Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Nu există iubire fără cruce, fără durere

Am auzit vorbindu-se despre iubire de multe ori. În titlul articolului mă refer la acea iubire pe care o cunosc mamele și tații în raport cu copiii lor. De asemenea, la acea iubire pentru care preoții și persoanele consacrate își jertfesc propria viață. Dar cred că toți știm din propria experiență că viața este o alternanță între iubire și durere, între iubire și cruce. Știm, dar uneori uităm, că după momentele de fericire urmează cele de suferință.

Pentru a cuprinde aceste situații de viață italienii spun așa: „non c’è amore senza dolore” – nu există iubire fără durere. Sau, dacă iubești, cu adevărat, trebuie să plătești. Adică, trebuie să renunți la ceva din tine și să-l oferi altuia (altora). Oare ca să nu uite această înțelepciune de viață creștină li se oferă celor care se căsătoresc o cruce? Și, într-un anumit fel, și persoanelor consacrate?

Am vorbit despre toate acestea și astăzi în cadrul omiliei. Da, cred că nu există iubire fără cruce, fără sacrificiu. Contextul este mărturisirea de credință a lui Petru de la Cezarea lui Filip (Mt 16, 13-20). În legătură cu această mărturisire Isus i-a spus lui Petru: „nu carnea și sângele ți-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri” (Mt 16, 17).

Fascinat de puterea „cărnii și a sângelui”, Petru se opune lui Isus care le revelează ucenicilor că „trebuie să meargă la Ierusalim și să sufere multe din partea bătrânilor, a arhieriilor și a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie” (Mt 16, 21). După ce i-a spus lui Petru „mergi în urma mea, Satană” (Mt 16, 23), se adresează tuturor discipolilor cu acestea cuvinte: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mt 16, 24).

Petru nu a înțeles (pentru o vreme) că Isus venea din iubire față de noi, iar iubirea lui era adevărată. Și, ca atare, această iubire avea să-l conducă pe Calvar. Isus a subliniat importanța lecției de viață a crucii pe care Petru nu o putea capta. De ce? Pentru că judeca prea omenește. S-a speriat de cruce. Însă crucea nu are valoare în sine și ne poate înfricoșa. Dacă ținem cont de viața lui Christos care s-a jertfit pe ea din iubire, atunci devine un simbol extraordinar. Da, prin Christos, crucea a devenit simbol al iubirii, generozității divine.

În fața crucii sunt posibile cel puțin trei atitudini: resemnare, revoltă și participare. Resemnarea este lașitate și fugă de iubirea adevărată. Revolta este egolatrie, mândrie, deci neînțelegerea și respingerea iubirii jertfitoare. Participarea înseamnă asumarea iubirii față de aproapele sau a generozității divine ca stil de viață. Într-adevăr, ucenicii lui Isus se deosebesc prin noblețea generozității ca dar de sus. Detalii în articolul postat mai jos.

  • 30 august 2020
Simon Petru prenume funcție și Christos viitorul Bisericii

Simon, „fiul lui Ioan” (Bariona), pare să fie diferit de Petru. Cel puțin nu întotdeauna. Lucrul acesta se vede în contextul mărturisirii de credință de la Cezarea lui Filip (Mt 16, 13 șu.). La început Simon este numit Petru, „piatră” și declarat „fericit”. Pentru că „nu carnea și sângele” i-au descoperit faptul că Fiul Omului este Christos, Mesia. Dar la sfârșit Petru respinge crucea pe care avea să moară Domnul. Și atunci Isus îi spune: „Mergi în urma mea, Satană … pentru că nu te gândești la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (Mt 16, 23).

Astfel, în primul caz, Simon este Petru, ucenic în favoarea lui Christos, iar în al doilea, Simon este Satană, Anti-Christ, pentru că planurile lui sunt împotriva lui Dumnezeu. Acesta este un episod din viața lui Simon Petru. Au mai fost și altele. Să ne amintim, totuși, că Simon a depășit aceste momente prin convertire. A făcut un efort continuu de trecere de la nume la prenume, de la Simon (anti-Christos) la Petru (pro-Christos). Într-adevăr, pe măsură ce îl mărturisea pe Christos ca Fiu al lui Dumnezeu cel Viu, Simon devenea piatră pe care Domnul își zidea Biserica sa. În cele din urmă, din iubire față de Mântuitorul, prin acceptarea morții pe cruce, cu capul în jos, în semn de umilință, Simon a fost sacrificat complet în favoarea lui Petru.

Fiecare dintre noi cei botezați este invitat să imite itinerariul lui Simon Petru. Să treacă de la nume la prenume sau, mai exact, să-și asume prenumele (de la botez) ca funcție, rol, misiune în zidirea împărăției lui Dumnezeu. Să accepte sacrificarea numelui (care ține de cele pământești) în favoarea prenumelui. Oare se întâmplă lucrul acesta în Biserica lui Isus din zilele noastre? Pe chipul ei ar trebui să strălucească Christos, lumina neamurilor (LG 1), dar mai strălucește? Se mai vede astăzi această lumină, Christos, lumina popoarelor, pe fața Bisericii? Evident, strălucirea acestei lumini depinde și de credința ucenicilor, nu-i așa?

Da, depinde. Însă, din păcate, sunt unii care nu au făcut (nu fac) trecerea de la Simon (anti-Christos) la Petru (pro-Christos). Nu au devenit nici măcar o pietricică a credinței. Alții, în schimb, se sacrifică eroic, și fără zgomot, devenind de la o zi la alta tot mai mult „Petru”. Avem multe exemple la îndemână. Viitorul Bisericii va fi susținut de acești ucenici tăcuți, minoritari, necunoscuți, umili, dar fideli lui Christos, Fiul lui Dumnezeu cel Viu. Papa Benedict al XVI-lea spunea într-un interviu din 1969 că în viitor, adică astăzi, Biserica va deveni minoritară, dar mai înrădăcinată și centrată pe credința în Christos. În plus, va respinge liturgia „politicului” și va manifesta o adevărată devoțiune sacramentală.

Detalii în articolul postat mai jos. Vă doresc să deveniți Petru, „piatră” a credinței în Christos, dacă se poate. Dacă nu, măcar niște pietricele vii în edificiul Bisericii lui Isus. Săptămână binecuvântată!

  • 23 august 2020
Credința în Christos ca eliberare de sinele falsificat

Preferința Domnului Christos pentru credința în divinitatea lui a unor persoane din afara poporului evreu dă de gândit. Astăzi, 16 august 2020, în Evanghelia duminicii a fost vorba despre credința femeii cananeene (cf. Mt 15, 21-28). Cu alte ocazii a lăudat credința samariteanului vindecat și recunoscător (Lc 17, 11-19), sau a centurionului roman care i-a cerut ajutorul pentru vindecarea slujitorului bolnav (Mt 8, 5-13). Ori, în alte împrejurări, a dat ca exemplu de credință autentică pe femeia samariteană pe care a întâlnit-o la fântâna lui Iacob și care nu se bucura de un nume bun cât privește căsătoria (In 4, 6-42).

De unde această predilecție a Mântuitorului pentru credința celor păcătoși și, într-un anumit fel, eretici? Tocmai pentru că vedea la ei o adevărată încredere în puterea lui divină. Neîndoielnic, episoadele înregistrate de evangheliști aveau, și au în continuare, un scop didactic. Ele ne arată cum i-a pregătit Domnul pe ucenicii săi pentru momentele când credința lor urma să fie pusă la încercare. Este vorba de finalul vieții lui publice, atunci când a fost judecat, scuipat, batjocorit, bătut cu vergi, răstignit și a murit pe cruce. De la discipolii din vremea lui Isus modele de credință ilustrate de persoanele păgâne ajung și la noi. Ce ne spun nouă astăzi?

Multe lucruri. Mai întâi că mântuirea este universală. Apoi că toți oamenii sunt frați. Și, nu în ultimul rând, că încrederea în Isus trebuie să fie sinceră, autentică. În zilele noastre mulți creștini se comportă ca și cum ar fi discipoli de carton sau hârtie creponată. Hainele lor de hârtie sunt tradițiile, superstițiile, comportamentele ideologizate sau spiritul umanitar fals al lumii în care trăim. Oare vom putea să scăpăm de aceste bagaje identitare false? De aceste tendințe egoiste, subiectiviste, individualiste promovate de spiritul de autonomie care domină societățile moderne și post-moderne? Da, dacă vom ajunge în fața Cuiva în care să avem încredere maximă. Femeia cananeană din Evanghelia de astăzi este un exemplu. În fața lui Christos s-a eliberat de sine, de prejudecățile identitare, de barierele ideologice, și-a regăsit ființa autentică.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos. Să aveți o săptămână bună!

  • 16 august 2020
Nu vă temeți! Isus își întinde mâna și ne prinde

În spațiul public din România sunt voci care susțin că unele cadre medicale angajate în lupta împotriva răspândirii virusului ucigaș au un comportament „dictatorial”. Nu mă pot pronunța asupra acestei chestiuni. Nu o cunosc. Poate că se exagerează. Nu știu. Dar situația dificilă a asumării unei conștiințe responsabile cât privește prevenția răspândirii virusului chinezesc dă de gândit. Suntem la nivel global, eclezial și personal asemenea lui Petru din evanghelia duminicii (cf. Mt 14, 22-33) de astăzi.

De câțiva ani buni „mergeam pe apă” îndreptându-ne nu spre Isus, ci spre câștigul cu orice preț și progresul tehnologic fără valori spirituale și etice. Dar, iată, că dintr-o dată am început să ne scufundăm. A apărut o criză, economică, mai întâi. Apoi, a izbucnit o pandemie. Unii au conștientizat pericolele, s-au adunat în biserici și au strigat: „Doamne, salvează-ne!”. Alții le-au ignorat și s-au comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Au continuat (continuă?) viața în același stil: muncă, bani și petreceri. Celor care au strigat după ajutor, Isus le-a întins mâna, le-o întinde și astăzi, și îi prinde. Tot El le spune: „nu vă temeți!”

Am subliniat în omilie că gestul lui Isus care își întinde mâna și-l salvează pe Petru de la înec trebuie tradus de ucenicii lui în zilele noastre prin promovarea valorilor spirituale ale umanismului creștin în educație, în familie, în societate. Sfântul Ioan Paul al II-lea atrăgea atenția în 1978 (enciclica „Răscumpărătorul omului”) că există un decalaj între dezvoltarea tehnologică a lumii și evoluția ei spirituală. Fără a forța nota, trebuie să recunoaștem că pandemia actuală și panica provocată au de-a face și cu un deficit de viață spirituală. Preluând cuvintele lui Isus, Papa Ioan Paul al II-lea ne spune încă o dată astăzi: nu vă temeți!

Apoi, Isus care își întinde mâna pentru a-i salva pe cei care sunt în pericol trebuie aplicat și manifestat și în Biserică. Aici mulți își pierd credința, încrederea în slujitorii sacri, în Dumnezeu, legătura cu sacramentele Bisericii. Ucenicii trebuie să vină fără amânare în ajutorul celor care trec prin asemenea momente de pierdere a încrederii. Am dat un exemplu din viața sfântului Dominic, pe care l-am sărbătorit ieri. În acest context „nu vă temeți!” înseamnă să-ți pese de destinul spiritual al semenului tău.

În fine, Isus care își întinde mâna și transmite încredere – nu vă temeți! – se poate traduce și sub forma empatiei față de cei deficitari în credință din neamul tău. Am considerat că sfânta Edith Stein, sărbătorită liturgic astăzi de Biserica catolică, poate inspira gesturi de apropiere salvatoare față de cei care sunt în căutarea Adevărului și a credinței în Cineva care nu dezamăgește niciodată.

Detalii despre toate acestea găsiți în articolul postat mai jos. Dați click pe imaginea atașată pentru a putea asculta conținutul online al omiliei. Săptămână binecuvântată!

  • 9 august 2020
Veniți la masa lui Christos! Viața merită trăită!

Prin anii 1960 episcopul Fulton Sheen a inițiat o serie de cateheze la televiziunea americană cu titlu: „Viața merită trăită!”. Despre valoarea și demnitatea vieții a fost vorba și în Evanghelia duminicii din 2 august 2020 (Mt 14, 13-21). Isus s-a retras într-un „loc nelocuit” pentru „a fi singur” și a medita drama sfârșitului violent al vieții sfântului Ioan Botezătorul, victimă a răului pur. Lumea a aflat unde se găsea și a venit după dânsul. Isus a lăsat planurile lui deoparte și, fiind „cuprins de milă”, a început să vindece pe cei bolnavi, iar spre seară, să sature mulțimile înfometate.

Astfel am asistat la două feluri de minuni: vindecările celor bolnavi și înmulțirea pâinilor. În primul caz oamenii cooperează cu planul de mântuire al lui Dumnezeu. Se deschid iubirii divine și acceptă să intre în atracția Prezenței dragostei lui Christos. În al doilea caz materia primește un sens salvator prin puterea aceluia care s-a golit de divinitatea sa. Prin renunțarea la natura divină și îmbrăcarea firii omului Isus a intrat în posesia tuturor energiilor și materiilor cosmice pe care acum le orientează spre binele omului. Și această minune asupra și cu ajutorul materiei neînsuflețite este rodul iubirii divine. Astfel suntem îndemnați să ne asumăm responsabil acest adevăr divino-uman: viața merită trăită!

Așadar dragostea lui Dumnezeu față de oameni inaugurează prin Christos un fel de Prezență dincolo de timp și de spațiu. Suntem chemați să intrăm în circuitul iubirii divine și să exercităm la rândul nostru, prin, cu și în Christos, minuni ale dragostei față de cei nevoiași, suferinzi, bolnavi, flămânzi. Mai mult decât atât, suntem chemați să vindecăm materia inertă, cosmosul și să-i dăm un destin personalizat. În felul acesta participăm la cultura vieții și respingem cultura morții. Prima cultură este întemeiată pe iubirea comuniune personală cu aproapele și cu Dumnezeu dincolo de timp și de spațiu. A doua cultură este susținută de alegerile acelora care ignoră sau resping Prezența iubitoare a lui Dumnezeu. Pe scurt, cultura vieții este susținută de credința în evanghelia de azi: viața merită trăită!

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

  • 2 august 2020