Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Maica Domnului de la Fatima și rezistența la dictaturi

Pe 13 mai 1917, la Fatima, în Portugalia, trei păstorași – Francisc, Iacinta și Lucia – au „văzut-o” pe Maica Domnului după un moment de rugăciune. Ea le-a cerut, printre altele, să se roage pentru convertirea Rusiei. Pentru mulți credincioși catolici occidentali din vremea aceea, evenimentul aparițiilor particulare în sine nu era ceva complet nou. Cu mai bine de o jumătate de secol în urmă alți doi copii, Melania și Maximin, din La Salette (Franța) au „văzut-o” pe Fecioara Maria pe 19 septembrie 1846, care i-a îndemnat să trăiască valorile creștine, în special respectarea duminicii, într-o lume care se seculariza. Câțiva ani mai târziu, în 1958, Bernadeta, o copilă de 14 ani din Lourdes (Franța), a „văzut-o” de 18 ori pe Maria, Fecioara Neprihănit Zămislită, primind cererea sa de rugăciune și penitență pentru convertirea celor păcătoși.

De data aceasta, la Fatima, îndemnul la rugăciune pentru convertirea Rusiei era ceva nou. Într-adevăr, păstorașii au primit și au transmis avertismentul Doamnei „îmbrăcată în lumină” potrivit căreia, dacă cererile sale vor fi ascultate, „Rusia se va converti și vor avea pace, dacă nu, va răspândi erorile sale în lume, promovând războaie și persecuții împotriva Bisericii”[1]. Mai mult decât atât, se mai spune în mesaj, că „cei buni vor fi martirizați, Sfântul Părinte va avea mult de suferit, multe națiuni vor fi distruse”[2].

În termeni teologici, ceea ce s-a întâmplat la Fatima din 13 mai până în 13 octombrie 1917 a fost un eveniment spiritual deosebit care intră în categoria „revelațiilor particulare”. Spre deosebire de revelația ultimă care a avut loc în Isus Christos, cea particulară are rolul de completa revelația definitivă, revelația Noului Testament, și de a-i ajuta pe oameni „să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei”[3].

Din punct de vedere antropologic, revelațiile particulare sunt viziuni sau vedenii de ordin interior ale unei forțe prezente ce se manifestă dincolo de simțuri și pe care vizionarii o percep în interiorul lor; această forță percepută ca prezență interioară are drept echivalent o manifestare externă sensibilă[4]. Limbajul specific al viziunilor este unul simbolic, de aceea mesajul revelațiilor particulare se desprinde din întreaga structură de ansamblu a unei viziuni, nu doar dintr-o parte specifică a ei. Într-adevăr, pornind de la întregul imaginilor putem ajunge la inima „profeției” din revelația particulară, care este apelul sau orientarea vieții spre împlinirea voinței lui Dumnezeu[5]. Dacă ar fi să rezumăm, mesajul de la Fatima invită la meditarea cuvintelor lui Isus din Evanghelie și bazarea încrederii pe promisiunea lui: „În lume veți avea necazuri, dar aveți încredere; eu am biruit lumea” (In 16, 33)[6].

Întrebarea care apare aici în mod presant este următoarea: „Fatima” mai are astăzi ceva de spus? Neîndoielnic, pentru creștinii catolici educați în spiritul devoțiunii mariane, Fatima este un eveniment spiritual important al secolului XX. Este ceva credibil, mesajul educă în continuare la maturizarea raportului cu Maria, Mama lui Isus, cu Biserica. Dar pentru cei mai sceptici, fie catolici, fie credincioși, fie necredincioși, vreau să aduc câteva argumente prin care să dovedesc că Fatima dă de gândit, vorbește și astăzi, și că Fatima este o dovadă a supremației spiritului asupra păcatului ca forță corupătoare a istoriei. Pe scurt, dacă mesajul de la Fatima este asumat, atunci rugăciunea poate redresa mersul istoriei spre împlinirea ei în Christos.

Fatima – eveniment de rugăciune

„Povestea” de la Fatima a început în urmă cu o sută de ani, la Cova da Iria, (Fatima, Portugalia), în ziua de 13 mai 1917, când trei copilași au fost martori ai unor fenomene supranaturale cu caracter mistic. După cum se știe, fenomenele religioase pot fi înțelese doar dacă analistul lor se situează la nivelul specific de referință, adică cel religios. Tentativele de explicare rațională, științifică au eșuat. Porneau de la puncte eronate din punct de vedere metodologic. Cei trei copilași erau Lucia (10 ani), Iacinta (7 ani) și Francisc (9 ani). Ei au văzut-o cu „simțurile lor interioare” pe Maica Domnului și au vorbit cu ea. Fecioara de la Fatima le-a încredințat un mesaj conținând îndemnul la convertire spirituală; îndemnul era adresat lumii întregi, dar viza în mod special Rusia. Deoarece contextul uman și natural al acestor întâmplări era foarte simplu, contrastând puternic importanța mesajului, mulți nu au crezut în relatările păstorașilor.

Mai exact, pe 13 mai 1917, Lucia, Iacinta și Francisc au ieșit să pască turmele de oi ale familiilor lor pe coastele muntoase din jurul satului natal. După masă s-au rugat Rozariul[7], ca de obicei, apoi au început să se joace. Dintr-odată joaca le-a fost întreruptă de un fulger, care a apărut din senin. Nu se vedea nici un nor. Copiii au crezut că se anunță ploaia și au început să-și adune oițele. Voiau să fugă spre casă. Dar până să ajungă la jumătatea povârnișului, un alt fulger a brăzdat cerul. Grăbind pasul, alergând, au ajuns în cele din urmă jos în vale. Acolo, însă, ca și cum cineva le-ar fi blocat trecerea, s-au oprit dintr-odată toți trei; privirile lor au fost atrase de manifestarea unei lumini extraordinare; deasupra unui tufiș, în fața lor, au văzut o Doamnă foarte frumoasă, în totalitate numai lumină[8]. Așa au început aparițiile Maicii Domnului la Fatima, care vor continua în zilele de 13, începând cu luna mai, excepție făcând august[9], până pe 13 octombrie 1917. În această zi a avut loc miracolul soarelui dansând pe cer, un fenomen cosmic rar la care au fost martori peste 70.000 de oameni credincioși și curioși. Unii dintre aceștia au crezut ceea ce au văzut și au considerat ca adevărate relatările copiilor despre Doamna „făcută din lumină”, alții nu, au rămas sceptici sau indiferenți.

Deși a autorizat aceste apariții, Biserica nu obligă pe nimeni să accepte mesajul lor. Totuși, fiind semne supranaturale, viziuni sau revelații private, ele lasă urme în istorie. Pentru că pot schimba viețile oamenilor, ele influențează și direcția drumului omenirii în istorie[10]. De aceea, existența lor nu poate fi contestată în mod obiectiv, pe de o parte, iar pe de alta, continuă să ne interpeleze și pe noi, astăzi. De asemenea, fiind evenimente de viață spirituală sub formă de rugăciune, aparițiile de la Fatima au modificat destinele a mii și zeci de mii de oameni. Și din acest punct de vedere, aparițiile se apără singure în fața celor care le contestă prin efectele pe care le-au produs în viața spirituală a credincioșilor.

Elementul spiritual stă în centrul mesajului de la Fatima. Asemenea celorlalte revelații din istoria modernă și contemporană a Bisericii, și acestea au avut loc într-un cadru îmbibat de rugăciune. Dar, dacă prin rugăciune înțelegem „înălțarea sufletului către Dumnezeu”[11], atunci cei trei păstorași de la Fatima nu doar că au contribuit la mai multă conștientizare a relației omului cu Dumnezeu[12], ci, într-un anumit fel, i-au pregătit omului terenul pentru a se raporta cu mai multă încredere la Dumnezeu ca Domn al istoriei.

Convertirea Rusiei

În apariția din 13 iulie 1917, Doamna „făcută din lumină” le-a încredințat păstorașilor un mesaj structurat în trei părți. În partea a doua[13] se vorbește despre Primul Război Mondial, care era pe punctul de a se sfârși, și despre posibilitatea izbucnirii unui alt Război Mondial, mai devastator, în timpul pontificatului papei Pius al XI-lea. Pentru a împiedica declanșarea acestui nou conflict mondial, Doamna din cer a spus că „voi veni să cer consfințirea Rusiei la inima mea neprihănită (…). Dacă vor accepta cererile mele, Rusia se va converti și vor avea pace; dacă nu, va răspândi erorile sale în lume, promovând războaie și persecuții împotriva Bisericii. (…) Sfântul Părinte va avea mult de suferit, multe națiuni vor fi distruse. În cele din urmă, inima mea neprihănită va triumfa, Sfântul Părinte îmi va consfinți Rusia, care se va converti, și va fi acordată lumii o perioadă de pace”.[14]

Cererea de a consacra Rusia la Inima Neprihănită a ajuns la sfântul Părinte Pius al XI-lea, prin intermediul episcopului de Leiria, în 1929. Din motive diplomatice, cererea nu a fost ascultată. Lucia, care trăia într-o mănăstire la Tuy, în Spania, a insistat în scrisorile sale către părintele J. B. Gonçalves ca Papa și toți episcopii din lume să consacre în mod public Rusia la Inima Prea Sfântă a lui Isus și la Inima Neprihănită a Mariei și să facă rugăciuni de ispășire pentru a se pune capăt persecuțiilor la adresa creștinilor din Rusia și din lume. Episcopii din Portugalia au răspuns la această cerere, iar pe 13 mai 1931, au consacrat public națiunea portugheză Inimii Neprihănite. În alte scrisori din 1935 și 1936, sora Lucia a insistat și a cerut din nou consacrarea Rusiei. În 1937, episcopul de Leiria îi scrie Papei Pius al XI-lea: „Sora Lucia îmi cere să comunic Sanctității Voastre că, pe baza unei revelații cerești, bunul Dumnezeu promite să pună capăt persecuțiilor din Rusia, dacă Sanctitatea Voastră va binevoi să facă și să poruncească tuturor Episcopilor din lume să repete la rândul lor un act public și solemn de reparare și de consacrare a Rusiei către Inimile Prea Sfinte a lui Isus și a Mariei”[15]. După cum se știe Papa Pius al XI-lea nu a consacrat Rusia, chiar dacă a avut gesturi de bunăvoință față Fatima[16].

Între timp Rusia sovietică răspândea erorile sale în lume, erori cu privire la credința în Dumnezeu, la demnitatea transcendentă a persoanei umane, la viața politică în societate. După cum se știe, printre țările care au căzut sub influența Rusiei bolșevice a fost și țara noastră. Mulți oameni nevinovați din România au suferit din cauza regimului totalitar comunist pentru simplul motiv că nu au renunțat la credința creștină, la legătura cu Biserica Romei sau că susțineau democrația bazată pe valori și principii creștine.

Începutul istoric al erorilor îl reprezintă lovitura de stat, condusă de Vladimir Ilici Lenin, în noaptea dintre 24 și 25 octombrie (6-7 noiembrie) 1917, două săptămâni după ultima apariție a Maicii Domnului la Fatima, când bolșevicii au preluat puterea politică în Rusia. A urmat un lung război civil până în 1920, când forțele anti-bolșevice au fost anihilate, iar speranța Revoluției din Februarie 1917 într-o republică democrată s-a transformat într-o dictatură a unui partid unic. În acești ani s-au pus bazele Uniunii Sovietice, care a fost proclamată ca stat în 1922 și va dura până la dizolvare în 1991. Valorile socialiste și liberale ale Revoluției Ruse din Februarie 1917 au fost înlocuite cu valorile comuniste și impuse prin violență timp de aproape 75 de ani.

Într-un raport cu ocazia sărbătoririi a șaptezeci de ani de la Revoluția din Octombrie, Mihail Gorbaciov spunea că în primii ani ai Revoluției „metodele folosite în lupta dură împotriva contrarevoluției se înrădăcinaseră în viața de zi cu zi. Prioritatea violenței, a situațiilor excepționale, asimilate de birocrația proletară, devenise un fapt obișnuit”[17]. După perioada Lenin, Stalin a impus o concepție economică ce a dus la eradicarea pieței libere, a spiritului întreprinzător privat, a pluralismului politic și de idei. Gorbaciov constata cu tristețe că în Rusia sovietică s-a impus „un socialism de stat esențialmente de cazarmă[18]. Toate măsurile economice luate de conducerea stalinistă au fost foarte dure în privința țărănimii: „rechiziționarea cu de-a sila a producției agricole și colectivizarea forțată. A fost creat un mecanism iobagial, care a dăinuit apoi zeci de ani. Economia de comandă, strivirea oricărei gândiri eterodoxe, represiunile, justificate la început de mediul capitalist, au devenit parte componentă a sistemului. În țară s-a instaurat un regim totalitar, bazat pe proprietatea de stat, pe monopolul unei singure ideologii, pe puterea unui singur partid”.[19]

Din punct de vedere religios, poporul rus a fost supus unui experiment dureros și rușinos. Bolșevicii au încercat să construiască o societate fără Dumnezeu. Comentând schimbările care au avut loc în Rusia începând cu Octombrie 1917, patriarhul Chiril a spus recent într-un interviu: „Revoluția a fost o mare crimă, iar cei care au înșelat poporul, l-au manipulat, au provocat conflicte, au urmărit cu totul alte scopuri decât cele declarate. A existat o agendă pe care oamenii nici nu și-au imaginat-o”[20]. Printre alte lucruri, agenda secretă a puterii bolșevice prevedea eliminarea credinței în Dumnezeu din sufletele oamenilor și distrugerea Bisericii.

Erorile Rusiei bolșevice

Pentru a atinge obiectivele revoluției, bolșevicii s-au concentrat mai întâi pe slăbirea celulei de bază a societății și a Bisericii, și anume familia. Această lucrare diabolică a început în prima fază a Revoluției bolșevice, în 1918, și a continuat în mod oficial, trecându-se dintr-o extremă în alta, până la căderea URSS în 1991. Este vorba despre așa numită revoluție sexuală inițiată de comisarul sovietic responsabil cu sănătatea publică a sovietelor, Alexandra Mihailovna Kollontai, cunoscută drept avocata amorului liber. În lucrările dedicate emancipării femeii de sub opresiunea bărbatului[21], Kollontai susținea că familia este o rămășiță a obiceiurilor sociale tradiționale și burgheze, prin urmare, femeia trebuia eliberată de orice legătură cu familia (de soț, de copii), trebuiau liberalizate relațiile dintre sexe și eliminată ideea de familie, întrucât nu mai era conformă cu stadiul de evoluție al societății comuniste. Totuși, relațiile sexuale între bărbați și femei nu erau complet libere; câteva reguli erau necesare[22]. Spirala răului deschisă atunci a provocat până astăzi zeci de milioane de victime fizice și o imensă suferință morală, dacă ne gândim la avorturile, copiii orfani, divorțurile și familiile distruse.

Văzând toate acestea, la Fatima, Doamna „îmbrăcată în lumină” trimitea un mesaj printr-o fetiță, Lucia, și îndemna lumea să oprească răspândirea răului distrugerii vieții ca atare, un rău care a fost planificat tot de o femeie – A. M. Kollontai – dar în numele libertății fără Dumnezeu, fără responsabilitate.

În același timp, îndată după lovitura de stat din Octombrie 1917, puterea bolșevică a început prigoana sistematică și de masă împotriva credincioșilor. Într-o scrisoare din 19 martie 1922, adresată membrilor Biroului politic, Lenin scria: „Confiscarea valorilor, îndeosebi de la lavrele cele mai bogate, de la mănăstiri și biserici, trebuie făcută cu determinare nemiloasă, fără a ne opri de la ceva și în cel mai scurt timp. Dacă vom reuși să împușcăm cât mai mulți reprezentanți ai burgheziei reacționare și ai clerului reacționar va fi cu atât mai bine. Chiar acum trebuie pus la punct acest public pentru ca în următoarele decenii nici măcar să nu îndrăznească a se gândi să opună în vreun fel rezistență”[23].

Cifrele care descriu prăpădul uciderii clericilor, credincioșilor laici și distrugerilor de biserici, de clopote, de icoane, de podoabe și veșminte sacre sunt cutremurătoare. Între 1918 și 1939 au fost închise, transformate în magazine, săli de cinema, depozite zeci de mii de biserici și de mănăstiri. Astfel, din cele 60 000 de biserici câte erau în 1917, în 1939 mai erau deschise doar 100. În interior au fost infiltrate mai multe schisme, dintre care cea mai celebră era Biserica vie a inovatorilor, care a funcționat până în 1943. În școli, în locul religiei a fost introdus cursul de ateism. În 1929 a fost înființat ziarul Ateul, organ oficial de presă al Uniunii centrale a ateilor din URSS. Persecuțiile în rândul clericilor ajungeau la zeci de mii, iar victimele printre credincioșii laici ajungeau la sute de mii. În 1937 au fost arestați 33.382 de slujitori ai cultului, iar în 1938 au fost închiși 13.438. Din numărul total de condamnări, în 1937 au fost 44% condamnări la moarte, iar în 1938 cifra condamnărilor la moarte a ajuns la 59%. În 1939, în toată Rusia mai erau doar patru episcopi care conduceau eparhii, dar și aceștia erau urmăriți și hărțuiți. Cu o mică întrerupere de circa 7 ani, între 1943 și 1950, această atmosferă de persecuție la adresa Bisericii și a credincioșilor din Rusia a continuat, având accente uneori mult mai dure decât în trecut[24]. Dezghețul a început pe la sfârșitul anilor 1980, mai exact odată cu venirea lui Mihail Gorbaciov în fruntea URSS.

Reprimarea rezistenței slujitorilor sacri și a credincioșilor laici s-a făcut cu multă violență dezvoltând spiritul terorii, care a stat la baza loviturii de stat din Octombrie 1917. Chiar dacă operațiunile teroriste au rădăcini adânci în istorie, iar cuvintele „terorist” și „terorism” au fost folosite pentru prima dată în timpul Revoluției Franceze (1789-1799), cu referire la regimul de teroare inițiat de guvernul revoluționar bolșevic, gruparea teroristă Narodnaya Volya din Rusia a fost precursorul organizațiilor revoluționare socialiste și anarhiste, incluzând Partidul Socialist Revoluționar Rus. Printre altele, Narodnaya Volya a organizat clandestin asasinarea țarului Alexandru al II-lea (martie 1881)[25]. În numele idealului nobil de a se întoarce spre popor, de a sluji poporul, în special pe cei mai dezavantajați de soartă, Partidul socialist revoluționar din Rusia a adoptat tehnici și metode teroriste pentru a-și impune programul politic și economic. În timpul lui Lenin, al cărui frate mai mare – Alexander Ulyanov – făcuse parte din gruparea teroristă Narodnaya Volya, și mai ales după preluarea puterii de către Stalin, tacticile teroriste au evoluat cuprinzând o paletă foarte largă de activități criminale, de la asasinarea și intimidarea agenților contra-revoluționari până la uciderea unor lideri politici importanți din Rusia sau din Occident.

În orizontul soluțiilor teroriste prin care se dorea eliminarea reacționarilor în Rusia se înscrie și atentatul la adresa sf. Ioan Paul al II-lea din 13 mai 1981 și la care face referire și mesajul de la Fatima. Într-adevăr, în partea a II-a se spune: dacă Rusia nu se va converti, „Sfântul Părinte va avea mult de suferit”[26], iar în partea a III-a se precizează: „Și am văzut într-o lumină imensă (…) un episcop îmbrăcat în alb. (…) el a fost ucis de un grup de soldați care au tras asupra lui cu focuri de armă și cu săgeți”[27]. Suferința provocată lui Ioan Paul II de glonțul care l-a străpuns și de cel care i-a lovit degetul, precum și încercarea ca atare de a-l ucide apropie foarte mult persoana sa de „Sfântul Părinte” și de „episcopul în alb” despre care se vorbește în mesaj. Papa însuși și-a asumat această identitate profetică, declarând după atentat că a fost „o mână maternă cea care a dirijat traiectoria glonțului”, îngăduind „papei aflat în agonie” să se oprească „la un pas de moarte”[28].

Studii recente în arhivele Stasi au scos la iveală faptul că Mehmet Ali Agça, care făcea partea din gruparea teroristă turcă „Lupii gri”, fusese angajat pentru această operațiune criminală de serviciile secrete bulgare, servicii afiliate la Biroul Stasi din Germania Democrată, și care aveau legături strânse cu KGB din Uniunea Sovietică. „Acțiunea Papst” inițiată de Stasi Büro în 1982 pentru a elimina orice dovadă care să ateste legătura dintre Mehmet Ali Agça și Bulgaria confirmă prin ridicolul unor acțiuni de dezinformare tocmai ceea ce voiau să nege[29].

Erorile politicilor bolșevice se pot rezuma într-un singură: construirea unei societăți fără Dumnezeu[30]. Există riscul real de a le repeta, dacă nu se ia în serios substanța mesajului de la Fatima: convertirea inimilor la valorile umanismului creștin.

Cuvântul „inimă” apare de trei ori în mesaj. Acest cuvânt desemnează omul întreg, omul trăind nu doar concentrat pe viața imanentă, ci deschis spre transcendență, etsi Deus daretur (ca și cum Dumnezeu ar exista). Astfel înțelegem că puterea prin care omul poate să pună capăt spiralei răului nu vine de jos, ci de sus; nu vine de la el, ci de la Altcineva. Omul în relație cu Dumnezeu poate să răspundă răului cu bine.

Din păcate omul contemporan este îngenuncheat de povara propriilor descoperiri făcute cu ajutorul intelectului, pentru că s-a luat pe sine drept normă de gândire și de comportament. Rămas singur în fața binelui și răului, omul contemporan trăiește într-o singură dimensiune, fără relații deschise cu alții, fără transcendență, etsi Deus non daretur (ca și cum Dumnezeu nu ar exista). Acum omul hotărăște singur ceea ce este bine și ceea ce este rău. Acest model antropologic – omul fără transcendență – a culminat în comunism și nazism, când unii oameni au hotărât în numele „binelui” întrevăzut doar de dorința lor de putere că alți oameni ar trebui să moară sau să dispară. Societățile care se inspiră din aceste ideologii, credeam că sunt apuse, dar nu sunt, fac la fel și în zilele noastre. Subiectivismul exacerbat din comunism și nazism are rădăcini adânci în mentalitatea iluministă;[31] supraviețuiește în formele hibride ale corectitudinii politice sau ale umanismului ateu secularizat.

Privind retrospectiv nenorocirile provocate de ideologiile totalitare din secolul XX, cred că, pentru a nu le repeta în numele altor ideologii, avem nevoie de convertirea inimii, de înnoirea spirituală a mentalității, înnoire care să pornească din inimă și să atingă inima celorlalți.

Rozariul instrument de rezistență spirituală

Mesajul de la Fatima a fost transmis Bisericii și lumii întregi când primul război mondial era pe sfârșite. Neîndoielnic, pentru participanții care suferiseră în acest conflict, pacea devenise o valoare pe care și-o doreau cu multă ardoare. Credința că Rozariul este instrumentul spiritual prin care se poate învinge răul (fizic, moral, social, spiritual etc.) și trăi în pace era adânc înrădăcinată în mentalitatea Bisericii catolice[32]. De aceea, nu trebuie să ne surprindă că, în vremuri tulburi din punct de vedere social și politic, la Lourdes[33] și la Fatima, Fecioara Maria a apărut cu Rozariul în mâini și le-a cerut credincioșilor să recurgă la această rugăciune ca mijloc de rezistență în fața relelor. Pe urmele Papei Leon al XIII-lea[34], toți papii din istoria modernă și contemporană a Bisericii au recomandat rugăciunea Rozariului[35]. Dar cel mai fidel acestei rugăciuni a fost sf. Ioan Paul al II-lea care, după două săptămâni de la alegerea lui ca succesor al Sfântului Petru, a spus: „Rozariul este rugăciunea mea preferată. O rugăciune minunată! Minunată în simplitatea și în profunzimea ei. (…) De fapt, pe fundalul cuvintelor Bucură-te, Marie, prin fața ochilor sufletului trec principalele episoade ale vieții lui Isus Christos. Ele sunt alcătuite în ansamblu din misterele de bucurie, de durere și de slavă[36], și ne pun în comuniune vie cu Isus prin – am putea spune – inima Maicii sale. În același timp inima noastră poate să cuprindă în aceste decade de Rozariu toate faptele care alcătuiesc viața individului, a familiei, a națiunii, a Bisericii și a omenirii; întâmplări personale și întâmplări ale aproapelui și, în mod deosebit, ale acelora care ne sunt mai apropiați, la care ținem mai mult. Astfel, simpla rugăciune a Rozariului bate ritmul vieții umane”[37].

Fiind o rugăciune tipic meditativă ce corespunde într-un anumit fel „rugăciunii inimii” sau „rugăciunii lui Isus” din Orientul creștin, Papa Ioan Paul al II-lea a recomandat Rozariul, asemenea predecesorilor săi, ca rugăciune pentru pace. Prin natura sa Rozariul este o rugăciune orientată spre pace pentru că îl ajută pe cel ce se roagă să asimileze misterul lui Cristos, principele păcii și „pacea noastră” (Ef 2, 14), să descopere secretul păcii și să facă din el un proiect de viață. Apoi Rozariul este rugăciune pentru pace datorită roadelor de iubire pe care le produce. Dacă se recită bine, meditativ, Rozariul favorizează întâlnirea cu Christos prezent în misterele sale și în frații săi, mai ales în cei care suferă. Rozariul nu înseamnă fugă de problemele lumii, dimpotrivă, ne învață să le privim cu mai multă responsabilitate și generozitate[38]. Așadar, această rugăciune are o puternică influență asupra vieții oamenilor, asupra inimilor lor, pe care le armonizează, potrivit conținutului rugăciunii Bucură-te, Marie, cu Inima lui Isus și cu Inima Mariei. Într-o mărturie personală despre roadele acestei rugăciuni în viața sa, Ioan Paul al II-lea spunea: „După douăzeci și cinci de ani, reflectând asupra încercărilor care nu au lipsit nici din exercitarea ministerului meu petrin, doresc să subliniez din nou, ca o invitație caldă adresată tuturor de a experimenta personal acest lucru: da, într-adevăr, Rozariul bate ritmul vieții omenești, pentru a o armoniza cu ritmul vieții dumnezeiești”[39].

Ținând cont de legătura pe care Ioan Paul al II-lea a avut-o cu Maica Domnului prin rugăciunea lui preferată, Rozariul, să încercăm să vedem acum sensul ascuns al unor coincidențe de evenimente publice care au avut loc în viața lui și în istoria noastră recentă. Aceste coincidențe semnificative dau de gândit.

Astfel, în 2 mai 1981, Lawrence James Downey, fost călugăr cistercian la mănăstirea „Tre Fontane” din Roma, suferind de o boală psihică, a reușit să deturneze un avion de pe ruta Dublin – Londra, forțându-i pe piloți să se îndrepte spre Teheran. După ce avionul a aterizat în Franța, sub pretextul alimentării cu carburant, Downey a aruncat printr-un hublou foi dactilografiate prin care cerea ca Papa să publice într-un anumit ziar al treilea secret de la Fatima. Începând cu directorul aeroportului, nimeni nu a înțeles atunci ce anume dorea, pentru că lumea nu înțelegea ce este al treilea secret de la Fatima[40].

Un alt eveniment care a trezit semne de întrebare și multe discuții a avut loc pe 13 mai 1981, ziua primei apariții la Fatima, când în Piața San Pietro, la Roma, Papa Ioan Paul al II-lea a fost victima unui atentat. Mâna ucigașă a lui Mehmet Ali Agça a fost împiedicată să-l ucidă pe Ioan Paul al II-lea de o călugăriță sosită în Piața San Pietro pentru audiența generală de miercuri; călugărița se numea „Sora Lucia”, la fel ca vizionara Lucia de la Fatima. Când Papa Ioan Paul al II-lea l-a întâlnit pe Ali Agça în închisoare, acesta l-a întrebat: De ce nu ați murit? Papa nu se aștepta la o asemenea întrebare. A purtat-o în el mulți ani, dar atunci și-a dat un prim răspuns, cel decisiv: „știa cu siguranță că fusese salvat de Sfânta Fecioară”[41]. Dar lucrul ieșit din comun este traiectoria sinuoasă a glonțului prin corpul Papei, care a ocolit organele sale vitale.

Când Papa era în convalescență în spital, a cerut plicul cu cel de-al treilea secret de la Fatima. L-a citit, dar a decis revelarea lui după 19 ani, adică pe 13 mai 2000, când i-a beatificat pe Iacinta și Francisc la Fatima.

După ce și-a revenit fizic, ziua de 13 mai 1982, Ioan Paul al II-lea a mers la Fatima pentru a-i mulțumi Fecioarei Maria că l-a scăpat din mâinile ucigașe ale lui Ali Agca și, în fața statuii Maicii Domnului a consacrat lumea întreagă Inimii ei Neprihănite. Sora Lucia nu a fost mulțumită de acest act de consacrare, pentru că Doamna „îmbrăcată în lumină” i-a cerut ca Papa să consacre Rusia la Inima Mariei în unire cu toți episcopii din lume.

Pe 25 martie 1984, Papa a consacrat din nou lumea întreagă la Inima Neprihănită a Mariei în fața statuii Maicii Domnului de la Fatima adusă special în Piața Sfântul Petru. Cu această ocazie Papa a oferit glonțul ce i-a trecut prin corp și nu l-a ucis pentru a fi pus în coroana Maicii Domnului de la Fatima care avea „întâmplător” un loc gol în interior exact cât dimensiunea acelui glonț[42]. Se unesc cu Papa în actul de consacrare a lumii toți episcopii catolici. În acest act de consacrare Papa nu a făcut o referință directă la Rusia, ci una indirectă, incluzând-o printre națiunile „care au mai mare nevoie” de grija Fecioarei Maria. Sora Lucia a confirmat consacrarea spunând că s-a respectat voința Maicii Domnului. După ce s-a împlinit dorința Fecioarei de la Fatima au început să apară primele semne ale dezagregării lumii comuniste. Semne care, din nou, dau de gândit!

Astfel la sfârșitul anului 1985, în Geneva, președintele american Ronald Reagan s-a întâlnit cu președintele rus Mihail Gorbaciov, pentru a găsi împreună o cale de stopare a cursei înarmărilor. Erau prezenți 3500 de jurnaliști. Negocierile au durat 15 ore. Cei doi lideri au avut întâlniri între patru ochi de cinci sau șase ori. S-a semnat o declarație istorică în care se stipula că „războiul nuclear nu trebuie să fie niciodată declanșat, pentru că în el nu există învingători”[43]. Acum s-a născut „spiritul Genevei”, spiritul ce a consfințit dezarmarea nucleară. În paralel, în Rusia sovietică, M. Gorbaciov a început politica de glasnost (deschidere, transparență) și perestroika (restructurare). În vara lui 1986, R. Reagan și M. Gorbaciov s-au întâlnit din nou, dar la Reykjavik, unde s-a ajuns la înțelegerea ca să fie lichidată o întreagă categorie de rachete nucleare. Potrivit lui Gorbaciov, acesta a fost „un eveniment de cea mai mare importanță în istoria recentă a lumii”[44].

Un alt eveniment important. În 1988, guvernul sovietic a permis organizarea la nivel local a sărbătoririi unui mileniu de la botezul creștin al poporului rus. Dar, contrar așteptărilor și pregătirilor, sărbătoarea a devenit națională. În anul respectiv, în toată Rusia erau deschise doar șase mii de locuri de cult, trei Seminarii teologice și două academii[45], însă participarea poporului rus la aceste ceremonii a fost impresionantă ca număr și calitate.

Apoi, pe 9 noiembrie 1989 cade zidul Berlinului, iar circa o lună mai târziu, pe 1 decembrie 1989, primul președinte sovietic după 70 de ani de comunism a vizitat Vaticanul și s-a întâlnit cu Ioan Paul al II-lea. Astfel a început căderea vizibilă a comunismului, ca un joc de domino. Papa nu se aștepta la așa ceva, deși știa foarte bine că acel sistem era social incorect și economic ineficient[46].

În sfârșit, pe 8 decembrie 1991, sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri în calendarul catolic, Uniunea Sovietică s-a dizolvat ca stat, prin retragerea din Uniune a Ucrainei și Bielorusiei. Gorbaciov a devenit președinte fără țară. Pe 25 decembrie 1991, M. Gorbaciov a demisionat din funcția de președinte al URSS-ului și a predat puterea lui Boris Elțîn. Steagul roșu cu seceră și ciocan a fost coborât de pe Kremlin. Oamenii credincioși și devoți ai Fatimei au putut spune: Inima Neprihănită a Mariei a triumfat pe zidurile Kremlinului! Rusia începea un drum nou în istorie.

Fecioara de la Fatima a dărâmat comunismul?

Pe 13 august 1994 a fost adus la Fatima un fragment din zidul Berlinului ca mărturie că Maica Domnului a contribuit la căderea ideologiei comuniste. Desigur, această contribuție nu a fost directă, ci prin oamenii Bisericii, cunoscuți sau mai puțin cunoscuți. Într-un anumit fel creștinii din secolul XX care s-au rugat Rozariul și au făcut ispășire pentru propriile păcate prin spovadă și împărtășanie au participat indirect la căderea comunismului. Dar mai ales Papa Ioan Paul al II-lea, care a fost un Papă cu o iubire specială față de Maica Domnului, potrivit moto-ului său pontifical: Totus tuus!Cu totul al tău, Marie! La o întrebare pusă de Gian Franco Svidercovski – „Dar ce s-ar fi întâmplat dacă în acel 13 mai cele două gloanțe trase cu Browning-ul de calibru 9 ar fi nimerit ținta?” – cardinalul S. Dziwisz a răspuns: „M-am întrebat și eu. Dacă mâna Maicii Domnului nu ar fi deviat glonțul, ce s-ar fi întâmplat? Care ar fi fost viitorul lumii? Între timp, fără ajutorul papei polonez, foarte greu ar fi supraviețuit revoluția Solidarnosc. Și ar fi fost probabil diferită și istoria Europei Centrale și de Est”[47].

Căderea comunismului a fost considerată de sf. Ioan Paul al II-lea drept una dintre cele mai mari revoluții din istorie. A citit-o mereu în dimensiunea credinței și a văzut în ea semnul unei intervenții divine. A considerat că eliberarea națiunilor din blocul comunist de sub jugul totalitarismului marxist a fost legată de revelațiile particulare de la Fatima, de consfințirea lumii și, în special a Rusiei, la Inima Neprihănită a Mariei.

Totuși, prăbușirea comunismului a avut și cauze interne. Iată ce spunea Ioan Paul al II-lea în scrisoarea enciclică Centesimus annus din 1991: „Factorul decisiv care a declanșat schimbările este desigur violarea drepturilor muncii”. Apoi, „ineficiența sistemului economic, care nu trebuie considerată ca o problemă numai tehnică, ci mai degrabă ca o consecință a violării drepturilor umane la inițiativă, la proprietate și la libertate în sectorul economiei”. În fine, „dimensiunea culturală și națională: omul nu poate fi înțeles pornind în mod unilateral de la sectorul economiei, nici nu poate fi definit numai în baza apartenenței de clasă. Omul e înțeles în mod mai complet dacă e încadrat în sfera culturii prin limbă, prin istoria sa, prin atitudinile pe care le ia în fața evenimentelor fundamentale ale existenței, cum ar fi nașterea, iubirea, munca, moartea. În centrul oricărei culturi stă atitudinea pe care omul o ia în fața celui mai mare mister: misterul lui Dumnezeu”. Pe scurt, regimul marxist „făgăduise să dezrădăcineze din inima omului nevoia de Dumnezeu, dar rezultatele au arătat că nu se poate reuși acest lucru fără a zdruncina inima omului”[48].

După vizita în Vatican din 1989, M. Gorbaciov a declarat: „Tot ceea ce s-a întâmplat în Europa orientală în ultimii ani nu ar fi fost posibil fără prezența acestui papă, fără marele rol politic pe care el a știut să-l joace pe scena mondială”[49]. Într-o manieră indirectă, președintele URSS a recunoscut că falimentul comunismului a fost provocat de golul spiritual pe care l-a lăsat ateismul în inimile oamenilor. Acest gol i-a făcut pe oameni să caute sensul vieții în propriile identități culturale și religioase. Din acest punct de vedere, Ioan Paul al II-lea a fost omul potrivit la timpul potrivit. Învățătura și exemplul său de viață, dar și al acelora care au suferit persecuțiile regimurilor totalitare ateiste, ne-au arătat că dorința de libertate nu poate fi eliminată din inima omului, că rugăciunea este mai tare decât puștile, iar cultura mai puternică decât tancurile sau decât cortina de fier. Într-adevăr nimic nu poate stinge flacăra care arde în inima fiecărei om, și anume dorința de a fi liber și de a trăi o viață demnă, decentă. Mărita Noastră Doamnă de la Fatima i-a ajutat pe bărbații și pe femeile din secolul trecut din Europa, în special din Europa Centrală și de Est, să creadă în această dorință invitându-i pe toți să adopte și să practice valorile creștine cu privire la viața lor individuală și comunitară. Ceea ce s-a întâmplat atunci la Fatima și ceea ce a urmat arată că inima omului este o cetate de neînvins, dacă Dumnezeu o luminează cu iubirea sa.


[1] Congregația pentru Doctrina Credinței, Mesajul de la Fatima, trad. Ovidiu Bișog, Editura Presa Bună, Iași 2000, 21. De aici înainte în formă prescurtată: MF.

[2] Ibidem.

[3] Cfr. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 66-67, Editura ARCB, București 1993, 29-30. Revelația privată se deosebește de revelația publică. În teologia catolică termenul „revelație” se folosește pentru a desemna procesul vital, nu doar conținutul (comunicarea unor mistere sau taine) intelectual, prin care Dumnezeu se lasă cunoscut progresiv de oameni. Revelația publică este acțiunea revelatoare a lui Dumnezeu prin care se deschide cunoașterii de întreaga lume. Revelația lui Dumnezeu adresată tuturor oamenilor s-a încheiat o dată cu Isus Christos. Dar revelația definitivă în Christos nu exclude progresia în înțelegerea ei. Dimpotrivă. În acest context se înscrie „revelațiile private”, cum sunt cele de la Fatima, de la Lourdes, dar și din alte locuri; ele nu completează revelația definitivă, ci îi ajută pe oameni într-o anumită perioadă a istoriei la o mai bună înțelegere și trăire a revelației publice.

[4] Cfr. MF, 52.

[5] Cfr. MF, 55.

[6] Cfr. MF, 64.

[7] Această rugăciune a fost compusă de sf. Dominic în secolul al XIII-lea cu scopul de a-i ajuta pe cei simpli, neștiutori de carte, să cunoască și să mediteze principalele mistere ale mântuirii despre care se vorbește în Noul Testament. Rozariul este o rugăciune care invită la contemplarea chipului lui Isus Christos, împreună cu Maria, Mama sa.

[8] Cfr. I. SUCIU / C.-F. SABĂU, Fecioara din Fatima, Baia Mare 2017, 63-64.

[9] Copiii nu au ajuns în ziua de 13 august 1917 la întâlnirea cu Doamna din cer pentru că au fost sechestrați și împiedicați de autoritățile civile locale, care reprezentau partide politice contrare Bisericii Catolice în general și, în special, răspândirii mesajelor transmise de copii. Totuși Fecioara a fost văzută de copii în ziua de 19 august 2017.

[10] T. BERTONE, „Prezentare”, în CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Mesajul de la Fatima, trad. O. Bișog, Iași 2000, 3.

[11] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2559.

[12] Ibidem, nr. 2629.

[13] Prima parte conține viziunea iadului, iar a treia parte se referă la uciderea Sfântului Părinte. Această ultimă parte a fost dată publicității abia în anul 2000.

[14] CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Mesajul de la Fatima, 21.

[15] Apud I. SUCIU / C. F. SABAU, Fecioara din Fatima, 407-408.

[16] Comentând această scrisoare, Pontiful ar fi spus într-un cerc restrâns: „Dacă mi se spune că sunt locțiitorul lui Christos pe pământ, în cazul în care Dumnezeu vrea ceva de la mine, poate să mi-o spună direct!”. Apud I. SUCIU / C. F. SABAU, Fecioara din Fatima, 408.

[17] M. GORBACIOV, Amintiri. Viața mea înainte și după Perestroika, trad. Justina Bandol, București 2015, 438.

[18] Idem.

[19] Ibidem, 439.

[20] Apud I. ȚENE, „Rusia, prima victimă a revoluției bolșevice din 1917. Anticomunismul care unește!”, în: NapocaNews, 22.02.2017.

[21] Cfr. A. M. KOLLONTAI, Free Love, London 1932; Communism and the Family, Sydney 1970; Sexual Relations and the Class Struggle: Love and the New Morality, Bristol 1972.

[22] Bărbații din Uniunea Tineretului Comunist (Komsomol) puteau să aibă oricând relații sexuale cu oricare dintre femeile membre ale aceleiași organizații de tineret, dar femeia nu putea să aibă asemenea relații mai mult de trei ori pe săptămână. Copiii rezultați din aceste relații deveneau copiii ai muncitorilor comuniști din Rusia; femeia comunistă emancipată își continua munca în folosul societății, iar țara ca mamă trebuia să se îngrijească de ei în grădinițe și cămine de copii. Uniunea Tineretului Comunist a fost înființată în 29 octombrie 1918. Cei mai tineri membri aveau 14 ani, iar limita superioară de vârstă era 28 de ani, cu excepția funcționarilor organizației care puteau fi mai în vârstă. Începând din 1956, congresul XX al PCUS, Komsomolul a început să se fragmenteze până când prin reformele sale de glasnost (transparență) și perestroika (reconstrucție), Mihail Gorbaciov a spus în 1986 că organizația nu mai corespundea obiectivelor fixate inițial.

[23] Citat din Arhivele Kremlinului. Biroul Politic și Biserica: 1922-1925, 2 voll., ediție îngrijită de N.N. Pokrovski și S.G. Petrov, vol. 1, Novosibirsk-Moscova 1997, 141-143, citat de PF KIRIL, „Despre mărturisirea credinței ortodoxe în sistemul ateu și despre semnificațiile libertății noastre astăzi”, 28.10.2017, vezi www.basilica.ro

[24] PF KIRIL, „Despre mărturisirea credinței ortodoxe în sistemul ateu și despre semnificațiile libertății noastre astăzi”, 28 octombrie 2017, loc. cit.

[25] Cfr. D. ZUZEAC, „Istoria terorismului în lume. Cine sunt considerați primii teroriști din istorie și cum a evoluat terorismul de-a lungul timpului”, în Adevărul de Suceava, 8.08.2016.

[26] CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Mesajul de la Fatima, 21.

[27] Ibidem, 26-27.

[28] Cfr. IOAN PAUL II, „Meditație împreună cu episcopii italieni la Policlinica Gemelli”, în Insegnamenti, vol. XVII/1, 1994, 1061.

[29] G. WEIGEL, La fine e l’inizio. Giovanni Paolo II: la vittoria della libertà, gli ultimi anni, l’eredità, nota 93, Siena 2012, 152-153. Printre minciunile rafinate confecționate de serviciile secrete din Germania Democrată, una a fost publicată în presa europeană din acei ani. Astfel, liderul Partidului Democrat Creștin din Bavaria, Franz-Joseph Strauss, ar fi fost implicat în complotul de asasinare a Papei Ioan Paul II pentru că avea legături strânse cu partidele politice de dreapta din Turcia.

[30] Cfr. PF KIRIL, „Despre mărturisirea credinței ortodoxe în sistemul ateu și despre semnificațiile libertății noastre astăzi”, loc. cit.

[31] Cfr. IOAN PAUL II, Memorie și identitate, trad. Roxana Utale, București 2005, 18-19.

[32] În sec. al XIII-lea, Sfântul Dominic a avut câștig de cauză prin rugăciunea Rozariului împotriva ereziei catare. În timp ce se pregătea și se desfășura bătălia navală de la Lepanto din 1571, Papa Pius al V-lea a cerut tuturor creștinilor să se roage Rozariul. În ziua și la ora când asociațiile sf. Rozariu făceau procesiuni și rugăciuni publice, creștinii au biruit armatele turcești. Atunci a fost introdusă sărbătoarea „Sf. Rozariu” în calendarul catolic – 7 octombrie – și s-a adăugat în Litania lauretană invocația: Ajutorul creștinilorAuxilium christianorum. În timpul asediului Vienei de către turci în 1683, tot orașul se ruga sf. Rozariu. Semnul că rugăciunea a fost eficace s-a văzut în ajutorul dat de armata regelui Poloniei, Ioan Sobiecki, care, într-adevăr, a fost salvator. După ce turcii au fost înfrânți, Ioan Sobiecki, un devot la rugăciunii Rozariului a scris la Roma: „Am venit, am văzut, Fecioara Sfântului Rozariu a biruit”. Cfr. I. SUCIU / C.-F. SABĂU, Fecioara din Fatima, 297-299.

[33] Aparițiile Maicii Domnului la Lourdes din 1858 au fost confirmate de Biserică.

[34] Papa Leon al XIII-lea a scris 10 scrisori enciclice, prima fiind Supremi apostolatus officio din 1 septembrie 1883, pentru a îndemna pe fiii Bisericii să recurgă la puterea Rozariului în lupta cu nedreptățile din viața socială și cu samavolniciile din viața politică. Leon al XIII-lea era convins că Rozariul este „un instrument spiritual eficient în fața răutăților societății”. Cfr. IOAN PAUL II, Scrisoare apostolică Rosarium Beatae Virginis Mariae, nr. 2, trad. C. Grigore, Iași 2002, 4.

[35] Papa Pius al XI-lea spunea că nu merge niciodată la culcare până ce nu spune rugăciunea Rozariului. Papa Pius al XII-lea recomanda cu insistență recitarea Rozariului în familie, în comun. Papa Ioan al XXIII-lea a scris o scrisoare apostolică despre Rozariu Il religioso convegno (29 septembrie 1961), iar Papa Paul al VI-lea a vorbit despre Rozariu în exhortația apostolică Marialis cultus (2 februarie 1974).

[36] Recent au fost adăugate și misterele de lumină.

[37] IOAN PAUL II, Rosarium Beatae Virginis Mariae, 5-6.

[38] Cfr. Ibidem, 56-57.

[39] Ibidem, 39.

[40] Cfr. I. SUCIU / C.-F. SABĂU, Fecioara din Fatima, 457.

[41] S. DZIWISZ, O viață cu Karol. Conversație cu Gian Franco Svidercoschi, trad. Ilieș Câmpeanu, București 2008, 133.

[42] Coroana a fost confecționată prin topirea obiectelor de metal prețios (inele, cercei, brățări etc.) care au fost donate de femeile din Portugalia ca mulțumire către Maica Domnului pentru că țara lor nu a intrat în cel de-al doilea război mondial și s-au bucurat de pace.

[43] M. GORBACIOV, Amintiri, 411.

[44] Ibidem, 418.

[45] PF KIRIL, „Despre mărturisirea credinței ortodoxe în sistemul ateu și despre semnificațiile libertății noastre astăzi”, loc. cit. Astăzi în teritoriul canonic al Rusiei sunt 36 de mii de lăcașuri de cult, 1000 de mănăstiri, 56 de academii și Seminarii Teologice, 2 Universități Ortodoxe și alte instituții de învățământ.

[46] S. DZIWISZ, O viață cu Karol, 173.

[47] Ibidem, 136.

[48] IOAN PAUL II, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, nr. 23 și 24, din 1 mai 1991, București 2008, 458-459.

[49] Apud S. DZIWISZ, O viață cu Karol, 176.

Criza virusului totalitar între recomandări și obligații

Am ascultat aseară conferința de presă a dlui Marcel Vela, ministru de interne, ajutat de doi secretari de stat. Nu m-au surprins măsurile noi adoptate. Normale și de bun simț civic.

Mi-a atras atenția altceva, și anume faptul că restricțiile-recomandări anunțate de dl Vela au fost interpretate de unul dintre secretarii de stat prezenți la conferință drept recomandări-obligatorii. Am simțit din plin greutatea acestui cuvânt „obligații” mai ales atunci când s-a referit la restricțiile libertății de a aduce cult lui Dumnezeu în public și împreună cu alții. Repet, restricțiile de circulație și de grupare sunt foarte utile în contextul actualei crize sanitare, dar cele cu caracter religios cred că pot fi ușor amendabile până la a lăsa un spațiu de mișcare și celor care recurg la obiecția de conștiință.

Nu știu câți cetățeni/creștini în România contemporană, în fața fricii de moarte, care unora li se pare iminentă, recurg la obiecția de conștiință pentru a participa la sfânta liturghie duminicală. Dacă există un astfel de partid, partidul „obiectorilor de conștiință”, aș vrea să mă înscriu și eu. Da, vreau să fac asta pentru că nu sunt de acord în conștiință cu limitarea, restricționarea sau eliminarea totală a libertății religioase a creștinilor de a aduce cult public lui Dumnezeu. De exemplu, funcție de mărimea bisericilor, respectând distanța de un metru între persoane, s-ar fi putut permite celebrările comunitare, publice. De asemenea, în provincie, la sate, sau acolo unde focarele de infecție nu sunt active, nu sunt cunoscute, pot fi luate măsuri de prevenție graduale etc.

Măsurile radicale, totale nu sunt benefice, a spus Papa Francisc comentând măsurile de închidere a bisericilor în Italia. Da, avem libertatea conectării online, dar modalitatea celebrărilor virtuale nu este totuna cu cea a celebrărilor live. Biserica online este un fel de Biserică în carantină. Bine. Ne asumăm acest fel de „post”, dar nu este specific naturii Bisericii.

Motivațiile obiecției mele de conștiință le justific cu câteva elemente din învățătura socială a Bisericii. Astfel, din lunga tradiție a raportului pe care Biserica l-a avut cu statul, când împotrivă, când împreună (dialog, simfonie etc.), am reținut că Biserica nu se confundă cu comunitatea politică și nu trebuie să se lege de vreun sistem politic (cf. Vatican II, Gaudium et spes 76). Comunitatea politică și Biserica trebuie să fie independente și autonome una față de alta în domeniul propriu și ambele, dar prin propriile mijloace, să slujească binele personal și social al oamenilor. (cf. Compendiu de Doctrina Socială a Bisericii, 50).
De asemenea, am reținut că persoana umană nu poate fi niciodată instrumentalizată pentru scopuri străine de propria ei împlinire, care este Dumnezeu și planul divin de mântuire. Prin dimensiunea sa interioară omul este mai presus de univers și este singura creatură pe care Dumnezeu nu a voit-o pentru ea însăși. De aceea, viața lui nu poate fi supusă unor restricții (nicidecum obligații!) care fac atingere drepturilor legitime și propriei libertăți.

Mai mult decât atât, persoana nu poate fi folosită pentru scopuri economice, sanitare, sociale și politice, indiferent de autoritatea care le-ar formula, și nici atunci când această instrumentalizare are loc în numele unor presupuse beneficii de bunăstare a comunități civile în totalitatea ei. Autoritățile publice ar trebui să vegheze cu atenție pentru ca nici o restricție a libertății și nici o altă povară impusă acțiunii personale să nu rănească demnitatea personală și să fie garantată exercitarea efectivă a libertăților umane fundamentale, printre care și libertatea religioasă (cf. DSB, 133). Din acest punct de vedere dezacordul (ezitarea) ministrului Vela față de secretarul de stat în a defini restricțiile ca obligații sunt salvatoare pentru o societate democratică.

De fapt, Biserica dorește ca membrii ei să trăiască într-o societate democratică bazată pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului. La acest lucru se referea, printre mulți alții, și sf. Ioan Paul al II-lea când se adresa președinților de state la Helsinki în 1980 și cerea pentru Biserică libertatea de exprimare, de a învăța, de a evangheliza, libertatea de a săvârși acte de cult în public, dar și libertatea de a se organiza și de a avea propriile reglementări interne (cf. DSB 426).
Într-un context în care există riscul ca societatea să alunece în dictatură, fie ea și dictatură sanitară, cetățeanul, dar și creștinul, nu este obligat în conștiință să urmeze prescripțiile autorităților civile dacă acestea sunt contrare exigențelor morale, drepturilor fundamentale ale omului sau învățăturilor evangheliei. Dreptul de a refuza acțiunile moralmente rele este un drept fundamental pe care legea civilă trebuie să-l recunoască și să-l apere. Dacă există asemenea creștini care obiectează în conștiință, ei trebuie să fie scutiți nu numai de sancțiuni penale, ci și de orice daune pe plan legal, disciplinar, economic și profesional.
În concluzie, ținând cont de faptul că membrii Bisericii nu mai au voie să participe la acțiunile de cult în public, ei au datoria gravă de conștiință de a nu colabora, nici măcar formal, la practicile care, deși sunt admise de legislația civilă, sunt în contradicție cu legea lui Dumnezeu. Această colaborare nu poate fi justificată nici invocând respectul față de libertatea celuilalt, nici că legea civilă o prevede și o cere. Lucrul acesta înseamnă că trebuie să inventăm alte forme de a-i aduce cult lui Dumnezeu în public. De exemplu, cinstind duminica prin lecturi biblice și rugăciune comunitare în familie. Să încercăm să reactualizăm temporar „bisericile domestice” din antichitatea creștină. Persoana umană nu se poate sustrage de la responsabilitatea morală a actelor împlinite. Cât privește această responsabilitate, fiecare va fi judecat de Dumnezeu (Rom 2,6; 14, 12). (cf. DSB, 399).
Am avut ocazia să trăim pe pielea noastră cum statul poate să devină dăunător societății atunci când prin măsurile sau legile adoptate îi face pe cetățeni să renunțe la discernământ și responsabilitate (cf. DSB, 354). Din acest punct de vedere sunt de acord cu Mario Vargas Llosa care spunea recent că virusul covid-19 nu ar fi putut să apară într-un stat democratic.
Între liniștea de marmură a cuvântului „obligație” și neliniștea umană din spatele cuvântului „recomandare” o prefer pe aceasta din urmă. Dumnezeu să binecuvânteze România, a spus dl Vela la sfârșit.
Dumnezeu să binecuvânteze democrația din România și împreună să rezistăm împotriva virusului totalitar!

  • 22 martie 2020
Metamorfozele memoriei la Fer. Vladimir Ghika

Abstract

Although Msgr. Vladimir Ghika has often spoken about memory, he has never written anything systematically on this theme. His references to memory appear more often when he speaks about spiritual life or when he writes about Church history and the history of the Romanian people. He values memory to such a high extent that he even refers to the so-called „paradise of memory”. Moreover, he expresses himself rather harshly on those who attempt at the identity of a person or community by means of disintegrating their memory, and even labels them as „memory vampires”. In both his historical writings and in his spiritual and philosophical ones, Msgr. Vladimir Ghika interprets memory from a Christian personalist perspective. Thus, the fundamental function of memory seems to be its relationship with oneself, with various things, with the others, and with God, and, therefore, he arrives at the conclusion that „there is no memory without love”.

In the following pages I intend to present several forms in which memory appears in Msgr. Vladimir Ghika’s writings, beginning with the roots of his conception about memory, then about memory as recognition and his pleading for cultivating historical memory, and finally his criticism on the destruction of memory.

Key words: Vladimir Ghika, memory, Christian philosophy

Am găsit în scrierile mons. Vladimir Ghika mai multe referințe la memorie, dar ele nu sunt adunate și analizate într-un mod sistematic. Deși a promovat interesul pentru memorie scriind o carte de istorie[1] în care a adunat articole și documente istorice și a manifestat o atenție specială pentru rosturile memoriei, așa după cum reiese din cugetările publicate în cartea Gânduri pentru zilele ce vin[2]. Însă toate acestea mi se par a fi,  mai degrabă, un fel de semnale de lumină pentru un călător în noapte. Sunt gânduri începute, sugestii pentru reflecția personală, teme de meditații neterminate.

În una dintre cugetările lui spune: „Înainte de orice, eul nostru este un depozit”[3]. Desigur, un depozit de amintiri despre realitățile exterioare persoanei noastre pe care, cu ajutorul simțurilor, le transformă într-un simbol, o formă sau o imagine, și ca atare le depozitează în memorie. Datele memorate sunt rezultatul unui proces important și complex, care izvorăște din relația noastră cu lumea. Potrivit sfântului Toma de Aquino elementele constitutive ale acestui proces sunt: obiect/simțuri, simțuri/dat senzorial, dat senzorial/imagine mnemonică[4]. Drumul obiectului exterior înspre memorie are opriri, rătăciri, urcușuri și coborâșuri, pentru că persoana care îl străbate se raportează la obiectul în discuție potrivit nuanțelor propriei intenționalități și emoții. Imaginea obiectului cu care se termină acest itinerariu este o reprezentare a fanteziei, dar aceasta (reprezentarea) nu provine din imaginație, ci din relația persoanei cu lumea. Prin urmare, imaginea obiectului exterior care se depozitează în memoria noastră are caracteristici atât inter-subiective, cât și subiective.

Lucrurile care sunt percepute doar pentru câteva secunde, precum cele de pe rețelele de socializare, de pildă, reprezentările lor de pe Facebook sau Instagram, nu se transformă în imagini mnemonice interioare. Consumă mai mult sau mai puțin din timpul și energia noastră de concentrare, însă trec sau dispar din orizontul nostru interior așa cum au intrat, adică repede. În general, lucrurile asupra cărora ne concentrăm mai mult și percepem natura lor devin imagini. Acestea sunt un fel de picturi virtuale, care sunt configurate de simțurile noastre exterioare și șlefuite ulterior cu ajutorul intelectului. Ele sunt imagini unicat și intră ca părți componente ale unei colecții private, personale. Sunt catalogate și verificate, ori de câte ori este nevoie, de către mintea care le-a produs.

Această colecție personală de imagini are mai multe caracteristici. Prima, și cea mai importantă, e că are o puternică amprentă subiectivă. Nici nu se poate altfel, pentru că subiectul selecționează intențional datele percepute prin simțuri, se oprește în fața sugestiilor emoționale, le îmbracă în relații și imagini semnificative pentru sine. Caracterul personal al albumului de reprezentări din mintea unui individ este dat de sistemul de conexiuni care leagă imaginile între ele. Sfântul Augustin a descris colecția de imagini din memorie în acești termeni:

<<Și astfel voi ajunge în întinderile și palatele largi ale memoriei mele, unde se află comorile nenumăratelor imagini de acest fel, aduse de lucrurile simțite. Acolo a fost pus la păstrare tot ceea ce este destinat de noi cugetării, fie sporind, fie micșorând, fie diversificând cumva cele pe care le-au atins simțurile; chiar dacă i-a fost doar încredințat ceva și i-a fost pus la păstrare, adică orice altceva pe care uitarea nu l-a devorat încă și nu l-a înmormântat. Deci, când eu mă aflu acolo, cer să mi se aducă ceea ce doresc, și, într-adevăr, unele apar pe loc, însă altele necesită un timp mai îndelungat, de parcă ar fi scoase din străfunduri foarte tainice; altele se năpustesc pur și simplu în cete, și, în timp ce se caută și se cere altceva, ele țâșnesc în mijlocul lucrurilor, ca și cum ar zice: „Oare nu suntem noi?” Eu însă le dau la o parte cu mâna inimii din fața amintirii mele; aceasta până în momentul în care, din norii amintirilor, se arată clar exact lucrul acela pe care îl doresc și vreau ca el să iasă la suprafață din străfunduri[5]. >>

A doua este legată cumva de prima caracteristică, și anume această colecție de imagini mnemonice este mereu la îndemâna noastră, se află sub controlul nostru habitual. Astfel, dacă închidem ochii, în palatul memoriei noastre ne simțim ca acasă, suntem în mijlocul unor obiecte familiare de la cele mai frumoase și mângâietoare până la cele mai dureroase și tulburătoare. Palatul memoriei este arca eului propriu[6].

 Parcurgând opera mons. Ghika am observat că s-a refugiat des în câmpiile memoriei, mai ales atunci când se confrunta cu probleme legate de istoria familiei sale, de istoria Bisericii sau a poporului român. A prețuit istoria noastră și a făcut multe demersuri pentru a îmbogăți colecțiile naționale de documente de la Academia Română. A folosit cuvinte aspre la adresa acelora care distrug simbolurile istorice și imaginile mnemonice, în special la adresa reprezentanților guvernului comunist-bolșevic din România de după 1947,  pe care i-a numit „vampiri ai memoriei”.

Plecând de la aceste considerații articolul de față are două părți. Prima parte este mai teoretică și se concentrează pe două chestiuni: analiza definiției memoriei la V. Ghika și prezentarea funcției memoriei, așa cum este ea folosită în scrierile lui istorice și teologice. În a doua parte sunt analizate două metafore: paradisurile memoriei și vampirii memoriei.

Ce este memoria?

Prințul V. Ghika a ajuns în anul 1898 la Roma pentru a studia filosofia și teologia. S-a înscris la Colegiul Sf. Toma, Universitatea Angelicum de mai târziu, al Părinților Dominicani. Își termină studiile cu o licență în filosofia tomistă și un doctorat în teologie. Cu ajutorul dominicanilor ajunge să-l cunoască pe Jacques Maritain, cu care s-a împrietenit și a rămas în legătură strânsă până prin anii 1945, după cum reiese din corespondența lor[7]. S-au întâlnit deseori în cadrul Cercurilor Tomiste de la Meudon, lângă Paris. De asemenea, a avut o relație sufletească cu părintele dominican René Garrigou-Lagrange, unul dintre cei mai mari tomiști ai secolului al XX-lea. Pornind de la ambientul lui formativ, îndrăznesc să spun că noțiunea de „memorie” cu care a lucrat mons. Ghika are o amprentă tomistă și aduc următoarele argumente.

Tomiștii sunt de părere că memoria este ultimul dintre simțurile interioare ale omului (simțul comun, imaginația, estimativa și cogitativa) și are o funcție precisă și limitată[8]. Memoria este strâns legată de imaginație, fiindcă aceasta are misiunea de a păstra și de a reproduce într-un mod simplu impresiile sau imaginile sensibile. De asemenea, memoria are legături puternice cu cogitativa[9], care scoate din memorie și aduce la suprafață, adică la nivel de conștiință, imaginile lucrurilor și primele schițe de lucru, desigur imaginare, pentru actul gândirii.

Potrivit lui Aristotel, memoria se deosebește de celelalte facultăți interioare prin faptul că poate să-și reprezinte lucrurile ca fiind în trecut. Filosofii medievali au formulat acest gând vorbind despre trecut din perspectiva trecutului: „praeteritum sub ratione praeteriti”[10]. Într-adevăr, putem spune că ne amintim de un lucru atunci când putem raporta perceperea lui la timpul trecut. De exemplu, ieri m-am întâlnit cu un prieten. Imaginea acestui eveniment se prezintă în conștiința mea împreună cu situarea ei în timpul și locul unde a avut loc întâlnirea.

Sfântul Toma definește memoria ca facultatea de cunoaștere a trecutului: „Memoria secundum communem usum loquentium accipitur pro notitia praeteritorum[11]. El susține că există două feluri de memorie: memoria senzitivă și memoria intelectivă. Primul fel de memorie este acceptată în mod unanim de toți filosofii. Al doilea gen era negat de unii gânditori, de exemplu, printre alții, de Avicena. Împotriva acestui filosof Toma argumentează în Summa theolgiae că memoria în sens larg, adică puterea de a păstra speciile sau imaginile inteligibile ale lucrurilor reale, are de-a face și cu intelectul, nu doar cu simțurile exterioare.

<<Căci tot ce este primit într-un subiect, este primit potrivit naturii primitorului. Dar intelectul are o natură mai stabilă și permanentă decât materia corpurilor. Într-adevăr, materia păstrează formele pe care le primește atunci când împlinește diferite acțiuni cu ajutorul lor, chiar și atunci când a încetat să le mai săvârșească, dar intelectul primește într-o manieră mult mai fixă și permanentă speciile inteligibile, fie prin intermediul simțurilor, fie printr-un intelect superior. De aceea, dacă prin memorie înțelegem doar capacitatea de a păstra imaginile intenționale, trebuie să concludem că ea se găsește și în partea intelectivă[12].>>

            Tot în Summa theologiae, Toma adaugă: „dacă înțelegem memoria astfel încât obiectul ei să fie trecutul ca trecut, atunci memoria nu se va găsi în partea intelectuală, ci numai în cea senzitivă, aceea care percepe lucrurile particulare”[13]. Sensul acestei observații este precizat în răspunsul la obiecția a doua din articolul 6, chestiunea 79 din Sumă:

<<Intelectul cunoaște omul întrucât este om; dar, în cazul omului întrucât este om faptul că există în prezent, în trecut sau în viitor e ceva accidental. În schimb, din punctul de vedere al actului, se poate spune că trecutul se poate referi direct și la intelect, și la simț. Înțelegerea din sufletul nostru este un act particular (și concret), care există în acest sau în acel timp, și există în așa fel încât spunem despre ceea ce a înțeles un om că este înțelegerea de azi, de ieri sau de mâine. Iar lucrul acesta nu este străin de felul de a fi al minții, pentru că, deși această înțelegere este un fapt particular (și concret), totuși este un act imaterial, după cum am spus mai sus, vorbind despre intelect. Deci, după cum mintea se înțelege pe sine însăși, deși este un intelect particular, tot la fel înțelege propria înțelegere, care este un act particular, care a existat în trecut, în prezent sau în viitor. Concluzionând, în mintea noastră se găsește conceptul de memorie ca și cunoaștere a trecutului, întrucât intelectul cunoaște că a cunoscut ceva mai înainte sau că a gândit ceva mai înainte[14].>>

Deci, memoria face parte din mintea umană, chiar și atunci când este înțeleasă ca putere de a păstra trecutul ca trecut, desigur, dacă acest sens nu se folosește în vorbirea despre memoria obiectelor (pentru că obiectele percepute de intelect sunt universale, în timp ce trecutul ca dimensiune temporală se referă doar la lucrurile particulare), ci despre aceea a actelor intelective[15].

Dar cum se leagă imaginea lucrului din realitate sau relațiile dintre diferitele imagini ale lucrurilor de un anumit moment al timpului?

Nu poate fi vorba de mintea umană, pentru că ea percepe lucrul într-o formă abstractizată, deci trece dincolo de mișcarea și timpul ce caracterizează existența lucrurilor reale. Omul nu este înzestrat cu memorie intelectuală pură. Perceperea mișcării este sensibilă și pe această percepere se fundamentează cunoașterea timpului. Ordinea temporală a fenomenelor percepute se înscrie în memorie care, în virtutea acestui fapt, poate să le reproducă. Când un fenomen de genul acesta i se prezintă, memoria poate să-l plaseze în timp legându-l de celelalte fenomene.

În cazul animalelor, readucerea în prezent a trecutului se face în mod automat, instinctual. Dar în cazul conștiinței umane actualizarea trecutului poate fi rezultatul unei cercetări active care primește numele de „rememorare” sau „aducere aminte”. Psihologia a păstrat și a integrat această definiție a memoriei, adică „ratio praeteriti”, sau puterea de a reține trecutul ca ceva trecut. Dezvoltările recente ale psihologiei nu au adus nimic nou decât doar la nivel de condiții și modalități în care se poate reactualiza trecutul în conștiința umană.

Funcțiile memoriei

Spuneam în introducerea articolului că V. Ghika nu a scris nimic sistematic despre memorie. De aceea, încerc să recompun mozaicul concepției lui despre această facultate importantă a minții noastre controlând scrierile și relațiile sale intelectuale. Astfel, sunt înclinat să cred că, dintre funcțiile memoriei – păstrarea imaginilor lucrurilor din experiența sensibilă, cunoașterea imaginilor și recunoașterea trecutului ca trecut – V. Ghika se oprește mai mult la puterea de recunoaștere pe care o are memoria. În această privință este influențat de J. Maritain, care a fost studentul lui H. Bergson, maestru de care Maritain s-a detașat la câțiva ani după terminarea studiilor[16] printr-un articol din 1907 în care susținea că „memoria nu este mintea”[17].

J. Maritain nu era de acord cu Bergson pentru că acesta nu făcea deosebire între ființa naturală potrivit căreia lucrurile există în ele însele și ființa intențională potrivit căreia ele există în interiorul omului. Astfel, vorbind despre lucrurile din trecut, Bergson confunda realitatea proprie a experiențelor trăite în interior și care au lăsat în suflet impresii permanente, dar care au încetat să mai existe (aici este vorba despre ființa naturală a lucrurilor din trecut, in esse naturali) – cu existența pur reprezentativă sau imaterială potrivit căreia trecutul subzistă în actul de percepere a minții (aici este vorba despre ființa intențională a lucrurilor din trecut, in esse immateriali). Or, după Maritain trecutul rămâne în noi cu ajutorul unui organ pe care îl numim facultatea intelectului de memorare și potrivit unei forme care modifică modul de a fi al lucrului; starea lucrului din trecut are un caracter imaterial, care devine un fel de locțiitor al lucrurilor care au existat și care au fost cunoscute, un principiu de referință sau de tendință, în ordinea cunoașterii a ceea ce nu mai există ca atare. „Acesta este misterul memoriei”, spunea J. Maritain, funcție de cunoaștere și privilegiu al ființelor vii cunoscătoare (plantele nu au memorie), care, putând să fie nu doar ele însele, ci și alte ființe, pot să fie, de asemenea, nu doar ceea ce ele sunt, ci și ceea ce ele nu mai sunt” [18]. Memoria păstrează trecutul sub forma unui obiect ce rămâne în minte ca „semn”, și doar atât, deci nu ca realitate a lucrurilor ce au fost trăite sau experimentate. Dacă nu ținem cont de această diferență, alunecăm în greșeala lui Bergson, care confunda trecutul cu amintirea trecutului și, refuzând să admită că memoria este o putere sau o facultate specială a minții umane, confunda mintea umană cu memoria.

V. Ghika împărtășește gândirea lui Maritain cu privire la memorie și susține împreună cu el că în memoria noastră trecutul – amintirea trecutului – se păstrează în întregime, iar „simțul interior” al memoriei este suficient pentru a putea păstra această amintire integrală. Memoria este organizare vie și continuă de imagini ale trecutului[19].

Interpretarea memoriei ca „recunoaștere activă” înseamnă că omul care își aduce aminte poate să treacă din „trecut în prezent”, adică de la starea de potențialitate, unde toată amintirea trecutului este acolo, dar potențial, la starea de actualitate, unde un element al acestui trecut, extras din mulțimea de lucruri prezente acolo, va fi readus la suprafața conștiinței. Nu este vorba despre o amintire pur spirituală ce se materializează lent, ci de o facultate de cunoaștere (organică) care trece de la potență la act. În această operație, amintirea se actualizează „ca amintire”. Trecerea la act, la mișcare, presupune existența imaginii sau a amintirii lucrului. Lucrurile stau la fel și în lumea animalelor. Acțiunea lor nu se individualizează decât după ce intervine o reprezentare, o imagine ce declanșează mișcarea. Excitările care provin de la organul unui simț exterior nu pot fi individualizate decât printr-un act cognitiv ce le transcende. Astfel, când actul de recunoaștere suferă anumite tulburări, leziunea organului care împiedică actualizarea unei amintiri nu se oprește doar la funcțiile motorii, ci ajunge și la senzații, adică la puterea de percepere a vreunuia din simțurile interne, fie memoria, fie imaginația. Nu este negată aici importanța funcțiilor motorii și a mișcărilor, a obișnuințelor ce apar în viața mintală, dar mișcarea generată de obișnuință provoacă sau facilitează formarea unei sinteze de imagini ce constituie propriu-zis recunoașterea. Când avem de-a face cu maladii ale recunoașterii, leziunea cerebrală afectează direct memoria (lucrurilor concrete sensibile) sau imaginația[20].

În acest sens, teoria lui Bergson cu privire la legătura dintre tulburările din actul de recunoaștere și deficiențele motorii nu stă în picioare. Singura conexiune determinantă este cea dintre memorie și funcțiile creierului pentru că în cazul afaziei și al unor perturbări de recunoaștere vizuală sau auditivă, acestea nu dispar din locul în care se găseau, ci facultatea de amintire, și-a redus vitalitatea. Trebuie, de asemenea, spus că progresul amneziei urmează un drum incompatibil cu mersul topografic al leziunii și este absurd să presupunem un loc anume pe creier pentru fiecare imagine, fiindcă fiecare imagine a lucrului este parte dintr-o mulțime de alte imagini, care au un loc al lor în diferite puncte de pe creier.

În multe cazuri de amnezie avem de-a face nu atât cu pierderea sau distrugerea amintirilor, ci cu neputința de a le reproduce. De aceea J. Maritain îl critică pe Bergson care susținea că, de fapt, creierul ar avea un rol de motor, iar leziunile cerebrale nu ating deloc memoria lucrurilor concrete sensibile și, în fine, că memoria este anorganică și se confundă cu spiritul sau inteligența umană. Memoria concretului sensibil și imaginația păstrează imaginile cu funcția lor de reprezentare în condiții de materialitate; ele provin de la simțurile externe, iar acestea sunt facultăți organice. Asta nu înseamnă că imaginile și amintirile sunt înscrise în substanța nervoasă ca pe un fel de CD sau depozitate în creier ca într-un fel de cutie, ci doar că facultatea este localizată într-un organ determinat și că operația facultății este în același timp operația acestui organ. Ea nu poate actualiza decât prin intermediul unui organ al amintirilor care o informează în mod imaterial și care subzistă în ea în stare habituală. Avem aici o relație integrală între un organ și o facultate sau o corespondență între starea cerebrală și regimul de reprezentare.

Așadar, memoria-spirit sau memoria-minte despre care vorbea Bergson nu există. Memoria care păstrează și reproduce imaginile nu este singurul fel de memorie pe care îl are mintea umană. Există o memorie intelectuală, care se identifică cu inteligența. Aceasta este numită de Aristotel memoria speciilor inteligibile; ea păstrează în stare abituală cunoașterea abstractă ce perfecționează imaginile inteligibile ale lucrurilor, adică știința dobândită. Memoria intelectuală subzistă în sufletul separat, nu are un organ prin care să se exercite. Pentru a intra într-un regim de activitate, memoria intelectuală are nevoie de memoria sensibilă, așa după cum inteligența are nevoie de ajutorul imaginației[21].

Paradisurile memoriei

V. Ghika nu a vorbit de memorie doar la nivelul teoretic, ci a făcut exerciții de memorie, la propriu, în mod practic. Era convins că sintezele de imagini sau de reprezentări ale lucrurilor care se depozitează în memorie și pe care memoria le poate extrage pentru a le perfecționa în cunoașterea lor constituie nucleul de identitate și de conștiință de sine. De aceea, s-a îndrăgostit de istorie ca disciplină, dar, mai ales, de istoria poporului român din arhivele romane și vaticane. Într-adevăr, după terminarea studiilor de filosofie și teologie la Roma, sub îndrumarea mons. Duchesne, directorul Școlii franceze de istorie și arheologie, a făcut cercetări în arhivele vaticane și în cele ale congregației De propaganda fide. A descoperit aici date istorice importante despre stră-străbunicul lui, Grigore Ghika, care a făcut profesiunea de credință catolică, la Viena, după ce trecuse cu trupele sale din armata turcă în armata creștină în timpul bătăliei de la Leva în 1664. Acest gest l-a repetat la Hotin, în 1673, împreună cu domnitorul Moldovei, când a trecut din armata turcă în armata polonă[22]. Această descoperire i-a dat un curaj deosebit pentru a continua studiul istoriei care, potrivit convingerilor sale din acei ani, avea multe dovezi (încă nedescoperite) pentru a susține partea bună a poporului român.

În timpul cercetărilor istorice și-a consolidat convingerea că legăturile ce s-au țesut în trecut între Roma și România pot deveni baza unor relații mai bune în viitor. Pe cale de consecință, a recomandat frecventarea unor depozite în care se găseau date ale memoriei noastre naționale, excelente prin importanța și bogăția lor. Acestea au fost considerate de Ghika ca adevărate paradisuri ale memoriei identității poporului român. Dintre acestea cele mai semnificative sunt arhivele romane, adică cele care se găsesc la Roma. Ele se împart în două categorii: arhivele din Vatican și arhivele particulare. Ambele „sunt dintre cele mai bogate, cele mai însemnate și cele mai complete ce se pot găsi pentru istoria țării noastre”[23]. Ele îmbracă istoria poporului român într-o haină de informații deosebite, mai sigură și mai rodnică în foloase. Într-adevăr, documentele care se găsesc în aceste arhive „dau impresia unei apropieri dintre Români și Sf. Scaun de la Roma, în toate timpurile, mult mai mare decât cea consemnată în rutina părerilor curente, unde s-au condensat o mulțime de prejudecăți interesate, impuse de străini și de necredincioși”[24].

Astfel, dacă ne privim în lumina arhivelor romane, avem

<<o istorie mai înțeleaptă, mai scoasă din micimile localnice, mai unitară, mai cu putință de a fi urmărită, trăită, prelungită în viitor, mai viețuitoare, atât de viețuitoare încât de acolo a ieșit singura istorie a noastră (…), istoria cu consecințe practice, și cu forțe implicite, totodată știința și conștiința de sine, care putea să aibă o virtute de vlagă și de renaștere într-însa[25].>>

Neîndoielnic, existau paradisuri ale memoriei ale istoriei poporului român și acasă, ori în alte capitale europene, dar V. Ghika credea că cele mai strălucite sunt arhivele vaticane.

<<Caracterul acela de măreție și de însemnătate devine și mai izbitor, dacă comparăm istoria noastră privită de la Roma cu acea privită de la Constantinopol, de la Viena, de la Petersburg sau de la izvoarele noastre interne. Acolo este istoria aleasă a noastră – acolo sunt titlurile noastre de boierie în lume. Am vorbit despre acest interes general, întemeiat pe niște puncte cardinale de ordin cu totul înalt: unirea creștineascăculturaneatârnarea țării față de necredincioși (mai ales prin cruciade, ligi, războaie sfinte)[26].>>

În afară de aceste motivații generale care justifică strălucirea lor, mai există una de natură specială, foarte dragă lui Ghika. Este vorba despre

<<un interes fiesc (filial), dacă mi-e îngăduit cuvântul. Purcedem din Roma, în orice privință: elementul etnic esențial, credința creștinească, redeșteptarea națională de acolo ne-au venit ca factori principali; celelalte n-au fost decât adaosuri întâmplătoare, niște ocaziuni care ne-au îmbogățit sau ne-au sărăcit ființa fără a o atinge în substanța ei[27].>>

Arhivele particulare sunt și ele de două feluri. Unele se găsesc la congregațiile religioase cu sediul la Roma care au păstorit în principate, iar altele în bibliotecile familiilor nobiliare.

Arhivele congregațiile care se găsesc la Roma și au importanță istorică pentru noi sunt arhivele franciscanilor (conventuali, minoriți, capucini) cărora le-au fost încredințate misiunile române. Într-un chip deosebit au relevanță pentru noi arhivele Fraților Minori Conventuali, care au păstorit satele catolice din Moldova încă din secolul al XIII-lea. De asemenea, pot fi cercetate cu mult folos arhivele dominicanilor, care au lucrat cu mult sârg la răspândirea Evangheliei în nordul țării începând cu secolul al XIII-lea. Primii episcopi catolici în această regiune, la Siret, de exemplu, au fost dominicani. Apoi, arhivele iezuiților sunt bogate în informații cu privire la istoria Principatelor române pentru sfârșitul secolului al XVI-lea. În fine, arhivele pasioniștilor conțin date foarte importante pentru istoria modernă a Munteniei și cea contemporană a României.

Pentru a completa acest cadru arhivistic religios roman trebuie să adăugăm încă două tezaure ale memoriei istorice. Prima o reprezintă arhivele familiale ale foștilor nunții în Polonia și Germania de la sfârșitul secolului al XVI-lea până în 1920, an în care România a deschis relațiile diplomatice cu Sfântul Scaun și a sosit la București primul nunțiu apostolic, mons. Marmaggi[28]. A doua se referă la arhivele Congregației De propaganda fide, în care tânărul Vl. Ghika a lucrat cel mai mult. În comparație cu arhivele vaticane, cele ale Propagandei acoperă o perioadă de timp mai scurtă, fiindcă această congregație a fost înființată în 22 iunie 1622. Totuși, asta nu le reduce însemnătatea istorică. Dimpotrivă. Ele au o calitate deosebită datorită faptului că sunt un fel de arhive de Stat, dar mai puțin oficiale, și conțin informații importante despre țara noastră sub aspect „misionar”. Referitor la misionari aflăm că au exercitat roluri pedagogice și diplomatice, alături de cel pastoral, care era cel mai important. Astfel, misionarii au fost singurii dascăli în țara noastră care au predat limba latină, elemente de cultură clasică, lecții de morală „mai curată și mai sigură” și, mai ales, „au fost singurii care să amintească moștenirea romană prea uitată de noi”[29]

Alte arhive particulare se află în diferite biblioteci de familii nobiliare. Cine dorește să-și întregească informațiile despre trecutul nostru ca popor trebuie să consulte și aceste arhive. V. Ghika recomanda câteva în mod deosebit: fondul Borghese (conține bogate informații inedite privitoare la Mihai Viteazu); fondul Barberini, fondul Chigi, Altieri și altele. Unele dintre aceste colecții importante de documente se află în Arhiva Vaticanului. Tot aici se mai găsesc și registrele numite „Nunziature”, care cuprind toată corespondența cu Nunții Papali. Acestea sunt numite de Ghika „o adevărată bucată de rezistență”, pentru că sunt „bogate în piese, rapoarte, anexe date în original sau în copie”[30].

Cu referire la documentele din arhivele romane, Ghika trage un semnal de alarmă:

<<istoria generală a neamului nostru nu va fi întregită, coerentă, luminată și însuflețită, până când nu ne vom asimila materialul istoric de la Roma, și înțelesul adânc al acestui material; trebuie, într-adevăr, ca să avem o istorie română demnă de numele ce-l poartă, să intre el cu totul în știința și conștiința noastră[31].>>

Deși acorda o mare atenție istoriei, interesul lui Vl. Ghika trecea dincolo de ea. Pledoaria pentru importanța incontestabilă a arhivelor romane/vaticane avea un țel transcendent, și anume lucrarea de refacere a unității Bisericii. Recursul la memoria relațiilor dintre România și Roma constituia pentru el o bază pentru un viitor mai bun în care creștinii ortodocși să fie uniți cu cei catolici, sau invers[32]. Apoi, rețin un alt lucru din acești ani dedicați cercetărilor istorice la Roma, și anume că V. Ghika își exprima dorința să fie înființată o instituție care să studieze trecutul românesc la Roma: „Pentru opera științifică care va aduce spre folosul nostru, comorile de fapte consemnate pe veci în arhivele romane, sper că nu va trece multă vreme până la înființarea unei instituții speciale”[33]. Acest lucru a devenit realitate în 1920, când Parlamentul României a aprobat o lege promovată de N. Iorga și V. Pârvan care prevedea înființarea de academii române în exterior. „Școala română de la Roma” s-a deschis în 1922. Activitatea științifică a Școlii de la Roma a fost pusă sub patronajul Academiei Române de la București. Problema e că istoricii interesați de trecutul nostru în arhivele romane nu au fost prea mulți în trecutul recent al României. Sper să fie mai mulți de aici înainte.

Vampirii memoriei

Pasiunea lui Ghika pentru istorie și pentru exercițiile de memorie istorică nu a încetat niciodată. S-a manifestat și în anii când el, împreună cu ceilalți români, a simțit din plin acțiunea politică comunist-bolșevică de a șterge rădăcinile noastre istorice. A văzut cu ochii lui cum se stingea o lume și se configura una nouă prin reforme contrare naturii omului și societăților civilizate. Este vorba de anii 1948 – 1952, timp în care îi trimite din București fratelui său Dimitrie exilat în Elveția 30 de cărți poștale și scrisori. Corespondența a fost păstrată de nepoata lui Dimitrie și publicată în 2008 într-un volum intitulat Fratelui meu din exil. Aici am găsit mai multe ocurențe legate de memorie care, încă o dată, arată câtă de multă atenție îi acorda V. Ghika.

Mai întâi este vorba aici despre memoria tezaurizată în așa numitele albume de familie și în memoriile sau amintirile scrise de unele personalități importante ale României. Astfel, în prima carte poștală trimisă către fratele său spune că a revăzut-o pe doamna Marga, care i-a cerut „adăpost pentru colecțiile părintești; contrar așteptărilor mele, lucrul s-a putut face fără obiecții acolo unde depusesem albumele noastre de amintiri”[34].

Într-o altă carte poștală spune că a aflat de turneul pe care îl plănuia fratele său la Cannes. De aceea îl îndeamnă:

<<Să nu uitați în acest turneu ca, pe lângă mersul la Marsilia, să treceți și pe la Aix, unde află verișoara noastră, născută Iurașcu, și unde și-au găsit adăpost lucrurile lăsate de cealaltă verișoară a noastră, Jeanne Guilland (portretul stră-străbunicii noastre și celelalte amintiri) – Apropo de amintiri – oare v-a înmânat Raoul originalul gravurii care reprezintă intrarea bunicului nostru în Iași (…)? Sunt fericit să aflu că Mémoires d’un âne, cerute și revendicate, au ajuns cu bine la destinație[35].>>

Preocuparea pentru trecutul familiei se vede și din întrebările repetate pe care i le adresează fratelui său, care avea de gând să-și scrie memoriile: „Cum stai cu Amintirile tale?”[36]. Sau alta care a fost adresată cumnatului Pierre de Briey: „Dimitrie și-a publicat Amintirile?”[37]. Și încă o întrebare pe aceeași temă: „Apropo, cum stăm cu publicarea Memoriilor?”[38].

În al doilea rând este vorba despre memoria colectivă, care este cultivată și întreținută prin monumente și instituții publice cu valoare de simbol. Vorbind despre schimbările operate de regimul de la București din perioada respectivă, spune: „Suntem, pe toate planurile, în plină revoluție. N-ai mai recunoaște nimic, și lucrurile se schimbă de la o săptămână la alta”[39]. Intenția de a șterge orice urmă din memoria colectivă este pusă în practică cu entuziasm proletar: „Orașul s-a schimbat pe jumătate în altceva, nu mai sunt statui (Regele Carol, Ferdinand, Brătianu & c, la pământ), cartiere întregi demolate, construcții făcute în grabă și cu zgomot mult … O mizerie intensă aproape pentru toți, însoțită de un fel de buimăceală”[40]. Nu au fost scutite de distrugere sau demolare nici statuile din fața bisericilor: „Acum câteva zile au făcut să dispară toate busturile și statuile din oraș, chiar și cele mai indiferente: statuile bisericilor închise (Sion, Pitar Moș & …) sunt sfărâmate cu ciocanul[41].

În afară de statuile care au dispărut aproape toate s-a trecut la o altă operație de ștergere a memoriei, și anume rebotezarea piețelor și străzilor[42].

În sfârșit un ultim gest de dezrădăcinare a fost strămutarea populației dintr-o parte în alta a orașului sau în alte orașe:

<<Mizeria și necazurile, în ciuda unui an excepțional de belșug, depășește orice s-ar putea imagina, mai ales pentru toți cei care, ieri încă, dispuneau de ceva mijloace de existență. Ultima șicană care li se mai rezervă acestora este aceea de a le schimba neîncetat domiciliul, în condiții și locuri tot mai imposibile. Aproape întregul cartier în care ne aflăm a fost evacuat de oamenii cunoscuți[43].>>

Văduviți de memoria personală și de cea colectivă, oamenii nu mai au curajul să se întâlnească unii cu alții sau „se întâlnesc rar între ei: sunt înconjurați de denunțători și de persoane eliberate (din închisoare) cu condiția de a deveni informatori – asta creează o atmosferă irespirabilă”[44]. Sfânta Frică „a devenit patroană recunoscută public în Noua Românie”[45]. Asta pentru că „totul este poliție și suspiciune, până la asfixie”[46].

Vampirii memoriei din acea perioadă tristă pentru „nefericita noastră țară”[47] au efectuat cel mai mare rău când au încercat să naționalizeze Biserica Catolică de rit latin și au trecut la desființarea Bisericii Greco-Catolice. În această privință corespondența lui Ghika către fratele său este plină de tristețe: „Cât despre Biserica Unită, persecuția e în toi – Cei cinci episcopi sunt la închisoare: peste o mie de preoți la fel. Cele mai multe biserici din Ardeal au fost sigilate. La București, părintele Chinezu a fost arestat, dar biserica nu este încă închisă. În general, oamenii rezistă”[48].

Este semnificativă solidaritatea pe care au manifestat-o creștinii ortodocși în aceste împrejurări: „în timp ce guvernul dărâmă Biserica Unită, ortodocșii vin la mine, mai numeroși ca niciodată, pentru a trece la credința catolică – specificând adeseori că vor să fie de rit unit, în ciuda sau din cauza persecuției”[49].

Blocarea activității publice a Bisericii catolice de ambele rituri este confirmată în august 1949: „Toți episcopii, atât cei latini, cât și cei uniți, sunt acum la închisoare; preoții uniți sunt fie închiși, fie în pribegie, și atunci administrând pe ascuns sacramentele credincioșilor lor – Tocmai au fost suprimate congregațiile lipsite de activitate legală”[50].

Prin toate aceste măsuri de ștergere a memoriei personale și a celei colective regimul urmărea să-i controleze pe oameni. Dictaturile de toate felurile și din toate timpurile ajung mai devreme sau mai târziu să facă același lucru. V. Ghika a trăit efectele acțiunii de distrugere a memoriei unui popor. Nu i-a numit pe reprezentanții regimului comunist-bolșevic vampiri ai memoriei, dar din cele spuse în corespondența cu fratele său din exil se înțelege că despre ei este vorba.

Fără iubire, nu există memorie, mai spunea mons. Ghika. Memoria se cultivă prin iubirea trecutului, așa cum a fost, nu cosmetizat. Din păcate, unii doresc ca peste trecutul nostru recent să se aștearnă tăcerea. Pentru a avea un viitor mai bun și a nu repeta greșelile din trecut, ne îndeamnă „să avem o memorie a tăcerilor, după cum o avem pe cea a cuvintelor”[51], prea bine știind că unele tăceri vorbesc, altele cântă, unele strigă, altele ne înspăimântă[52]. Așa după cum există o exegeză a cuvintelor, ar trebui să facem și o exegeză a tăcerilor[53], pentru că vom fi judecați după ceea ce am făcut cu tăcerile noastre și cu tăcerile lui Dumnezeu.

Concluzie

Într-o unică situație mons. Ghika este de acord cu uitarea, și anume când aceasta îi face loc amintirii lui Dumnezeu: „Amintirea de Dumnezeu și uitarea de sine … una o aduce pe cealaltă”[54]. Sub acest aspect Dumnezeu este numit de Ghika drept „Singurul care nu uită”[55]. Pe cale de consecință, cine se încrede în Dumnezeu se uită pe sine și, astfel, „se pune la locul său”[56].

Așadar, metamorfozele memoriei la V. Ghika au loc într-un orizont de credință. Ce rămâne din toate acestea pentru omul care trăiește într-o societate a cărei mentalitate dominantă despre lume devine tot mai secularizată?[57] Despre ce memorie vorbim când avem de-a face cu omul care trăiește într-o lume în care istoria nu mai servește vieții fiindcă a fost redusă la nivelul de simplă informație, așa cum remarca Nietzsche?[58].

Ideea de memorie colectivă (de familie, de națiune, de biserică etc.) este în criză. Dar să nu disperăm. Fiecare dintre noi este purtător al unui imens depozit de amintiri, care sunt nu doar subiective, ci și inter-subiective, fiindcă acestea s-au format în desfășurarea vieții de zi cu zi, adică într-un dialog continuu cu alte identități. Nu se mai vorbește despre memorie colectivă, pentru că nu mai există sisteme narative colective transmise prin ritualuri și simboluri identitare comune acceptate de toți membrii societăților secularizate sau post-secularizate. În acest context apar diferite istorii și structuri de sens bazate pe apartenența la o comunitate personală sau proprie. Imaginile despre cunoștințele conceptuale și emoționale subiective se intersectează și se combină în multe combinații în funcție de persoanele și grupurile care participă la dialogul identităților.

Speranța constă în împărtășirea memoriei. Această cale oferă o șansă înnoirii conceptelor de aproape și departe. Depozitele de amintiri comune pot fi împărtășite de grupuri îndepărtate din punct de vedere fizic, dar apropiate cât privește participarea la „colecțiile de amintiri comune”. Aproape este cel care participă într-o mai mare măsură la aceste memorii comune, îndepărtat fiind cel care nu participă sau participă foarte puțin. În acest context participarea este favorizată de emoție. Pe acest criteriu se bazează manipulatorii identităților religioase sau etnice în lumea pe cale de secularizare generalizată pentru a motiva acțiuni fundamentaliste.

Soluția la crizele identitare din lumea de azi, din România și din Europa, în special, este memoria împărtășită ca bază a unei culturi împărtășite. Absența de memorii colective împărtășite de toți membrii unei comunități conduce la situația socială în care domină diversitatea radicală. Între cele două situații – împărtășirea proceselor de amintire și absența lor desăvârșită – există grade și combinații multiple ale proximității și îndepărtării care formează un fel de substanță fluidă, poliedrică și multifuncțională. Dacă această substanță este bogată, atunci adaptabilitatea culturală este garantată, la fel, disponibilitatea la dialog și, în general, la relația cu ceilalți.

Conceptul de memorie colectivă la V. Ghika s-a născut într-un context de credință și de ermeneutică creatoare prin împărtășirea imaginilor lucrurilor și evenimentelor din trecut. Participarea la memoria colectivă în lumea (post)secularizată de astăzi hrănește un fel de sub-cultură, pregătind terenul pentru o cultură împărtășită. Credința ca orizont în care fuzionează diferitele interpretări ale imaginilor din memoria colectivă deschide calea spre o cultură a memoriilor împărtășite. Dar absența credinței ca respect pentru diversitate, pentru aproapele diferit de mine, împiedică sau, cel puțin, încetinește procesul de deschidere a valorii proximității din istoria memoriilor colective contemporane spre împărtășire comunitară. Proximitatea rămâne la îndemâna și buna voință a subiectului, care nu se mai recunoaște pe sine decât în sinele său de azi. Miza memoriei colective sesizată de V. Ghika este imensă. Omul nu poate să rămână fidel memoriei personale sau colective dacă nu are deschidere spre transcendența în care te introduce credința sau semioza hermeneuticii creatoare a imaginilor împărtășite. În lumea secularizată provocarea constă în a identifica rațiuni noi pentru împărtășirea memoriilor.

Să nu disperăm. Chipul lumii acesteia se schimbă, mereu, pentru că omul este „ca o carte cu caractere mișcătoare”[59]. Pentru a nu pierde contactul cu memoria identității noastre, să spunem din când în când această rugăciune: [60]

<<Doamne, adu-ți aminte de cei pe care-i uit și de care ar trebui să-mi amintesc. Fă ca această amintire, dumnezeiește evocată în Tine, să prețuiască mai mult decât uitarea mea.>>

BIBLIOGRAFIE

AUGUSTIN, Confesiuni, trad. Gh. I. Șerban, Editura Humanitas, București 1998.

BĂLTĂCEANU F./ BREZIANU A. / BROȘTEANU M. / COSMOVICI E. / VERLY L., Vladimir Ghika. Profesor de speranță, Editura ARCB, București 2013.

GARDEIL H.-D., Initiation à la philosophie de saint Thomas d’Aquin, vol. 2, Cerf, Paris 2007.

GHIKA I. V., Spicuiri istorice, Editura Presa Bună, Iași 1935.

—————-, Gânduri pentru zilele ce vin. Convorbiri spirituale, trad. D. Cornea, Gh. Lascu și V. Lascu, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1995.

—————, Fratelui meu din exil, volum realizat de Anca Berlogea, Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș 2008, 28.

MARITAIN J. et R., Œuvres complètes, volume 1, Editions Universitaire Fribourg Suisse / Editions Saint-Paul Paris 1986 (1998).

MIRIBEL E. De, Memoria tăcerilor. Vladimir Ghika 1873-1954, trad. S. Ciungan, Editura ARCB, București 2004.

TOMMASO D’AQUINO, La sentenza sulla memoria e la reminiscenza di Aristotele, trad. G. Binotti e D. Roncari, Editrice Domenica Italiana, Napoli 2007.


[1] V. I. Ghika, Spicuiri istorice, Editura Presa Bună, Iași 1935.

[2] V. I. Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin. Convorbiri spirituale, trad. D. Cornea, Gh. Lascu și V. Lascu, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1995.

[3] Ghika, Gânduri, 38.

[4] Tommaso d’Aquino, La sentenza sulla memoria e la reminiscenza di Aristotele, trad. G. Binotti e D. Roncari, Editrice Domenica Italiana, Napoli 2007.

[5] Sfântul Augustin, Confesiuni, X, 8, 12, trad. Gh. I. Șerban, Editura Humanitas, București 1998, 341-342.

[6] D. Roncari, „Introduzione. L’arca della memoria”, în Tommaso d’Aquino, La sentenza sulla memoria, 9-11.

[7] L. Verly (ed.), „Corespondența Vladimir Ghika – Jacques Maritain”, trad. I. Cojocariu, în Pro Memoria 15-16 (2016-2017) 35-215. Ultima scrisoare a lui V. Ghika adresată lui J. Maritain datează din 18 iulie 1945. Cf. Verly, „Corespondența”, 209-215.

[8] Cf. H.-D. Gardeil, Initiation à la philosophie de saint Thomas d’Aquin, vol. 2, Cerf, Paris 2007, 62-63.

[9] Estimativa are funcția instinctului, iar din acest punct de vedere omul împarte cu animalele același simț interior numit instinct cu ajutorul căruia se apropie de lucrurile care îi sunt favorabile și se îndepărtează de cele care îi dăunează integrității sale corporale. Cogitativa joacă rolul de mediator între simțurile exterioare, care îl ajută pe om să perceapă lucrul concret singular, și inteligența proprie, care este facultatea universalului abstract. Cogitativa intervine în constituirea schemelor imaginare, care devin astfel materia ce stă la baza actului de înțelegere. Cogitativa are funcția de a adapta cerințele superioare ale rațiunii la acțiunea concretă din lumea sensibilă. De exemplu, dacă vreau să scriu ceva, cogitativa face legătura între mintea mea și obiectul cu care scriu (pix, stilou etc.). Cf. Gardeil, Initiation, 61.

[10] Toma de Aquino, Summa theologiae, I, q. 25, a. 5, ad 1.

[11] Idem, De Veritate, q. 10, a. 2.

[12] Idem, Summa theologiae, I, q. 79, a. 6.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem., a. 6, ad 2.

[15] Cf. B. Mondin, „Memoria”, în: B. Mondin, Dizionario enciclopedico del pensiero di San Tommaso d’Aquino, ESD, Bologna 1991, 380-381.

[16] Maritain intrase într-un fel de scandal intelectual al vremii, fiind acuzat că psihologizează prea mult procesul cunoașterii, așa cum făcea și H. Bergson. V. Ghika îi ia apărarea și publică un articol în 1923, spunând că, pentru J. Maritain, „această filosofie a lui Bergson a fost prin excelență și prin esență o filosofie de etapă și ca atare, mai mult decât oricare alta menită să nu fie decât o etapă”. Într-adevăr, J. Maritain a fost impresionat de filosofia lui H. Bergson în anii 1904-1905, când își finaliza studiile de filosofie la Sorbona și spera să găsească în filosofie un teren solid al adevărului de neînvins. Însă despărțirea de profesorul său a fost marcată clar. Cf. V. Ghika, „Une conquête de la philosophie chrétienne. Jacques Maritain”, în: Documentation Catholique, nr. 216, 27 octobre 1923, 5e année. T. 10.

[17] J. et R. Maritain, Œuvres complètes, volume 1, Editions Universitaire Fribourg Suisse / Editions Saint-Paul Paris 1986 (1998), 358-360.

[18] Ibidem, 362.

[19] Cf. Ibidem, 363.

[20] Cf. Ibidem, 362-366.

[21] Cf. Ibidem, 367-371.

[22] F. Băltăceanu / A. Brezianu / M. Broșteanu / E. Cosmovici / L. Verly, Vladimir Ghika. Profesor de speranță, Editura ARCB, București 2013, 98-99.

[23] Ghika, Spicuiri, 1.

[24] Ibidem, 22.

[25] Ibidem, 2.

[26] Ibidem, 3.

[27] Ibidem.

[28] Cf. Ibidem, 13-15.

[29] Ibidem, 20.

[30] Ibidem, 10. Aici, referitor la nunțiaturi, Ghika notează: „N-am avut nunțiaturi la noi: ele existau numai în țările catolice. Înstrăinați de Roma mamă și de curentul creștinesc al Bisericii universale, a trebuit să rămânem cam la o parte, și în privința aceasta. Însă găsim o mulțime de amănunte asupra țării noastre în nunțiaturile cele mai apropiate de noi, însărcinate de a fi ca mijlocitorul normal între noi și Sf. Scaun. Nunțiaturile din Polonia și Germania, canalurile obișnuite ale oricărei comunicări dintre România și Roma, sunt literal încărcate de documente care ne privesc și au cea mai mare însemnătate. Pentru unele perioade ale istoriei noastre, punând numai una după alta însemnările date în aceste dosare am avea istoria cea mai completă, și cea mai luminată, ce putem să avem despre întâmplările noastre (mai cu seamă pentru timpurile de război cu Turcii, pentru întocmirile de ligi creștinești)”.

[31] Ibidem, 24.

[32] Cf. Băltăceanu et alii, Profesor de speranță, 100.

[33] Ghika, Spicuiri, 24.

[34] V. Ghika, Fratelui meu din exil, volum realizat de Anca Berlogea, Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș 2008, 28.

[35] Ibidem, 50 (carte poștală din 27 august 1948).

[36] Ibidem, 77 (scrisoare din 19 ianuarie 1949).

[37] Ibidem, 82 (carte poștală din 23 aprilie 1949).

[38] Ibidem, 98 (scrisoare din 17 ianuarie 1950).

[39] Ibidem, 52 (scrisoare din 6 octombrie 1948).

[40] Ibidem, 68 (scrisoare din 13 decembrie 1948).

[41] Ibidem, 96 (scrisoare din 17 ianuarie 1950).

[42] Ibidem, 125 (scrisoare din 10 august 1951).

[43] Ibidem, 129 (scrisoare din 7 noiembrie 1951).

[44] Ibidem, 139 (scrisoare din 10 martie 1952).

[45] Ibidem, 129.

[46] Ibidem, 67 (scrisoare din 13 decembrie 1948).

[47] Ibidem, 131 (scrisoare din 7 noiembrie 1951).

[48] Ibidem, 58 (scrisoare din 15 noiembrie 1948).

[49] Ibidem, 76 (scrisoare din 19 ianuarie 1949).

[50] Ibidem, 84.

[51] Ghika, Gânduri, 54. Această cugetare a inspirat-o pe E. de Miribel să scrie o carte despre viața lui V. Ghika asupra căreia în timpul dictaturii comuniste în România se așternuse o tăcere impusă. Cf. E. de Miribel, Memoria tăcerilor. Vladimir Ghika 1873-1954, trad. S. Ciungan, Editura ARCB, București 2004.

[52] Ghika, Gânduri, 56.

[53] Cf. Ibidem, 86-87.

[54] Ghika, Gânduri, 21.

[55] Ibidem, 37.

[56] Ibidem, 41.

[57] D. Roncari, „Introduzione”, 23-25.

[58] Cf. F. Nietzsche, Von Nutzen und Nachteil der Histoire für das Leben, 1874 (Idem, Considerații inactuale I-IV, trad. S. Dănilă, în F. Nietzsche, Opere complete, vol. II, Ed. Hestia, București 1998).

[59] Ghika, Gânduri, 60.

[60] Ibidem, 96.

  • 4 martie 2020