Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Cel mai bun dintre cei doi fii răi nu este slugoi, ci fiu

Am ascultat astăzi parabola intitulată „Cel mai bun dintre cei doi fii răi” (Mt 21, 28-32). Este foarte scurtă. Se adresează în mod direct „arhieriilor și bătrânilor poporului” din vremea lui Isus. Vor fi deranjați de această parabolă, pentru că Domnul i-a făcut ipocriți. Una spuneau și alta făceau. Au ajuns să creadă după cum trăiau (F. Sheen). Viața lor era bazată pe jumătăți de adevăr, compromisuri și trădări de dragul puterii, al instituției. Se conformau voinței divine pentru că le era frică. Nu-l iubeau pe Dumnezeu Tatăl. Aveau mentalitate de slugoi, nu de fiu.

Dar parabola ni se adresează și nouă, astăzi. Primul mesaj pe care l-am desprins din această „poveste sacră” se referă la rolul tatălui. În antichitate, atât în lumea greacă cât și în cea ebraică, tatăl era prezent în viața fiilor. Instituia o comuniune de destin și de valori cu proprii săi fii. Uneori această prezență a tatălui era foarte puternică, oprimantă, de aceea copiii se opuneau voinței lor, căutând să-și construiască propria identitate. Gândiți-vă la mitul lui Oedip sau la fiul răzvrătit din parabola de astăzi. A fost nevoie până nu de mult de o „deconstrucție” a relației cu tatăl. Astăzi, invers, se vorbește despre nevoia unui „structurări” a relației dintre tată și fiu.

Al doilea mesaj l-am legat de felul în care ne raportăm la Dumnezeu, la voința Sa. Din acest punct de vedere trebuie să recunoaștem că suntem și păcătoși, și ipocriți. Spunem lui Dumnezeu și nu, și da. Uneori spunem nu, dar ne întoarcem la El (atitudinea păcătosului). Sau, alteori spunem da și lăsăm să alunecăm într-o viață plină de ipocrizie. Nici lui Dumnezeu, nici lumii nu le plac creștinii ipocriți. Aceștia seamănă cu neonul din biroul meu care, din când în când, se strică și pâlpâie. Pentru a fi neoane care răspândesc lumină bună, lină trebuie să schimbăm registrul relației cu Dumnezeu. Să trecem de la mentalitatea de slugoi (ipocrit), la cea de fiu.

E greu? Am indicat două căi de acces la schimbare. Devoțiunea față de adevăr și spovada deasă. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

  • 27 septembrie 2020
Iubirea dăruiește aproapelui ce îi lipsește nu ce merită

Iubirea nu are caracteristicile reciprocității. Aflăm lucrul acesta din parabola lucrătorilor în vie pe care am ascultat-o astăzi (Mt 20, 1-16). Stăpânul viei dăruiește tuturor lucrătorilor câte un dinar pentru că are dreptul să facă ceea ce vrea cu bunurile sale (cf. Mt 20, 15). Și, pentru că ține cont de nevoile fiecăruia. Cu alte cuvinte, pentru că este generos, milostiv. Astfel cine imită iubirea divină dăruiește aproapelui ceea ce îi lipsește, nu ceea ce merită.

Parabola are mai multe personaje care ilustrează diferite situații de viață și de muncă.

Nu putem să nu fim impresionați de lucrătorii din ceasul al unsprezecelea. Erau la fel de competenți precum cei care au găsit de muncă la primele ore ale zilei. Însă nu au avut noroc. Nu s-au aflat pe culoarul potrivit la momentul potrivit. Înțelegem ușor sentimentele lor de frustrare, descurajare, gândurile că sunt inutili, niște ratați, pierde-vară, buni de nimic.

Dau de gândit și lucrătorii matinali. Mai întâi pentru că au găsit de muncă chiar la prima oră a zilei. Apoi, deși stăpânul viei a respectat contractul de muncă, au „murmurat” împotriva lui pentru că semenii lor au primit tot un dinar, aceeași răsplată. În viața reală se întâmplă de multe ori ca muncitorii să nu-și primească salariul sau să nu primească salariul just. Parabola atrage atenția asupra pericolului de a-i (răs)plăti în mod egal pe cei care nu sunt egali.

Centrul de greutate al povestirii este solidaritatea, iubirea față de aproapele care ține cont de specificul situației în care acesta se găsește. În lumina acestei iubiri lucrători matinali sunt invitați să nu îmbrățișeze filosofia muncii din zilele noastre. Adică să nu cadă în activism, voluntarism, dorință exagerată de eficiență și consum. Dar și lucrătorii serali sunt încurajați de Domnul Christos prin această parabolă. Ei sunt invitați să se raporteze într-un mod relaxat față de eșecuri, ratări, înfrângeri. Stăpânul viei este generos, va da fiecăruia potrivit nevoilor sale.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

  • 20 septembrie 2020
Iertarea se dă și se primește cu ochii nu cu gura

Iertarea este o temă foarte delicată. Se vorbește mult despre ea, dar nu se pune în practică decât rareori. Chiar și atunci când spunem „Tatăl nostru” nu ne gândim la conținutul cuvintelor „Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. Cauzele sunt multe. Rostim rugăciunea în mod automat, ca o moară hodorogită. Așa ne-am învățat. Spunem multe cuvinte, dar fără inimă, doar cu gura. Apoi, poate nu am făcut niciodată experiența iertări, nici în familie, nici printre prieteni, nici în comunitate. În fine, poate nu știm ce înseamnă iertarea.

Potrivit rădăcinilor lingvistice iertarea provine din cuvântul latin „libertare”. Cu alte cuvinte, a ierta înseamnă a elibera pe cineva de vinovăție sau de pedeapsa meritată pentru o greșeală. Cine trăiește această eliberare se naște din nou. Se poate spune, lărgind puțin imaginea, că iertătorul trăiește în cel iertat precum o mamă în copilul ei.

Dacă iertarea nu este acceptată în acest fel, ca eliberare de vinovăție, înseamnă că persoana incapabilă să ierte nu are experiența iertării. Părinții joacă un rol important în această privință. Sunt fereastra prin care intră în casă iertarea lui Dumnezeu Tatăl. De aceea, ei au misiunea să-i învețe pe cei mici să ceară iertare și să le acorde iertarea când o cer. Să facă exerciții de iertare reciprocă. Astfel se va schimba fața lumii.

Parabola din evanghelia de astăzi (Mt 18, 21-35) ne ajută să înțelegem mai bine cum stau lucrurile cu iertarea. Există întotdeauna cineva care iartă și cineva care cere iertare. Ambele situații presupun existența unor personalități puternice. Cine iartă sau cine acordă iertare nu este un om slab de înger, ci un om foarte puternic.

Din păcate, astăzi, asemenea oameni sunt rari. Exercițiul puterii de dragul puterii îi transformă pe cei victorioși în victime sau invers. Am arătat împreună cu Simone Weil că, printre altele, efectele negative ale puterii cu orice preț se termină cu transformarea celor supuși ei în obiecte sau lucruri. De asemenea, folosindu-mă de analizele Hannei Arendt, am subliniat că numai iertarea poate rupe simetria urii și ne poate scoate din cercul vicios al vinovăției și al răzbunării.Poporul creștin este un popor al iertării. De aceea, iertăm, pentru că am fost iertați. Și dacă iertăm, atunci avem privirea blândă și senină asupra lumii. Suntem asemenea lui Dumnezeu milostiv. Mai multe detalii găsiți în articolul postat mai jos.

  • 13 septembrie 2020
Să zidim spirit de comuniune în familie, prietenie, societate

Orice comunitate există dacă are spirit de comuniune. Nu contează cât de mare este comunitatea. Termenul „comunitate” provine din limba latină și înseamnă „con-munus”, împreună responsabilitate. Preocupare comună pentru binele comun.

Din păcate, pe plaiurile românești, experiența exercițiului responsabilității comune pentru soarta comunității este subțire. Să ne aducem aminte că am scăpat de iobăgie (rumânie, vecinie) abia în 1785, în mod oficial, iar practic, în mod efectiv, în 1848. De aceea, consider că meditația despre cum să zidim spirit de comuniune în comunitățile sau în comunele noastre este actuală.

Am pornit de la cuvintele evangheliei după Matei adresate ucenicilor: „Tot ce veți lega pe pământ va fi legat și în cer și tot ce veți dezlega pe pământ va fi dezlegat și în cer” (Mt 18,18). Să ne amintim că ele au fost adresate și lui Petru (Mt 16, 19). Lucrul acesta înseamnă că cheile împărăției au fost încredințate și lui Petru și comunității ucenicilor.

Isus nu vorbește despre tensiunile care pot să apară între cele două feluri de putere. Predica lui coboară la un nivel mai adânc și analizează cea mai mică formă de comunitate. Este vorba de comunitatea formată din doi sau trei adunați în numele lui (Mt 18, 20). Cu acest prilej Domnul spune că puterea comunității nu constă în faptul că pot obține orice în rugăciunea împreună. Nu. Comunitatea este puternică dacă are spirit de comuniune.

Aplicând învățătura lui Isus la noi, astăzi, am vorbit despre trei pericole care amenință spiritul de comuniune din comunitățile ucenicilor.

Primul este absolutizarea relației cu celălalt. Acesta nu mai e văzut ca legătura care mă dezleagă pe mine de mine însumi (E. Levinas), ci drept acela care îmi ia aerul. Pe cale de consecință comunitatea se construiește doar pe baza gândirii, planurilor, voinței doar a unuia singur din comunitate. Fals. Aici nu mai există spirit de comuniune.

Al doilea pericol este etichetarea celuilalt. Gestul este confortabil pentru cel care pune etichete. Însă, cel etichetat nu mai are șansa de schimbare și de creștere. Din nou, și aici dispare acel spirit de comuniune.

Al treilea este viteza. Din fericire suntem diferiți, prin temperament, educație, vârstă, opțiuni. Trebuie să avem răbdare unii cu alții, să creștem împreună. Dacă vom proceda astfel, atunci vom construi pe un adevărat spirit de comuniune.În final am folosit imaginea orchestrei simfonice. Se cântă bine, dacă interpreții simt și aud împreună melodia, mesajul operei. Dacă au spirit de comuniune sonoră, de unitate muzicală unii cu alții. Practic, dacă au un ochi spre partitură și altul spre dirijor. În cazul nostru, Isus, Cuvântul lui Dumnezeu bate măsura, ține ritmul, dă tonul și face muzica. Detalii în articolul postat mai jos.

  • 6 septembrie 2020