Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Creștinul poartă deschisă nu zid al împărăției

Am stat săptămâna trecută câteva zile într-o Casă de Exerciții spirituale la München, în Germania. Când am ajuns în fața Casei am văzut o poartă mare și înaltă și, în dreapta, una mai mică. Pe poarta mare intrau mașinile, iar pe cea mică oamenii pe jos. Cine intra pe poarta mică trebuia să-și plece capul puțin. Doar cei mici sau de statură mai mică nu se aplecau. Mi-am zis: iată, avem aici o invitație subtilă! Cine vine la exerciții spirituale trebuie să-și plece capul, adică să se umilească.

În Evanghelia de astăzi 25 august 2019 a fost vorba despre poartă, în special, despre poarta îngustă a împărăției. Poarta este un loc de trecere, se intră și se iese dintr-o casă, dintr-un spațiu circumscris. Poarta că să fie poartă ar trebuie să fie mereu deschisă sau întredeschisă. Când este închisă poarta devine zid. Își schimbă menirea, funcția, rolul și, de aceea, poarta închisă deranjează. Imaginați-vă că sunteți în vizită într-un oraș străin și vreți să intrați într-o biserică. Dacă ușa de la intrare este închisă, vă veți simți frustrați. Garantat!

Simbolul porții ca loc de trecere în împărăția lui Dumnezeu este frecvent în Sfânta Scriptură. În Mt 7, 13 suntem îndemnați să intrăm pe „poarta cea îngustă”. Același lucru ni se spune la Lc 13,24, adică să ne străduim să intrăm pe „poarta cea strâmtă”. În In 10,7 Domnul spune: „Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit”. Lucrul acesta ar fi trebuit să-l înțeleagă și ascultătorii lui Isus din Evanghelia de azi. Și încă ceva, și anume că împărăția lui se construiește pe fapte de dreptate care izvorăsc din iubire. Din iubirea de Dumnezeu și de aproapele.

Domnul este poarta cea îngustă, dar mereu deschisă, pentru că este iubire necondiționată, milostivire. Creștinii sunt chemați să devină poartă a împărăției prin trăirea iubirii milostive. Astfel inaugurează împărăția lui Dumnezeu aici pe pământ, nu după moarte. Din păcate deschiderea împărăției este întârziată sau blocată de unii dintre noi. Devin zid sau se umflă cu ei înșiși și nu mai încap pe poarta îngustă a iubirii. Poate din cauza funcțiilor, a banilor, a puterii, a plăcerilor etc. Nu știu. Alte aplicații ale simbolismului porții cu referire la viața de familie le puteți auzi în predica postată mai jos.

Intrarea la Casa de Exerciții spirituale a diecezei de Muenchen și Freising din Germania

  • 25 august 2019
Maria învățătoare în sărbătoarea Ridicării la Cer

Potrivit Evangheliei Maria este învățătoare în planul mântuirii. Maria învață prin gesturi, cuvinte, participări la evenimente semnificative din viața lui Isus și a Bisericii. Maria învață chiar și atunci când tace. Lucrul acesta s-a întâmplat și la înălțarea sa cu trupul și sufletul la cer.

În predica pe care am ținut-o la Mangalia pe 15 august 2019 am dezvoltat trei învățături mariane. Prima este legată de constituția apostolică a Papei Pius al XII-lea „Munificentissimus Deus” din 1 noiembrie 1950, prin care se definește dogmă de credință Adormirea Maicii Domnului. A doua, de istoricul sărbătorii, care a început cu „Ziua Mariei”, adică „Ziua Trecerii din această lume la Tatăl”. Această zi mariană se celebra la Ierusalim deja în sec. al V-lea. A treia, de numele „Maria”, care în limba evreiască (Miryam sau Maryam) înseamnă belșug de haruri.

Din constituția apostolică a Papei Pius al XII-lea am desprins câteva propoziții care vorbesc despre unitatea dintre trup și suflet. Iată-le: „Neprihănita Maică a lui Dumnezeu, Pururea Fecioară Maria, la sfârșitul călătoriei sale pământești, a fost ridicată cu trupul și sufletul în slava cerească”. În aceste afirmații Maria învățătoare ne învață că ea este ridicată la cer nu doar cu trupul, nu doar cu sufletul, ci cu toată ființa sa. Pe cale de consecință Maria ne aduce aminte că și noi suntem trup însuflețit sau suflet întrupat și, ca atare, ne vom mântui. Pentru asta trebuie să-l preamărim pe Dumnezeu în trupurile noastre, să însuflețim trupul nostru prin contemplație, meditație, rugăciune. Așa cum a făcut Maria și a meritat ridicarea la cer.

Citind istoria sărbătorii de la 15 august constatăm că „Adormirea Maicii Domnului” are mai multe denumiri. Catolicii îi spun „Ridicarea cu trupul și sufletul la cer” sau, în loc de ridicare, Înălțare, Urcare, Trecere sau Adormire. Ortodocșii îi spun doar „Adormirea Maicii Domnului”. Unele comunități anglicane și luterane mărturisesc și trăiesc acest adevăr de credință despre Maria, folosind denumiri similare. Maria învățătoare, Mama lui Isus și Maica Bisericii este model de credință și de iubire pentru toți ucenicii lui Isus.

Ținând cont de faptul că suntem încă pe drumul credinței, am apelat la tradiția despre „brâul Maicii Domnului”. Acest brâu a rămas dovadă palpabilă că Maria a fost înălțată la cer pentru apostolul Toma care a lipsit de la evenimentul despărțirii apostolilor de Mama lui Isus. Oare poate să fie dovadă și astăzi pentru cei ce au dubii în această privință? Depinde de mai mulți factori. De buna lor dispoziție în a căuta adevărul credinței, de credibilitatea credinței și de evlavia fiilor Mariei etc. Pe scurt, pentru cei care cred și caută să creadă mai mult, Maria stă ca semn indicator arătând calea care duce către cer, adică pe Isus Christos, Domnul.

În sfârșit, vorbind despre etimologia numelui Mariei, am insistat pe analogia dintre Maria și marea harurilor. Din această Mare/Marie se ridică norii de binecuvântare pentru toți oamenii. De asemenea, am vorbit și despre Maria, Steaua Mării, despre culoarea albastră pe care ar trebui să o avem pe hainele noastre cu ocazia sărbătorilor mariane. Maria învățătoare, Steaua Mării are rolul de a ne conduce la Isus Christos, la cer sau la portul mântuirii. Mai multe detalii în predica postată mai jos. Felicitări tuturor Mariilor, Marianelor, Marinilor și Marianilor care și-au sărbătorit onomastica în această mare sărbătoare creștină.

  • 16 august 2019
Conștiința failibilității susține credința

În zilele noastre credința ucenicilor ca dar al lui Dumnezeu se diluează. Pe alocuri putem vorbi de pierderea sau dispariția ei. Oare de ce? Printre altele, pentru că obiectul credinței nu mai este relația personală cu Domnul, întâlnirea cu El și așteptarea venirii Lui în viața de zi cu zi. În această situație alunecă mulți dintre cei ce au fost botezați. Motivațiile reducerii credinței la altceva decât ceea ce este obiectul ei specific sunt numeroase.

Mai întâi credința în Domnul nu este înțeleasă și asumată ca formă de iubire. Credința este moștenită de la părinți și de la nași, dar nu este trăită cu entuziasm. Este percepută, uneori, de generațiile tinere drept ceva plictisitor, repetitiv, fără nici un fel de rezultat imediat în viața cotidiană. De aceea, tinerii lasă deoparte credința, o abandonează, iar părinții, chiar și unii preoți, nu găsesc argumentele, timpul și locul potrivit pentru a-i convinge să revină la credință.

În al doilea rând credința nu este înțeleasă ca exercițiu al fidelității față de adevărul lui Dumnezeu, care este iubire. În acest sens evanghelia duminicii din 11 august 2019 vorbește despre servitori. Să precizăm aici că, astăzi, în societățile democratice, cuvântul „servitor” nu se bucură de mare popularitate. Totuși, discipolii lui Isus sunt servitori, pentru că sunt chemați să-L slujească pe Dumnezeu Iubire în lume. În cazul lor slujirea strălucește prin fidelitate, așteptare vigilentă. Neîndoielnic, fidelitatea ucenicilor – servitori este amenințată de multe pericole. Am vorbit în predică despre două pericole mai mari.

Primul este atașarea lipsită de imaginație față de tradiție. Repetarea unor gesturi religioase din trecut neglijând complet spiritul lor. Reluarea unor formule de adresare lui Dumnezeu care țin de o lume apusă. Insistența pe anumite practici spirituale care au fost propuse în circumstanțe istorico-ecleziale deja învechite și care au pierdut parfumul Duhului Sfânt. În acest context credința într-un Dumnezeu viu, care era și care vine mereu în istoria noastră riscă să fie împiedicată să se manifeste. Dezvoltarea spiritului tradiției creștine o poate face doar un creștin îndrăgostit de Dumnezeu. Acesta are imaginație în virtutea iubirii sale și găsește formule și cuvinte noi pentru a vorbi despre tinerețea lui Dumnezeu chiar și în mijlocul lumii îmbătrânite în tradiții rigide.

Al doilea este acomodarea credinței la spiritul majorității, care controlează viața publică. Așa fac toți, așa facem și noi, fără să ne întrebăm dacă este moral sau imoral. Referitor la raportul credință și opinia majorității, subliniez faptul că majoritatea nu greșește mereu. De asemenea, adevărul nu este întotdeauna idealul minorității sau al minorităților. Există și ne confruntăm azi cu un fel de dictatură a minorității.

În concluzie, omul credincios Domnului își asumă limitele, caracterul failibil al propriei existențe. De aceea, omul care caută se golească de sine, de eul individualist și materialist are mai multe șanse să rămână ancorat în credință. Câteva aplicații ale acestor principii găsiți în predica postată mai jos. Vacanță plăcută! Concediu binecuvântat!

  • 12 august 2019
Domnul Christos critică nu bogăția ci pofta de avere

Bogăția licită sau ilicită este o temă discutată cu o anumită voioșie în spațiul public românesc. În mod obișnuit sunt arătați cu degetul cei care au făcut avere prin furăciune. Astfel se inculcă ideea că nimeni nu poate ajunge bogat decât pe bază de minciună, șmecherie, înșelăciune. Pe scurt omul bogat are în spatele său afaceri necinstite. Rareori sunt prezentate modelele pozitive de hărnicie și de succes în muncă. Nu se vorbește despre oamenii care învață în mod temeinic, care lucrează din greu și ajung la un nivel de bunăstare corespunzător unei vieți decente.

Observăm că în Sfânta Scriptură bogăția nu este criticată, ci pofta de avere, lăcomia, avariția. În termenii sociologici de astăzi, este criticat consumerismul, utilitarismul, materialismul. Patriarhii din Vechiul Testament erau oameni bogați. Alături de ei trăiau o mulțime de slujitori fericiți. În timpurile acelea sărăcia era considerată o pedeapsă divină sau o formă de păcat având de-a face cu lenea. În Noul Testament vedem că Domnul Christos nu a disprețuit bogăția și pe oamenii bogați. Deseori a fost oaspetele acestora. A înmulțit cinci pâini și a săturat foarte mulți oameni flămânzi. La nunta din Cana a schimbat apa în vin și i-a făcut fericiți pe miri și pe nuntașii de acolo.

Aceasta este direcția în care trebuie să privim și noi pentru a găsi un raport just cu lucrurile materiale. Adică, să considerăm bogăția ca pe un dar al lui Dumnezeu. Să transformăm bunurile în mijloc de comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii. Din păcate societatea românească, dar și cea europeană, este pătruns adânc de spiritul zeului Ban. Este vorba de un fel de Moloh contemporan, zeul finanțelor și al economiei căruia i se aduce cultul consumului. Fără acest cult finanțele mondiale s-ar prăbuși, ca și economia. Din nefericire mulți dintre noi am devenit dependenți de lucrurile materiale. Îi aducem cult acestui zeu fals, poate, fără să ne dăm seama. Totuși, cum putem să rezistăm la atracțiile consumerismului și ale materialismului?

Am propus câteva soluții la liturghia din 4 august 2019 de la Sinaia. Omilia a fost rostită în fața unui public alcătuit în mare parte din turiști catolici. Nu mi păreau că sunt sclavii lucrurilor. Dar mai știi? Pofta de avere poate să apară oricând, oriunde și la orice vârstă. Omilia poate fi ascultată dând click pe imaginea de mai jos.

  • 4 august 2019