Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Toma Apostolul Credința fără dubii nu rodește

Toma apostolul, zis „geamănul”, dar și „necredinciosul”, ne este de mare folos în trăirea credinței. Ceilalți ucenici au fost martori la prima apariție a lui Isus înviat și aveau o credință solidă. Totuși, la scurt timp după aceea s-au dovedit a fi plini de prejudecăți și teamă. Stăteau închiși în casă de frica iudeilor. Ce fel de credința în învierea lui Isus este aceea care se manifestă doar în interiorul propriilor spații religioase, culturale, spirituale?

Toma apostolul nu se teme de ceilalți care nu seamănă cu el. Intră și iese din propria casă (tradiție, lege?), pleacă de la ai săi și se întoarce din nou la ei. De aceea, spunea sfântul Grigore cel Mare, prin curajul credinței sale Toma ne este de mai mult folos decât ceilalți ucenici.

Omul credincios, de fapt, se încrede în prezența neîntreruptă a lui Isus în lumea noastră. În ciuda a tot ceea ce se întâmplă – atentate, războaie, violențe, catastrofe naturale etc. Da, Isus înviat este cu noi. Este cu noi prin Crucea lui glorioasă și prin acel Paște în care se arată plini de răni.

Semnul acestei credințe în Isus înviat și rănit este bucuria care strălucește pe fața oricărui ucenic care își pune încrederea în Învierea lui Isus. Când ajunge la această convingere de credință, precum Toma apostolul, atunci se poate naște în inima lui acea pornire interioară spre adorația divinității lui Isus. Da, discipolul care nu desparte Crucea de Paște poate să-i spună lui Isus înviat: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”.

Fericitul Vladimir Ghika spunea că termenul „credincios” este ambiguu. Pe de o parte se referă la omul care are încredere în cineva. Pe de altă parte se referă la omul în care se are încredere. Cum putem gestiona echilibrul dintre aceste două sensuri ale termenului „credincios”?

Având mai multă încredere, credință în Isus devenim demni de încrederea celorlalți. La Toma apostolul credința în Isus nu este un cimitir de idei clare și distincte, ci un drum, un proces, o luptă. Poate că cineva rămâne rănit după această luptă, ca în cazul patriarhului Iacob, dar i se schimbă numele, identitatea. Devine un alt om.

Cum să cultivăm identități deschise la creștini în contextul sărbătorii Învierii lui Isus? Detalii în articolul postat mai jos.

  • 28 aprilie 2019
Crucea prima literă în alfabetul lui Dumnezeu

Odată Papa Ioan Paul al II-lea a pus această întrebare unor tineri: „Care este prima literă în alfabetul lui Dumnezeu?” Tinerii au răspuns „A” sau „Ω” sau „Π”. Papa le-a spus: „nu, nu ați ghicit. Răspunsul este C, de la Cruce. Da, Crucea. Crucea este prima literă în alfabetul lui Dumnezeu și este scrisă în viața fiecărei persoane”. De aceea, se poate spune că nimeni nu poate scăpa de Cruce. În fața Crucii oricine dintre noi are două posibilități: ori o alege, și atunci se mântuiește, ori o respinge, și în cazul acesta se distruge.

Peste un miliard de catolici de rit latin au început astăzi Săptămâna Mare celebrând Duminica Floriilor. Toate ceremoniile din bisericile catolice, inclusiv procesiunea cu ramuri binecuvântate, au stat la umbra Crucii. Sau, mai bine zis, în lumina Crucii. Pentru că, într-un anumit fel, Săptămâna Sfântă în care urmează să fie celebrate evenimentele fondatoare ale mântuirii noastre au Crucea drept cheie de înțelegere. Crucea este un simbol, o metaforă a unei realități greu de exprimat în cuvinte. Crucea poate fi înțeleasă doar dacă cineva face experiența iubirii milostive ce strălucește pe acest instrument de umilire și, în același timp, de înălțare.

Crucea pe care Isus Christos este răstignit din iubire față de toți oamenii păcătoși îl ține aproape de noi și, totodată, de Dumnezeu. Astfel, prin Cruce, Isus Christos unește cerul cu pământul sau pământul cu cerul. Tâlharul căit își recunoaște păcatul, se dezgolește de sine, se umilește și se unește cu Isus răstignit. Astfel intră împreună cu Isus în paradis pe care Domnul l-a deschis în momentul în care și-a dat Duhul pe Cruce.

Da, Crucea strălucește și încălzește pe oricine o privește, o cinstește, datorită iubirii milostive răstignite. Dar Crucea este și atenționare, chemare la responsabilizare creștină, la recunoașterea și mărturisirea păcatelor. Este chemare la vigilență. Spunea Blaise Pascal: „Christos este în agonie până la sfârșitul lumii, de aceea nimeni să nu doarmă în acest interval de timp”. Am început Săptămâna Mare. Pericolul de a fi cuprinși de un fel de somn anapoda ce ne îndepărtează de harul zilelor care vin este foarte mare. Griji exterioare, preocupări obișnuite sau excepționale etc. Oare vom reuși să veghem cu Domnul și pentru Domnul în acest interval de timp? Detalii în predica postată mai jos. Săptămână sfântă binecuvântată!

  • 14 aprilie 2019
Iertarea îl îndreaptă pe om, nu frica sau pedeapsa

De-a lungul istoriei omenirii au fost mulți cei ce au încercat să-i facă pe oameni mai buni prin respectul riguros al legii, prin frica de pedeapsă și de condamnare. Chiar și Biserica a predicat un Dumnezeu al fricii. Dar, așa cum putem constata astăzi, nici un om nu s-a schimbat vreodată sub presiunea fricii sau a pedepsei. Frica nu convertește pe nimeni. Frica nu-i face pe oameni mai buni. Frica poate să-l oprească pe un om de la săvârșirea faptelor rele, dar nu-l poate face mai bun sau mai drept. Oare iertarea sau milostivirea ar putea să-i facă pe oameni mai responsabili?

Da, așa cred, pentru că Isus a propus iertarea ca drum de schimbare a omului. Despre această cale a vorbit Papa Ioan al XXIII-lea în discursul de deschidere a Conciliului Vatican II, pe 11 octombrie 1962. Printre altele, Papa cel Bun spunea că în trecut „Biserica a condamnat cu severitate maximă erorile. Acum Mireasa lui Christos preferă medicina milostivirii și nu pe cea a severității”.

Așadar pe drumul cel nou al schimbării omului în bine, drum pe care Isus l-a introdus în istorie, cuvintele de ordine sunt iertarea, nu frica; milostivirea, nu pedeapsa. Acest suflu nou pastoral a fost confirmat de Papa Paul al VI-lea la încheierea lucrărilor Conciliului, când a spus că, astăzi, Biserica nu trebuie să se adreseze omului contemporan prezentându-i o listă de „condamnări deprimante”, ci o ofertă de „remedii încurajatoare”.

Recent Papa Francisc a lansat o adevărată campanie de evanghelizare în cheia milostivirii, propunând un An Jubiliar al Milostivirii, între prima duminică din Advent 2015 și sărbătoarea „Christos Rege” din 2016. În Scrisoarea apostolică „Misera et Misericordia” („Mizerabila și Mizericordia”) din 20 noiembrie 2016, actualul Suveran Pontif propune o serie întreagă de gesturi pastorale prin care dorește să promoveze cultura milostivirii. În inima acestei culturi stă iertarea lui Dumnezeu, necondiționată și nelimitată față de toți oamenii. Stă gestul de îndurare al lui Dumnezeu Tatăl, care s-a aplecat asupra noastră prin Christos și ne-a îmbrățișat cu iubirea sa milostivă. Astfel, ori de câte ori „mizeria” umană este copleșită de „mizericordia” divină, omului păcătos, trist și deprimat i se deschide un orizont de speranță și de fericire. Detalii în predica din 7 aprilie 2019 pe care o postez mai jos.

  • 7 aprilie 2019