Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Frica transformată în putere prin credință și rugăciune

Frica este un sentiment tulburător. În funcție de circumstanțe, caracter, educație, credință, convingeri etc., frica poate deveni sursa unor alegeri morale eronate. De exemplu, în timp de prigoană, oricare ar fi natura acesteia, religioasă, politică, economică etc., oamenii își pot trăda părinții, frații, rudele și prietenii. Mai mult decât atât, unii ajung chiar să ucidă. Așa scrie în Evanghelia de azi: Lc 21, 5-19.

Frica este de multe feluri. Frica reală se deosebește de cea indusă de delincvenții ideologici. Din păcate în istorie au fost mulți asemenea delincvenți. Există și astăzi. De aceea, pentru că trăim într-o lume ambiguă, iar binele este subminat de rău, suntem invitați la vigilență și educarea discernământului.

Frica poate fi utilă în anumite circumstanțe. Poate deveni o ocazie de auto-depășire. Solicită fidelitatea noastră față de anumite valori, imaginația este provocată pentru a găsi soluții pentru a spori devotamentul. Astfel putem învinge frica și devenim mai puternici.

Potrivit Evangheliei de azi, când este în joc destinul nostru pământesc și ceresc, frica trebuie privită în față. Nu trebuie să căutăm soluții de ieșire, precum apostolii care, auzindu-l pe Isus vorbind despre Ierusalim și despre suferința care îl așteapta acolo, căutau soluții de ieșire sau de fugă. Războaiele, revoltele, cutremurele, foametea și epidemiile, faptele înfricoșătoare și semnele mari din cer „trebuie să se întâmple” (Lc 21, 9). Dar, Domnul Christos ne spune: „nu vă temeți!” (Lc 21, 9).

Dacă vom fi statornici în credință, perseverenți în rugăciune, dacă vom rămâne uniți cu Domnul Isus, vom învinge frica, toate fricile. Este vorba de prelungirea gestului văduvei despre care se vorbește în Luca 21, 1-4. Aceasta „a oferit tot ce avea la viața ei” pentru templu. Văduva îl simbolizează pe Christos care s-a oferit pe sine pentru mântuirea noastră pe Muntele Măslinilor. Aceste eforturi aparent inutile, pentru că templul a fost dărâmat în cele din urmă, sunt dovada unei determinări care învinge frica.

Mai multe detalii și aplicații ale acestei învățături cu referire la societatea în care trăim, la relațiile din familii, găsiți în articolul postat mai jos. Nu vă fie frică! Domnul Christos este cu noi până la sfârșitul lumii (Mt 28, 20).

  • 17 noiembrie 2019
Veșnicia ca realitate ultimă începe aici pe pământ

Veșnicia a fost obiectul ironiei saduceilor care îi reproșează Domnului Isus Christos că realitatea învierii nu există (Lc 20, 27-38). Argumentul lor pornește de la legea leviratului (levir = cumnat) cu ajutorul căreia Moise căuta să asigure și, pe cât posibil, să sporească descendența lui Israel. Cu alte cuvinte, dacă există înviere, ea este legată de urmași.

Pornind de la reproșul saduceilor am dezvoltat două teme de mediație. Prima se oprește la modul în care trăim realitatea căsătoriei. Ca realitate penultimă sau ca realitate ultimă? A doua atinge stilul de viața creștină. Trăim viața prezentă orientați spre viitor sau spre prezent? Trăim întemeiați pe realitatea ultimă, care este veșnicia, sau pe realitatea penultimă, care este timpul de față?

Viața de căsătorie ca realitate ultimă nu este ușor de trăit, azi. Modelele de familie pe care le găsim în societatea contemporană nu ne încurajează la așa ceva. Iată câteva exemple: căsătorii de probă, modele alternative de familie, căsătorii destrămate datorită amestecului părinților, rudelor și așa mai departe. Și totuși, dacă depășim modelele învechite și superficiale (căsătoria contract, înțelegere, pact, afacere etc.), atunci se poate face pasul spre viața de căsătorie ca realitate ultimă. Aici iubirea este punctul de pornire și de sosire. Iubirea îi introduce pe bărbatul și femeia care se căsătoresc în realitatea ultimă, în veșnicie, acolo unde domnește Dumnezeu iubire. În măsura în care în inima celor căsătoriți este iubire, familia devine locul în care se naște veșnicia.

Stilul de viață creștină marcat de credința în Înviere face să se vadă zorile „cerului nou și ale pământului nou” despre care se vorbește în Ap 21. Creștinul care este cu un picior în lumea asta și cu altul în lumea viitoare participă la realitatea ultimă a vieții încă de aici de pe pământ. Trăiește „sub specie aeternitatis”, din perspectiva sau lumina eternității.

După moarte toții fiii Învierii vor fi asemenea îngerilor, dar nu îngeri. Adică vor avea o condiție similară cu cea a lui Isus Înviat și a îngerilor. Vor avea un corp glorificat, care nu va fi limitat de timp și spațiu. Dar va fi ușor de recunoscut în virtutea unirii strânse ce a existat deja aici pe pământ între trup și spirit. Această unitate rămâne și după moarte, pentru că sufletul va purta urma trupului până la Învierea de apoi când se va reface legătura ruptă. Evident, dar într-o altă modalitate de existență, și anume cea de trupuri însuflețite și glorificate. Cum putem cultiva această deschidere și conexiune cu realitatea ultimă, veșnicia, încă de aici de pe pământ? Prin credință, prin fapte izvorâte din credință și din iubire, care este o altă față a credinței.

Mai multe detalii în predica postată mai jos.

  • 10 noiembrie 2019
Inima convertește inima Studiu de caz: Zaheu

„Inima vorbește inimii!” – „cor ad cor loquitur!” Am parafrazat acest moto de pe blazonul episcopal al sfântului John Henry Newman pentru a descrie convertirea lui Zaheu. Potrivit Evangheliei de astăzi (Lc 19, 1-10), întâlnirea șefului de vamă din Ierihon cu inima milostivă a Domnului Christos a fost decisivă. Într-adevăr, Isus „și-a ridicat ochii” când a ajuns în dreptul sicomorului în care era urcat Zaheu. Dacă l-ar fi dojenit și i-ar fi zis: „Mafiotule, coboară repede de acolo!”, cu siguranță Zaheu ar fi rămas în copac. Dar, în schimb, în ochii Domnului îndreptați spre el Zaheu a văzut iubire, înțelegere, de aceea a coborât în grabă, după cum i s-a spus.

Așadar, viața lui Zaheu s-a schimbat pentru că a simțit bătaia inimii lui Isus îndreptată asupra lui. Fără întâlnirea cu această inimă ar fi rămas un om disprețuit de concetățeni, pentru că avea multe păcate publice, printre care excela colaboraționismul cu puterea. Întâlnirea cu Isus înseamnă că omul are nevoie de altcineva pentru a se salva din abisul urii celorlalți. Faptul că orașul Ierihon este situat sub nivelul mării la 275 de metri este semnificativ în acest context. Omul căzut în hăul (Ierihonul) păcatelor poate fi salvat de privirea încurajatoare, de inima înțelegătoare a unui Dumnezeu.

Dar experiența abisului sau a vidului ce îi separă pe unii de ceilalți este comună tuturor oamenilor. Cauzele sunt multe: setea de bani, de putere, de prestigiu, dar și dependența de plăceri lumești, alcool, droguri etc. Toate acestea transformă inima omului într-un pustiu. Când se întâmplă așa ceva minimumul care se poate face este cultivarea relațiilor de prietenie. Astfel omul căzut în vidul existențial se deschide spre ceilalți și, prin ei, spre Dumnezeu. Prietenia cultivată în momente de cumpănă este o formă de ridicare a ochilor spre înălțimi. Prietenia salvează, mântuiește!

Ieșirea din abisul păcatelor nu este ușoară. Cred că două piedici zădărnicesc frecvent intențiile noastre bune.

Prima este complicitatea cu răul din noi. Nu reușim să ne despărțim de răul cuibărit în inima noastră și dăm vina pe cei din jur. Credem că suntem răi din cauza lor, nu din cauza noastră. Unii, totuși, reușesc să se elibereze de acest rău interior, strâns legat de sufletul uman, dar foarte greu.

A doua este sentimentul de vinovăție înțeles greșit. Ne pare rău că am greșit, însă nu pentru că am defectat de la imaginea pe care Dumnezeu o are despre noi. De cele mai multe ori regretăm că nu am corespuns imaginii noastre despre noi înșine sau imaginii altora despre noi înșine. Aceste lipsuri ne dor mai tare, nu faptul că ne-am îndepărtat de ceea ce vrea Dumnezeu de la noi.

Domnul Christos a venit să restaureze imaginea omului și demnitatea lui infinită. Unii au înțeles lucrul acesta și s-au convertit. De fiecare dată inima divină a convertit inima umană. Am dat două exemple, actrița Claudia Koll, convertită în anul 2000 și Tony Blair, convertit în anul 2007. Detalii în predica postată mai jos.

  • 3 noiembrie 2019
Toți sfinții modele de viață pentru schimbarea minții

Când vorbim de toți sfinții ne gândim în primul rând la sfinții mijlocitori și la sfinții făcători de minuni. Da, este adevărat, există astfel de sfinți. Dar mai există și un alt fel de sfinți despre care vorbim puțin sau chiar de loc. Este vorba despre sfinții modele de viață. Biserica Catolică a instituit o sărbătoare în care să fie comemorați toți sfinții, fie ei mijlocitori, făcători de minuni, sau modele de viață.

Din secolul al IX-lea această sărbătoare este celebrată pe 1 noiembrie. De aceea „Toți Sfinții” a mai fost numită Paștele de toamnă. Într-adevăr, sărbătoarea are legătură cu Paștele. Toți sfinții sunt tot atâtea prelungiri în timp și spațiu ale victoriei lui Christos asupra păcatului, morții, dispariției definitive.

Toți sfinții sunt modele de viață prin faptul că au avut o altă mentalitate/comportament în raport cu lumea din jur. Ei au luat în serios îndemnul Domnului Isus Christos la convertire. Acest cuvânt nu apare în Evanghelia sărbătorii (Mt 5, 1-12). El se găsește în spiritul fericirilor despre care vorbește Isus în prima sa lecție adresată ucenicilor. Aici este vorba despre schimbarea minții, adică despre convertire.

Ca să avem o idee despre stilul în care îi învăța Isus pe discipolii săi am făcut o referință la filmul „Dead Poets Society” („Societatea poeților decedați”, 1989) în care rolul principal este interpretat de Robin Williams. Asumându-și misiunea literaturii de a face viața oamenilor mai bună, profesorul de literatură (R. Williams) îi invită pe elevi să trăiască autentic, liberi, fără prejudecăți și frici. „Carpe diem, trăiți clipa, copii, faceți-vă viața extraordinară!”.

La acest fel de viață îi invită Isus pe ucenici: viață autentică, extraordinară, împlinită și fericită! Despre ea vorbește Domnul în Evanghelia de azi. Vă rog să observați un lucru: nu se face nicio referință la bunăstare, la absența necazurilor, la belșugul de pace și tihnă, sau la dorința de fericire („eudaimonia”) pe care a analizat-o Aristotel în Etica nicomahică. Nu are nimic de-a face cu fericirea promisă și efectivă într-o altă lume despre care vorbea Nietzsche când îi acuza pe creștini că sunt creduli sau naivi.

Fericirea la care îi invită Domnul Christos pe ucenici începe aici și acum. Cine își schimbă mintea și trăiește potrivit planului lui Dumnezeu acela este deja fericit. De aceea, probabil, în fericirea a IV-a se vorbește despre fericirea celor care au „foame și sete de dreptate”, căci a face dreptate în sens biblic înseamnă să readuci lumea la ordinea/rânduiala voită de Dumnezeu.

Toate felurile prin care se pune în practică această lucrare a dreptății arată că Dumnezeu are prioritate în mintea și viața unui om. Iată câteva dintre ele: a fi sărac în duh, a plânge din cauza nedreptății, a fi blând, milostiv, curat cu inima, făcător de pace. Aceștia sunt „toți sfinții” sărbătoriți astăzi: toți bărbații și femeile de toate vârstele și condițiile în mintea și viața cărora Dumnezeu a avut prioritate. Cred că fericirea se măsoară după cât loc îi facem lui Dumnezeu în viața noastră, dar și a altora. Mai multe detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 1 noiembrie 2019