Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Rugăciunea la Dumnezeu Tată nu Negustor sau Prieten

Rugăciunea umanizează. Rugăciunea îl face pe om mai om. Fără rugăciune este mai puțin om. Sau poate să ajungă chiar neom. Spre deosebire de toate câte există în univers, omul poate refuza rugăciunea ca imn al actului său de a fi. Rămânând ceea ce sunt lucrurile create înalță rugăciuni de laudă lui Dumnezeu. Cerul se roagă rămânând cer, stelele stele. Animalele se roagă rămânând animale, plantele plante. Când omul nu mai rămâne ceea ce este, și se poate întâmpla asta, atunci nu se mai roagă. De aceea are nevoie să fie învățat să se roage.

Creștinii știu că trebuie să se roage neîncetat, dar rugăciunea poate fi făcută în mod greșit. Fericitul Vladimir Ghika atrăgea atenția că de multe ori îl considerăm pe Dumnezeu nu Tată, ci un fel de negustor. Dumnezeu ar sta la o ipotetică tarabă și de acolo ar negocia cu noi contra cost fie reușita la un examen, fie găsirea unui serviciu, fie achiziționarea unei case. Sau alte lucruri. Cât îmi dai pentru o căsătorie fericită? Dar pentru vindecarea unui bolnav? Rugăciunea adresată lui Dumnezeu înțeles ca partener de afaceri se bazează pe regula „do ut des”, „îți dau ca să-mi dai”. Însă Dumnezeul revelat de Isus Christos este Tată, nu negustor.

Da, creștinii se adresează lui Dumnezeu în rugăciune ca unui Tată. Există, totuși, o treaptă intermediară, când Dumnezeu nu este Tată, ci prieten. Aceasta este exemplificată de Abraham în prima lectură de astăzi. Astfel, omul i se poate adresa lui Dumnezeu ca unui prieten. Rugăciunea aceasta are trei caracteristici. Este o rugăciune îndrăzneață, insistentă și respectuoasă. Așa a fost rugăciunea lui Abraham care îi cerea lui Dumnezeu, prietenul lui, să-i salveze pe cei drepți din Sodoma și Gomora. Când îl considerăm pe Dumnezeu Tată aceste trei calități ale rugăciunii nu dispar, ci se îmbogățesc și se întăresc.

Rugăciunea fiilor lui Dumnezeu Tată rămâne o rugăciune centrată pe „pâinea noastră cea de toate zilele”. Aceasta este cerută cu îndrăzneală, insistent și respectuos în orizontul voinței Tatălui și a împărăției Lui. Cum se poate întâmpla așa ceva? Am răspuns la această întrebare dezvoltând un fragment din meditația Papei Francisc la rugăciunea „Tatăl nostru” rostită în noua catedrala ortodoxă de la București. Evenimentul a avut loc în după amiaza zilei de 31 mai 2019. Erau prezenți patriarhul Daniel și peste 2500 de credincioși ortodocși. Papa Francisc a vorbit acolo despre „pâinea slujirii”, „pâinea memoriei” și „pâinea comuniunii”.

Detalii găsiți în predica postată mai jos, rostită la Sinaia, astăzi, 28 iulie 2019. Odihnă plăcută tuturor celor care sunt în concediu sau în vacanță!

NB. Am introdus această notă ca răspuns clarificator la o nedumerire ridicată de dna Manuela N.-P., cărei îi mulțumesc din toată inima pentru observația-i pertinentă. Într-adevăr am terminat predica recurgând la o imagine din literatura greacă veche. Era vorba despre Telemah, fiul lui Ulise, care, potrivit povestirii lui Homer din Odiseea, a copilărit departe de tatăl său. După douăzeci de ani de la plecarea acestuia, Telemah, fiul, pornește într-o călătorie în căutarea tatălui, Ulise. Negăsindu-l nici la Pilos, nici la Sparta, Telemah se întoarce acasă pe insula Itaca. Înainte de a ajunge la ai săi zeița Atena îl îndeamnă să-l caute la porcarul Eumaeus, unde-l găsește pe Ulise, tatăl său, îmbrăcat în straie de cerșetor.

Ideea de bază a fost aceasta. Dacă în tradiția greacă fiul își caută și își așteaptă tatăl (rătăcitor), în tradiția creștină tatăl își caută și își așteaptă fiul (rătăcitor). În creștinism inițiativa găsirii și salvării fiului rătăcitor îi aparține lui Dumnezeu Tatăl, nu fiului, ca în mitologia greacă. Pentru greci, inițiativa omului contează; pentru creștini, iubirea Tatălui are întâietate, de aceea iubirea fiului este un răspuns la o iubire care s-a manifestat deja.

Așadar legătura dintre fiu (fii) și „Tatăl nostru” din creștinism răstoarnă imaginea legăturii dintre fiu și tată din cultura greacă. Fiul Telemah intră în rolul lui Dumnezeu Tatăl din cadrul revelației creștine. Ambele așteptări sunt active. Telemah pornește în căutarea tatălui. Dumnezeu Tatăl îl trimite pe Fiul său „pentru noi și pentru a noastră mântuire”, după cum mărturisim în Crez. El este „Calea, Adevărul și Viața” (cf. In 14, 6) care duce la Tatăl.

În predică am scurtat trecerea de la o paradigmă a mântuirii la alta și am spus că Ulise este fiul lui Telemah. Da și Nu! Da, dacă transferăm legătura dintre cei doi în planul mântuirii din creștinism, unde Dumnezeu Tatăl caută mântuirea celui rătăcitor. Nu, potrivit povestirii lui Homer, unde Telemah, fiul lui Ulisse, pornește în căutarea celui pierdut. În concluzie, prin legea harului, creștinismul depăștește perspectiva mântuirii din cultura greacă și o universalizează ridicându-i pe toți oamenii la rangul de „fii și fiice în Fiul”. Mântuirea este posibilă pentru toți fiindcă Dumnezeu Tatăl ne caută și ne așteaptă pe insula „Itaca”, pe crucea Fiului său. De aceea, fiecare om poate să-L caute și poate fi găsit de Dumnezeu Tatăl nostru.

  • 28 iulie 2019
Ospitalitatea vindecă sclavii binelui și ai datoriei

Ospitalitatea este o calitate a poporului român. Asta nu înseamnă că nu mai sunt și alte popoare ospitaliere. Dar noi ținem atât de mult la această trăsătură umană încât ajungem să credem că numai românii sunt ospitalieri. Din prima lectură de astăzi și din Evanghelie (Lc 10, 38-42) aflăm că ospitalitatea este și o valoare biblică, orientală.

Evreii apreciau ospitalitatea pentru că au făcut de multe ori experiența de a fi străin și de a fi primit bine/rău de alții. Creștinii au practicat ospitalitatea de-a lungul istoriei mai ales din rațiuni practice. Lumea mergea pe jos sau călare pentru a ajunge la diferite locuri de pelerinaj. În Evul Mediu oferirea casei pentru găzduirea pelerinilor devenise un fel de datorie sacră.

Astăzi ospitalitatea nu mai înseamnă atât punerea casei la dispoziția străinilor, cât mai ales acordarea de timp din timpul nostru acelor care vin la noi pe neașteptate. Într-adevăr, ospitalitatea contemporană înseamnă atenție, iubire, ajutor, simpatie față de cel care sosește neinvitat. Ospitalitatea în cazul de față conduce la schimbarea planurilor proprii sau modificarea agendei de priorități. Astfel, fiindcă suntem ospitalieri, lăsăm deoparte datoriile, binele pe care „trebuie” să-l facem și ne ocupăm de străinul de lângă noi. Oare chiar așa facem?

Marta și Maria din Evanghelia de azi ne arată cum trebuie să fie ospitalitatea în zilele noastre. Mai întâi să reținem că în cele două femei Isus ne prezintă două atitudini față de străini care trebuie unificate. Pe de o parte trebuie să „alergăm” ca Marta și să-l primim cum se cuvine pe oaspetele sosit în viața noastră. Pe de alta, pe urmele Mariei, să fim atenți la noutatea pe care o aduce străinul, să vedem în el darul lui Dumnezeu, binecuvântarea Lui, care va rodi în timp, așa cum s-a întâmplat în viața lui Abraham și Sara. Unificarea celor două atitudini conduce la vindecarea lor de eventuale derapaje. Nici acțiune fără contemplație, pentru că atunci ajungem la uscăciune, sterilitatea spirituală. Nici contemplație fără acțiune, fiindcă riscăm să eșuăm în narcisism spiritual sau, mai grav, în cinism religios.

Știm din experiență că putem cădea victime ale datoriei astfel încât să nu ne mai mire nimic. Sau, nimic să ne mai bucure. Obsedați mereu de respectarea angajamentelor sau obligațiilor asumate! Ce viață urâtă și plictisitoare! Sterilitatea sufletească poate fi întâlnită la mulți sclavi ai „binelui”. Oare nu suntem și noi printre aceștia? Posibile căi de ieșire din aceste situații găsiți în predica postată mai jos.

  • 21 iulie 2019
Omul ființă vulnerabilă în Parabola Bunul Samaritean

Omul este o ființă vulnerabilă, fragilă. Asta ne spune, printre altele, parabola Bunul Samaritean. Oricând i se poate întâmpla ceva, dar mai ales ceva rău. Când dă de necaz, atunci se văd caracterele oamenilor. Unii se concentrează pe ei înșiși, nu le pasă de soarta celorlalți. Aceștia fac parte din categoria cinicilor sau a indiferenților. Astăzi, ca și în trecut, această categorie este foarte populată. Din păcate. Alții se apropie de omul încercat și îi întind o mână de ajutor. Aceștia fac parte din categoria celor milostivi, empatici, simpatici – în sensul că dau dovadă de compasiune. Milostivii sunt mai puțini decât cinicii. Diferența între aceste două categorii nu o face religia sau credința.

Parabola Bunul Samaritean arată că religia poate deveni piedică în a fi om. Da, din nefericire, religia se poate transforma într-un fel de narcotic. Consumată în cantități mari poate inspira gesturi de narcisism sau chiar suicid spiritual. Preotul și levitul din parabolă sunt doi oameni amețiți de „credință”. Trec pe lângă omul jefuit și bătut de tâlhari în numele „religiei”, fără să le pese de soarta lui. Se oprește samariteanul și-l ajută. Un fel de refugiat sau imigrant din zilele noastre. El nu era credincios, nu practica religia lui Israel. De aceea gestul său provoacă. Ce anume l-a determinat să se oprească? Ce l-a făcut să observe necazul altuia și să-l ajute?

Bunul Samaritean s-a oprit pentru că a văzut în nenorocirea celuilalt propria lui nenorocire. În cel jefuit și bătut de tâlhari s-a văzut pe sine și nevoia lui de iubire milostivă. Astfel vulnerabilitatea ființei umane a devenit spațiu în care oameni diferiți au locuit împreună. Și astăzi fragilitatea umană ar trebui să fie loc de întâlnire a oamenilor, a tuturor oamenilor. Da, pentru că vulnerabilitatea permite acea locuire împreună în care nu sunt necesare nici cuvintele, nici revendicările justițiare, nici asumarea identităților. Aici oamenii participă la situația de rănit a aproapelui. Atât. Dar aceasta este adevărata umanitate. Această participare la rana celuilalt este semn de maturitate umană.

Pornind de la tema „omul ființă vulnerabilă” am invitat credincioșii din biserică să primească și să mediteze trei întrebări. Ce trebuie să fac ca să dobândesc viața veșnică?  Cine este aproapele meu? Cine mă iubește pe mine în mod necondiționat? Am detaliat aceste trei întrebări din parabola „Bunul Samaritean” în predica postată mai jos.

  • 14 iulie 2019
Mic dejun cu un campion. Interviu la TVR2

Pe 15 aprilie 2019 Daniela Zeca Buzura m-a invitat la un interviu pentru TVR2. Nu știam că este vorba de seria interivurilor intitulate: „Mic dejun cu un campion”. Am avut o oarecare bănuială când mi-a cerut cărțile publicate de mine. Asta s-a întâmplat cu vreo lună de zile mai înainte. Atunci m-a surprins că le voia pe toate. Vă mărturisesc că am avut și o mică reținere. Să i le dau chiar pe toate? Am pățit-o cu alte persoane. Le-am împrumutat cărți și nu le-am mai văzut. De data aceasta nu a fost cazul. Am primit după emisiune toate cele 19 cărți publicate de mine, fie ca autor unic, fie ca autor-coordonator.

Dialogul nostru a avut loc într-o cafenea din spatele librăriei „Cărturești” din centrul Bucureștiului. Am ajuns înaintea dnei Daniela Zeca Buzura. Am întâlnit-o acolo pe dna Aziza Bodea, persoana care m-a contactat pentru interviu. Am aflat ulterior că este „mâna dreaptă” a dnei Zeca Buzura. De asemenea, pe soțul Danielei, pe post de cameraman, alți câțiva tehnicieni pentru filmare și „doamna de fier”, producătoarea emisiunii. Am constatat cu mare bucurie că toți sunt profesioniști de mare clasă. Știu ceea ce fac și le și place. Felicitări și mulțumiri din toată inima pentru această emisiune.

Am vorbit în interviu despre drumul formării mele intelectuale și spirituale. Am subliniat că familia a avut un rol determinant în cristalizarea vocației mele ca om religios și om de cultură. Apoi am arătat că toate încercările prin care am trecut au fost ca un fel de inițiere spirituală. Ele m-au ajutat să descifrez semnificațiile care se ascund în natură, în evenimente, în tradițiile religioase și culturale ale lumii.

Un rol important în viața mea l-au jucat profesorii de la liceele și universitățile pe care le-am frecventat. Fiecare potrivit darului și zelului său mi-a picurat în suflet neliniștea căutării. Dar mi-a cultivat și sentimentul de uimire în fața universului și dorința de a visa o lume mai bună. Față de toți nutresc un profund gând de recunoștință. Ce să mai spun aici despre autorii mei preferați, cum ar fi Mircea Eliade, Toma de Aquino, Ioan Paul II, Benedict al XVI-lea?

Despre toate acestea și altele în plus puteți să aflați și dumneavoastră deschizând linkul de mai jos.

  • 13 iulie 2019
Este nevoie de educație religioasă, astăzi?

Tinerii pot studia orice. În diferite colțuri ale lumii, există instituții de învățământ cu profiluri inedite precum Facultatea de Magie sau Universitatea Hamburger. Cu toate acestea, există încă tineri dornici să studieze teologie. Încercând să aflăm ce îi determină pe studenți să se îndrepte către educația religioasă, am discutat cu pr. prof. dr. Wilhelm Dancă, decanul Facultății de Teologie Romano – Catolică a Universității din București, despre tineri, școală și „teama de teologie”.

De ce este necesară educația teologică

Întrebat de ce este necesară educația teologică, pr. Dancă explică;

Pentru că omul este o ființă religioasă în mod natural. Vă dau un argument de autoritate. Mircea Eliade spunea că «sacrul nu este o etapă din istoria omului pe pământ, ci parte constitutivă a conștiinței omului ca om». Așadar, încă de la început, omul a fost o ființă religioasă, o ființă deschisă spre sacru. Educația religioasă îl ajută pe om să se împlinească potrivit structurii sacre a conștiinței sale”.

Wilhelm Dancă, decanul Facultății de Teologie Romano – Catolică a Universității din București

Pr. Wilhelm Dancă, alături de studenți

Mai mult, părintele crede că facultățile de teologie sunt benefice în cadrul învățământului superior și oferă argumente de ordin istoric;

În Europa, Biserica a înființat primele școli și universități. Teologia era una dintre disciplinele fundamentale din curricula de studii. Ca știință sacră, teologia integra toate celelalte cunoștințe obținute cu ajutorul științelor empirice. Este adevărat că, pe atunci, lumea trăia într-un univers articulat potrivit structurilor de inteligibilitate din creație și adevărurilor revelate de Sfânta Scriptură. De aceea, teologia avea un loc bine precizat în universitățile medievale. Sub presiunea culturii iluministe, în special a curentelor anti-ecleziale din modernitate, unele universități au renunțat la Facultățile de teologie. Dar nu peste tot. De exemplu, în Germania, în Austria, în România, în Polonia, dar și în alte țări europene, studiul teologiei a supraviețuit și se propune și astăzi în universitățile publice. Da, fiindcă lumea s-a convins că teologia umanizează oamenii. Cred că ar trebui introdus un curs de teologie, de exemplu, despre Credință și Rațiune în toate Facultățile din Universitățile din România. Ar prinde bine tuturor. I-ar umaniza pe studenți și i-ar feri de pericolul transformării lor într-un fel de FachIdioten, adică idioți specializați într-un singur domeniu de cunoaștere. Acest pericol este foarte mare și întreține fenomenul dezumanizării societăților din care și noi facem parte. Bref, teologia îi face pe oameni mai oameni. Deci, universitatea are nevoie de teologie în măsura în care societatea simte că are nevoie de oameni mai umani.”, explică pr. Dancă.

Decanul spune că Facultatea de Teologie Romano – Catolică se bazează foarte mult pe calitatea profesorilor și a studenților. La rândul lor, aceștia atrag alți tineri.

„Mai întâi prin pregătirea continuă a profesorilor. Sunt convins că profesorii buni fac ca școala să fie bună. Apoi printr-o politică de la om la om. Studenții sunt cei mai buni ambasadori ai Facultății. Ajută într-o anumită măsură și rețelele de socializare, dar în mod fundamental profesorii și studenții buni atrag alți studenți.”, explică părintele.

Pr. Wilhelm Dancă, alături de studenți

„Biserica și școala merg împreună”

Preotul Wilhelm Dancă consideră că între școală și Biserică există o relație puternică;

Biserica se îngrijește în continuu de formarea omului. Școala are un rol important în formarea permanentă a creștinilor. Acest concept de „formare permanentă” provoacă pe fiecare preot și creștin. În calitate de creștini avem datoria morală de a ne forma conștiința, mintea, inima, pentru a rămâne deschise spre transcendență și a le antrena în alegerea spontană a binelui, a adevărului, a frumosului. Pe cale de consecință, Biserica motivează formarea creștină de bază a copiilor și tinerilor, dar invită și la promovarea formării permanente a creștinilor. Biserica și școala merg împreună, pentru că împreună caută să dezlege tainele, în mod specific și cu mijloace specifice. Cine merge la Biserica face deja exercițiul dezlegării misterelor sau participării la taine. Școala face același lucru. De aceea aceste două instituții conlucrează, se sprijină reciproc.”

Întrebat dacă există tehnici speciale pentru a-i face pe tineri să îmbrățișeze latura spirituală, părintele profesor spune că studenții sunt îndrumați atât din punct de vedere spiritual, cât și profesional;

Nu avem tehnici speciale. Celebrăm o Liturghie în fiecare săptămână pentru studenți în cadrul căreia omiliile sau predicile sunt centrate pe tematici care ating căutările și problemele lor existențiale. Apoi avem un preot responsabil cu consilierea studenților, nu doar din punct de vedere profesional, ci și spiritual. Însă studenții pot apela la toți profesorii, laici, preoți sau persoane consacrate, pentru a cere un sfat spiritual. Unii chiar fac lucrul acesta.”

Întrebat ce aduce în plus teologia, pr. prof. dr. Wilhelm Dancă explică:

„Programele sunt structurate în așa fel încât 1/3 să fie discipline teologice, iar 2/3 discipline ale specializării. Teologia reprezintă orizontul în care se propun cunoștințele specializate. Teologia are un rol motivațional, un rol de încurajare, de stimulare pentru a îndrăzni mai mult în asimilarea cunoștințelor legate de disciplinele laice”.

Wilhelm Dancă, alături de studenți

Pr. Wilhelm Dancă, alături de studenți

Cu ce se pleacă de la Facultatea de Teologie Catolică

Rugat să explice cu ce pleacă studenții după ce parcurg cursurile Facultății de Teologie, părintele vorbește cu încântare de cele trei C-uri;

„În primul rând pleacă cu un plus de cunoaștere și de umanitate. Dar, în general, câștigul cuprinde trei direcții educaționale: competența, calificarea și caracterul uman. Fiecare absolvent poate da mărturie prin ceea ce va face după absolvire despre atingerea acestor trei C-uri.”

Decanul este bucuros pentru majoritatea absolvenților Facultății de Teologie Romano – Catolică. Conform acestuia, mulți dintre ei și-au găsit un rol în societate;

Nu pot da nume și prenume, dar vă pot spune că unii dintre absolvenții noștri de asistență socială ocupă astăzi poziții importante în Centrele de Asistență Socială din București, din țară și din străinătate. De asemenea, unii dintre absolvenții de la comunicare lucrează la Radio România sau la Televiziunea Română. În fine, unii absolvenți de la studii religioase lucrează în domeniul lor de specializare ca profesori de religie, iar alții ca experți sau consilieri pe teme legate de religie la diferite trusturi de presă.”

Pr. Wilhelm Dancă, alături de studenți

„Nu suntem o fabrică de preoți sau de călugări!”

Rugat să transmită un mesaj de încurajare celor care doresc să se înscrie la Facultatea la care este decan, pr. Wilhelm Dancă îi îndeamnă pe toți cei interesați să nu le fie teamă de teologie;

„Investiția în educație este cea mai bună investiție. Se poate învăța la orice vârstă. Facultatea noastră propune programe de studii care acoperă necesitatea «formării permanente» a creștinilor, indiferent de confesiune. Facultatea de Teologie Romano – Catolică a Universității din București nu este «fabrică de preoți» sau de «călugări», ci de creștini laici specializați în asistență socială, studii religioase, comunicare biblică și eclezială și patrimoniu creștin european. Teologia îl face pe om să îndrăznească să cunoască mai mult. Nu vă fie teamă de teologie!”

(Interviu realizat de Alexandru Marin pentru www.editiadedimineata.ro, 10 iulie 2019)

  • 13 iulie 2019