Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Înalță-ți rugăciunea la Dumnezeu îndurător nu contabil!

Rugăciunea are o putere extraordinară. Unește contrariile, îl unește pe om cu Dumnezeu, pe cel păcătos cu cel sfânt, pământul cu cerul și așa mai departe. Dar pentru asta se cere îndeplinită o condiție, și anume să fie făcută bine! Există multe feluri de rugăciune, nu doar rugăciuni de laudă, de mulțumire, de cerere, particulare sau comunitare etc. Având un caracter personal, putem spune că există atâtea feluri de rugăciune câți oameni sunt. Într-adevăr, dacă analizăm cu atenție felul în care cineva se roagă, vom descoperi interiorul ființei rugătorului, mai exact caracterul acestuia.

Acest lucru l-am desprins din evanghelia duminicii de astăzi (Lc 18, 9-14) și l-am meditat împreună cu credincioșii prezenți la liturghia de la catedrala sf. Iosif din București. Astfel, am descoperit și am analizat împreună două feluri de rugăciune. Rugăciunea fariseului și rugăciunea vameșului. Ele sunt deosebite pentru că persoanele lor sunt diferite. Noi avem câte puțin din fiecare. Pe care o practicăm mai des?

Fariseul este bogat în fapte bune, atât de bogat încât în el nu mai poate intre nici milostivirea lui Dumnezeu. Este plin de sine, se mândrește cu faptele lui bune. Această revărsare egoistă a sinelui îi ocultează privirea. Nu poate să-l vadă pe Dumnezeu așa cum este, adică iubire, dar nici pe aproapele, imaginea lui Dumnezeu pe pământ. Rugăciunea lui nu ajunge la cerul iubirii milostive, ci la un fel de Dumnezeu contabil. Rugăciunea fariseului nu este invocare, ci revendicare. Are fapte bune, da, mai multe decât alții, de aceea Dumnezeu „trebuie” să-l asculte! Rugăciunea fariseului nu ține cont de un lucru fundamental, și anume că Dumnezeu este iubire, iar faptele bune ar trebui să fie un răspuns la această iubire. Rugăciunea revendicare se bazează pe iubirea exagerată de sine, ratează întâlnirea cu Dumnezeu și blochează comuniunea cu oamenii.

Rugăciunea vameșului este rugăciunea celui sărac în fapte bune. Golindu-se de sine pe dinăuntru, vameșul îi face loc lui Dumnezeu în casa ființei sale. Da, este bogat în exterior, în cele materiale, dar sărac de sine în interior. Trăiește din plin nevoia de Dumnezeu, de aceea îi adresează Domnului o rugăciune de invocare, nu de revendicare. Dumnezeul vameșului este Tată iertător, nu Judecător legalist sau contabil. Vameșul ne învață astăzi că umilința este condiția esențială pentru o rugăciune bună. Într-adevăr, după ce și-a recunoscut propria mizerie, vameșul i-a cerut Domnului: „Dumnezeului, îndură-te de mine păcătosul!” (Lc 18, 13). Rugăciunea păcătosului smerit trece dincolo de nori și ajunge la Dumnezeul milostiv. Rugăciunea fariseului îngâmfat ajunge la nori, dar nu trece dincolo, se întoarce pe pământ fără să aducă roade.

Pe scurt, din evanghelia de astăzi, a reieșit că smerenia este condiția pentru a primi darul rugăciunii care ajunge la Dumnezeu milostivire. Mai multe detalii despre acest aspect al vieții spirituale găsiți în omilia pe care o postez mai jos.

  • 27 octombrie 2019
3 Petru în 33 de ani de preoție la Buruienești

Am felicitat o dată un preot cu ocazia aniversării a 40 de ani de preoție. Mi-a răspuns cu o față ca floarea soarelui: „Domnul mi i-a dat, și o să-mi mai dea! Domnul să fie lăudat!” Cam la fel le-am răspuns și eu celor care m-au felicitat cu ocazia „jubileului” de 33 de ani întru preoție. Am făcut sărbătoare în satul natal împreună cu familia și credincioșii din credința cărora m-am născut de două ori. Prima dată la viața naturală, iar a doua oară la viața supranaturală. Tot din credința lor am primit și darul preoției. Le mulțumesc și pe această cale din toată inima.

Am numit această aniversare specială „jubileu”, deși nu prea se folosește termenul pentru a indica sărbătorirea a 33 de ani de preoție. Mi s-a părut totuși semnificativă cifra 33. Este, nu-i așa? Mai întâi m-am gândit la vârsta pe care a împlinit-o Domnul Isus Christos, Marele Preot atunci când a fost răstignit pe Calvar. Apoi m-am dus cu gândul la faptul că, după ce a murit, a înviat a trei zi după Scripturi (cf. 1 Cor 15, 4). În fine, m-am gândit la cei 3 Petru care au jucat un rol important în viața mea. Primul a fost Petru Lucaci, preotul care m-a botezat. Al doilea a fost Petru Ciocan, părintele care m-a trimis la Seminar. Al treilea a fost Petru Gherghel, rectorul care m-a primit în Seminar, actualul episcop emerit de Iași.

Acești 3 Petru m-au ajutat să spun Da chemării de a-l mărturisi pe Isus Christos asemenea lui Petru. El i-a spus lui Isus la Cezareea lui Filip că este „Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16, 16). Lucrul acesta am încercat să-l spun și eu și să-l mărturisesc timp de 33 de ani de preoție. Când am reușit mai bine, evident, am fost ajutat de o mulțime de prieteni din cer sau de pe pământ. Și în vremea comunismului, și după schimbarea regimului politic în România.

Am constatat, uneori cu nerăbdare și îndrăzneală, că există două mărturii despre Christos. Una care vine de la cei care îl văd de departe, în felul lor, în felul lumii. Alta care provine de la cei care îl văd de aproape, în felul ucenicilor, în felul celor care îl iubesc. Rugați-vă pentru mine să-l văd pe Christos cât mai în felul ucenicilor! Mulțumesc mult părintelui Adrian, fratele meu, care a realizat filmul pe care îl postez mai jos.

  • 22 octombrie 2019
Recunoștința floare rară chiar și la creștini

Recunoștința este o altă față a credinței. Am vorbit duminica trecută despre încrederea ca mod de a înțelege credința. Din păcate și încrederea, și recunoștința sunt virtuți rare în lumea în care trăim. Să ne mai mirăm că și credința în Dumnezeu, în Isus Christos, în viața de dincolo suferă? Sau că nu este considerată un lucru serios, care contează cu adevărat? Am auzit mulți părinți care se plâng de copilul (copiii) lor că sunt nerecunoscători. Se lamentează că nu-i sună, nu-i vizitează, nu-i ajută, deși au nevoie să le audă glasul, să le vadă chipul.

Trecând într-un alt registru, cum ar fi școala, învățătorii și profesorii se plâng și ei că recunoștința a dispărut din comportamentul copiilor și al familiilor din care provin. Pe cale de consecință sunt repede dați uitării, fiind considerați un fel de jucării stricate. Durerea le crește când aud de la unii dintre studenți și părinți că serviciul oferit de profesori este plătit. Prin urmare buisness is buisness. Fără sentimente. Doar calcule. Din păcate am transformat parțial și Biserica, și școala, și familia, într-o instituție publică de prestări servicii. Neîndoielnic lucrul acesta se întâmplă și din cauza comportamentului preoților, al profesorilor sau al părinților. Dar la neglijența lor aș vrea să adaug și spiritul societății în care trăim.

Societatea de consum centrată pe consum, competiție și eficiență nu vrea să lucreze cu valori precum recunoștința. Decât doar din interes, adică pentru a mări eficiența. Într-adevăr, unii dintre susținătorii societății neocapitaliste se simt deranjați de lucrurile, dar și de persoanele, care nu sunt de utilitate publică. În societatea contemporană recunoștința nu aduce profit. De exemplu, la ce mai este bună literatura, filosofia, teologia? Sau, pe scurt, la ce servesc științele umaniste? Dacă nu produc nimic, trebuie scoase din planul de învățământ, sau redus numărul de ore, de profesori.

Într-un mod asemănător sunt tratați copiii și bătrânii, sunt un fel de persoane care deranjează. De aceea scade numărul copiilor, pentru că, printre altele, trăim într-o lume egoistă. Fiind victime ale aceluiași spirit individualist, bătrânii ajung să trăiască marginalizați, izolați în case speciale sau abandonați. Parcă sunt un fel de cutii goale care nu mai au loc în casă. Trist. Foarte trist.

În Evanghelia de azi (Lc 17, 11-19) Domnul Christos se întreabă cum se face că din cei zece leproși vindecați doar unul a manifestat recunoștință? Iar acela era străin. Întrebarea conține cumva și răspunsul. Se întâmpla în vremea lui Isus, dar se întâmplă și azi, ca oamenii să devină foarte atașați de reguli, de rituri, de tradiții, de obiceiurile și de locurile comune. Din cauza lenei, oboselii, obișnuinței, îmbătrânirii, comodităților de tot felul. Dar ajungă să fie atât de atașați încât pierd din vedere spiritul acestora. Un străin îi poate trezi la realitate. Sau educația centrată pe prioritatea realității în raport cu ideea. Acest tip de educație a fost propusă de sfântul Ioan Henric Newman, canonizat astăzi de Papa Francisc. De aceea străinul și omul educat au curajul de a manifesta recunoștința.

NB. În predica înregistrată am făcut referință la un principiu educațional formulat de John Henry Newman în lucrarea lui „The Idea of a University” (Ideea de universitate din 1852). Astfel, în educație trebuie să trecem de la noțiuni și termeni la realitate. Acest lucru e valabil și în lumea credinței. Ea nu trebuie să rămână noțională, ci trebuie să devină realitate trăită. Vă rog să mă iertați pentru că în omilia de azi am făcut trimitere greșită vorbind despre un document al Papei Francisc. Era vorba despre prioritatea realului în raport cu ideea, dar despre asta Papa vorbește nu în Amoris laetitia (Bucuria iubirii din 2016), ci în exhortația apostolică Evangelii gaudium (Bucuria Evangheliei din 2013)), nr. 231. Mai multe detalii cu privire la recunoștință, dar și câteva exemplificări, în predica postată mai jos.

  • 13 octombrie 2019
De ce să recităm sfântul Rozariu des sau chiar zilnic?

Am fost invitat recent să țin predica la hramul parohiei catolice din Popești-Leordeni. Este vorba de 7 octombrie 2019, când Biserica Catolică celebrează memoria liturgică a „Sfintei Fecioara Maria, Regina Sfântului Rozariu”. În mesajul adresat m-am axat pe necesitatea/urgența de a recita sfântul Rozariu cât mai des posibil. Adică, acasă sau la biserică, când așteptăm autobuzul sau tramvaiul, când călătorim cu trenul sau avionul, când așteptăm pe cineva, când suntem triști, veseli, în așteptare sau plini de speranță etc. Dar am adăugat o întrebare: de ce trebuie să-l recităm des?

Căutând un răspuns m-am folosit de un text interesant semnat de Fericitul Anton Durcovici, episcop romano-catolic mort în închisoarea de la Sighet în 10 decembrie 1951. În timpul detenției sale a fost constrâns prin forță să dea mai multe declarații. În cea din 26 aprilie 1950 scria aceste cuvinte cu miros de testament.

„La Fundu-Răcăciuni, județul Bacău, am predicat despre rugăciunea Rozariului. Am arătat frumusețea și puterea acestei rugăciuni din conținutul ei, din ajutoarele dobândite prin ea în nenumărate rânduri, ca de exemplu convertirea ereticilor albigenzi în secolul al XIII-lea, scăparea creștinătății de pericolul Turcilor de la Lepanto 1571, și din îndemnurile Sfintei Fecioare însăși în vremurile mai noi la Lourdes 1858 și Fatima 1917. Am îndemnat pe ascultători să rostească cu evlavie cât mai des această rugăciune, fie prin biserică fie acasă”.

Textul de mai sus se găsește la pagina 74 în cartea pe care am avut onoarea să o editez cu opt ani în urmă: Anton Durcovici, Nu sunt de acord. Declarații din arestul Securității București (1950), Editura Sapientia, Iași 2011. Tot în această carte, Fericitul A. Durcovici scria că „La Tuta, județul Bacău, am recomandat credincioșilor rugăciunea sfântului Rozariu, acasă și la biserică, lăudând obiceiul lor de a-l recita des” (p. 77).

În predica rostită la Popești-Leordeni am dezvoltat motivațiile Fericitului A. Durcovici. Astfel, am spus că rugăciunea Rozariului este o rugăciune simplă, frumoasă, puternică, eficace datorită (1) conținutului, (2) roadelor pe care le produce și trebuie rostită des pentru că așa ne (3) îndeamnă Sfânta Fecioară în aparițiile ei de la Lourdes și Fatima. Referitor la conținut, Rozariul este o rugăciunea trinitară și cristologică. Cât privește roadele, cel mai important este darul păcii interioare, care debordează în familie și în societate. Rozariul este o energie de pace pentru familii și lume. Iar din aparițiile recente ale Maicii Domnului am reținut îndemnul ei de a recita zilnic sau cât mai des această rugăciune.

Am adăugat în final câteva observații personale. Am obiceiul să port un Rozariu în buzunarele de la haine. Lucrul acesta mă ajută atât să mă rog des Rozariul, cât și să-mi identific rapid haina când particip la vreo conferință. Recent s-a întâmplat asta. Am participat la un colocviu internațional. Era multă lume acolo. La ieșire mi-am recuperat haina, dar înainte de asta am verificat dacă este un Rozariu în buzunar. Era. L-am scos. Doamna care era lângă mine, cred că de confesiune ortodoxă, l-a văzut și mi-a zis: „Vai! Ce frumos!!! Sunteți catolic?” „Da”, i-am răspuns. „Nu mi-l dați mie?” „Da, vi-l dau cu dragă inimă”. Nu știu ce va fi făcut cu el. Poate l-a pus la gât. Dar ce m-a impresionat este altceva. Rozariul a fost interpretat de doamna în discuție ca semn distinctiv pentru catolici. Oare așa este și pentru noi?

Și încă ceva. După sfânta liturghie parohul ne-a invitat la cină. Am stat cam vreo oră la parohie. Când am terminat, circa 21.30, am plecat împreună cu alți colegi cu mașina. Ajungând în dreptul monumentului Fericitului Anton Durcovici, am văzut cum la acea oră târzie mai mulți tineri adunați în cerc se rugau sfântul Rozariu. Într-un anumit fel predica a avut efect, pentru că spre finalul ei m-am întrebat care ar fi moștenirea lăsată nouă și celor din Popești Leordeni de Fericitul A. Durcovici. Convingerea mea este că această moștenire, cel puțin pentru credincioșii din Popești, este sfântul Rozariu. Detalii în predica postată mai jos.

  • 8 octombrie 2019
Încredere în oameni și credința în Dumnezeu

Credința în Dumnezeu este în primul rând încredere. În al doilea rând, dar nu fără primul, înseamnă acceptarea liberă a unor adevăruri de credință. Printre acestea sunt existența lui Dumnezeu, misterul întrupării sau misterul sfintei Treimi și altele. Deci, înainte de orice, credința în Dumnezeu este relație de încredere și, ca atare, presupune practica raportării încrezătoare la lume. Evident că sunt și excepții, dar nu stau în picioare. Astfel, unii susțin că nu se încred în oameni, în mod fundamental, dar cred (se încred) în Dumnezeu. Nu știu cum vine asta; mie mi se pare ceva anapoda.

În Evanghelia duminicii (Lc 17, 5-10) ucenicii i-au cerut lui Isus „mai multă credință”. Răspunsul lui este foarte tăios: „dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar”. Cu alte cuvinte discipolii se raportau la Domnul exact ca farizeii și cărturarii, care nu aveau încredere (credința) în El. Sau ca personajele din parabolele pe care le-am ascultat în duminicile anterioare: fiul risipitor, fratele mai mare, administratorul necinstit, bogatul fără nume. Toți aceștia au avut lipsuri în privința relației cu lumea. Vedeau lumea de sus. Voiau să-și impună punctele lor de vedere, gusturile și interesele lor individuale.

Pornind de aici am sugerat în omilia de astăzi trei direcții de purificare a credinței/încrederii în Dumnezeu. Prima constă în refacerea încrederii în lume. Așa cum a manifestat-o Isus, care a crezut în convertirea tuturor păcătoșilor. A doua se referă la felul în care înțelegem credința ca dar. Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră prin persoane, evenimente, întâmplări. Știm să citim semnele prezenței Lui? Credința este un dar într-un sens indirect, nu explicit. Dumnezeu ni se dăruiește prin oamenii din jurul nostru. A treia invită la considerarea religiosului sau a sacrului în perspectiva gratuității.

Credința în Dumnezeu, sau iubirea lui Dumnezeu, care este cealaltă față a credinței, ar trebui trăită nu de dragul vreunei recompense, ci de dragul Lui. Printre alte bucuria sau viziunea optimistă despre viață este recompensa credinței. Dar recompensa este ca un fel de bonus care se adaugă încrederii sau iubirii lui Dumnezeu. Detalii în articolul postat mai jos.

  • 6 octombrie 2019