Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Preoția Drum interior de asumare a destinului ales

Preoția creștină este de două feluri. Una este comună tuturor celor botezați, alta este slujitorială sau ierarhică. Ambele forme de preoție trec astăzi printr-un con de umbră. Numărul celor botezați este în scădere. Cauzele sunt de multe feluri, de la cele demografice până la cele de ordin spiritual. Dar și numărul preoților scade, evident, în mod direct proporțional cu cel al botezaților. Iarăși, rațiunile prin care se explică acest fenomen sunt multe și felurite. Nu le discutăm aici. Important e că în ciuda acestor aspecte deloc încurajatoare unii tineri își asumă destinul de a fi preot.

Astăzi am participat cu mare bucurie la primiția unui tânăr din parohia Adormirea Maicii Domnului din București. Este vorba de părintele Octavian Enache, fost student la Facultății de Teologie Romano-Catolică, Universitatea din București. Primiția este prima liturghie pe care o celebrează un preot nou sfințit în parohia de origine. Cu acest prilej am rostit un cuvânt de zidire sufletească în centrul căruia a fost preoția și formele de răspuns la chemarea lui Christos de a-l urma.

Am vorbit despre nevoia de a avea preoți tineri, dar mai ales preoți maturi. Am subliniat faptul că maturitatea este rezultatul unui exercițiu de libertate în mod responsabil. Foarte pe scurt libertatea creștină înseamnă să-ți pese de cineva. Nu înseamnă libertinaj sau satisfacerea diferitelor forme de egoism, subiectivism și individualism. Libertatea înseamnă să te îngrijești de binele altuia cu iubire, din iubire. Altfel există riscul de a transforma libertatea în intoleranță, violență, agresiune, viciu etc. Am subliniat faptul că preoția este o formă de libertate.

Pornind de la evanghelia duminicii (Lc 9, 51-62) m-am oprit la imaginea drumului lui Isus spre Ierusalim. Cine merge pe urmele lui ajunge împreună cu El la Ierusalim, Țară făgăduită a libertății fiilor lui Dumnezeu. Mai mult decât atât devine Pământ promis de libertate pentru întreaga omenire. Asumarea acestui drum este un proces lung și anevoios. Fără Christos drumul este greu, dacă nu chiar imposibil. De aceea, am oferit un mic ghid de îndrumare pentru cei care vor să devină împreună cu Christos Pământ al Făgăduinței de libertate pentru lume. Preoția poate fi înțeleasă și în acești termeni de libertate responsabilă, de drum interior al asumării destinului ales.

Mai multe detalii găsiți în predica postată mai jos. Felicitări din toată inima, părinte Octav! Să dea Bunul Dumnezeu să-ți construiești viața pe promisiunile sfinte ale hirotonirii! Să lucrezi cu curaj la eliberarea lumii de diferitele forme de sclavie contemporană!

  • 30 iunie 2019
Cine este Christos pentru tine Dar tu pentru tine

Să devii ceea ce ești! Să fii ceea ce ești, în întregime, nu pe jumătate! Aceasta mi se pare că este misiunea noastră cea mai importantă aici pe pământ. Christos le-a încredințat-o creștinilor „în acel timp” spiritual la care face referință Evanghelia de azi (Lc 9, 18-24). Celor care nu cred Dumnezeu le-a încredințat-o într-un mod natural. Astfel, chemarea la a deveni ceea ce este omul o aude ori de câte ori așteaptă o confirmare din partea altora a ceea ce face sau a ceea ce este în adâncul ființei sale.

Dar efortul de a actualiza ființa noastră interioară în întregime este cel mai lung și dificil pelerinaj. Mulți nu-l fac pentru că se tem de ei înșiși, de ceea ce vor spune alții despre ei înșiși sau pentru că urmăresc o anumită poziție socială, o carieră cu orice preț etc. Christos îi întreabă pe ucenici ce părere are lumea și ce părere au ei despre identitatea Lui. Astăzi ne întreabă și pe noi. Evident că Isus știa cine este, dar, prin aceste întrebări, căuta să le atragă atenția discipolilor că identitatea lor se construiește pe urmele lui și împreună cu El.

Într-adevăr călătoria către sinele interior pentru a-l modela christic este foarte importantă. Totuși, mulți nu ajung să o facă. Cauzele sunt multe: ignoranță, comoditate, superficialitate etc. Drumul către noi înșine necesită modestie, umilință și răbdare. Aceste virtuți nu se găsesc pe piață sau în discursurile din sfera publică. Trebuie căutate în altă parte, în locurile spirituale unde lumea se poate ruga, reculege și poate face drumul de întoarcere către sinele interior. Mai există asemenea locuri în jurul nostru? Cred că da, pentru că Isus Christos spune la fel: cine caută găsește!

Da, lumea așteaptă de la creștini o mărturie credibilă despre Christos. Nu atât prin cuvinte, cât mai ales prin asumarea identității christice în viața de zi cu zi. Pentru a fi asemenea lui Christos nu înseamnă să-l urmezi purtând Crucea pe care a purtat-o El, ci propria ta Cruce. Cu alte cuvinte să devii ceea ce ești conformându-te logicii Evangheliei potrivit căreia cine renunță la sine acela devine mai mult el însuși. Detalii în predica postată mai jos.

  • 23 iunie 2019
TRUPUL DOMNULUI PÂINEA PROASPĂTĂ PE MASĂ

Sărbătoarea „Trupul Domnului” mi-a oferit prilejul de a vorbi despre importanța corpului în transmiterea iubirii, a sentimentelor, a emoțiilor. Isus însuși a folosit acest mijloc pentru a-i asigura pe discipolii săi că, din iubire, vrea să rămână în ei, cu ei până la sfârșitul lumii. Această realitate tainică a iubirii permanentizate în Trupul Domnului se celebrează la sfânta liturghie.

Dar când celebrăm Euharistia sau participăm la ea devenim contemporani cu Isus de la Ultima Cină. Mai mult decât atât, suntem prezenți cu El la toate cinele și prânzurile pe care le-a luat în timpul vieții sale. Suntem alături de Isus în casa lui Matei vameșul, sau în cea a lui Simon farizeul, sau în cea a Martei și a Mariei, participăm chiar și la masa de la nunta din Cana Galilelii. Ce șansă fantastică ne oferă credința în Trupul Domnului prezent în Euharistie!

Domnul a stat la masă cu foarte mulți oameni. Evanghelia de azi (Lc 9, 11-17) vorbește despre prezența a mii de oameni. Cu aceste ocazii Isus și-a arătat iubirea, sentimentele lui de simpatie față de comeseni. Tot la fel și noi, prin participarea la Euharistie, participăm la prietenia lui Isus cu toți oamenii, în special cu cei păcătoși. Astfel, de atunci și până astăzi, Euharistia este chemare la solidaritate sau la frățietate universală.

Pâinea și vinul care se folosesc la liturghie se consumă pentru ca oamenii să trăiască. A mânca și a bea nu sunt un lux. Cine nu mănâncă pâine moare. Vinul nu este un aliment obligatoriu pentru viață. Isus este pâinea, iar cine nu mănâncă pâinea consacrată în timpul liturghiei moare, adică pierde sensul lucrurilor, al vieții. Isus este vinul, dar vinul consacrat nu ține de ordinea necesităților vitale, ci de cea a sărbătorii, a gratuității, a prieteniei. Pâinea exprimă nevoia de viață, vinul plăcerea de a exista. De aceea, împărtășirea cât mai frecventă cu Trupul Domnului este foarte importantă. Ea ne ajută să înțelegem că viața noastră este o continuă alternare între pâine și vin, între trudă și bucurie, între muncă și sărbătoare, între transpirație și satisfacție.

Totuși, de ce ar trebui să ne împărtășim cât mai des cu Trupul Domnului? Sau de ce să venim frecvent la liturghie, chiar și în cursul săptămânii? Am propus un răspuns pornind de la poezia Emiliei Caldararu, „Într-o fabrică de pâine”. Poezia începe cu aceste cuvinte: „Toți avem zilnic pe masă, / Pâinea proaspătă, gustoasă”. În continuare se vorbește despre mașinile pe care scrie pâine, despre fabrica de pâine, despre mașinile de frământat care se numesc malaxoare, și chiar despre un Maistru „Cum nu-i altul priceput / La dat pâinii gust plăcut. Unde-i el e bună pace; Pâinea rumenă se coace. / Unde e brigada lui / Pâinea place orișicui, / Că miroase-a spic, a vară / Și-a curat pământ de țară”.

În aceste metafore ale Emiliei Caldararu am văzut trimiteri la Biserică („fabrica de pâine”), la Euharistie („mașina de pâine”), la Isus Christos („Maistru”, „Cum nu-i altul priceput”), la ucenicii lui Isus („brigada lui”). Pe scurt, în lumina acestei poezii, îmi place să spun că Biserica este locul în care Trupul Domnului este „pâinea proaspătă pe masă”. Să participăm cât mai des la sfânta liturghie și să ne împărtășim dacă vrem să trăim. Mai multe detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 20 iunie 2019
Sfânta Treime Domiciliu sau reședință pentru creștini

Sfânta Treime este misterul unui singur Dumnezeu în trei Persoane. Știm asta, dar cine înțelege despre ce este vorba? Această taină este extraordinar de mare. Omul nu o poate cuprinde. Totuși, primește puterea să o accepte și să se lase locuit de Ea prin credința în Isus Christos. El ni l-a descoperit pe Dumnezeu ca Tată iubitor. El s-a revelat pe Sine ca Dumnezeu Fiul, care ridică păcatele lumii și le șterge sau iartă definitiv. El ni l-a făcut cunoscut pe Duhul Sfânt, care lucrează împreună cu noi la mântuirea noastră în bucurie.

Prin botez omul care crede este introdus în comuniunea de viață cu Persoanele din Sfânta Treime. În virtutea botezului, omul este ridicat la demnitatea de a locui în Sfânta Treime, iar ființa lui devine o reședință a Sfintei Treimi în istorie. Aici trebuie să facem o deosebire între domiciliu și reședință.

Domiciliu este adresa la care cineva își are locuința permanentă. Reședința este adresa unde cineva are o locuință secundară, temporară. Ținând cont de această deosebire, putem spune într-o cheie mistică sau spirituală că domiciliul creștinului este Sânta Treime, iar ființa lui este reședință a Persoanelor Treimi în timpul istoriei mântuirii.

Dar domiciliu, adresa unde cineva se naște, trăiește sau locuiește lasă urme asupra locatarului.  Există o diferență între oamenii care stau la bloc și cei care stau la casă. Tot la fel se deosebesc cei care au domiciliu la munte sau la câmpie. Persoanele, familia cu care locuiește cineva își lasă amprenta asupra gusturilor, principiilor, valorilor, stilurilor de viață ale locatarului.

Pornind de la aceste observații se poate spune că domiciliul creștinului și persoanele cu care trăiește dau naștere în viața lui la o mistică specială. Aceasta se poate concentra în trei verbe specifice lucrărilor Persoanelor din Sfânta Treime: a iubi, a ierta, a întări. Dumnezeu Tatăl iubește cu o iubire necondiționată. Dumnezeu Tatăl ne iubește pentru ceea ce suntem, nu pentru ceea ce facem. Dumnezeu Fiul iartă pentru totdeauna greșelile noastre și iertarea Lui ne face să creștem, să ne maturizăm. Dumnezeu Duhul Sfânt ne întărește sau conlucrează cu fiecare din noi, ajutându-ne să ne adresăm lui Dumnezeu cu apelativul de Tată.

Pe urmele lucrărilor Persoanelor Treimii suntem invitați să-i iubim pe ceilalți oameni asemenea lui Dumnezeu, adică necondiționat. Să ne iertăm pe noi înșine și pe semenii noștri definitiv, pentru totdeauna. Să-i mângâiem și să conlucrăm cu frații și surorile noastre în vederea fericirii și bucuriei lor. Ne-am născut din râsul și bucuria Sfintei Treimi. Trebui să transmitem celor din jur bună dispoziție și multă bucurie. Cum? Sugestii găsiți în predica din sărbătoarea Sfintei Treimi de la catedrala sfântul Iosif din București 2019 pe care am postat-o mai jos.

  • 16 iunie 2019
Sf. Anton de Padova Chemare la esențial și înțelepciune

Sf. Anton de Padova este cunoscut și cinstit în toată lumea. Nu doar la noi în România. Am fost la Istanbul și am văzut că acolo, în bisericile catolice, era cinstit de mulți bărbați și femei. Am fost la Beijing și acolo am observat același lucru: era cinstit de numeroși bărbați și femei care păreau topiți în actul lor de rugăciune. Tot la fel la Seoul, în Coreea de Sud. Același lucru l-am remarcat în America, la fel în Europa, în multe locuri. Pe alocuri se poate observa că devoțiunea la sf. Anton a devenit mai importantă decât adorația datorată lui Dumnezeu. Desigur, aveam de-a face cu o exagerare. Dar faptul rămâne: sf. Anton este foarte cunoscut în lume.

Unii sau alții se pot întreba: de unde provine această faimă de sfințenie? Și cum se explică faptul că durează mai bine de 800 de ani? Sf. Anton a murit la vârsta de 36 ani, deci nu a avut prea mult timp să se facă remarcat, cunoscut. Cu toate acestea zeci și sute de mii de oameni de-a lungul timpului au apelat la ajutorul lui. Într-adevăr, sfântul minunilor la îndemâna tuturor are un loc special în inimile oamenilor pentru că are un loc special în fața lui Dumnezeu. A fost iubit de Dumnezeu și este iubit de oameni! Da, pentru că viața lui curată atrage privirea milostivă a lui Dumnezeu, iar rugăciunea adresată lui nu rămâne fără răspuns.

Cred că sf. Anton poate fi asumat astăzi ca model de trăire creștină. Propun două posibile itinerarii existențiale creștine pe urmele Sfântului. Primul se referă la determinarea, curajul, îndrăzneala de a face rupturi de nivel în viața noastră. Mai ales atunci când simțim că suntem copleșiți de superficialitate. Așa cum a făcut sfântul Anton, care a trecut de la viața de profesor universitar la viața simplă de frate franciscan. Al doilea are legătură cu dragostea lui extraordinară față de Cuvântul lui Dumnezeu. Această pasiune pentru Sfânta Scriptură l-a ajutat să descopere Înțelepciunea ascunsă din Biblie, să o predice și să o trăiască. Cu această Înțelepciune și-a presărat viața și și-a cultivat viața cu sens etern.

Cum să ne comportăm când auzim chemarea la lucrurile esențiale și cum putem să dăm un sens vieții noastre cu ajutorul Înțelepciunii? Câteva sugestii în predica postată mai jos.

Sfinte Antoane de Padova, roagă-te pentru noi!

  • 13 iunie 2019