Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Ciril și Metodiu: Modele de simțire a unității Bisericii

IOAN PAUL II DESPRE APOSTOLATUL SFINȚILOR CIRIL ȘI METODIU (I)

(12) «Dar caracteristica pe care doresc să o subliniez în acțiunea desfășurată de apostolii slavilor, Ciril și Metodiu, este modul lor pacific de a zidi Biserica, inspirați fiind de concepția pe care o aveau despre Biserică una, sfântă și universală. Chiar dacă creștinii slavi, mai mult decât alții, îi consideră pe cei doi sfinți ca fiind „slavi după inimă”, aceștia rămân, totuși, oameni de cultură elenistă și de formație bizantină, adică oameni care aparțin în întregime tradiției civile și ecleziastice a Orientului creștin. Încă din epoca lor, divergențele dintre Constantinopol și Roma au început să devină motive de dezbinare, chiar dacă sciziunea dintre cele două părți ale aceluiași creștinism s-a produs mai târziu. Evanghelizatorii și învățătorii slavilor au plecat spre Moravia Mare, pătrunși de toată bogăția tradiției și de experiența religioasă caracteristică creștinismului oriental și exprimate în mod deosebit în învățătura teologică și în celebrarea liturgiei sacre. Deși, de mult timp deja, toate oficiile sacre fuseseră celebrate în greacă în toate Bisericile care se găseau pe teritoriul Imperiului bizantin, tradițiile proprii ale multor Biserici naționale din Orient – precum Biserica georgiană sau siriacă – care foloseau pentru serviciul divin limba poporului, erau bine cunoscute în marea cultură din Constantinopol și, mai ales de către Constantin Filosoful, datorită studiilor și contactelor repetate pe care le avusese cu creștinii din aceste Biserici, fie în capitală, fie în cursul călătoriilor. Cei doi frați, conștienți de vechimea și legitimitatea acestor sfinte tradiții, nu s-au temut să folosească limba slavă în liturgie, făcând din ea un instrument eficace pentru a-i familiariza cu adevărurile divine pe cei care vorbeau această limbă. Au făcut-o într-un spirit liber de orice atitudine de superioritate sau de dominare, din iubire pentru dreptate și cu zel apostolic evident față de popoarele care erau în curs de afirmare. Creștinismul occidental, după migrațiile noilor popoare, amestecase grupurile etnice care se alăturaseră populațiilor latine locale, dându-le tuturor, în scopul de ale uni, limba, liturgia și cultura latine, transmise prin Biserica Romei. Uniformitatea astfel realizată a dat acestor societăți relativ tinere și în plină expansiune un sentiment de forță și de fermitate, ceea ce a contribuit la o strânsă unitate în rândul lor și la o puternică afirmare în Europa. Putem înțelege că, într-o astfel de situație, orice diversitate risca să fie primită ca o amenințare a acestei unități încă in fieri și că exista tentația de a o elimina, chiar recurgând la diferite forme de constrângere.

(13) În acest punct, apare ca un lucru neobișnuit și admirabil modul în care cei doi sfinți, lucrând în situații atât de complexe și de precare, nu au încercat să impună popoarelor la care trebuiau să propovăduiască nici indiscutabila superioritate a limbii grecești și a culturii bizantine, nici obiceiurile ori modul de viață al unei societăți mult mai avansate, în care fuseseră formați, de care erau în mod evident atașați și cu care erau obișnuiți. Îndemnați de marea dorință de a-i reuni în Cristos pe noii credincioși, au adaptat la limba slavă textele bogate și rafinate ale liturgiei bizantine și au armonizat mentalitatea și obiceiurile noilor popoare cu elaborările subtile și complexe ale dreptului greco-roman. Urmând acest program de înțelegere și pace, au respectat în orice moment obligațiile misiunii lor. Au ținut cont de prerogativele tradiționale și de drepturile ecleziastice definite prin canoanele conciliare. De asemenea, au considerat că era de datoria lor – ei fiind supuși ai imperiului din Orient și credincioși care depindeau de patriarhul Constantinopolului – să dea cont Pontifului Roman despre munca lor misionară. Ei supuneau judecății acestuia, pentru a obține de la el aprobarea, doctrina pe care o mărturiseau și pe care o învățau, cărțile liturgice compuse în limba slavă și metodele adoptate pentru evanghelizarea acestor popoare. Desfășurându-și misiunea prin mandat de la Constantinopol, au încercat apoi să obțină confirmarea acesteia îndreptându-se spre Scaunul Apostolic de la Roma, centru vizibil al unității Bisericii. Astfel au zidit Biserica animați de simțământul universalității sale ca Biserică una, sfântă, catolică și apostolică. Acest lucru reiese, în modul cel mai clar și mai explicit, din comportamentul lor. Putem spune că invocația lui Isus din rugăciunea sacerdotală, ut unum sint (In 17, 21-22), reprezintă deviza lor misionară, în spiritul cuvintelor psalmistului: „Lăudați pe Domnul, toate neamurile, lăudați-l, voi, toate popoarele!” (Ps 117/116,1). Pentru noi, oamenii de astăzi, apostolatul lor exprimă și o chemare ecumenică: invită la reconstruirea, în pacea reconcilierii, a unității care a fost în mod grav compromisă după epoca sfinților Ciril și Metodiu și, în primul rând, unitatea dintre Orient și Occident. Convingerea celor doi sfinți din Salonic, conform căreia fiecare Biserică locală este chemată să reîmbogățească cu propriile sale daruri pleroma catolică, era în perfectă armonie cu intuiția evanghelică de a nu lăsa ca diferitele moduri de viață din Bisericile creștine particulare să nu poată justifica dezacordurile, neînțelegerile, rupturile în mărturisirea de credință unică și în practicarea carității.»

Din Ioan Paul II, Scrisoarea enciclică Slavorum apostoli, din 2 iunie 1985, trad. Iulia Cojocariu, nr. 12-13.

(București, 23 ianuarie 2017)

Francisc: Ne-am rugat împreună, care-i problema?

„Rugăciunea este un act de libertate. Însă uneori se infiltrează o anumită intenție de a controla rugăciunea, care este totuna cu a căuta să-l controlezi pe Dumnezeu. Lucrul are legătură cu un fel de deformare, cu un ritualism excesiv sau cu vreo altă atitudine de control. Rugăciunea este vorbire și ascultare. Există momente de tăcere profundă, de adorație, așteptând să vedem ceea ce se va întâmpla. În rugăciune această tăcere reverențioasă conviețuiește cu un fel de încheiere de contracte, ca atunci când Abraham a început să negocieze cu Dumnezeu în privința pedepselor pentru Sodoma și Gomora. Și Moise se târguiește, pune înainte lui Dumnezeu câteva propuneri pentru poporul său, vrea să-l convingă pe Domnul să nu-l pedepsească. Această atitudine de curaj se unește cu umilința și adorația și are drept rezultat rugăciunea.” (p. 59)

„Prima dată când evanghelicii m-au invitat la una dintre întâlnirile lor, stadionul Luna Park era plin. În ziua aceea au vorbit un preot catolic și un pastor evanghelic. Au făcut două predici, una intercalată în cealaltă, cu o pauză scurtă pentru o gustare la amiază. La un moment dat pastorul evanghelic a cerut ca toți să se roage pentru mine și pentru slujirea mea. Mă întrebase deja dacă sunt de acord să se roage pentru mine, iar eu am spus că da, firește. În timp ce toți se rugau, primul lucru care mi-a venit în minte a fost să îngenunchez – un gest foarte catolic – pentru a primi rugăciunea și binecuvântarea a șapte mii de persoane care erau acolo. Săptămâna următoare, o revista punea acest titlu la un articol: Buenos Aires, sediu vacant. Arhiepiscopul a căzut în păcatul apostaziei. Pentru redactorii revistei, a te ruga împreună cu alții era apostazie. Dar chiar și împreună cu un agnostic, chiar din interiorul îndoielii sale, putem să privim împreună spre înălțimi și să căutăm transcendența. Fiecare se roagă potrivit tradiției sale, care e problema?” (p. 197).

„Sfântul Augustin are o frază care pare că se inserează perfect în ceea ce spuneați dumneavoastră: Doamne, ne-ai făcut pentru tine, iar inima noastră nu se liniștește până când nu se odihnește în tine. Conceptul cel mai important al acestei rugăciuni este neliniștea. Oricine se raportează în mod conștient și sincer la lucrul pe care îl trăiește, manifestă o profundă neliniște față de transcendent, față de ceea ce dumneavoastră puțin mai înainte i-ați spus întâlnirea cu El. Dar, în timp ce trăim acea întâlnire, intrăm într-o altă căutare și așa mai departe, într-un mod tot mai adânc. Acea neliniște îmi place să o numesc suflarea lui Dumnezeu pe care o purtăm înlăuntrul nostru, ca un semn pe care l-a lăsat în interiorul nostru. De multe ori se manifestă chiar și în persoane care nu au auzit niciodată despre Dumnezeu sau care în viață au avut mereu atitudini anti-religioase sau imanentiste, dar dintr-o dată ajung în fața a ceva ce îi transcende. Câtă vreme va continua să existe acea neliniște, va exista religia și vom avea moduri de a ne lega de Dumnezeu. Cuvântul religie, în cele din urmă, înseamnă asumarea unei legături, o legătură cu Domnul prin mijlocul unei căutări. Dacă o religie se mărginește la aspectul pur ritual, fără să ofere acest fel de conținuturi, este îndreptată spre moarte, pentru că umple viața cu ritualuri dar lasă inimile goale. Sunt de acord cu dumneavoastră că religia va continua să existe, pentru că neliniștea este constitutivă naturii umane și trebuie să vedem cum se va manifesta în viitor”. (p. 200).

„Dialogul dintre religie și cultură este fundamental, susținea deja lucrul acesta Conciliul Vatican II. Încă de la început, Bisericii i s-a cerut o transformare continuă – Ecclesia semper reformanda – , iar acea transformare asumă forme diferite în decursul timpului, fără să altereze dogma. În viitor Biserica se va adapta la vremurile noi potrivit unor diverse forme și modalități de a fi, așa după cum astăzi se deosebește de modalitățile vechi de a fi ale regalismului, ale jurisdicționismului sau ale absolutismului. Mai înainte dumneavoastră făceați aluzie la parohialism, tendința de reveni la comunitatea mică drept loc de apartenență religioasă. Poate fi o soluție. O soluție care răspunde la nevoia de identitate, nu doar religioasă, ci și culturală: aparțin acestui cartier, acestui cerc, acestei familii, acestui cult … deci am un loc de apartenență, mă recunosc într-o anumită identitate. Creștinismul de la început era „parohial”. Dacă citim Faptele Apostolilor, ne dăm seama că, într-adevăr, creștinismul a avut o expansiune masivă; la primele predici ale lui Petru se botezau două mii de persoane, care apoi au început să se organizeze în mici comunități. Problema apare când parohia nu are o viață proprie, când este anihilată, absorbită de structura superioară în ierarhie. Ceea ce face vie o parohie este tocmai simțul de apartenență.” (p. 203).


Traducere de pr. Wilhelm Dancă din Jorge Bergoglio / Abraham Skorka, Il cielo e la terra, Mondadori, Milano 2013.

Ioan XXIII: Fidelitatea față de Cristos și sublinierea a ceea ce ne unește ca reguli ecumenice

«Prima regulă: catolicii au datoria de a da o mărturie vizibilă a conformității Bisericii lor față de cuvintele lui Cristos. Conciliul tinde spre lucrul acesta: să refacă imaginea Bisericii catolice potrivit tuturor exigențelor principiului său vital, astfel încât să poată fi recunoscută de frații separați în virtutea credinței pe care încă o mai păstrează:

„Când vom fi realizat această datorie imensă, eliminând ceea ce din punct de vedere uman putea să fie un obstacol pe un drum mai rapid, noi vom prezenta Biserica în toată splendoarea sa, sine macula et ruga, și le vom spune tuturor celor care sunt separați de noi, ortodocși, protestanți etc.: Uitați-vă, fraților, iată Biserica lui Cristos, noi ne-am străduit să-i fim fideli”.

Acest program presupune acceptarea a două elemente: faptul că Biserica catolică are, în structurile sale, în limbajul și în moravurile sale mai multe caracteristici care oferă un argument aceluia care nu crede în fidelitatea bisericii față de Cristos și, apoi, că în cazul fraților separați, conștiința bună, ar putea fi chemată la deplina unire cu Petru, foarte probabil, doar de semnele obiective ale sfințeniei catolice. (…) Insistența lui asupra caracterului pastoral al Conciliului ținea, chiar dacă pe o cale subordonată, de această intenție ecumenică, care cu siguranță nu va putea să aibă câștig de cauză fără o modificare a comportamentului teologic în interiorul Bisericii catolice. Orientarea pastorală nu este, cum cred unii, o orientare pragmatică, care ar trebui să rămână supusă regimului doctrinal garantat de teologi. «Episcopii, scrie Bernard Haering, sunt în Biserică modelul teologului care trebuie să fie în același timp păstor de suflete», iar dacă nu este, atunci riscă să piardă conștiința că adevărul creștin este îndreptat spre mântuire prin natura sa interioară și nu printr-o exterioară oportunitate practică. (…) Papa Ioan nu a legitimat deloc, prin exemplul său, acel spirit de reformă care preferă atitudinile critice față de Biserică și hrănește întortocheate complexe de vinovăție. I-a fost îndeajuns să pună accentul, cu discreție, dar fără să fie timid, pe „misiune” ca exigență primordială a Bisericii și să garanteze, printr-un Conciliu, refacerea întregii structuri ecleziastice, de la teologie la dreptul canonic, în jurul acestei exigențe. (…) În interiorul Bisericii catolice, Papa Ioan a avut grijă să răspândească nu asprimea polemicii sau neliniștea complexului de vinovăție, ci bucuria adevărului, astfel încât, în relațiile cu frații separați a fost mereu atent să le arate bucuria de a-i considera frați în Cristos. Nu e cazul să ascund faptul că, și din partea lumii protestante și ortodoxe, prejudecățile și resentimentele erau – și în parte rămân – profunde și consolidate în forme mentale sau în complexe psihologice. Pentru a depăși peretele abrupt înălțat de-a lungul secolelor nu ar fi fost suficientă confruntarea teologilor, fie ea sârguincioasă și respectuoasă, trebuia și aici adoptată iubirea creștină de aproapele ca motivație și metodă de întâlnire, o caritate nu prefăcută, nu orbită de scopuri secundare, ci luminoasă și deschisă, precum aceea a Papei Ioan. Acum știm că acea iubire de aproapele nu a fost improvizată, nici în modul său de a fi nici în stilul său practic, ci s-a maturizat pe parcursul unei lungi ucenicii. Cu cât tact, aș vrea să spun în mod genial, Papa Ioan, în audiența acordată observatorilor bisericilor separate în 13 octombrie 1963, a evitat tentația de a le ține un discurs înalt și marcat de preocupări teologice! Cine altul, dacă nu el, ar fi avut ideea – și aș vrea să spun dreptul! – de a se feri de așa ceva, tocmai în ziua în care, pentru prima dată după multe secole, bisericile separate erau adunate în jurul Papei, adică de a aminti, chiar și cu iubire, greșelile din trecut și distanțările actuale? Dar n-a făcut altceva decât să povestească cu amabilitate ceea ce, de-a lungul experienței sale de om al Bisericii, Domnul („Dumnezeu ne susține!”) l-a făcut să înțeleagă despre misterul unității creștine. Și, amintind de întâlnirile ecumenice din timpul Nunțiaturii la Paris, a ieșit cu aceste umile, dar puternice expresii: „Nu am parlamentat, ci am vorbit; nu am trăncănit, ci ne-am dorit binele!”. Vorbind apoi despre ziua inaugurării Conciliului, a coborât la această incomparabilă confidență: „În acea oră providențială și istorică, aveam grijă să-mi fac bine datoria mea din acel moment, adică să stau recules, să mă rog, să-i mulțumesc Domnului. Dar privirea se îndrepta din când în când spre atâția fii și frați. Și când a ajuns la grupul vostru, la fiecare dintre voi, am descoperit în prezența voastră un motiv de mângâiere”. Niciodată Spiritul Domnului nu ne-a apărut, în acești ani, atât de delicat în modalitățile sale de a intra în istoria oamenilor, și, de aceea, atât de eficace: într-adevăr, a venit printre noi cu pași de porumbel, doar inimile vigilente l-au observat. (…)

A doua regulă: (…) „Noi preferăm să subliniem mereu ceea ce îi unește pe oameni și să facem împreună cu ei drumul care se poate face, fără să aducem prejudicii exigențelor dreptății și drepturilor adevărului”. În acest timp el nu a neglijat faptul că – așa cum se spunea – există o familie creștină, mai largă decât familia catolică, cu siguranță încă nu perfect unită, dar nu complet lipsită de o reală unitate și, tocmai de aceea, capabilă de a se deschide, printr-o simplă dezvoltare a ființei sale, spre împlinirea vizibilă a misterului unității. „Din păcate întreaga familie creștină – a spus în discursul din 11 octombrie 1962 – nu a ajuns pe de-a întregul la această vizibilă unitate în adevăr. Biserica catolică crede că este, de aceea, de datoria sa să se angajeze activ pentru ca să se împlinească marele mister al acelei unități, pe care Isus Cristos a cerut-o cu o rugăciune arzătoare de la Tatăl ceresc, în ajunul sacrificiului său. Ea se bucură de o pace blândă, știind bine că este intim legată de acea rugăciune; apoi se bucură mult când vede că o astfel de cerere își lărgește eficacitatea, aducând roade mântuitoare, și printre aceia care sunt în afara sânului său”. Determinarea conceptuală a unității, după cum se vede, rămâne mereu în mod oportun imprecisă. Important este că ea într-un anumit fel este, chiar și acum, și că are frumusețea adorabilă a reflexului lui Dumnezeu. Modalitățile de a o conduce la conexiuni vizibile mereu mai largi vor fi stabilite de Conciliu, pentru Biserica catolică, dar, neîndoielnic, caritatea răspândită de Spiritul Sfânt în inimile tuturor credincioșilor săi va fi aceea care le va sugera, încet, încet, potrivit unor forme și ritmuri de timp pe care e bine să le lăsăm în mâna Providenței. Teologul protestant Cullmann a spus că bisericile separate au cu Biserica catolică ceva în comun, mai mult chiar, că Biserica catolică are tot ceea ce au ele și ceva „în plus”, care este numai al său și pe care numai ea îl consideră ca fiind de origine divină. Problema ecumenică constă, pentru Bisericile separate, în a analiza dacă nu cumva voința lor de reformă nu a lăsat deoparte anumite valori evanghelice care, în schimb, se regăsesc în Biserica catolică: Biserica catolică la rândul său, ar trebui să se întrebe dacă acel al său „în plus” nu vine mai curând de la oameni decât de la Dumnezeu. Faptul că în contextul „porțiunii catolice” sunt elemente de origine umană este ușor de recunoscut. Probabil că tocmai în renunțarea la aceste aspecte Biserica catolică va putea să manifeste caritatea sa maternă. Dar există, în cealaltă porțiune, un nucleu care vine de la Cristos și pe care Biserica nu va putea niciodată să-l umbrească, dacă vrea să rămână fidelă propriilor sale fundamente. Fără să dea indicații precise, Papa Ioan a dat de înțeles că, de dragul de a regăsi bucuria unității, Biserica catolică va fi dispusă la orice aventură legitimă. Ori de câte ori, în discursurile sale, se încredința speranței în unitatea creștină, limbajul lui șiroia de o bucurie profetică; nu ascundea obstacolele, dar dădea mărturie că suflul Spiritului era la lucru. Când Duhul suflă, din adâncul familiei creștine, se simte o vioiciune comună de iubire și de speranță. Fără să anticipăm timpurile, este îndeajuns să oferim, din când în când, Spiritului instrumentele potrivite și docilitatea necesară, și atunci roadele vor depăși orice previziune umană. Cu această încredere a spus în 11 septembrie 1962: „Prețioasele inele ale lanțului de iubire, pe care deja din primele secole ale erei creștine harul Domnului le-a întins deasupra diferitelor țări din Europa și din lumea cunoscută atunci, spre desăvârșirea unității catolice, și care, în diverse împrejurări păreau apoi că slăbesc, dar, de fapt, au fost distruse, intră acum iarăși în atenția tuturor acelora care nu sunt insensibili față de suflul nou pe care proiectul Conciliului îl provoacă ici și acolo, și anume aspirația neobosită de a reface unirea fraternă în brațele aceleiași bătrâne mame, sancta et universalis mater Ecclesia. Lucrul acesta este motiv de satisfacție senină și depășește prima scânteie care a condus pregătirea întâlnirii mondiale. O, frumusețe a rugăciunii liturgice: Ut cuncto popolo christiano pacem et unitatem largiri digneris. O, bucurie cu asupră de măsură în inimi când citim capitolul XVII din Sfântul Ioan: Ut omnes unum sint. Unum: în gândire, în cuvânt și în fapte”».


Din Ernesto Balducci, Giovanni XXIII, Edizioni Piemme, Casale Monferrato 2000, pp. 292-298.

Benedict XVI: Ecumenism și unitate

„Problema de a găsi modele de unitate este mare și grea. Mai întâi, trebuie să ne punem întrebarea: ce este posibil? Ce avem voie să sperăm, ce nu putem spera? Iar în al doilea rând: ce este într-adevăr bine? Nu îndrăznesc să sper într-o unitate absolută a creștinătății în cadrul istoriei. Vedem doar cum, în paralel cu eforturile de unire, care se derulează astăzi, se petrec încontinuu alte fragmentări. Nu numai că se formează tot timpul secte noi, dintre care și secte sincretiste cu mari contribuții păgâne, necreștine, dar chiar în cadrul Bisericilor, rupturile devin tot mai mari. Aceasta se petrece atât în Bisericile Reformei, în care divizarea între elementele mai evanghelice și mișcările moderne se adâncește tot mai mult (observăm acest proces în protestantismul german, cum se îndepărtează ambele aripi una de cealaltă), dar și în ortodoxie. Din cauza autocefaliilor, aici este prezentă oricum, în mod permanent, o unitate, să zicem, mai puțin puternică, dar și acolo există mișcări separatiste, și acolo vedem același ferment în acțiune. Dar și în Biserica Catolică există deja fisuri foarte adânci, încât ai câteodată de-a dreptul sentimentul că trăiesc două Biserici una lângă cealaltă, într-o singură Biserică. Trebuie observate ambele aspecte, pe de o parte, apropierea creștinătății separate, pe de altă parte, apariția concomitentă a unor noi rupturi interioare. Trebuie să ne păzim de speranțe utopice. Important este ca noi toți să medităm mereu la ceea ce este esențial, ca fiecare să încerce să sară peste propria lui umbră și să înțeleagă în credință nucleul propriu-zis. Este deja o mare realizare, dacă nu se mai produc noi rupturi, dacă înțelegem că, în cadrul separării, putem fi în multe de acord. Nu cred că putem ajunge foarte repede la mari uniuni confesionale. Mult mai important este de a ne accepta reciproc cu un mare respect interior, chiar cu dragoste, să ne recunoaștem drept creștini, să încercăm de a depune, în problemele esențiale, o mărturie comună în lume, atât pentru modelarea dreaptă a orânduirii lumești, cât și pentru răspunsul la marile întrebări despre Dumnezeu, de unde vine omul și încotro se îndreaptă el” (Joseph Ratzinger, Sarea pământului. Creștinismul și Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii, O convorbire cu Peter Seewald, trad. Tudor Soroceanu, Editura Sapientia, Iași 2006, pp. 289-290).

„Dar, dacă așa stau lucrurile, ce trebuie să facem? În vederea unui răspuns îmi e de mare ajutor formula pe care Oscar Cullmann a născocit-o pentru întreaga discuție: unitate prin pluralitate, prin diversitate. Desigur, ruptura este de la cel rău, în special când duce la dușmănie și la sărăcirea mărturiei creștine. Dar dacă acestei rupturi i se scoate puțin câte puțin veninul ostilității și dacă în primirea reciprocă a diversității nu mai există reducționism, ci o nouă bogăție de ascultare și de înțelegere, atunci ruptura poate deveni pe parcurs o felix culpa, încă înainte de a fi cu totul vindecată. (…) Pe drumul arătat de Cullmann, ar trebui mai întâi să găsim unitate prin diversitate: în dezbinare asumând ceea ce este rodnic, dezintoxicând însăși dezbinarea și primind tocmai din diversitate ceea ce este pozitiv; firește, în speranța că la sfârșit ruptura va înceta radical să mai fie ruptură și va fi doar o „polaritate” fără contradicție. Dar când înaintăm prea direct spre acest ultim stadiu, cu graba superficială de a vrea să facem totul prin noi înșine, adâncim separarea în loc să o vindecăm. (…) De aici rezultă o dublă mișcare pentru acțiunea ecumenică. O direcție va trebui să fie cea a unei căutări pentru a găsi întreaga unitate, pentru a gândi modele de unitate, pentru a lumina opozițiile în vederea unității. Nu numai în discuții docte, ci mai ales în rugăciune și pocăință. Dar, alături de toate acestea, ar trebui să apar un al doilea spațiu de acțiune, care presupune că noi nu știm ceasul și nici nu putem stabili când și cum se va realiza unitatea. În acest sens este valabilă cu adevărat și în modul cel mai serios afirmația lui Melanchton: ubi et quando visum este Deo. În orice caz, ar trebui să fie clar că unitatea nu o facem noi (așa cum dreptatea nu o facem noi prin faptele noastre) și de asemenea că nu putem rămâne totuși cu mâinile încrucișate. Important aici este să-l primim iarăși și iarăși pe celălalt în calitate de celălalt, respectându-i alteritatea. Putem fi uniți chiar fiind despărțiți. Acest fel de unitate, la a cărei creștere continuă putem și trebuie să ne angajăm, fără a o așeza sub presiunea prea umană a succesului și a țintei finale, cunoaște multe și variate căi și solicită multe și variate inițiative. În primul rând, e important să găsim, să cunoaștem și să recunoaștem elementele de unitate care există deja și care nu sunt puțin lucru. Faptul că citim împreună Biblia drept cuvânt al lui Dumnezeu; că ne este comună mărturisirea de credință – alcătuită din conciliile antice pe baza lecturii Bibliei – în Dumnezeul unic și întreit, în Isus Cristos Dumnezeu adevărat și om adevărat; mărturisirea unui botez și a iertării păcatelor și că deci ne este comună imaginea fundamentală a lui Dumnezeu și a omului: toate acestea trebuie mereu reactualizate, mărturisite public și aprofundate în practică. Dar comună ne este și forma fundamentală a rugăciunii creștine și una este pentru noi și porunca etică esențială a Decalogului, interpretată în lumina Noului Testament. Unității de fond a mărturisirii de credință ar trebui să-i corespundă o unitate de fond în acțiune. Trebuie așadar făcută efectivă unitatea care subzistă deja, trebuie concretizată și lărgită. De aceasta țin, evident, forme multiple de întâlnire la toate nivelele (autoritate, teologi, credincioși) și forme de activitate comună; toate acestea trebuie realizate prin experiențe concrete și trebuie dezvoltate mai departe, așa cum, slavă Domnului, se întâmplă deja în mare măsură. Desigur, unității prin diversitate ar putea și ar trebui să i se adauge acțiuni cu un caracter simbolic, pentru a o păstra în mod constant prezentă în conștiința comunităților. Sugestia făcută de O. Cullmann cu privire la colectele ecumenice ar merita să fie reamintită. Folosirea pâinii binecuvântate (anafura), prezentă în Biserica Orientală, ar putea fi utilă și pentru Occident. Acolo unde comuniunea euharistică nu e posibilă, această pâine este un mod real și corporal de a fi unii alături de alții în alteritate și de a comunica; de a purta ghimpele alterității și în același timp de a schimba dezbinarea în rugăciune reciprocă. De această unitate prin diversitate ține și voința de a nu impune celuilalt ceea ce (încă) îl amenință în inima identității sale creștine. Catolicii nu ar trebui să încerce să-i împingă pe protestanți la recunoașterea papalității și a felului în care ei înțeleg succesiunea apostolică; inserarea cuvântului în spațiul sacramentului și în ordinea juridică definită de sacrament le pare, evident, protestanților un atentat la libertate și la intangibilitatea cuvântului, iar noi va trebui să respectăm acest lucru. Invers, protestanții ar trebui să evite să împingă Biserica Catolică la inter-comuniune pornind de la ideea lor despre Cină, din moment ce pentru noi dublul mister al Trupului lui Cristos – Trup al lui Cristos ca Biserică și Trup al lui Cristos ca specie sacramentală – reprezintă un unic sacrament, iar ruperea corporalității sacramentului de corporalitatea Bisericii înseamnă distrugerea atât a Bisericii, cât și a sacramentului. A respecta ceea ce reprezintă pentru cele două părți necesitatea separării nu îndepărtează unitatea; este o premisă fundamentală pentru ea. (…) În această sferă a sarcinilor noastre se cuprind acțiunea și suferința, activitatea și răbdarea. Dacă se anulează una dintre cele două, se distruge ansamblul. Dacă ne angajăm la ceea ce ne privește pe noi, atunci ecumenismul va fi și în viitor, ba chiar mai mult decât înainte, o sarcină foarte vie și îndrăzneață. Eu sunt convins că noi – eliberați de presiunea succesului energiilor noastre autonome și de datele sale secrete și nesecrete – vom ajunge mai degrabă și mai în profunzime la scop, decât dacă începem să transformăm teologia în diplomație și credința în engagement.” (Joseph Ratzinger, Biserică, ecumenism și politică. Noi eseuri de ecleziologie, trad. Mihaela Voicu și Geta Lazăr, Editura ARCB, București 2014, pp. 175-180).