Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Conștiința Învierii și spiritul de comunitate în carantină

Nu este ușor să trăiești în carantină sau izolare, nici în vremuri normale, darămite în cele de criză. Singurătatea ucide. Solitudinea naște angoase, frică, psihoze. Absența comuniunii umane conduce la disperare, depresie, moarte. Problema este că nimeni nu se poate salva singur din asemenea situații. Trebuie să ne lăsăm însoțiți de un Salvator, care întotdeauna vine din afara noastră. Salvatorul este un altul, un Altcineva. Cei doi ucenici în drum spre Emaus (Lc 24, 13-35) ilustrează, printre alte adevăruri de credință, spiritul de comunitate ca soluție de vindecare a neajunsurilor singurătății. Detalii în predica postată mai jos.

  • 26 aprilie 2020
Divina Îndurare o devoțiune eficace în vremuri tulburi

Am celebrat astăzi Divina Îndurare. Am meditat la predică despre unul dintre semnele distinctive ale Bisericii, și anume comunitatea. Am pornit de la episodul întâlnirii lui Isus înviat cu apostolul Toma. Reticența lui Toma în a se încrede în mărturia celorlalți a devenit izvor de fericire pascală. Astfel toți cei care vor crede în Isus fără să fi văzut semnul concret al învierii lui, comunitatea credincioșilor, vor fi fericiți. Sper că și dumneavoastră faceți parte dintre aceștia.

Ce înseamnă pentru noi Divina Îndurare, astăzi? Cum putem să manifestăm fericirea pascală promisă de Isus înviat? Păstrând Spiritul sau simțul duminicii, ziua Domnului, chiar și atunci când nu putem participa public la liturgia Bisericii. A pune pe tine hainele de sărbătoare în zi de duminică, chiar când nu te vede nimeni, întreține în interiorul tău Spiritul Învierii. De asemenea, același Spirit al Învierii se concretizează în grija față de cei săraci și vulnerabili în timpul crizei Coronavirus. Cum ne comportăm față de persoanele care au mai mult de 65 de ani? Ele sunt actualmente discriminate. Au voie să iasă din casă doar într-un anumit interval orar. Spiritul Învierii cultivă viața în toate formele ei, chiar și atunci când solidaritatea față de cei bolnavi și vulnerabili înseamnă distanțare socială. Cum ne purtăm față de bătrâni, bolnavi, săraci? Suntem empatici, solidari cu cei care suferă din cauza virusului, dar și a altor boli, nevoi?

Da, devoțiunea Divinei Îndurări poate contribui eficace la umanizarea sau creștinarea relațiilor dintre oameni. Divina Îndurare este o invitație la exercițiul concret al compasiunii față de cei suferinzi din toate punctele de vedere. Mai multe detalii în predica postată mai jos.

  • 19 aprilie 2020
Poporul pascal cântă aleluia izolat în biserica domestică

Am rostit predica de Paști, din 12 aprilie 2020, la catedrala „sf. Iosif” din București, în fața unei mulțimi de credincioși virtuali. Or fi fost mulți sau puțini nu știu și nu contează. M-a durut faptul că am văzut catedrala goală, mai ales că era ziua de Paști. Nu vă ascund frustrarea și starea de pieziș în care m-am aflat. Ar fi trebuit să vorbesc despre bucuria pascală pe care suntem chemați să o celebrăm și să o manifestăm în locul prin excelență al Învierii: biserica. Nu a fost să fie! Știm rațiunile, da, știm. Dar, totuși …
Cu toate acestea, la predică am căutat să subliniez trei idei importante.
Prima: toți creștinii din zilele noastre provin într-o formă sau alta din mărturia primilor ucenici și ucenice care au văzut mormântul gol și au vorbit despre Învierea lui Isus. Ar fi multe de comentat aici. Totuși, să reținem că pe această cale am ajuns să ne identificăm în fața altora și să spunem despre noi că suntem popor pascal. A doua, preluând o afirmație a sfântului Papă Ioan Paul al II-lea, am formulat-o astfel: suntem popor pascal pătruns de bucuria Învierii. În contextul pandemiei actuale această bucurie se cultivă prin rugăciune acasă, singur sau împreună cu alții. Nu putem celebra Paștele în mod sacramental, ci doar comportamental, spiritual. Asta pentru că bisericile sunt închise. A treia se leagă de cele două aspecte de mai sus: dacă suntem popor pascal care trăiește bucuria Învierii, atunci cântarea noastră specifică este Aleluia. Ce înseamnă această cântare astăzi, când suntem izolați în casele noastre, care au devenit un fel de biserici domestice? Cum să cânți aleluia când ești izolat acasă, și nu de bună voie? Orice răspuns aș da nu cade bine, pentru că virusul ucigaș rupe ceva din libertatea sau libertățile noastre fundamentale. Ne asumăm această renunțare la libertatea noastră? Cum îi facem față?
În predică am făcut referință la câteva practici liturgice care riscă în zilele noastre să devină convingere, cum ar fi faptul că liturghia ascultată la radio sau urmărită la televizor/online ar fi totuna cu liturghia din biserică. Nici vorbă de așa ceva! Mai multe despre aceste aspecte și altele mai optimiste, cu tentă pascală, le găsiți în predica postată mai jos.

  • 16 aprilie 2020
Anul acesta de Florii Christos intră la cei care #stauacasă

Duminica Floriilor este începutul Săptămânii Sfinte, zilele cele mai importante din tot anul liturgic al Bisericii. Din păcate anul acesta criza provocată de virusul Covid-19 a impus creștinilor catolici și ortodocși un „post liturgic”. De când a început starea de urgență, 16 martie 2020, preoții celebrează liturghiile cu bisericile închise. Abstinența liturgică impusă creștinilor prin ordonanță militară are menirea de a salva viața semenilor sau de a prelungi viața acelora care suferă din cauza unor boli cronice. Abstinența liturgică poate fi trăită și ca un act de iubire față de aproapele.
Totuși, presiunea pe care o exercită mass media asupra respectării regulilor de prevenție ar trebui moderată cumva și de îndemnuri la continuarea exercitării practicilor de viață spirituală creștină. Unele televiziuni și radiouri naționale propun deja programe speciale, precum și cele religioase. De asemenea, rețelele de socializare ajută foarte mult în acest sens. Dar, dacă refacem tabloul general, dintre cele două tipuri de viață, viața pământească și viața cerească, se vede că primului fel de viață i se acordă mult mai multă atenție.
Da, Biserica se roagă pentru sănătatea omului, dar crede că destinul lui nu se epuizează în orizont biologic. Caută să echilibreze grija față de viața pământească cu atenția față de viața cerească, viața cu Dumnezeu. Pentru creștini există Viață și după moarte. Este vorba despre Viața cea Nouă începută la botez, când am murit și înviat împreună cu Christos.
Tocmai în aceste zile celebrăm esența creștinismului, misterul pascal, botezul nostru, moartea morții și viața fără de moarte. În centrul tainei pascale se află răstignirea, moartea și învierea lui Christos. De aceea, consider că trebuie să facem în așa fel ca îndemnul #stauacasă să se concretizeze în inițiative care să sporească echilibrul între grija față de viața pământească și atenția față de viața cerească.
Aceasta ar fi provocarea celebrării Paștelui din acest an. Cum facem să se „vadă” echilibrul între cele două feluri de viață sărbătorind Paștele stând acasă? Ar putea oare mijloacele de comunicare online să suplinească participarea noastră fizică la celebrările pascale? Nu, categoric nu, dar „într-un anumit fel” ne apropie de altar, de preotul care prezidează liturghia, dacă asistăm la celebrarea transmisă în direct.
Pentru a spori acest „într-un anumit fel” se recomandă să ne împăcăm cu frații și surorile noastre, evident, online sau prin telefon. Să intrăm în casele și în inimile semenilor cu gânduri de pace și de iubire, chiar dacă această intrare înseamnă renunțare, suferință. Să facem un fel de schimb de daruri de iubire, empatie, solidaritate creștină „online”. Astfel devenim Christofori virtuali, da, dar sinceri, purtători de Christos la frații și surorile noastre care sunt constrânși să pună în practică îndemnul #stauacasă. Mai multe detalii în predica postată mai jos.

  • 16 aprilie 2020
Cum să ieșim din mormântul fricii de Coronavirus?

Aseară am ieșit până la un magazin alimentar din Piața Amzei. Am traversat și am văzut Calea Victoriei din București pustie. Sinistră senzație! Nicio mașină, nicio bicicletă, niciun pieton! În depărtare am văzut că semafoarele funcționau. Deci e cineva acolo, undeva, care le supraveghează, chiar dacă nu-l pot vedea. Mi-a venit un gând tulburător. Într-un oraș pustiu nu se poate trăi. L-am alungat repede. Criza va trece în curând și vom reveni la normal.
Neîndoielnic frica de Coronavirus ne-a izolat în casele noastre. În condiții de (auto)claustrare la domiciliu există riscul de a transforma locuința într-un fel de mormânt. Adică într-un loc în care să nu mai poți să relaționezi cu nimeni. Da, există acest risc. Cum îl abordăm?
Evanghelia duminicii la liturghia din catedrala goală, iarăși, a fost despre învierea lui Lazăr. M-a impresionat acest gest al lui Isus. A venit mai întâi motivat de iubirea de prieten la ușa mormântului lui Lazăr și strigând cu glas puternic l-a scos afară. Desigur, și de iubirea de Fiu al lui Dumnezeu Mântuitor. Asemenea lui Lazăr noi avem nevoie de iubirea lui Christos, ca prieten și ca Mântuitor, pentru că mare este riscul de a rămâne izolați, prea izolați, în mormintele noastre de multe feluri.
Printre altele, m-am referit la mormântul păcatelor, la mormântul fricii de Coronavirus și la mormântul indiferenței.
Comentând tabloul învierii lui Lazăr de Rembrandt, am subliniat faptul că depinde de noi încotro înclinăm balanța destinului nostru final, spre lumină sau spre întuneric, spre viață sau spre moarte.
Mai multe detalii în predica postată mai jos.

  • 16 aprilie 2020