-un alt fel adolescentul sau tânărul, care vrea să-și facă simțită importanța, apartenența. Și, în alt fel iubește adultul, care caută să-și manifeste disponibilitatea de a ajuta. Toate aceste forme de iubire coexistă pe măsură ce omul înaintează în vârstă. Iubirea este cea mai tare dintre toate virtuțile, printre alte, și pentru că o putem practica la orice vârstă.

Să reținem  că Isus spune astăzi în Evanghelie (Mt 22, 34-40) că omul iubește dacă iubește cu toată ființa. Această iubire nu doar că nu-i face rău aproapelui ci îl ridică la demnitatea la care l-a chemat Dumnezeu prin Christos Isus. Don Tonino Bello spunea că oamenii sunt ca îngerii. Au o singură aripă. De aceea, dacă vor să zboare, trebuie să se îmbrățișeze, să fie doi câte doi. Asta înseamnă că nimeni nu ajunge singur la Dumnezeu, ci doar împreună cu alții.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

  • 25 octombrie 2020