Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Ucenicul nu copistul scoate lucruri noi din cele vechi

Astăzi, 26 iulie 2020, la catedrala „Sfântul Iosif” din București, la liturghia de la 12.15 am vorbit despre învățătura a trei parabole luate din Mt 13, 44-52. Cheia lor de lectură am găsit-o la finalul pericopei unde am văzut cum cărturarul sau copistul este invitat să devină ucenic. Cum s-ar putea întâmpla așa ceva? Scoțând lucruri noi din cele vechi. Bine. Dar cum?

Analizând primele două parabole, care se referă una la comoara ascunsă într-un ogor și alta la mărgăritarul de mare preț, ucenicul scoate lucruri noi din cele vechi dacă, folosindu-se de propriul discernământ, se decide pentru Evanghelie. Mai bine spus își asumă riscul de a trăi Evanghelia și fără rest. În lumina celei de-a treia parabole, aceasta conține imaginea peștilor de toate felurile adunați în năvod care vor fi selectați la sfârșitul timpului, ucenicul scoate lucruri din cele vechi dacă trăiește bucuria de a fi în năvod, de a fi în Biserică. Bucurie fără murmurări și judecăți de valoare la adresa confraților.

Cum se leagă toate acestea în contextul lumii de azi? Unii dintre ucenici în loc să scoată lucruri noi din cele vechi, le repetă, fac un fel de copy paste. Devin bigoți, fundamentaliști, repetitivi, plicticoși. Nu au imaginație, nu visează o lume mai bună. Îi critică pe cei din jur, se transformă în judecători și nu văd că, de fapt, slăbiciunile sunt la ei, nu la alții. Ucenicul care își asumă Evanghelia ca normă fundamentală de viață emană în jurul său căldura și lumina unui diamant de bunătate. Evident în este în legătură cu iubirea și bunătatea lui Isus. Unde se află acest diamant? În mintea și inima cărturarului sau copistului care a devenit ucenic.

Oare nu a sosit timpul să scoatem lucruri noi din cele vechi? Oare nu a sosit vremea să nu ne mai plângem de alții că sunt răi, necredincioși, neinstruiți etc.? Am dat un exemplu din viața lui Paul Cezanne. Când era copil a salvat pe un tovarăș de joacă de furia și violența altor copii. A doua zi s-a trezit cu un coș de mere de la prietenul salvat. Această faptă l-a marcat toată viața. Ca pictor, la maturitate, a pictat multă natură moartă în care apar coșuri sau vase cu mere. P. Cezanne a transfigurat un gest spontan de bunătate într-o capodoperă. Nu am putea oare să facem și noi la fel? Am încercat? Detalii găsiți în articolul publicat mai jos. Dați pe click pe imaginea alăturată.

  • 26 iulie 2020
Ce semănăm în relațiile publice? Grâu sau zâzanie?

Parabola zâzaniei sau neghinei (Mt 13, 24-30) pe care am ascultat-o astăzi, 19 iulie 2020, este în strânsă legătură cu parabola semănătorului de duminica trecută (Mt 13, 1-23). Prin această succesiune liturgică suntem invitați să fim mai atenți la bunul mers al comunității din care facem parte. În cazul de față, „bunul mers” înseamnă să semănăm în relațiile cu alții nu zâzanie, discordie ci grâul armoniei sau al vieții. Zâzania sau neghina este o plantă toxică. Dacă semințele ei sunt măcinate împreună cu cele de grâu făina care se obține dăunează grav sănătății.

Este important pentru calitatea pâinii cea de toate zilele ca înainte de seceriș neghina să nu fie culeasă împreună cu grâul. Omul poate să o facă. Dar combinele, mașinile agricole din zilele noastre care recoltează grâul pot să despartă grâul de zâzanie?

Parabola are mai multe nivele de lectură. Primul nivel vizează relațiile dintre membrii unei comunități, mici sau mari. Destinatarii principali sunt ucenicii lui Isus. Ei sunt chemați să cultive sentimente pozitive de unitate și armonie față de cei din jur, apropiați sau îndepărtați. Dacă se confruntă cu elemente negative de discordie sau zâzanie, să nu devină complici ai răului, ci să aibă curajul de privi sursa relelor, procesele din care decurg și, apoi, să participe la efortul lui Isus de a le combate prin răbdare și exemplu bun.

Al doilea nivel are de-a face cu inima noastră, care este locul în care se dă lupta cu răul ce provine din afara noastră sau din interiorul nostru. Răul extern poate proveni de la oamenii răi ca atare, care au plăcerea de a face rău altora. Plăcere diabolică! Sau, care doresc să se răzbune pe alții din invidie, lașitate, mândrie, ori răutate. Există asemenea oameni printre noi, alături de noi, puțini sau mulți, nu știu, dar există. Din păcate.

Răul interior are cauze profunde. Poate să provină din alegerea noastră moralmente rea sau din străfunduri de structuri ale păcatului social în care ne-am născut. Fără să ne dăm seama! Suntem (a)trași pe calea răului de forța unui tăvălug care depășește nivelul nostru de conștiință activă. Devenim subiecți ai răului. Kyrie, eleison!

Parabola zâzaniei/ neghinei are menirea de ne invita pe un drum spiritual de vindecare a (re)surselor vieții. Ucenicii lui Isus înțeleg prin această „poveste edificatoare” (parabola) că răul fundamental nu provine de la alții, cel puțin într-un prim moment. Apoi, că rezistența la răul din noi și/sau din afară noastră înseamnă răbdare și discernământ.

Răbdarea este specifică „servitorilor” din parabolă care, după ce au semănat, merg să vadă cum cresc plantele. Chiar dacă printre spicele de grâu apar și cele de zâzanie, nu-și pierd calmul, pacea interioară. Știu că sunt simpli servitori, iar stăpânul secerișului este altcineva.

Discernământul presupune un timp suficient de lung în care se maturizează deciziile responsabile. Prin puterea lui, omul desparte grâul de zâzanie. Trăim vremuri marcate de indolență față de rău, viteză în acțiune, care diluează diferența dintre bine și rău, superficialitate în alegerile majore de viață. Cum să ieșim din aceste fundături?

Am propus răspunsuri și explicații în omilia de mai jos. Dacă vă interesează, dați click pe imaginea atașată și veți putea asculta omilia în format audio. Săptămână bună tuturor!

  • 19 iulie 2020
Semănând cuvinte bune zidim relații și oameni buni

Se recomandă să fim atenți la modul în care comunicăm cu cei din familie, școală, biserică sau, în general, cu cei din jurul nostru. Doar în cazul lui Isus comunicarea este iubire sută la sută. Cuvântul său zidește relații sănătoase, autentice, durabile aici și dincolo. Comunicările oamenilor sunt atinse de păcat și, pe cale de consecință, sunt defectuoase. Știm toți despre ce este vorba: comunicări încărcate de violență, mânie, superficialitate, banalitate, interes meschin, indiferență etc. Ele trebuie purificate. Nu ajunge la inima aproapelui decât prin cuvinte bune. Din evanghelia duminicii (Mt 13, 1-23), unde este vorba despre parabola semănătorului, am aflat că ascultarea și primirea Cuvântului divin curăță cuvintele noastre încărcate de „spini, piatră, praf”, adică de egoism, prejudecăți, prefăcătorie.

Am arătat, printre altele, în cadrul omiliei că există trei niveluri unde trebuie să curățim cuvintele pe care le semănăm în ceilalți. Primul este legat de tendința actuală de a „sentimentaliza” limbajul. Se folosesc multe diminutive în vorbirea curentă: bisericuță, slujbuliță, mâncărică, băuturică, măsuță, mașinică etc. Într-un anumit fel se manifestă prin această tendință frica de a numi lucrurile. Se dorește protejarea aproapelui de cuvintele tari, mari, pentru că s-ar putea să doară. De aceea se folosește diminutivul ca un fel de tampon existențial. Desigur, această cale de exprimare nu este sănătoasă. Introduce o percepție falsă a realității.

Al doilea nivel este legat de cuvintele rostite doar pentru că ele satisfac așteptările celorlalți – părinți, educatori, patroni etc. În spatele lor se află multă frică. Este vorba de frica de a nu decepționa așteptările celor mari. Și acest drum este greșit. Cuvintele rostite pe această cale nu sunt cuvinte bune, nu zidesc, nu construiesc relații sănătoase nici cu Dumnezeu, nici cu aproapele. Al treilea nivel vizează spiritul de competiție, benefică sau malefică, care se regăsește și în societatea noastră. De data aceasta cuvintele sunt rostite pentru a câștiga primul loc, în clasă, în societate, în lume etc. Nu sunt cuvinte bune, oneste, ci cuvinte ciuntite, umbrite de dorința de câștig.

Mai multe detalii găsiți în predica postată online audio. Astăzi am aflat că puțini știu că omilia poate fi ascultată în format audio, aici, dând click pe imaginea de mai jos. Îndrăzniți! Veți auzi lucruri pe care nu le știați. Vă asigur.

  • 12 iulie 2020
Golit de sine ucenicul lui Isus este mic dar nu ignorant

Într-o duminică foarte călduroasă la catedrala „sfântul Iosif” din București au fost mulți credincioși la liturghia de la 12.15, inclusiv familii cu copii mici. Unii dintre ei sunt ministranți, adică ajută preotul la altar, alții aspiră. Colajul de fotografii ilustrează această frumoasă dorință pe care o au copiii catolici, vor să fie cât mai aproape de preot. Sper, mă rog, ca această dorință să se întărească și să devină alegere de viață. Tema omiliei a fost umilința ca golire de sine. Isus ne-a dat exemplul cel mai tare. S-a golit pe sine de firea lui divină și s-a făcut asemenea oamenilor. Ucenicul școlit de Isus este un om golit de sine, dar, nu naiv, ignorant, „sărac cu duhul”. Dimpotrivă.

Golirea de sine la școala lui Isus conduce la cea mai inteligentă convertire. Astfel omul care coboară nivelul sinelui se deschide spre relația cu Dumnezeu și aproapele. Aceasta este cheia succesului la școala lui Isus. Omul prea plin de sine, de ideile, banii, proiectele, planurile și experiențele sale nu are nevoie de nimeni, nici de oameni, nici de Dumnezeu. Evident, riscul umplerii de sine se găsește și in viața spirituală. Aici uscăciunea, indiferența sau îndepărtarea de Dumnezeu sunt dovada nu doar a pierderii busolei în lumea spirituală, a lipsei de educație religioasă, creștină, ci și umplerea propriei vieți cu prea mult EU.

Neîndoielnic, trăim vremuri marcate de dominația spiritului științelor exacte, empirice. Pe cale de consecință oamenii acordă mare atenție și respect savanților. Uneori atenția se transformă în supunere oarbă. Totuși, științele empirice, oricât ar fi de avansate, nu pot oferi altceva decât criterii de orientare pe drumul împlinirii vieții umane. Adevărul absolut al realizării depline a omului este oferit de Isus în Evanghelia duminicii (Mt 11, 25-30) de astăzi: „învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima” (Mt 11, 29). A fi smerit, umilit ca Isus înseamnă coborârea nivelului sinelui în propria viață pentru a-i face loc lui Dumnezeu și aproapelui. Mai mult decât atât, înseamnă golirea de sine.

Detalii în omilia postată mai jos.

  • 5 iulie 2020