Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Iad și frică de săraci în parabola bogatului petrecăreț

Vorbind astăzi despre „Bogatul petrecăreț și Lazăr cel sărac” (cf. Lc 16, 19-31), m-am oprit asupra credinței în existența iadului. Parcă îi văd pe unii cum reacționează la această postare. O, chiar despre iad? Altă temă n-ați mai găsit? Vreți să speriați lumea, copiii? Cum de v-ați gândit la așa ceva? Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? Ați devenit conservator, fundamentalist? Înainte să răspund la aceste întrebări precizez că părerile și convingerile oamenilor despre „iad” sunt împărțite. Respect părerile, convingerile și cultura semenilor mei.

Dar când îmi vine rândul să vorbesc despre iad, mă refer și la acea „prăpastie mare” (cf. Lc 16, 26) care îi desparte pe cei săraci de cei bogați. Cei săraci, dar nu toți, cred în iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Cei bogați, dar nu toți, nu cred nici în iubirea aproapelui, nici în iubirea lui Dumnezeu.

Într-adevăr, am ales un subiect greu. Mulți dintre contemporanii noștri nu suportă predicile despre iad, deși afirmă deseori că sunt sau trăiesc deja (ca) în iad. Când resping această idee, refuză imaginile mitologice folosite în predici sau în literatură pentru a descrie infernul. Sau, nu sunt credincioși și resping în bloc toate adevărurile religioase, inclusiv cel despre existența iadului. Când o acceptă, se referă la iad ca absența iubirii în relațiile interpersonale, sau ca neputința de a iubi (G. Bernanos), ori ca durere de a nu putea iubi (F.M. Dostoievski).

Acest sens al iadului l-am găsit în parabola „Bogatul petrecăreț și Lazăr cel sărac”. Dintre cele 40 de parabole rostite de Isus și înregistrate de evangheliști aceasta este singura în care apare un nume. Dar folosirea numelui „Lazăr” în parabola de astăzi mă face să cred că există o legătură cu Lazăr pe care Domnul îl iubea și l-a înviat (cf. In 11). Astfel, Lazăr din parabolă este un fel de prieten al Domnului care se va bucura de înviere în ziua de apoi. Adică săracul, prieten al lui Isus, nu va ajunge în iad. Am comentat în predică faptul că există multiple forme de sărăcie.

Până la învierea universală și personală rămâne să răspundem la o întrebare fundamentală. Cum se face că unii dintre noi ajung în iad sau în acea „prăpastie mare”? Sau, cum se face că unii dintre noi ajung să nu mai poată iubi pe alții? Pornind de la detaliile din parabolă, am subliniat trei direcții de posibile răspunsuri.

Prima pornește de la detaliul hainelor luxoase și al mâncărurilor fine ca expresie a grijii exagerate față de modul în care cineva vrea să apară în public. Omul încărcat cu aceste griji este preocupat mai mult de ceea ce are ca mască, ca rol pe care îl joacă, sau ca funcție, nu de ceea ce este.

A doua este legată de faptul că bogatul are o anumită intimitate cu Abraham, cu practicile religioase. Totuși, deși în timpul vieții a respectat riturile, tradițiile religioase, bogatul a ajuns în iad. Asta înseamnă că nu a reușit să transforme credința în alegeri existențiale.

A treia a subliniat faptul că săracul se numește Lazăr, iar bogatul nu are nume. Asta înseamnă că răspunsurile la problema sărăciei sunt nominale, individuale, personale, dar susținute în mod structural sau comunitar.

Mai multe detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 29 septembrie 2019
Care este sensul vieții? Nu să ai bani, ci prieteni!

La ce este bună averea, sau puterea, ori talentul, sau faima, dacă nu ai prieteni? La nimic. Am comentat astăzi parabola despre administratorul necinstit (Lc 16, 1-16) și am ajuns la această concluzie. Viața are sens dacă ai prieteni, nu bani. În momentele de încercare, și nu numai, ajungem să ne întrebăm: care este sensul vieții? De ce trăiesc? Atunci suntem în locul administratorului necinstit. Ne dăm seama că am primit viața și nu știm ce să facem cu ea. Sau că am folosit-o necinstit. Sau că am încercat să ne facem prieteni? Poate că da, poate că nu, încă.

Parabola administratorului necinstit este legată de parabola tatălui milostiv (Lc 15). Într-un anumit fel Domnul Christos continuă parabola de duminica trecută fiindcă ne spune că sensul vieții nu este în averea revendicată. Această atitudine a fost adoptată de fiul risipitor. De asemenea, sensul vieții nu este în averea supravegheată cu ochi vigilent de fiul mai mare. Sensul vieții este în atitudinea tatălui milostiv care se împarte pe sine (substanța) fiilor săi. Nu am citit nicăieri că tatăl milostiv le-a povestit fiilor săi parabola administratorului necinstit. Dar prea se leagă între ele. De aceea, cred că le-a povestit-o.

Ce ne învață administratorul necinstit? Mai întâi să ne călăuzim în viață după principiul realității. Sunt lucruri pe care știm și putem să le facem, iar pe altele nu. Administratorul spunea: „să sap, nu pot; să cerșesc, mi-e rușine” (Lc 16, 3). Să faci ceea ce nu știi sau ceea ce nu poți este un semn clar că ai pierdut sensul vieții. Devii pericol public. Totuși, când ajungi în asemenea situații, precum cea a administratorului necinstit, soluția este la îndemâna ta. Trebuie să devii creativ, să ai imaginație și să găsești drumuri de ieșire.

Mesajul parabolei se adresează și celor bogați, și celor săraci. Esențialul este acesta: cu ajutorul averii (inclusiv ființa proprie, care este un dar primit) să ne facem prieteni. Să devenim asemenea Tatălui ceresc, care a iubit atât de mult lumea, încât ni l-a dat pe Fiul său (In 3, 16). Sau, să devenim asemenea, tatălui milostiv din parabola fiului risipitor (Lc 15), care s-a împărțit pe sine (substanța sa) fiilor săi. Sensul vieții constă în mărirea familiei de prieteni cu ajutorul bunurilor moștenite sau câștigate prin muncă cinstită. Am dat mai multe exemple în omilia de azi. Unul dintre ele se referă la actorul Paul Newman, care și-a făcut foarte mulți prieteni cu ajutorul averii sale. Vă recomand să-l vedeți în filmul „Culoarea banilor” (1986, regizor Martin Scorsese). Detalii găsiți mai jos.

  • 22 septembrie 2019
Renunță la idolatria eului și vei deveni ceea ce ești

Despre idolatria eului a fost vorba în Evanghelia de astăzi, care a fost luată din sfântul Luca, capitolul 15. Experții în studii biblice afirmă că acest capitol este Evanghelia Evangheliilor. Aici se găsește esența mesajului pentru care Domnul Christos s-a născut, a pătimit, a murit și a înviat. Capitolul conține trei parabole, numite de specialiștii în Sfânta Scriptură „parabolele milostivirii”. În prima se vorbește despre oaia rătăcită, în a doua despre moneda pierdută, iar în a treia despre fiul pierdut. Ca în orice povestire orientală există și un sfârșit fericit. Oaia rătăcită este găsită, moneda pierdută este recuperată, iar fiul rătăcitor se întoarce acasă. De fiecare dată se face sărbătoare.

Avem aici o imagine a iubirii lui Dumnezeu Tatăl care se bucură ori de câte ori unul dintre fii sau fiicele sale rătăcite se întoarce la El. Această iubire este necondiționată, permanentă, gratuită, orice ar face fiul rătăcitor. Sau, orice s-ar întâmpla cu fiul care este prins în capcana „idolatria eului”, adică se înstrăinează de casă, de reguli, de morală, de credință etc. Această iubire divină se mai numește milostivire. Dumnezeu este milostiv și, de aceea, numai El poate fi cauza întoarcerii la demnitate de oameni sau de fii.

Am arătat în omilia de astăzi că unul dintre termenii care unește cele trei parabole este cuvântul „rătăcit”. Acest cuprinde și sensul de pierdut, înstrăinat, îndepărtat. În viață ni se întâmplă și nouă să fim rătăciți sau îndepărtați de casa Tatălui. Idolatria eului generează drumuri întortocheate și ne îndepărtează de drumul care duce la El. Așteptăm să fim strigați pe nume. Sau stăm cuminți într-o colț al casei cu speranța că vom fi găsiți și recuperați de Domnul nostru. De asemenea, se poate întâmpla ca să ratăm sensul unei relații și să ne pierdem pe noi înșine. Adică nu înțelegem sau nu voim să ne asumăm responsabilitățile specifice (de tată, de mamă, de copil etc.). Dorim să fim iubiți, dar nu vrem să ne angajăm la nimic. Iubire fără responsabilitate! Aceasta pare să fie deviza omului contemporan. Cum să ieșim din această capcană numită „idolatria eului”? Am arătat că există trei poli de referință identitară în cele trei parabole ale milostivirii din Lc 15: păstorul (femeia, tatăl), staulul (casa) și oaia rătăcită (moneda, fiul). Pe rând sau simultan putem să ne găsim în toate aceste trei ipostaze. Ce implică ele pentru noi? Drumuri de reconciliere (cu tatăl, cu frații, cu noi înșine). Detalii în predica postată mai jos.

  • 15 septembrie 2019
Crucea lui Christos trebuie luată în serios

De ce trebuie luată în serios Crucea lui Christos? Mai întâi pentru că este semnul iubirii lui Christos față de noi. Pentru asta trebuie să fii credincios, negreșit! Apoi, pentru că ne aduce aminte de slăbiciunile, fragilitatea, căderile, de păcatele noastre. Foarte bine! Știm toate acestea. Dar oare ne amintim de ele atunci când ne însemnăm cu Sfânta Cruce? Sau atunci când privim o cruce oarecare? Fie că este operă de artă sau lucrare obișnuită a unui meșteșugar motivat financiar?

De cele mai multe ori mă tem că nu. Pentru că semnul sfintei cruci îl facem în grabă, fără inimă, fără minte. Sau pentru că repetăm direcțiile Crucii pe trupul nostru în mod mecanic. Sau în viteză. Sau oricum altfel, dar cu gândul la noi, nu la iubirea răstignită a lui Christos. Suntem loviți din toate părțile de superficialitate, formalism, frivolitate. Mulți dintre noi cad victime ale dezinteresului față de lucrurile care contează. După asta, evident, că nu se mai știe semnificația simbolurilor prin care ne identificăm. Sau ne-am identificat cândva. De această degradare a sensurilor nu scapă nici relația noastră cu Christos și Crucea pe care El a fost răstignit. Ce-i de făcut?

Să ne aducem aminte! Să ne amintim ce anume ne definește pe noi în calitate de creștini! Am prezentat câteva motivații ale sărbătorii de astăzi și am subliniat preocuparea de a păstra legătura cu Evenimentul fondator al modului de a fi creștin. Neîndoielnic, sărbătoarea are mai multe motivații. Dar, acordând atenție amintirii, am spus că celebrarea sărbătorii se pot face în diferite feluri. Unul poate privi și purta crucea, la propriu. Altul se poate însemna în mod conștient cu sfânta cruce. Poate nu i se întâmplă rar! Astăzi ar fi ziua cea mai nimerită. Altul meditează asupra semnificației Crucii sau se roagă rugăciunea Calea Crucii. Aceste gesturi și altele asemenea sunt recomandate pentru a nu pierde legătura cu iubirea milostivă arătată de Christos pe cruce.

Înălțarea Sfintei Cruci este o sărbătoare frumoasă, importantă, semn al recunoștinței creștine față de Christos răstignit. Dar, ea conține o întrebare cu privire la felul în care considerăm noi rolul Crucii în viața noastră. Avem o atitudine legalistă, formalistă, una superficială sau una sănătoasă?

Pentru a-i încuraja pe credincioși la o examinare a conștiinței în această privință i-am invitat să vadă filmul „Calea Crucii” al lui Dietrich Brüggemann. Titlul în engleză: „Stations of the Cross” din 2014. Este vorba despre o fată, Maria, care își cultivă o idee nesănătoasă despre Dumnezeu. Mama și parohul o influențează sau chiar o constrâng să adopte o imagine legalistă despre Dumnezeu.

Filmul conține 14 secvențe, tot atâtea câte sunt stațiunile Căii Sfintei Cruci. Fiecare secvență dezvoltă o temă și ridică întrebări. Iată câteva dintre ele: cum să ieși din starea de păcat și de vinovăție? Care este legătura dintre boală și vindecarea divină? Ce înseamnă să-ți iei crucea și să-l urmezi pe Christos? Ce înseamnă să iei Crucea în serios? Mai multe detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 14 septembrie 2019
Christofori în lumea de azi Hram Bărăția1-5

Cum să devenim Christofori în lumea de azi? Mi-am pus această întrebare în timpul zilelor de pregătire pentru hramul parohiei Bărăția din București. Hramul este sărbătoarea „Nașterea Sfintei Fecioare Maria”. Am dat mai multe răspunsuri. Întrebarea este serioasă și grea, nu-i așa? Mulți nu și-o pun tocmai pentru că miroase a angajare existențială. Te invită să schimbi ceva în viața ta. Pregătirea pentru hram a durat trei zile. În fiecare zi am propus câte un răspuns căutând să argumentez că imitând calitățile spirituale ale Fecioarei Maria putem deveni și noi Christofori.

În prima zi am vorbit despre răbdarea de a-l asculta pe celălalt. Aceasta este o condiție de posibilitate pentru a putea asculta Cuvântul. Cum stăm cu răbdarea, cu disponibilitatea de a-l asculta pe aproapele nostru? A doua zi am subliniat urgența ca sufletul nostru să devină matern, roditor de viață, asemenea Mariei. Astăzi creștinismul nu este atractiv, printre alte, și pentru că sufletele creștinilor sunt sterpe. Nu rodesc nimic. A treia zi am consacrat-o meditației despre puterea duioșiei din viața Maicii Domnului. Cine își asumă această calitate umană și spirituală devine Christofor în stilul Mariei, Mama lui Isus.

În ziua de hram am ținut prima omilie la comunitatea maghiară, dar în limba română. La sfârșit i-am salutat în ungurește. Toți creștinii maghiari au răspuns arborând o față de floarea soarelui. Îmi pare rău că nu știu limba maghiară. Lumea a urmărit cu atenție cele două idei majore din predică. Devenim Christofori dacă, cinstind-o pe Maria, Mama noastră spirituală, imităm calitățile ei materne. Printre acestea am subliniat rolul iertării, răbdării, umilinței, disponibilității fără rest pentru promovarea vieții fiilor. De asemenea, am arătat că, dacă suntem imitatori spirituali ai Mariei, atunci facem parte din poporul care crede în Fiul ei Isus Christos. Conștiința apartenenței la un popor și trăirea frățietății creștine sunt pietre prețioase pe care putem construi viitorul Bisericii catolice în România. Așa ne-a asigurat recent Papa Francisc în timpul vizitei sale în țara noastră.

A doua omilie din ziua hramului a fost rostită la liturghia mare, cum mai este numită liturghia comunității. M-am oprit la faptul că devenim Christofori în măsura în care cinstind-o pe Maria, mama lui Isus, trăim virtutea iertării. Această virtute practicată de mamele noastre a fost condiția creșterii și maturizării fiecăruia dintre noi. Se pare că fără iertare nimeni nu poate să crească și să se împlinească. Apoi am subliniat utilitatea cinstirii Mamei cerești cu ocazia zilei ei de naștere. Sărbătoarea Nașterii Sfintei Fecioare ne ajută să redescoperim calitatea noastră de fii, de frați și de surori într-o lume divizată și fragmentată. Ne vindecă de starea de orfani existențiali sau spirituali. Ne trimite la rădăcinile identității noastre ca popor. Redescoperim rolul memoriei. Această sărbătoare are o invitație indirectă pentru fiecare de a susține cultura întâlnirii în familie, în sat, în oraș, în parohie etc.

În finalul predicii am spus că, de obicei, când mergem acasă de ziua mamei, îi ducem o floare. Astăzi am venit cu vreo floare la biserică? Dacă nu, atunci să-i oferim o floare spirituală, o rugăciune sau un cântec, și să o luăm acasă cu noi. Să ne aducă aminte că astăzi a fost ziua mamei noastre spirituale! Pe scurt, devenim Christofori în măsura în care reușim să fim purtători de viață, binecuvântare, flori spirituale. Detalii în predicile (5) postate mai jos.

Predica 1 Hram Bărăția 2019
Predica 2 Hram Bărăția 2019
Predica 3 Hram Bărăția 2019
Predica 4 Hram Bărăția 2019
Predica 5 Hram Bărăția 2019

  • 8 septembrie 2019