Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Toma de Aquino: Christos? A treia zi a înviat!

Așa după cum s-a spus, moartea lui Christos a avut loc prin separarea sufletului de corp, la fel ca la ceilalți oameni; dar divinitatea a fost atât de unită cu omul Christos încât, chiar dacă sufletul și corpul s-au separat unul de celălalt, dumnezeirea însăși a rămas, totuși, prezentă mereu și într-un mod perfect și în suflet și în corp; și, de aceea, cu corpul, Fiul lui Dumnezeu a fost în mormânt, iar cu sufletul a coborât în infern.

De ce a coborât în infern?

Patru sunt, însă, motivele pentru care Christos a coborât cu sufletul său în infern.

1) Mai întâi, pentru a suporta întreaga pedeapsă a păcatului și astfel să ispășească toată vinovăția. Dar pedeapsa păcatului nu era doar moartea corpului, ci și o pedeapsă în suflet; pentru că păcatul avea și o anumită relație cu sufletul, fiindcă și sufletul însuși era pedepsit prin lipsa viziunii divine, iar pentru îndepărtarea acestei [pedepse] încă nu se adusese satisfacție [pentru păcat]. Și de aceea, după ce mureau, înainte de venirea lui Christos, toți coborau în infern, chiar și sfinții părinți. Așadar, pentru a suporta toată pedeapsa datorată păcătoșilor, Christos a voit nu doar să moară, ci chiar să coboare cu sufletul său în infern. De aceea [spune] Psalmul 87, 4: sunt numărat printre cei ce au coborât în groapă; m-am făcut ca un om lipsit de ajutor, printre cei morți, [dar] liber. Căci ceilalți erau acolo asemenea servitorilor, dar Christos ca un om liber.

2) Al doilea motiv este acela de a-i ajuta în mod perfect pe toți prietenii săi. Căci avea prieteni nu doar în lume, ci chiar și în infern. Într-adevăr, aici se găsesc unii care sunt prietenii lui Christos pentru că nu le lipsește caritatea. În infern erau mulți cei care au murit având caritate și credința viitoare, precum Abraham, Isaac, Iacob, Moise, David, și alți bărbați drepți și perfecți. Și, deoarece Christos i-a vizitat pe ai săi care erau în lume și le-a venit în ajutor prin moartea sa, de aceea a voit să îi viziteze și pe ai săi care erau în infern și să le vină în ajutor coborând la ei, [potrivit cu] Ecleziasticul, 24, 25: voi pătrunde în toate părțile inferioare ale pământului, îi voi vedea pe toți cei ce dorm și îi voi lumina pe toți cei ce speră în Domnul.

3) Al treilea motiv este acela de a-l învinge pe diavol în mod definitiv. Într-adevăr, cineva îl învinge pe un altul în mod definitiv nu doar când îl învinge pe câmpul de luptă, ci și când îl invadează până în casa lui și îi ia sediul regatului și casa. Christos a triumfat asupra diavolului și l-a învins pe cruce, de aceea se zice în Ioan, 12, 31: acum are loc judecata lumii, acum principele acestei lumi (adică diavolul) va fi aruncat afară. Iar pentru ca să-l învingă definitiv, a voit să-i ia sediul regatului și să-l lege pe acesta în casa lui, care este infernul. Și de aceea a coborât acolo, i-a luat tot ceea ce avea, l-a legat și i-a luat aceluia prada, [potrivit cu] Coloseni, 2, 15,: despuind principatele și puterile, le-a predat fără frică, în public, biruindu-le prin sine însuși. Într-un mod asemănător, pentru că a primit puterea și stăpânirea asupra cerului și a pământului, Christos a voit să ia și puterea asupra infernului, pentru ca astfel, potrivit Apostolului, [în Epistola] către Filipeni, 2, 10: în numele lui Isus să se plece tot genunchiul, cele din cer, cele de pe pământ și cele din Infern, sau [potrivit cu] Marcu, ultimul [capitol], 17: în numele meu le vor izgoni pe cele diavolești.

4) Al patrulea motiv a fost cel de a-i elibera pe sfinții care erau în infern. Într-adevăr, așa după cum Christos a voit să sufere moartea ca să-i elibereze pe cei vii de moarte, tot la fel a voit să coboare în infern, ca să-i elibereze pe cei care erau acolo, [potrivit cu] Zaharia, 9, 11: iar tu, prin sângele testamentului tău, i-ai scos pe cei învinși ai tăi din lacul în care nu este apă, [și cu] Osea, 13, 14: voi fi moartea ta, o moarte; mușcătura ta voi fi, infernule. Căci, deși Christos distrusese total moartea, totuși nu a distrus complet infernul, ci [doar] l-a mușcat, fiindcă nu i-a eliberat pe toți din infern, ci doar pe aceia care erau fără păcat de moarte și, de asemenea, pe cei fără păcatul originar, de care erau eliberați, cât privește persoana [lor], prin circumciziune; sau, înainte de circumciziune, pe aceia care au fost salvați prin credința părinților credincioși, în cazul celor care nu aveau uzul rațiunii; sau prin sacrificii, și prin credința în Christos care urma să vină, în cazul celor adulți; dar care erau acolo pentru păcatul originar al lui Adam, de care, cât privește natura [lor], nu au putut să se elibereze decât prin Christos. Și de aceea, i-a lăsat acolo pe cei ce coborâseră cu păcatul de moarte și pe copiii necircumciși, și de aceea spune: voi fi moartea ta, infernule. Prin urmare, reiese astfel că Christos a coborât în Infern și motivul pentru care [a coborât].

Concluzii

Din acestea, pentru instruirea noastră putem să reținem patru [concluzii].

1) În primul rând, [putem reține] speranța puternică în Dumnezeu. Căci oricât de mare ar fi disperarea în care s-ar afla omul, trebuie să spere mereu în ajutorul lui Dumnezeu și să se încreadă în el. Într-adevăr, nimic nu e atât de chinuitor precum existența în infern. Dacă, așadar, Christos i-a eliberat pe cei ce erau în infern, cu atât mai mult oricine, dacă este prietenul lui Dumnezeu, trebuie să aibă încredere că va fi eliberat de el din orice strâmtorare, [potrivit cu] Cartea înțelepciunii, 10, 13: aceasta (adică înțelepciunea) nu-l va părăsi pe dreptul care e vândut, precum și celelalte, tot acolo, [versetul] 14, a coborât cu el în groapă și nu l-a lăsat [să rămână] în lanțuri. Și pentru că Dumnezeu îi ajută în mod special pe servitorii săi, acela care îl servește pe Dumnezeu trebuie să se simtă foarte sigur, [potrivit cu] Ecleziasticul, 24, 16: cine se teme de Dumnezeu nu îi va fi frică de nimic, nu se va teme, pentru că el este speranța lui.

2) În al doilea rând, trebuie să ne gândim la teama [de Dumnezeu] și să îndepărtăm prea marea încredere în noi. Căci, deși Christos a suferit pentru cei păcătoși și coborâse în infern, totuși, el nu i-a eliberat pe toți, ci numai pe cei care erau fără păcat de moarte, după cum s-a spus. Dar pe cei care au murit cu [păcatul] de moarte i-a lăsat acolo. De aceea, nici unul dintre cei care coboară acolo cu păcatul de moarte nu poate spera în iertare. Dar vor fi în infern tot atât cât sfinții părinți vor fi în paradis, adică pentru eternitate, [potrivit cu] Matei, 25, 46: vor merge aceștia la supliciul etern, iar cei drepți la viața eternă.

3) În al treilea rând, trebuie să fim vigilenți. Christos a coborât în infern pentru salvarea noastră, iar noi deseori trebuie să avem vigilența de a coborî acolo, adică să medităm la acele pedepse, așa cum făcea sfântul Ezechia, care spune, [potrivit cu] Isaia, 38, 10: eu am zis: la jumătatea zilelor mele voi merge la porțile infernului. Căci cine coboară acolo deseori, în timpul vieții, cu ajutorul reflecției, nu va coborî ușor după moarte, pentru că o asemenea meditație îl scapă de păcat. Căci noi vedem cum oamenii acestei lumi se tem să nu facă fapte rele de frica pedepsei temporale. Cu cât mai mult ar trebui, așadar, să se teamă de pedeapsa infernului, care este mai mare, atât ca durată cât și ca intensitate și număr, [potrivit cu] Ecleziasticul, 7, 40: adu-ți aminte de sfârșitul vieții tale și nu vei păcătui niciodată!

4) În al patrulea rând, de aici, pentru noi, provine modelul iubirii. Christos a coborât în infern pentru a-i elibera pe ai săi, iar noi trebuie să coborâm acolo ca să îi ajutăm pe ai noștri. Căci aceștia nu pot să facă nimic, și de aceea trebuie să îi ajutăm pe cei care sunt în purgator. Ar fi foarte aspru cel care nu l-ar ajuta pe cineva drag lui ce s-ar afla în carcera pământească. Așadar, este mult mai aspru acela care nu îl ajută pe prietenul ce se găsește în purgator, pentru că nu se poate face nici o comparație între pedepsele lumii și acele pedepse, [potrivit] cu Iob, 19, 21: fie-vă milă de mine, fie-vă milă de mine, cel puțin vouă prietenilor mei, pentru că mâna Domnului m-a atins, [sau cu] Macabei, 12, 46: sfânt și curat este gândul de a te ruga pentru defuncți ca să fie eliberați de păcatele lor. Dar putem să le venim în ajutor, după cum zice Augustin, în principal în trei [feluri]: prin [sfintele] liturghii, prin rugăciuni și prin pomeni. Grigore îl adaugă pe al patrulea, și anume, postul. Nu trebuie să ne mirăm, pentru că și în lumea aceasta un prieten poate să plătească o datorie în locul prietenului său. Trebuie să înțelegem lucrul acesta și în legătură cu cei care sunt în purgator.

A treia zi s-a ridicat din morți

Omul are nevoie să cunoască două lucruri, și anume gloria lui Dumnezeu și pedeapsa infernului. Căci atrași de glorie și înspăimântați de pedepse, oamenii trebuie să se păzească pe sine și să se retragă de la păcate. Dar lucrurile acestea sunt foarte greu de cunoscut pentru oameni. De aceea se spune despre glorie în Cartea înțelepciunii, 9, 16: cine va cunoaște cele ce sunt în cer?. Lucrul acesta este, într-adevăr, greu pentru pământeni, pentru că, așa cum se spune în Ioan, 3, 31: cine este din pământ despre pământ vorbește, dar nu este greu pentru cei spirituali, pentru că cine vine din cer este peste toți, cum se afirmă tot în locul acela. De aceea, Dumnezeu a coborât din cer și s-a încarnat, așa încât ne-a învățat lucrurile cerești. Ba chiar era dificil să se cunoască pedepsele infernului, [potrivit cu] Cartea înțelepciunii, 2, 1: nu există cineva despre care să se fi cunoscut că s-ar fi întors din infern, iar lucrul acesta este zis din perspectiva celor nelegiuiți. Dar nu se poate spune acum așa ceva, pentru că, după cum a coborât din cer ca să ne învețe lucrurile cerești, tot la fel s-a ridicat din infern ca să ne educe pe noi privitor la infern. Și de aceea este necesar să credem că nu doar că s-a făcut om și a murit, ci și că s-a ridicat din morți. Și de aceea se spune: a treia zi s-a ridicat din morți. Aflăm că mulți s-au ridicat din morți, precum Lazăr, și fiul văduvei, și fiica mai marelui sinagogii. Dar învierea lui Christos se deosebește de învierea acestora și a altora prin următoarele patru [elemente].

1) Mai întâi, cu privire la cauza învierii, pentru că ceilalți care au înviat nu au înviat prin propria lor putere, ci prin aceea a lui Christos sau în urma rugăciunilor vreunui sfânt; Christos însă a înviat prin propria putere, pentru că era nu doar om, ci și Dumnezeu, iar divinitatea Cuvântului nu fost niciodată separată nici de suflet, nici de corp; iar de aceea, când a voit, corpul și-a reluat sufletul, iar sufletul corpul, [potrivit cu] Ioan, 10, 18: am puterea să-mi dau sufletul și putere am să-l iau din nou. Și, deși fusese mort, lucrul acesta nu avusese loc din cauza vreunei infirmități sau necesități, ci din propria putere, pentru că fusese din propria sa inițiativă, iar acest lucru reiese din faptul că, atunci când și-a dat sufletul, a strigat cu glas puternic, ceea ce alții care mor nu pot, pentru că mor din cauza infirmității lor. De aceea, centurionul a spus, [în] Matei, 27, 54: cu adevărat acesta era fiul lui Dumnezeu. Și de aceea, după cum prin propria putere și-a dat sufletul, tot la fel prin propria putere și l-a luat din nou; și de aceea se zice că a înviat, nu că ar fi fost înviat, ca de un altul, [potrivit cu] Psalmul, 3, 6: m-am culcat și am dormit și m-am ridicat. Lucrul acesta nu este contrar cu ceea ce se spune în Faptele Apostolilor, 2, 32: pe acest Isus Dumnezeu l-a înviat, căci și Tatăl și Fiul l-au înviat, deoarece puterea Tatălui și a Fiului este aceeași.

2) În al doilea rând, se deosebește privitor la viața la care a înviat, deoarece Christos a înviat la viața de glorie și incoruptibilă, [cum spune] Apostolul, [în] Romani, 6, 4: Christos s-a ridicat din morți prin gloria Tatălui; alții însă [au înviat] la aceeași viață pe care au avut-o mai înainte, cum reiese în cazul lui Lazăr și al altora.

3) În al treilea rând, se deosebește privitor la rod și eficacitate, căci, prin puterea învierii lui Christos, toți ceilalți învie, [potrivit cu] Matei, 27, 52: multe corpuri ale sfinților care dormeau au înviat. Iar Apostolul [a spus în] I Corinteni, 15, 20: Christos s-a ridicat din morți, primul dintre cei adormiți. Dar, fii atent, Christos a ajuns în glorie prin pătimire, [potrivit] cu Luca, 24, 26: nu trebuia să sufere Christos și astfel să intre în gloria sa?. Ca să ne învețe pe noi cum să ajungem la glorie, [potrivit cu] Faptele Apostolilor, 14, 21: ca să putem intra în regatul lui Dumnezeu, trebuie să trecem prin multe încercări.

4) În al patrulea rând, diferă cât privește timpul, căci învierea celorlalți este amânată până la sfârșitul lumii, cu excepția câtorva, cărora li se permite lucrul acesta printr-un privilegiu anticipat, cum ar fi cazul Fericitei Fecioare și, precum se crede printr-o pietate [populară], cel al fericitului Ioan Evanghelistul. Dar Christos a înviat a treia zi. Motivul acestui fapt este acela că învierea, moartea și nașterea lui Christos au fost pentru mântuirea noastră; și de aceea a voit să învie în momentul în care mântuirea noastră se împlinise. Dacă ar fi înviat imediat [după moarte], nu s-ar fi crezut că fusese [cu adevărat] mort. Apoi, dacă s-ar fi amânat mult timp, discipolii nu ar fi rămas în credință și, astfel, patima sa nu ar fi fost de nici un folos, [potrivit cu] Psalmul, 39, 10: la ce folosește sângele meu când cobor în putrezire?. Și de aceea a înviat a treia zi: ca să poată fi crezut mort, [dar] și pentru ca discipolii să nu își piardă credința.

Patru învățături de ținut minte

Din acestea putem să desprindem patru lucruri pentru învățătura noastră.

1) Mai întâi să ne străduim să înviem spiritual, de la moartea sufletului, la care ajungem prin păcat, la viața dreptății, care se poate avea prin pocăință. Apostolul, în Efeseni, 5, 14, [spune]: scoală-te tu, care dormi, și ridică-te din morți și te va lumina Christos. Și aceasta înseamnă prima ridicare din nou, [potrivit cu] Apocalipsa, 20, 6: fericit cel care are parte de prima ridicare din nou.

2) În al doilea rând, să nu amânăm învierea până la moarte, ci [ea să aibă loc] repede, căci Christos a înviat a treia zi, [potrivit cu] Ecleziasticul, 5, 8: nu aștepta să te convertești la Domnul și nu amâna convertirea de la o zi la alta, fiindcă nu vei putea să te gândești la cele care țin de vindecare dacă ești apăsat de neputință, și pentru că vei pierde chiar partea care ți se cuvine din toate bunurile care se găsesc în Biserică și vei avea multe necazuri din cauza perseverenței în păcat. Și chiar diavolul, cu cât mai mult timp stăpânește [un suflet], cu atât mai greu îl părăsește, precum zice Beda.

3) În al treilea rând, ca să înviem la viața care nu poate fi coruptă, și anume ca să nu murim din nou, adică într-o asemenea situare încât să nu mai păcătuim din nou, [potrivit cu] Romani, 6, 9: Christos care se ridică din morți nu mai moare; moartea nu va mai avea putere asupra lui, iar mai jos, [în versetele] 11-13: la fel și voi, considerați-vă morți pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Christos Isus. Așadar, să nu mai domnească păcatul în corpul vostru muritor, așa încât să ascultați de dorințele lui; nu prezentați membrele voastre ca instrumente ale nedreptății în fața păcatului; dar, dintre cei morți, voi prezentați-vă în fața lui Dumnezeu ca ființe vii.

4) În al patrulea rând, să înviem la viața nouă și glorioasă, adică să le evităm pe toate cele ce mai înainte au fost ocazii și cauză de moarte și păcat, [potrivit cu] Romani, 6, 4: așa după cum Christos s-a ridicat din morți pentru gloria tatălui, tot la fel și noi să umblăm într-o viață nouă. Și această viață nouă este viața dreptății, care înnoiește sufletul și-l conduce la viața glorioasă. Amin.

Din Toma de Aquino, Expunere la simbolul apostolilor, trad. Wilhelm Dancă, Editura Polirom, Iași 2016, pp. 115-131.

Toma de Aquino: Cred în unitatea, sfințenia, catolicitatea și stabilitatea Bisericii

«După cum vedem că într-un singur om este un singur suflet și un singur corp și, totuşi, că are diferite membre, tot la fel Biserica Catolică este un singur corp, dar are diferite membre. Dar sufletul care dă viață acestui corp este Spiritul Sfânt. Astfel, după credința în spiritul sfânt, ni se porunceşte să credem în sfânta Biserică Catolică. De aceea, se adaugă în simbol: sfânta Biserică Catolică. În legătură cu aceasta trebuie să știm că Biserica înseamnă adunare. Din acest motiv, Biserica sfântă este aceeaşi cu adunarea credincioșilor și oricare creștin este asemenea unui membru al Bisericii înseşi, despre care se spune în Ecleziasticul, 51, 31: apropiați-vă de mine, voi care sunteți lipsiți de învățătură și adunați-vă la școală. Această sfântă Biserică are patru atribute: este una, este sfântă, este Catolică, adică universală, şi este puternică și stabilă.

Unitatea Bisericii

În legătură cu primul, trebuie știut că, deşi diferiți eretici au dat naștere la diferite secte, totuşi ele nu aparțin Bisericii, pentru că acestea sunt divizate în părți, pe când Biserica este una, [potrivit cu] Cântarea Cântărilor, 6, 8: una este porumbița mea, frumusețea mea. Unitatea Bisericii provine din următoarele trei cauze.

1). Mai întâi, din unitatea credinței. Căci toți creștinii care fac parte din corpul Bisericii cred același [adevăr, potrivit cu] I Corinteni, 1, 10: același [adevăr] să-l spuneți toți și să nu fie între voi schisme, [şi cu] Efeseni, 4, 5: un singur Dumnezeu, o singură credință, un singur botez.

2). În al doilea rând, din unitatea speranței, pentru că toți au fost întăriţi într-o unică speranță de a ajunge la viața eternă, şi de aceea zice Apostolul, în Efeseni, 4, 4: un singur corp și un singur spirit, după cum ați fost chemați la o singură speranță a chemării voastre.

3).  În al treilea rând, din unitatea carității, pentru că toți se unesc în iubirea de Dumnezeu și unul cu celălalt în iubirea reciprocă, [potrivit cu] Ioan, 17, 22: gloria pe care mi-ai dat-o mie le-am dat-o lor, ca să fie una, după cum și noi una suntem. Astfel, se vede când iubirea este adevărată, când membrele se îngrijesc unele de celelalte și când suferă unele pentru celelalte, [potrivit cu] Efeseni, 4, 15-16: în caritate, să creștem în toate privințele, în acela care este capul, Christos: din el corpul întreg se încheagă și se leagă prin contribuția fiecărei încheieturi potrivit lucrării proprii fiecărui membru, iar corpul crește spre edificarea lui în caritate; pentru că, potrivit harului dăruit de Dumnezeu, fiecare trebuie să îl servească pe aproapele său. De aceea, nimeni nu trebuie să dispreţuiască [Biserica], dar nici să îndure să fie îndepărtat şi expulzat din această Biserică, pentru că nu este decât o singură Biserică în care oamenii se pot salva, așa după cum în afara arcei lui Noe nimeni nu a putut să se salveze.

Sfințenia Bisericii

În legătură cu al doilea [atribut], trebuie ştiut că există și o altă adunare, și anume aceea a celor care produc răul, [potrivit cu] Psalmul, 25, 5: am urât Biserica celor care produc răul. Dar aceasta este rea, pe când Biserica lui Christos este sfântă; în I Corinteni 3, 17, Apostolul [spune]: templul lui Dumnezeu este sfânt, iar acesta sunteți voi, de aceea se spune, sfânta Biserică. Dar credincioșii acestei adunări se sfințesc din următoarele patru motive.

1). Mai întâi, pentru că, așa după cum Biserica se consacră, se spală din punct de vedere material, tot la fel și credincioșii sunt spălați cu sângele lui Christos, [potrivit cu] Apocalipsa, 1, 5: ne-a iubit pe noi și ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele său, [şi cu] Evrei, 13, 12: Isus, pentru a sfinți poporul prin sângele său, a suferit în afara porții.

2). Al doilea, din ungere, pentru că, așa după cum Biserica este unsă, tot la fel și credincioșii sunt unși cu o ungere spirituală, ca să se sfințească; altfel, nu ar fi creștini; căci Christos înseamnă „uns”. Această ungere este harul spiritului sfânt, [potrivit cu] II Corinteni, 1, 21: care ne-a uns pe noi, Dumnezeu, şi [cu] I Corinteni, 6, 11: ați fost sfințiți în numele Domnului nostru Isus Christos.

3). Al treilea, din locuirea Treimii, căci oriunde Dumnezeu își fixează locuirea, locul acela este sfânt. De aceea, în Geneza, 28, 16 [se afirmă]: cu adevărat locul acesta este sfânt, iar în Psalmul, 92, 5: casei tale i se cuvine sfințenia, Doamne.

4). Al patrulea, datorită invocării lui Dumnezeu, [potrivit cu] Ieremia, 14, 9: tu, însă, în noi ești, Doamne, iar numele tău este invocat asupra noastră. Așadar, trebuie să ne temem ca, după o asemenea sfințire, să nu pătăm prin păcat sufletul nostru, care este templul lui Dumnezeu. Apostolul, în I Corinteni, 3, 17, [spune]: dacă cineva va distruge templul lui Dumnezeu, și Dumnezeu îl va distruge pe el.

Catolicitatea Bisericii

Referitor la al treilea [atribut] al Bisericii trebuie să știm că Biserica este catolică, adică universală.

1). Mai întâi, în privința locului, pentru că este în toată lumea, contrar [a ceea ce susțin] donatiștii, [potrivit cu] Romani, 1, 8: credința voastră se vestește în toată lumea, [şi cu] Marcu, 16, 15: mergeți în toată lumea, predicați Evanghelia la toată creatura. În vechime, Dumnezeu era cunoscut doar în Iudeea, dar acum în toată lumea. Dar această Biserică are trei părți. Una este pe pământ, alta este în cer, iar a treia este în purgator.

2). În al doilea rând, este universală în privința condiției oamenilor, pentru că nimeni nu este respins să facă parte din ea, nici domnul, nici servul, nici bărbatul, nici femeia, [potrivit cu] Galateni, 3, 38: nu mai este bărbat nici femeie.

3). În al treilea rând, este universală în privința timpului. Căci unii spuseseră că Biserica trebuie să dureze până la un moment dat. Dar lucrul acesta este fals, fiindcă această Biserică a început în timpul lui Abel și va dura până la sfârșitul lumii, [potrivit cu] Matei, 28, 20: iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului. Dar, după sfârșitul veacului va rămâne în cer.

Stabilitatea Bisericii

În legătură cu al patrulea [atribut], trebuie știut că Biserica este stabilă.

1). Se spune, însă, că o casă este stabilă mai întâi dacă are temelii bune. Dar temelia principală a Bisericii este Christos. Apostolul, în I Corinteni, 3, 11, [afirmă]: nimeni nu poate să pună altă temelie în afara celei care a fost pusă deja, iar aceasta este Christos Isus. Pe de altă parte, temelia secundară sunt apostolii și învăţătura lor, şi de aceea ea este stabilă: de aceea se spune în Apocalipsă, 31, 15 că cetatea avea douăsprezece temelii și pe ele erau scrise numele celor doisprezece apostoli. Şi de aici vine faptul că Biserica este numită „apostolică”, şi tot de aici mai provine şi faptul că, pentru a semnifica stabilitatea acestei Biserici, fericitul Petru este numit „capul” [ei].

2). În al doilea rând, stabilitatea unei case se manifestă prin faptul că nu poate fi distrusă chiar dacă este zguduită. Dar Biserica nu a putut fi distrusă niciodată: nici de persecutori (dimpotrivă, chiar dacă persecuțiile au durat, ea s-a dezvoltat mai mult, iar cei care o persecutau, precum şi cei pe care ea îi persecuta au slăbit, [potrivit cu] Matei, 21, 44: cine va cădea peste această piatră va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera); nici de erori (dimpotrivă, cu cât erorile au năvălit mai mult, cu atât mai mult s-a arătat adevărul, [potrivit cu] II Timotei, 3, 8: oameni stricați la minte, osândiți cât privește credința; dar nu vor ajunge prea departe); nici de tentațiile demonilor (căci Biserica este ca un turn în care se refugiază oricine luptă împotriva diavolului, [potrivit cu] Proverbe, 18, 10: turn foarte puternic este numele Domnului). Şi de aceea, diavolul se străduiește în principal să o distrugă, dar nu reușește, pentru că Domnul a spus în Matei, 16, 18: iar porțile iadului nu o vor învinge, ca și cum ar spune: vor lupta împotriva ta, dar nu vor învinge. Și de aici vine faptul că doar Biserica lui Petru (de partea căruia a revenit Italia întreagă, când discipolii fuseseră trimiși să predice) a fost mereu stabilă în credință, iar în timp ce în alte părți sau nu există nici o credință, sau este amestecată cu multe erori, Biserica lui Petru este şi de veghe în credință și curățată de erori. Nici nu este de mirare că Domnul i-a zis lui Petru, în Luca, 22, 32: eu m-am rugat pentru tine, Petre, ca să nu scadă credința ta

Din Toma de Aquino, Expunere la simbolul apostolilor, trad. Wilhelm Dancă, Editura Polirom, Iași 2016, pp. 159-167.

Teologia Nașterii Cuvântului la Toma de Aquino

La întrebarea „Cum are loc nașterea Cuvântului?”, sfântul Toma de Aquino a dat următorul răspuns:

„(…) trebuie știut că, fiind diferite, lucrurile au diverse moduri de naștere. Însă nașterea lui Dumnezeu este diferită de naşterea celorlalte lucruri, motiv pentru care nu putem să ne facem o idee despre nașterea lui Dumnezeu decât prin [analogia cu] nașterea celui care, între creaturi, ajunge în mai mare măsură la asemănarea cu Dumnezeu. Dar nimic nu este atât de asemănător ca sufletul uman cu Dumnezeu, după cum s-a spus. Modul de a da naștere în suflet are loc în felul următor: omul, prin sufletul său, gândește ceva, care e numit ‘conceptul’ intelectului; iar un asemenea concept se naște din suflet ca de la un tată şi este numit ‘cuvânt’ al intelectului, sau al omului. Așadar, sufletul, gândind, dă naștere cuvântului său. La fel, nici fiul lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu; nu ca un cuvânt rostit în exterior, pentru că acela trece, ci ca un cuvânt conceput în interior. Şi de aceea, cuvântul însuşi al lui Dumnezeu este de aceeaşi natură cu Dumnezeu şi este egal cu Dumnezeu. Din acest motiv, vorbind despre Cuvântul lui Dumnezeu, şi fericitul Ioan a distrus trei erezii. Mai întâi, erezia lui Fotin, care a fost atinsă deja, atunci când spune: la început era Cuvântul; în al doilea rând, a lui Sabellius, când spune: și Cuvântul era la Dumnezeu; în al treilea rând, a lui Arius, când spune: și Cuvântul era Dumnezeu.

Dar cuvântul este în noi într-un fel și într-un alt fel este în Dumnezeu. Căci în noi, cuvântul nostru este un accident, pe când în Dumnezeu Cuvântul lui Dumnezeu este la fel cu Dumnezeu însuși, pentru că nu există în Dumnezeu nimic care să nu fie esența sa. Dar nimeni nu poate să spună că Dumnezeu nu are cuvântul său, pentru că ar însemna că Dumnezeu ar fi întru totul nesocotit. Şi de aceea, după cum el a fost mereu Dumnezeu, tot la fel și Cuvântul său. Dar după cum artizanul face toate lucrurile potrivit formei pe care o gândește mai înainte în inima sa, iar această [formă] este cuvântul său, tot aşa și Dumnezeu le-a făcut pe toate prin Cuvântul său, ca printr-o artă a sa, [potrivit cu] Ioan,1, 3: toate au fost făcute prin el.

Referitor la învățătura care decurge din acest mister, Toma a precizat:

„1). Dacă, așadar, Cuvântul lui Dumnezeu este Fiul lui Dumnezeu, și dacă toate celelalte cuvinte ale lui Dumnezeu sunt o anumită similitudine a acestui Cuvânt, atunci trebuie, în primul rând, să ascultăm cu plăcere cuvintele lui Dumnezeu. Acesta este semnul că îl iubim pe Dumnezeu: dacă ascultăm cu plăcere cuvintele lui.

2). În al doilea rând, trebuie să credem în cuvintele lui Dumnezeu, pentru că în felul acesta cuvântul lui Dumnezeu locuiește în noi, adică Christos, care este cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul, în Efeseni, 3, 17, [spune] să locuiască Christos prin credință în inimile voastre, iar în Ioan, 5, 38, [se spune]: nu aveți în voi cuvântul lui Dumnezeu care rămâne.

3). În al treilea rând, trebuie să medităm mereu asupra cuvântului lui Dumnezeu care rămâne în noi, pentru că trebuie nu doar să credem, ci și să medităm, altfel nu ne-ar fi de folos. Iar o asemenea meditație este foarte utilă contra păcatului, potrivit cu Psalmul 118, 11: în inima mea am ascuns cuvintele tale, ca să nu păcătuiesc față de tine, iar despre bărbatul drept se spune în Psalmul 1, 2: la legea lui meditează ziua și noaptea. De asemenea și despre Fericita Fecioară se zice, în Luca, 2, 51: păstra toate aceste cuvinte punându-le alături în inima ei.

4). În al patrulea rând, omul trebuie să comunice altora cuvântul lui Dumnezeu, sfătuindu-i, predicându-i și înflăcărându-i. [Spune] Apostolul în Efeseni, 4, 29: să nu iasă nici un cuvânt rău din gura voastră, ci doar ceea ce este bun spre edificare. Tot el [afirmă] în Coloseni, 3, 16: cuvântul lui Christos să locuiască în voi în mod abundent, în toată înțelepciunea, învățându-vă și îndemnându-vă unii pe alții. Tot el, în II Timotei, 4, 2, [spune]: predică cuvântul, insistă la timp potrivit și la timp nepotrivit, argumentează, imploră, ceartă, cu toată răbdarea și învățătura.

5). În fine, cuvântul lui Dumnezeu trebuie pus în faptă, [potrivit cu] Iacob, 1, 22: să fiți oameni care pun în faptă cuvântul, nu doar care îl ascultă, înșelându-vă pe voi înșivă.

Fericita Maria a slujit aceste cinci [datorii], pe rând, prin naşterea din ea a Cuvântului lui Dumnezeu. Căci mai întâi a ascultat, [potrivit cu] Luca, 1, 38: Spiritul Sfânt va veni asupra ta; apoi a consimțit prin credință, [potrivit] aceluiaşi [capitol], 38: iată roaba Domnului; în al treilea rând l-a primit și l-a purtat în uter; în al patrulea rând l-a adus la lumina zilei și l-a născut; în al cincilea rând l-a hrănit și l-a alăptat, de aceea Biserica cântă [despre ea]: unica fecioară care l-a alăptat pe însuși regele îngerilor la sânul ei umplut din cer.”

Din Toma de Aquino, Expunere la simbolul apostolilor, trad. Wilhelm Dancă, Editura Polirom, Iași 2016, pp. 83-87.

Predica: Gradele iubirii de dușmani

SFÂNTUL TOMA DE AQUINO DESPRE IUBIREA DUȘMANILOR

La întrebarea dacă ține de necesitatea carității ca dușmanii să fie iubiți, sfântul Toma de Aquino a răspuns, zicând că: «trebuie spus că iubirea dușmanilor poate fi cercetată sub trei aspecte. Sub primul aspect, dușmanii să fie iubiți întrucât sunt dușmani; și acest fel este greșit și repugnă carității, fiindcă aceasta înseamnă a iubi răul altuia. Sub al doilea aspect, se poate recunoaște iubirea dușmanilor după natura (lor), dar în mod universal. Și în felul acesta iubirea dușmanilor vine din necesitata carității, adică iubind cineva pe Dumnezeu și pe aproapele, să nu-i excludă pe dușmanii săi de la această generalitate a iubirii aproapelui. Sub al treilea aspect, se poate considera iubirea dușmanilor în special, adică să fie mișcat cineva în mod special de o mișcarea a iubirii către dușman. Și aceasta ține nu ține de necesitatea carității în mod absolut, pentru că nici a fi mișcat de mișcarea iubirii în special către oricare dintre oameni nu ține de necesitatea carității, pentru că asta ar fi imposibil. Ține totuși de necesitatea carității prin dispunere sufletească, adică omul să aibă sufletul pregătit să își iubească dușmanul în particular, dacă s-ar ivi necesitatea. Dar, ca omul să  împlinească acest lucru în act, adică să îl iubească pe dușman de dragul lui Dumnezeu fără o îmbinare a necesității, aceasta ține de perfecțiunea carității. Căci de vreme ce aproapele este iubit din caritate de dragul lui Dumnezeu, cu cât mai mult îl iubește cineva pe Dumnezeu, cu atât mai mult își arată iubirea față de aproapele, fără să îl împiedice vreo dușmănie. După cum, dacă cineva l-ar iubi mult pe un om, din dragoste față de acela i-ar iubi și pe fiii lui, chiar dacă i-ar fi dușmani.» (Sth II-II, a. 8.)

Iar la întrebarea dacă ține de necesitatea carității ca un om să arate față de dușman semne ori manifestări ale iubirii, sfântul Toma a formulat acest răspuns, zicând că: «manifestările și semnele carității provin din iubirea interioară și sunt proporționate cu aceasta. Dar iubirea interioară față de dușman în general ține de necesitatea absolută a poruncii; însă în particular nu în mod absolut, după pregătirea sufletească, cum am spus mai sus. Astfel că trebuie vorbit despre manifestarea sau semnul iubirii arătându-le în afară. Căci sunt anumite binefaceri sau semne ale iubirii pe care le arătăm semenilor în general, de exemplu când cineva se roagă pentru toți credincioșii sau pentru tot poporul, sau când cineva face pe socoteala lui un bine întregii comunități. Și a arăta dușmanilor asemenea binefaceri ori semne ale iubirii ține de necesitatea poruncii, căci, dacă nu s-ar manifesta față de dușmani, atunci ar avea chipul vânăt la răzbunării, împotriva căreia se spune în Levitic, 19, 18: să nu ceri răzbunare, și să nu îți amintești nedreptatea cetățenilor tăi. Altele sunt însă binefacerile ori semnele iubirii p e care le arată cineva în mod particular față de anumite persoane. Și a arăta dușmanilor asemenea binefaceri sau semne de iubire nu ține de necesitatea mântuirii decât prin dispunerea sufletului, adică să li se vină în ajutor sub condiția necesității, cum se spune în Proverbe, 25, 21: dacă a flămânzit dușmanul tău, hrănește-l; dacă însetează, dă-i să bea. Dar faptul de a manifesta astfel de binefaceri față de dușmani în afara condiției necesității ține de perfecțiunea carității, prin care cineva nu numai că se ferește să fie învins de rău, ceea ce aparține necesității, ci vrea chiar ca el să învingă răul în cel bun, ceea ce aparține chiar perfecțiunii, atât timp, adică, cât nu se ferește doar să nu fie deturnat spre ură din cauza nedreptății suferite, ci intenționează chiar să-l atragă pe dușman către iubirea sa datorită binefacerilor sale.» (Sth II-II, a. 9.)

Fragment luat din Toma de Aquino, Summa theologiae, II-II, aa. 8-9. Vezi traducerea românească, Alexander Baumgarten (coord.), Ed. Polirom, Iași 2017, pp. 198-199.

Mai jos puteți să ascultați predica din 19 februarie 2017 (Duminica a VII-a, Anul A):

  • 21 martie 2017
Toma de Aquino: 7 martie 1274 sau nașterea pentru cer

Istoria și credința ne spun că sfântul Toma de Aquino a început să-l „vadă pe Dumnezeu” față către față în 7 martie 1274, la mănăstirea cisterciană din Fossanova, în apropiere de orașul Terracina (Italia), acolo unde, din cauze necunoscute, și-a încheiat drumul vieții pământești. Când vorbim despre nașterea obișnuită a unui om, spunem și înțelegem că acesta a văzut lumina zilei într-un anumit loc și într-o anumită zi. Tot la fel, vorbind despre nașterea pentru cer a sfântului Toma, putem spune și înțelege că acesta a văzut lumina lui Dumnezeu în 7 martie 1274 la Fossanova. Se împlinesc anul acesta 743 de ani de la moartea lui. Nu este o cifră semnificativă, însă aniversarea trecerii lui din această lume este o bună ocazie de a ne aminti învățătura sa despre existența și calitățile lui Dumnezeu. Iată un fragment din Expunere la simbolul apostolilor:

«Dintre toate adevărurile pe care credincioșii trebuie să le creadă, primul este acela de a crede anume că există un singur Dumnezeu. Trebuie, însă, să luăm în considerare ce înseamnă numele acesta de ‘Dumnezeu’. Într-adevăr, el nu înseamnă altceva decât guvernatorul și supraveghetorul tuturor lucrurilor. Prin urmare, crede că Dumnezeu există acela care crede că toate lucrurile acestei lumi sunt guvernate de el și sunt supuse privegherii sale. Cine crede că toate provin din întâmplare, acesta nu crede că Dumnezeu există. Însă nu poate fi nimeni atât de nebun încât să nu creadă că lucrurile naturale sunt guvernate, privegheate și rânduite, câtă vreme ele au loc într-o anumită ordine și la anumite intervale. Căci noi vedem că soarele, luna, stelele și toate celelalte lucruri naturale respectă un curs determinat, ceea ce nu s-ar petrece dacă ele ar exista din întâmplare. De aceea, dacă ar fi cineva care nu ar crede că Dumnezeu există, acela ar fi nebun, [potrivit cu] Psalmul 13, 1: a spus nesocotitul în inima sa: nu este Dumnezeu!

Însă există unii care, deși cred că Dumnezeu guvernează și rânduiește lucrurile naturale, nu cred, totuși, că Dumnezeu este supraveghetorul actelor umane: adică aceștia cred că actele umane nu sunt rânduite de Dumnezeu. Motivul acestui fapt este că ei văd în această lume cum cei buni sunt loviți de durere, iar cei răi prosperă. Lucrul acesta pare să excludă providența divină în ceea ce îi privește pe oameni. În numele acestora se zice în cartea lui Iob, 22, 14: umblă în toate părțile cerului, dar lucrurile noastre nu le vede. Dar așa ceva este o mare nebunie. Aceștia pot fi comparați cu cineva care, necunoscând medicamentul, vede că medicul îi prescrie unui bolnav apă, iar altuia vin, și anume potrivit cu ceea ce spune știința medicală, dar el crede că lucrul acesta se face la întâmplare, necunoscând știința medicală care recomandă lucrul respectiv pentru un motiv just, și de aceea acestuia i se dă vin, iar celuilalt apă. La fel stau lucrurile [și] cu Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu, pentru un motiv just și în providența sa, rânduiește cele ce sunt necesare oamenilor. Și astfel, pe unii, deși sunt buni, îi lovește cu necazuri, iar pe unii, deși sunt răi, îi lasă să prospere. De aceea, cine crede că lucrul acesta provine din întâmplare este și este considerat nesocotit, fiindcă așa ceva nu are loc decât pentru că el nu cunoaște știința și cauza rânduielii divine, potrivit cu Iob, 11, 6: ca să îți arate ție secretele înțelepciunii și că de multe feluri este legea lui. Și de aceea trebuie să credem cu fermitate că Dumnezeu guvernează și rânduiește nu doar lucrurile naturale, ci și actele umane, [potrivit cu] Psalmul, 93, 7 și 9-11: și au spus, nu va vedea Domnul, nici nu va înțelege Dumnezeul lui Iacob. Înțelegeți voi cei nesocotiți din popor, iar voi, nebunilor, cândva să socotiți. Cel care a plantat urechea oare nu aude? Cel care a modelat ochiul oare nu vede? (…). Domnul cunoaște gândurile oamenilor. Așadar, le vede pe toate: și gândurile și cele ascunse ale voinței. Și, pentru acest motiv, oamenilor li se impune în mod special nevoia de a face binele, pentru că toate câte le gândesc și le fac sunt prezente în fața lui Dumnezeu. Apostolul [spune în] Evrei, 4, 13: toate sunt descoperite și deschise în fața ochilor lui.

Trebuie, însă, să credem că acest Dumnezeu, care rânduiește toate lucrurile și le guvernează, este doar unul. Motivul acestui fapt este acela că rânduiala lucrurilor umane este bună atunci când multitudinea lucrurilor este orânduită și guvernată doar de unul. Căci o mulțime de conducători conduce deseori la disensiuni între supuși; de aceea, pentru că guvernarea divină este superioară celei omenești, este limpede că guvernarea lumii nu este încredințată mai multor dumnezei, ci doar unuia.

Există însă patru cauze în urma cărora oamenii au fost conduși să admită existența mai multor dumnezei.

  1. Prima este slăbiciunea intelectului uman. Căci oamenii care au avut o slăbiciune a intelectului și nu au fost în stare să treacă dincolo de realitățile corporale nu au crezut că poate să existe altceva dincolo de natura corpurilor sensibile. Și, în consecință, printre corpuri le-au pus să domine și să rânduiască lumea pe acelea care păreau să fie mai frumoase și mai demne dintre ele și le-au atribuit și devotat un cult divin. De felul acesta sunt corpurile cerești, adică soarele, luna și stelele. Acești oameni au fost în situația acelui individ care, mergând la curtea regală și voind să-l vadă pe rege, credeau că oricine este bine îmbrăcat sau era așezat în vreo funcție este regele. Despre aceștia se zice în Cartea înțelepciunii, 13, 2: pe soare și pe lună, sau pe cei care conduc mersul stelelor și al globului pământesc i-au considerat dumnezei, [iar] în Isaia, 51, 6: ridicați ochii voștri spre cer, și priviți în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrențe ca o haină, și locuitorii lui asemenea acestora vor muri; dar mântuirea mea va rămâne în toate timpurile, și dreptatea mea nu va avea sfârșit.
  2. A doua este lingușirea oamenilor. Voind să-i lingușească pe stăpâni și pe regi, unii le-au arătat lor onoarea datorată lui Dumnezeu, ascultând de ei și supunându-se lor în așa măsură încât pe unii după moarte i-au făcut chiar dumnezei, iar pe alții, în viață fiind, i-au numit ‘dumnezei’, [potrivit cu] Cartea Iuditei, 5, 29: oricare popor să știe că Nabucodonosor este dumnezeul pământului și că în afara lui nu există un altul.
  3. A treia este afecțiunea carnală față de copii și rude: căci unii, din cauza unei iubiri prea mari pe care o aveau față de ai lor, le ridicau statui după moartea lor și, astfel, de aici s-a ajuns ca ei să venereze acele statui cu un cult divin. Despre ei se zice în Cartea înțelepciunii, 14, 2: căci oamenii devotați fie acțiunii, fie regilor, au impus pietrelor și lemnelor nume care nu li se poate da acestora.
  4. A patra provine din răutatea diavolului. Căci el de la început a voit să fie considerat egal cu Dumnezeu, de aceea el însuși spune, în Isaia, 14, 13-14: mă voi ridica dinspre nord, în cer mă voi urca, și voi fi asemenea celui preaînalt. Nu a renunțat încă la această voință; de aceea, tot efortul său constă în a-i face pe oameni să-l adore și să-i ofere lui sacrificii, nu pentru că se bucură de un câine sau o pisică ce i se oferă, ci se bucură pentru faptul că i se acordă respect ca lui Dumnezeu. De aceea, el i-a zis lui Christos, în Matei, 4, 9: îți voi da toate acestea dacă, plecându-te, mă vei adora pe mine. De aici vine și faptul că, făcându-și apariția ca idoli, ei le răspundeau oamenilor anume a fi venerați ca dumnezei. Psalmul 95, 5 [afirmă]: toți dumnezeii popoarelor sunt diavoli, iar Apostolul, în I Corinteni, 10, 20, confirmă: ceea ce jertfesc neamurile, jertfesc demonilor, și nu lui Dumnezeu.

Chiar dacă acestea sunt lucruri oribile, totuși sunt uneori chiar mulți aceia care cad frecvent în aceste patru situații. Și chiar dacă nu cu gura sau cu inima, ei arată totuși prin fapte că ei cred în mai mulți dumnezei. Cei care cred că voința oamenilor poate fi influențată de corpurile cerești și cei care aleg anumite zile pentru faptele lor, aceștia consideră corpurile cerești că sunt dumnezei și se lasă dominați de alte realități, iar [atunci] construiesc astrolabe, [potrivit cu] Ieremia, 10, 2-3: nu vă temeți de semnele cerului, de care se tem neamurile, pentru că legile popoarelor sunt zadarnice.

Apoi, toți cei care ascultă de guvernanți mai mult decât de Dumnezeu, sau în legătură cu acele lucruri pentru care nu ar trebui [să le dea ascultare], îi consideră pe aceștia dumnezeii lor, [potrivit cu] Faptele apostolilor, 5, 29: trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.

Apoi, aceia care își iubesc copii sau rudele mai mult decât pe Dumnezeu, arată prin faptele lor că există mai mulți dumnezei. Ba chiar și aceia care iubesc mai mult hrana decât pe Dumnezeu, despre care Apostolul, în Filimon, 3, 19,  a zis: Dumnezeul lor este pântecele.

De asemenea, toți cei care recurg la ghicit și vrăji cred că demonii sunt dumnezei, pentru că le cer demonilor ceea ce numai Dumnezeu poate da, adică revelarea vreunui lucru ascuns sau adevărul privitor la cele viitoare.

Așadar, primul lucru care trebuie crezut este că Dumnezeu este numai unul.

Din Toma de Aquino, Expunere la simbolul apostolilor, traducere, studiu introductiv și note de Wilhelm Dancă, Ed. Polirom, Iași 2016, pp. 55-63.