Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Iubirea dușmanilor golește inima de ostilitate

Iubirea dușmanilor este considerată de unii dintre noi un fel de ideal utopic sau o formă de boierie spirituală, ori, mai rău, o formă de slăbiciune. Este suficient să deschizi puțin televizorul ca să te convingi de faptul că societatea în care trăim este marcată de ură, dușmănie, învrăjbire, răzbunare. Din păcate nu se aude în spațiul public românesc îndemnul: „iubiți pe dușmanii voștri!”. Sau, se mai aude, totuși, dar numai pe la biserici. Însă și acolo, parcă nu se spune din toată inima că trebuie să-i iubim pe dușmani. Se zice că e bine să-i iertăm sau să-i tolerăm, dar să-i iubim? Nici vorbă! Cum să-l iubești pe cel care îți face rău, te blestemă, te defăimează, te lovește peste obraz, îți fură mantia?

Cine face asta, adică cine practică iubirea dușmanilor, denotă că este ori slab de înger, ori „sclav” al mult visatei păci universale ce nu se va realiza niciodată! Acest lucru îl susțin mulți dintre frații și surorile noastre nu prin vorbe, cât mai ales prin fapte. Dacă intrați de curiozitate în sălile tribunalelor, acolo veți găsi o mulțime de creștini (poate doar cu numele?) care își revendică dreptatea tocmai pentru că au fost batjocoriți, au fost blestemați, au fost defăimați, au fost loviți peste obraz sau li s-a furat mantia. Pentru această observație să mă ierte avocații și judecătorii civili din tribunalele noastre.

Neîndoielnic suntem cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu și ai Împărăției Cezarului. Trebuie să dăm Cezarului ceea ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. Dar iubirea dușmanilor unește cele două Împărții. Isus ne cere sau, dacă acceptați formularea, ne poruncește să-i iubim pe cei ce ne fac rău, ne blestemă, ne batjocoresc, ne defăimează (cf. Lc 6, 27-38). Comportându-ne în felul acesta, dovedim că suntem ucenicii lui Christos și începem să trăim darul învierii și al vieții celei noi în Dumnezeu.

Dacă nu reușim să trăim iubirea dușmanilor, zădărnicim structura ființei noastre, care este făcută pentru întâlnirea cu celălalt, pentru viața împreună cu altul. În termenii lecturilor de astăzi (cf. 1 Cor 15, 45-49), zădărnicim harul învierii, adăugând întuneric la întuneric, ură la ură, răzbunare la răzbunare, moarte la moarte. Într-adevăr, ucenicul lui Isus care uită de Dumnezeu și trăiește doar în Împărăția Cezarului, riscă să ajungă un fel de lup (păgân) pentru semenul său. Da, fără idealuri și valori spirituale, oamenii ajung să trăiască toți împotriva tuturor. Pentru mai multe detalii vă recomand cartea De cive, scrisă de filosoful englez Thomas Hobbes (+ 1679), care a analizat constatarea celor din vechime că, în anumite condiții, homo homini lupus est.

Pe scurt, insistența evangheliei acestei duminici pe iubirea dușmanilor este o chemare puternică la convertirea nu a dușmanilor, ci a celor care se consideră sau doresc să fie discipolii lui Christos. Trăirea acestei iubiri grele, dar nobile este semn clar de convertire, de înviere. Dă-ne, Doamne, acest mare har! Să-i putem iubi pe dușmanii noștri din toată inima! Mai multe detalii în predica postată mai jos.

  • 24 februarie 2019