Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Fructificați-vă talentul, fără teamă!

Dragi prieteni,

A fi fidel față de talentul, binele tău pentru alții cu care ai fost înzestrat de Dumnezeu necesită multă muncă, disciplină și răbdare. La liturghia de la 12. 15 din 19 noiembrie 2017, catedrala sf. Iosif din București, i-am îndemnat în timpul predicii pe numeroșii credincioși prezenți să nu le fie teamă de viitor, să nu devină pentru alții ocazie de înfricoșare, ci, prin trăirea încrederii în ei înșiși, să-i ajute pe semenii lor să se elibereze de orice frică. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva gânduri ale sfinților Părinți despre servitorul rău, leneș și netrebnic, servitorul blocat în proiectul său de viață, despre servitorul înfricoșat care nu a riscat, de aceea și-a ascuns talentul și nu l-a fructificat.

«Dar cel care primise unul a săpat o groapă în pământ și a ascuns banii stăpânului său. Grigore: A ascunde talentul în pământ înseamnă să limitezi geniul primit la treburile pământești. Origene: Sau altceva. Dacă ți se întâmplă să vezi pe cineva înzestrat cu puterea de a învăța și de a face să se maturizeze sufletele și ascunde această capacitate, chiar dacă mai păstrează ceva din comportamentul religios, să nu ai nicio rezervă în a spune că acesta este acela care a primit doar un talent și l-a ascuns în pământ. (…)

În sfârșit a venit și cel care primise un talent și a zis: Stăpâne, știam că ești un om aspru. Ieronim: Într-adevăr, lucrul acesta este scris (cfr. Ps 140, 2): Scapă-mă, Doamne, de omul rău, ocrotește-mă de omul violent, de aceea i s-a întâmplat acestui servitor ca să adauge păcatul de mândrie la cele de lene și de neglijență. Acela care trebuia să-și mărturisească în mod exclusiv inerția sa și să ceară iertare de la tatăl familiei, dimpotrivă, îl calomniază și pretinde ca a acționat cu prudență (spunând) că nu a riscat să-i piardă banii căutând să-i înmulțească. Origene: Mi se pare că acest servitor a fost cu siguranță printre cei credincioși, dar nu printre lucrătorii fideli, ci printre aceia ce se rușinează și fac toate în așa fel încât să nu fie recunoscuți că sunt creștini. Mi se pare că aceștia sunt printre aceia ce se tem de Dumnezeu și îl consideră aspru și implacabil; lucrul acesta este arătat prin cuvintele: Stăpâne, știam că ești un om aspru. Însă, într-adevăr, înțelegem că Domnul nostru culege acolo unde nu a semănat, pentru că cel drept seamănă în spirit de unde va scoate viața eternă, și culege și acolo unde nu a semănat, și adună unde nu a împrăștiat, deoarece consideră drept cules pentru sine tot ceea ce a semănat în cei săraci. Ieronim: Apoi, în faptul că acest servitor a îndrăznit să spună: seceri unde nu ai semănat, înțelegem și că lui Dumnezeu îi place viața bună a Neamurilor și a Filosofilor.»

(S. Tommaso d’Aquino, Catena aurea. Glossa continua super Evangelia, vol. 2, Vangelo secondo Matteo, ESD, Bologna 2007, 739; 741-743, trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 19 noiembrie 2017
Dumnezeu judecă nu roadele ci eforturile noastre!

Dragi prieteni, înainte de a asculta predica din această duminică vă invit să citiți explicațiile sfântul Toma de Aquino despre semnificațiile parabolei semănătorului din Mt 13, 18-23. Accentul se pune pe eforturile noastre de a asculta cuvântul lui Dumnezeu, de a-l înțelege și, apoi, de a-l pune în practică.

«Glossa (Anselm): Mai înainte spusese că iudeilor nu le-a fost dat să cunoască împărăția lui Dumnezeu, ci apostolilor, și de aceea conchide spunând: Ascultați (ce vrea să spună) parabola semănătorului, voi, adică cei cărora le sunt încredințate misterele cerului. Augustin: Ceea ce evanghelistul a povestit s-a întâmplat, adică Domnul a spus asemenea cuvinte; dar chiar povestirea Domnului a fost o parabolă și nu este necesar în mod absolut ca faptele din acest gen de discursuri să fie luate ad litteram. Glosa (Anselm): De aceea, explicând parabola, adaugă că Oricine aude cuvântul împărăției, adică predica mea care servește celui ce vrea să ajungă în împărăția lui Dumnezeu, și nu înțelege. Și nu o înțelege în sensul că vine cel rău, adică diavolul, și răpește ceea ce a fost semănat în inima sa. Oricine, zic, este așa (nu înțelege), este acela în care s-a semănat de-a lungul drumului. Trebuie să notăm că termenul „a semăna” are semnificații diferite. Se spune că o sămânță este semănată și că un ogor este semănat, iar aici găsim ambele lucruri. Unde se spune de fapt că răpește ceea ce a fost semănat, trebuie să fie vorba despre sămânță; iar unde se pune că a fost semănat de-a lungul drumului, trebuie să fie vorba nu despre sămânță, ci despre ceea ce înlocuiește sămânța, adică despre om, care este ca un ogor semănat de sămânța cuvântului divin. Remigius: Cu aceste cuvinte, apoi, Domnul explică ce este sămânța, și anume cuvântul împărăției sau învățătura evanghelică. Sunt într-adevăr unii care primesc cuvântul lui Dumnezeu fără nicio devoțiune a inimii și, deci, sămânța cuvântului lui Dumnezeu semănată în inimile lor este luată de demoni, ca și cum ar fi fost semănată pe un drum bătătorit.

Urmează: Aceea însă care a fost semănată pe teren pietros este acela care aude cuvântul … Într-adevăr sămânța, adică cuvântul lui Dumnezeu, care este semănat într-un teren pietros, adică într-o inimă împietrită și neîmblânzită, nu poate să rodească, pentru că împietrirea este mare și dorința lucrurilor cerești e nulă; din cauza durității excesive (a inimii) nu prinde rădăcini (în inima lui). Ieronim: Meditează apoi expresia: îndată se poticnește; într-adevăr există o mare distanță între acela care după multe încercări și eforturi este tentat să-l nege pe Christos și acela care la prima persecuție îndată se poticnește și cade; despre acesta se vorbește aici.

Urmează: Aceea care este semănată între spini. Mi se pare că ceea ce i se spune lui Adam potrivit cuvântului (Gen 3, 17-19) – „Îți vei mânca pâinea printre spini și suferințe” – se indică aici în mod mistic, pentru că oricine se dedă plăcerilor pământești și grijilor acestei lumi, mănâncă pâinea cerească și hrana adevărată printre spini. Raban: Pe bună dreptate sunt numiți spini, pentru că rănesc mintea cu țepușele gândurilor lor și, ca și cum ar strânge-o de gât, nu dau voie să se nască roadele spirituale ale virtuților. Ieronim: Și cu eleganță a adăugat: pofta de avere înăbușă cuvântul, pentru că bogățiile sunt ademenitoare și promit alte lucruri decât cele pe care le dau. Posesia lor este trecătoare, de vreme ce trec dintr-o parte într-alta, și într-o manieră jucăușă îi părăsesc pe cei care le posedă sau îi întăresc pe cei care nu le au. De aceea Domnul spune că pentru cei bogați este greu să intre în împărăția cerurilor, pentru că bogățiile înăbușă cuvântul lui Dumnezeu și fac să scadă vigoarea virtuților. Remigius: Și trebuie să știm că în aceste trei feluri de pământ rău nu sunt cuprinși toți aceia care pot să asculte cuvântul lui Dumnezeu și totuși nu pot să obțină mântuirea. Fac excepție aici neamurile păgâne, care nu meritau încă să audă.

Urmează: Aceea însă care a fost semănată în pământ bun. Pământul bun este conștiința fidelă a celor aleși sau mintea sfinților, care primește cuvântul lui Dumnezeu cu bucuria, ardoarea și devoțiunea inimii și îl păstrează cu putere în mijlocul lucrurilor favorabile și nefavorabile, și dă roade; de aceea se adaugă: și aduce roade, care o sută, care șaizeci, care treizeci. Ieronim: Și trebuie să notăm că așa după cum în pământul rău au fost trei situații diferite, adică lângă drum, pe pământ pietros și printre spini, tot la fel în pământul bun există o întreită diversitate, adică o sută, șaizeci și treizeci. În primul caz și în acesta nu se schimbă substanța, ci voința, iar cei care primesc sămânța sunt inimile atât ale credincioșilor cât și cele ale necredincioșilor; de aceea la început s-a spus: vine cel rău și răpește ceea ce a fost semănat în inima sa; și în al doilea și al treilea loc spune: acesta este acela care urăște cuvântul. Dar și în explicarea pământului bun: acesta este acela care ascultă cuvântul. În primul rând deci trebuie să ascultăm, apoi să înțelegem, iar după înțelegere să dăm roadele învățăturii, și să dăm roade care o sută, care șaizeci, care treizeci.»

Din Toma de Aquino, Catena aurea, vol. 2, ESD, Bologna 2007, pp. 39-43. Traducere Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 16 iulie 2017
Reduceți viteza! Dați prioritate lui Dumnezeu!

Dragi prieteni,

Pentru o mai bună înțelegere a mesajului predicii din această duminică (9 iulie 2017), vă invit să citiți câteva comentarii ale sfinților părinți despre ce înseamnă să fii „mic” în fața lui Dumnezeu (cf. Mt 11, 25-26).

«(…) ce înseamnă de fapt cei mici dacă nu cei umili? Grigore: Căci, într-adevăr, pentru că nu adaugă că le-ai revelat celor proști, ci celor mici, vrea să arate că a condamnat umflarea în pene, nu istețimea. Chrisostom: Vorbind despre cei înțelepți, nu vorbește despre înțelepciunea adevărată, ci despre aceea care se vedea la cărturari și la farizei și ținea de elocvență. De aceea nu spune măcar nici asta că le-ai revelat la proști, ci celor mici, adică celor neștiutori și needucați, iar prin asta ne învață să fugim în toate de mândrie și, în schimb, să căutăm umilința. Ilariu: Secretele cuvintelor cerești se ascund celor înțelepți și se revelează celor mici, adică acelora care sunt mici în răutate, nu în cunoaștere; și se ascund celor care sunt înțelepți potrivit prezumției lor prostești, nu pentru că ar fi cu adevărat înțelepți. Chrisostom: Faptul că s-a revelat acestora este un motiv de bucurie; faptul că s-a ascuns celorlalți nu este cauză de bucurie, ci de plâns. Așadar nu ne bucurăm pentru acest fapt, ci pentru că lucrurile pe care cei înțelepți nu le-au cunoscut, aceștia mici le-au cunoscut. Ilariu: Domnul confirmă justețea acestui fapt cu judecata voinței Tatălui, în sensul că cei ce disprețuiesc faptul de a deveni mici în Dumnezeu devin apoi proști în înțelepciunea lor, de aceea se adaugă: Da, Tată, pentru că așa ți-a plăcut ție. Grigore: Din aceste cuvinte primim un exemplu de umilință, pentru ca să nu îndrăznim să discutăm temerar judecățile divine bazându-ne pe chemarea unora și respingerea altora; el ne arată că nu poate să existe nedreptate în ceea ce i-a plăcut celui Drept. Ieronim: Prin aceste cuvinte el oferă cu sensibilitate Tatălui omagiul afecțiunii sale, pentru ca el să desăvârșească lucrarea începută în apostolii săi. Chrisostom: Aceste lucruri pe care Domnul le-a spus discipolilor săi i-a făcut mai atenți, pentru că, într-adevăr, era logic să aibă o părere bună despre sine cei care alungau diavoli, el a înăbușit această părere, de vreme ceea ce făcuse pentru ei nu era rodul zelului lor, ci al unei revelații divine. Considerându-se pe sine înțelepți și inteligenți, cărturarii au căzut din cauza vanității lor; dacă pentru acest motiv li s-au ascuns misterele lui Dumnezeu, să vă fie teamă, spune, și vouă, și să rămâneți mici, pentru că acest fapt v-a făcut capabili să primiți revelația. Apoi, după cum acolo unde spune Paul că (Rom 1, 26) „De aceea i-a lăsat Dumnezeu pradă patimilor rușinoase”, iar lucrul acesta nu-l atribuie lui Dumnezeu, ci acelora care au fost cauza acestui fapt, tot la fel și aici: ai ținut ascunse aceste lucruri celor înțelepți și pricepuți. Și de ce le-au fost ascunse? Ascultă ce spune Paul (Rom 10, 3): „căutând să-și statornicească propria lor justificare, nu s-au supus justificării lui Dumnezeu”».

Din Toma de Aquino, Catena aurea, vol. 1, ESD, Bologna 2006, pp. 881-883. Traducere Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 9 iulie 2017
Cablarea la Isus Calea Adevărul și Viața

Dumnezeu nu are nevoie de nepoți și de strănepoți, ci de fii. Pentru a deveni fii adevărați ai lui Dumnezeu și frați între noi, ar trebui să ne cablăm existența la Isus care a spus: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In 14, 6). Înainte de a (re)asculta predica din duminica a V-a a Paștelui, vă propun să citiți câteva reflecții ale sfântului Toma de Aquino, dar și ale altor părinți ai Bisericii despre textul citat mai sus. «Toma i-a zis: „Doamne, nu știm unde te duci. Cum am putea ști calea?” Isus i-a spus: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl; de pe acum îl cunoașteți și l-ați văzut”. CHRISOSTOM: Dacă iudeii care voiau să se despartă de Christos îl întrebau unde se duce, cu atât mai mult discipolii care nu voiau să se despartă de dânsul erau doritori să fie informați și-l întrebau cu mare iubire și teamă; de aceea se spune: Toma i-a zis: Doamne, nu știm unde te duci și cum putem ști calea? AUGUSTIN: Domnul le spusese lor că știau ambele lucruri, în timp ce ei spuneau că nu aveau nici o idee. Dar Domnul nu minte; de aceea ei știau și nu știau că știu. Prin urmare îi convinge că știau. De aceea adaugă: Isus îi spune: Eu sunt calea, adevărul și viața. AUGUSTIN: Ca și cum ar fi voit să spună: încotro vrei să mergi, eu sunt calea; unde vrei să mergi, eu sunt adevărul; unde vrei să rămâi; eu sunt viața. Fiecare om descoperă adevărul și viața, dar nu toți găsesc calea. Chiar și filosofii acestei lumi au văzut că Dumnezeu este viața eternă și adevărul cognoscibil. Cuvântul lui Dumnezeu, care la Tatăl este adevărul și viața, asumându-l pe om, a devenit calea. Mergi prin intermediul omului și vei ajunge până la Dumnezeu. E mai bine să șchiopătezi pe cale decât să alergi în afara drumului. ILARIU: Într-adevăr, acela care este calea nu vă conduce pe o cale greșită și de neparcurs; nici cine este adevărul nu vă înșală cu eroarea; nici cine este viața nu vă părăsește în întunericul morții. TEOFILACT: Când practici viața activă, Christos devine pentru tine calea; când perseverezi în viața contemplativă, devine pentru tine adevărul. Iar pentru cel activ și cel contemplativ există o viață unificată, căci noi va trebui să acționăm și să contemplăm în vederea lumii care va veni. AUGUSTIN: Cunoșteau calea, deoarece cunoșteau pe acela care este calea. Dar ce nevoie era să adauge adevărul și viața, în timp ce rămânea de știut unde se ducea? Pentru că el se ducea și conducea la adevăr și la viață. Se ducea deci la sine însuși prin sine însuși. Dar, oh, Doamne, cumva te-ai părăsit pe tine însuși ca să vii la noi? Știu că ai luat chipul servitorului și ai venit în trup rămânând unde erai, iar prin asta te-ai întors fără să părăsești locul în care ai venit. De aceea, dacă prin asta ai venit și te-ai întors, atunci ai devenit calea prin care nu doar că noi venim la tine, dar și tu vii și te întorci la tine. Dar când ai ajuns la viața care ești tu însuți, ai condus însuși trupul tău de la moarte la viață. Astfel, în timp ce trupul a trecut de la moarte la viață, Christos a venit la viață. Și deoarece Cuvântul este viața, Christos a venit la sine însuși; pentru că Christos este ambele lucruri într-o singură persoană, Cuvântul-trup. Prin trup Dumnezeu a venit la oameni, adevărul la mincinoși; într-adevăr Dumnezeu este adevărat, pe când „fiecare om este mincinos”. Astfel, când s-a îndepărtat de oameni și și-a ridicat trupul acolo unde nimeni nu minte, Christos însuși, pentru faptul că este Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup (1, 14), prin sine însuși, sau prin trupul său, s-a întors la adevărul care este el însuși; și a păstrat acest adevăr, chiar dacă (era) între mincinoși, până la moarte. Iată, eu însumi, dacă vă fac să înțelegeți ceea ce vă spun, într-un anumit sens vin la voi, chiar dacă nu mă părăsesc pe mine însumi. Și când încetez să vorbesc, revin la mine însumi dar rămân cu voi, dacă vă amintiți ceea ce v-am spus. Dacă imaginea pe care Dumnezeu a creat-o poate să facă lucrul acesta, cu cât mai mult poate să o facă Imaginea pe care Dumnezeu a născut-o? Astfel, se duce, prin sine însuși, la sine însuși și la Tatăl, iar noi mergem, prin el însuși, la el însuși și la Tatăl. CHRISOSTOM: Într-adevăr, dacă zice că eu sunt Domnul care vă conduc la Tatăl, neîndoielnic veți ajunge la el; într-adevăr nu se poate merge pe o altă cale. Dar, pe când mai înainte (6, 44) spusese că „Nimeni nu poate veni la mine dacă nu este atras de Tatăl care m-a trimis”, acum, spunând nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine, se face egal cu acela care l-a născut. Și în ce sens spusese (v. 4) că „unde mă duc eu, voi știți calea” îl arată adăugând: Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl, ca și cum ar spune că dacă veți cunoaște substanța (natura) și demnitatea mea, o veți cunoaște și pe aceea a Tatălui. Într-adevăr știau lucrul acesta, dar nu cum trebuie; însă mai târziu, când va veni Spiritul, el va plămădi în ei o cunoaștere perfectă, de aceea adaugă că de pe acum îl cunoașteți, referindu-se la cunoașterea spirituală, și l-ați văzut, adică prin mine, arătând că cine îl vede pe el îl vede pe Tatăl. Dar acum l-au văzut pe el nu în substanța (natura) sa pură, ci în trupul cu care era îmbrăcat. BEDA: Dar trebuie să ne întrebăm în ce fel Domnul spune acum: Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl, când mai înainte spusese: unde mă duc eu voi știți calea (v. 4). Așadar lasă de înțeles că unii dintre ei știau și alții nu știau calea, printre care era și Toma. ILARIU: Sau într-un alt fel. De vreme ce calea la Tatăl est prin Fiul, trebuie să ne întrebăm dacă lucrul acesta are loc prin învățătura sa sau prin credința în natura sa. Căutăm să înțelegem asta din următoarele lucruri. Într-adevăr continuă: Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl. Desigur în misterul corpului asumat care confirmă natura divinității paterne a păstrat ordinea următoare: a deosebit timpul vederii de timpul cunoașterii, căci acela care spune că trebuie să fie cunoscut, spusese deja (despre el) că și fusese văzut, astfel încât, prin această revelație, pot să aibă cunoașterea naturii divine pe care o văzuseră deja în el.»

Din Toma de Aquino, Catena aurea. Glossa continua super Evangelia, vol. 7. Vangelo secondo Giovanni, capitoli 9-21, trad. Roberto Coggi, Edizioni Studio Domenicano, pp. 231-235. Traducere în limba română de Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 14 mai 2017
Toma de Aquino: Christos? A treia zi a înviat!

Așa după cum s-a spus, moartea lui Christos a avut loc prin separarea sufletului de corp, la fel ca la ceilalți oameni; dar divinitatea a fost atât de unită cu omul Christos încât, chiar dacă sufletul și corpul s-au separat unul de celălalt, dumnezeirea însăși a rămas, totuși, prezentă mereu și într-un mod perfect și în suflet și în corp; și, de aceea, cu corpul, Fiul lui Dumnezeu a fost în mormânt, iar cu sufletul a coborât în infern.

De ce a coborât în infern?

Patru sunt, însă, motivele pentru care Christos a coborât cu sufletul său în infern.

1) Mai întâi, pentru a suporta întreaga pedeapsă a păcatului și astfel să ispășească toată vinovăția. Dar pedeapsa păcatului nu era doar moartea corpului, ci și o pedeapsă în suflet; pentru că păcatul avea și o anumită relație cu sufletul, fiindcă și sufletul însuși era pedepsit prin lipsa viziunii divine, iar pentru îndepărtarea acestei [pedepse] încă nu se adusese satisfacție [pentru păcat]. Și de aceea, după ce mureau, înainte de venirea lui Christos, toți coborau în infern, chiar și sfinții părinți. Așadar, pentru a suporta toată pedeapsa datorată păcătoșilor, Christos a voit nu doar să moară, ci chiar să coboare cu sufletul său în infern. De aceea [spune] Psalmul 87, 4: sunt numărat printre cei ce au coborât în groapă; m-am făcut ca un om lipsit de ajutor, printre cei morți, [dar] liber. Căci ceilalți erau acolo asemenea servitorilor, dar Christos ca un om liber.

2) Al doilea motiv este acela de a-i ajuta în mod perfect pe toți prietenii săi. Căci avea prieteni nu doar în lume, ci chiar și în infern. Într-adevăr, aici se găsesc unii care sunt prietenii lui Christos pentru că nu le lipsește caritatea. În infern erau mulți cei care au murit având caritate și credința viitoare, precum Abraham, Isaac, Iacob, Moise, David, și alți bărbați drepți și perfecți. Și, deoarece Christos i-a vizitat pe ai săi care erau în lume și le-a venit în ajutor prin moartea sa, de aceea a voit să îi viziteze și pe ai săi care erau în infern și să le vină în ajutor coborând la ei, [potrivit cu] Ecleziasticul, 24, 25: voi pătrunde în toate părțile inferioare ale pământului, îi voi vedea pe toți cei ce dorm și îi voi lumina pe toți cei ce speră în Domnul.

3) Al treilea motiv este acela de a-l învinge pe diavol în mod definitiv. Într-adevăr, cineva îl învinge pe un altul în mod definitiv nu doar când îl învinge pe câmpul de luptă, ci și când îl invadează până în casa lui și îi ia sediul regatului și casa. Christos a triumfat asupra diavolului și l-a învins pe cruce, de aceea se zice în Ioan, 12, 31: acum are loc judecata lumii, acum principele acestei lumi (adică diavolul) va fi aruncat afară. Iar pentru ca să-l învingă definitiv, a voit să-i ia sediul regatului și să-l lege pe acesta în casa lui, care este infernul. Și de aceea a coborât acolo, i-a luat tot ceea ce avea, l-a legat și i-a luat aceluia prada, [potrivit cu] Coloseni, 2, 15,: despuind principatele și puterile, le-a predat fără frică, în public, biruindu-le prin sine însuși. Într-un mod asemănător, pentru că a primit puterea și stăpânirea asupra cerului și a pământului, Christos a voit să ia și puterea asupra infernului, pentru ca astfel, potrivit Apostolului, [în Epistola] către Filipeni, 2, 10: în numele lui Isus să se plece tot genunchiul, cele din cer, cele de pe pământ și cele din Infern, sau [potrivit cu] Marcu, ultimul [capitol], 17: în numele meu le vor izgoni pe cele diavolești.

4) Al patrulea motiv a fost cel de a-i elibera pe sfinții care erau în infern. Într-adevăr, așa după cum Christos a voit să sufere moartea ca să-i elibereze pe cei vii de moarte, tot la fel a voit să coboare în infern, ca să-i elibereze pe cei care erau acolo, [potrivit cu] Zaharia, 9, 11: iar tu, prin sângele testamentului tău, i-ai scos pe cei învinși ai tăi din lacul în care nu este apă, [și cu] Osea, 13, 14: voi fi moartea ta, o moarte; mușcătura ta voi fi, infernule. Căci, deși Christos distrusese total moartea, totuși nu a distrus complet infernul, ci [doar] l-a mușcat, fiindcă nu i-a eliberat pe toți din infern, ci doar pe aceia care erau fără păcat de moarte și, de asemenea, pe cei fără păcatul originar, de care erau eliberați, cât privește persoana [lor], prin circumciziune; sau, înainte de circumciziune, pe aceia care au fost salvați prin credința părinților credincioși, în cazul celor care nu aveau uzul rațiunii; sau prin sacrificii, și prin credința în Christos care urma să vină, în cazul celor adulți; dar care erau acolo pentru păcatul originar al lui Adam, de care, cât privește natura [lor], nu au putut să se elibereze decât prin Christos. Și de aceea, i-a lăsat acolo pe cei ce coborâseră cu păcatul de moarte și pe copiii necircumciși, și de aceea spune: voi fi moartea ta, infernule. Prin urmare, reiese astfel că Christos a coborât în Infern și motivul pentru care [a coborât].

Concluzii

Din acestea, pentru instruirea noastră putem să reținem patru [concluzii].

1) În primul rând, [putem reține] speranța puternică în Dumnezeu. Căci oricât de mare ar fi disperarea în care s-ar afla omul, trebuie să spere mereu în ajutorul lui Dumnezeu și să se încreadă în el. Într-adevăr, nimic nu e atât de chinuitor precum existența în infern. Dacă, așadar, Christos i-a eliberat pe cei ce erau în infern, cu atât mai mult oricine, dacă este prietenul lui Dumnezeu, trebuie să aibă încredere că va fi eliberat de el din orice strâmtorare, [potrivit cu] Cartea înțelepciunii, 10, 13: aceasta (adică înțelepciunea) nu-l va părăsi pe dreptul care e vândut, precum și celelalte, tot acolo, [versetul] 14, a coborât cu el în groapă și nu l-a lăsat [să rămână] în lanțuri. Și pentru că Dumnezeu îi ajută în mod special pe servitorii săi, acela care îl servește pe Dumnezeu trebuie să se simtă foarte sigur, [potrivit cu] Ecleziasticul, 24, 16: cine se teme de Dumnezeu nu îi va fi frică de nimic, nu se va teme, pentru că el este speranța lui.

2) În al doilea rând, trebuie să ne gândim la teama [de Dumnezeu] și să îndepărtăm prea marea încredere în noi. Căci, deși Christos a suferit pentru cei păcătoși și coborâse în infern, totuși, el nu i-a eliberat pe toți, ci numai pe cei care erau fără păcat de moarte, după cum s-a spus. Dar pe cei care au murit cu [păcatul] de moarte i-a lăsat acolo. De aceea, nici unul dintre cei care coboară acolo cu păcatul de moarte nu poate spera în iertare. Dar vor fi în infern tot atât cât sfinții părinți vor fi în paradis, adică pentru eternitate, [potrivit cu] Matei, 25, 46: vor merge aceștia la supliciul etern, iar cei drepți la viața eternă.

3) În al treilea rând, trebuie să fim vigilenți. Christos a coborât în infern pentru salvarea noastră, iar noi deseori trebuie să avem vigilența de a coborî acolo, adică să medităm la acele pedepse, așa cum făcea sfântul Ezechia, care spune, [potrivit cu] Isaia, 38, 10: eu am zis: la jumătatea zilelor mele voi merge la porțile infernului. Căci cine coboară acolo deseori, în timpul vieții, cu ajutorul reflecției, nu va coborî ușor după moarte, pentru că o asemenea meditație îl scapă de păcat. Căci noi vedem cum oamenii acestei lumi se tem să nu facă fapte rele de frica pedepsei temporale. Cu cât mai mult ar trebui, așadar, să se teamă de pedeapsa infernului, care este mai mare, atât ca durată cât și ca intensitate și număr, [potrivit cu] Ecleziasticul, 7, 40: adu-ți aminte de sfârșitul vieții tale și nu vei păcătui niciodată!

4) În al patrulea rând, de aici, pentru noi, provine modelul iubirii. Christos a coborât în infern pentru a-i elibera pe ai săi, iar noi trebuie să coborâm acolo ca să îi ajutăm pe ai noștri. Căci aceștia nu pot să facă nimic, și de aceea trebuie să îi ajutăm pe cei care sunt în purgator. Ar fi foarte aspru cel care nu l-ar ajuta pe cineva drag lui ce s-ar afla în carcera pământească. Așadar, este mult mai aspru acela care nu îl ajută pe prietenul ce se găsește în purgator, pentru că nu se poate face nici o comparație între pedepsele lumii și acele pedepse, [potrivit] cu Iob, 19, 21: fie-vă milă de mine, fie-vă milă de mine, cel puțin vouă prietenilor mei, pentru că mâna Domnului m-a atins, [sau cu] Macabei, 12, 46: sfânt și curat este gândul de a te ruga pentru defuncți ca să fie eliberați de păcatele lor. Dar putem să le venim în ajutor, după cum zice Augustin, în principal în trei [feluri]: prin [sfintele] liturghii, prin rugăciuni și prin pomeni. Grigore îl adaugă pe al patrulea, și anume, postul. Nu trebuie să ne mirăm, pentru că și în lumea aceasta un prieten poate să plătească o datorie în locul prietenului său. Trebuie să înțelegem lucrul acesta și în legătură cu cei care sunt în purgator.

A treia zi s-a ridicat din morți

Omul are nevoie să cunoască două lucruri, și anume gloria lui Dumnezeu și pedeapsa infernului. Căci atrași de glorie și înspăimântați de pedepse, oamenii trebuie să se păzească pe sine și să se retragă de la păcate. Dar lucrurile acestea sunt foarte greu de cunoscut pentru oameni. De aceea se spune despre glorie în Cartea înțelepciunii, 9, 16: cine va cunoaște cele ce sunt în cer?. Lucrul acesta este, într-adevăr, greu pentru pământeni, pentru că, așa cum se spune în Ioan, 3, 31: cine este din pământ despre pământ vorbește, dar nu este greu pentru cei spirituali, pentru că cine vine din cer este peste toți, cum se afirmă tot în locul acela. De aceea, Dumnezeu a coborât din cer și s-a încarnat, așa încât ne-a învățat lucrurile cerești. Ba chiar era dificil să se cunoască pedepsele infernului, [potrivit cu] Cartea înțelepciunii, 2, 1: nu există cineva despre care să se fi cunoscut că s-ar fi întors din infern, iar lucrul acesta este zis din perspectiva celor nelegiuiți. Dar nu se poate spune acum așa ceva, pentru că, după cum a coborât din cer ca să ne învețe lucrurile cerești, tot la fel s-a ridicat din infern ca să ne educe pe noi privitor la infern. Și de aceea este necesar să credem că nu doar că s-a făcut om și a murit, ci și că s-a ridicat din morți. Și de aceea se spune: a treia zi s-a ridicat din morți. Aflăm că mulți s-au ridicat din morți, precum Lazăr, și fiul văduvei, și fiica mai marelui sinagogii. Dar învierea lui Christos se deosebește de învierea acestora și a altora prin următoarele patru [elemente].

1) Mai întâi, cu privire la cauza învierii, pentru că ceilalți care au înviat nu au înviat prin propria lor putere, ci prin aceea a lui Christos sau în urma rugăciunilor vreunui sfânt; Christos însă a înviat prin propria putere, pentru că era nu doar om, ci și Dumnezeu, iar divinitatea Cuvântului nu fost niciodată separată nici de suflet, nici de corp; iar de aceea, când a voit, corpul și-a reluat sufletul, iar sufletul corpul, [potrivit cu] Ioan, 10, 18: am puterea să-mi dau sufletul și putere am să-l iau din nou. Și, deși fusese mort, lucrul acesta nu avusese loc din cauza vreunei infirmități sau necesități, ci din propria putere, pentru că fusese din propria sa inițiativă, iar acest lucru reiese din faptul că, atunci când și-a dat sufletul, a strigat cu glas puternic, ceea ce alții care mor nu pot, pentru că mor din cauza infirmității lor. De aceea, centurionul a spus, [în] Matei, 27, 54: cu adevărat acesta era fiul lui Dumnezeu. Și de aceea, după cum prin propria putere și-a dat sufletul, tot la fel prin propria putere și l-a luat din nou; și de aceea se zice că a înviat, nu că ar fi fost înviat, ca de un altul, [potrivit cu] Psalmul, 3, 6: m-am culcat și am dormit și m-am ridicat. Lucrul acesta nu este contrar cu ceea ce se spune în Faptele Apostolilor, 2, 32: pe acest Isus Dumnezeu l-a înviat, căci și Tatăl și Fiul l-au înviat, deoarece puterea Tatălui și a Fiului este aceeași.

2) În al doilea rând, se deosebește privitor la viața la care a înviat, deoarece Christos a înviat la viața de glorie și incoruptibilă, [cum spune] Apostolul, [în] Romani, 6, 4: Christos s-a ridicat din morți prin gloria Tatălui; alții însă [au înviat] la aceeași viață pe care au avut-o mai înainte, cum reiese în cazul lui Lazăr și al altora.

3) În al treilea rând, se deosebește privitor la rod și eficacitate, căci, prin puterea învierii lui Christos, toți ceilalți învie, [potrivit cu] Matei, 27, 52: multe corpuri ale sfinților care dormeau au înviat. Iar Apostolul [a spus în] I Corinteni, 15, 20: Christos s-a ridicat din morți, primul dintre cei adormiți. Dar, fii atent, Christos a ajuns în glorie prin pătimire, [potrivit] cu Luca, 24, 26: nu trebuia să sufere Christos și astfel să intre în gloria sa?. Ca să ne învețe pe noi cum să ajungem la glorie, [potrivit cu] Faptele Apostolilor, 14, 21: ca să putem intra în regatul lui Dumnezeu, trebuie să trecem prin multe încercări.

4) În al patrulea rând, diferă cât privește timpul, căci învierea celorlalți este amânată până la sfârșitul lumii, cu excepția câtorva, cărora li se permite lucrul acesta printr-un privilegiu anticipat, cum ar fi cazul Fericitei Fecioare și, precum se crede printr-o pietate [populară], cel al fericitului Ioan Evanghelistul. Dar Christos a înviat a treia zi. Motivul acestui fapt este acela că învierea, moartea și nașterea lui Christos au fost pentru mântuirea noastră; și de aceea a voit să învie în momentul în care mântuirea noastră se împlinise. Dacă ar fi înviat imediat [după moarte], nu s-ar fi crezut că fusese [cu adevărat] mort. Apoi, dacă s-ar fi amânat mult timp, discipolii nu ar fi rămas în credință și, astfel, patima sa nu ar fi fost de nici un folos, [potrivit cu] Psalmul, 39, 10: la ce folosește sângele meu când cobor în putrezire?. Și de aceea a înviat a treia zi: ca să poată fi crezut mort, [dar] și pentru ca discipolii să nu își piardă credința.

Patru învățături de ținut minte

Din acestea putem să desprindem patru lucruri pentru învățătura noastră.

1) Mai întâi să ne străduim să înviem spiritual, de la moartea sufletului, la care ajungem prin păcat, la viața dreptății, care se poate avea prin pocăință. Apostolul, în Efeseni, 5, 14, [spune]: scoală-te tu, care dormi, și ridică-te din morți și te va lumina Christos. Și aceasta înseamnă prima ridicare din nou, [potrivit cu] Apocalipsa, 20, 6: fericit cel care are parte de prima ridicare din nou.

2) În al doilea rând, să nu amânăm învierea până la moarte, ci [ea să aibă loc] repede, căci Christos a înviat a treia zi, [potrivit cu] Ecleziasticul, 5, 8: nu aștepta să te convertești la Domnul și nu amâna convertirea de la o zi la alta, fiindcă nu vei putea să te gândești la cele care țin de vindecare dacă ești apăsat de neputință, și pentru că vei pierde chiar partea care ți se cuvine din toate bunurile care se găsesc în Biserică și vei avea multe necazuri din cauza perseverenței în păcat. Și chiar diavolul, cu cât mai mult timp stăpânește [un suflet], cu atât mai greu îl părăsește, precum zice Beda.

3) În al treilea rând, ca să înviem la viața care nu poate fi coruptă, și anume ca să nu murim din nou, adică într-o asemenea situare încât să nu mai păcătuim din nou, [potrivit cu] Romani, 6, 9: Christos care se ridică din morți nu mai moare; moartea nu va mai avea putere asupra lui, iar mai jos, [în versetele] 11-13: la fel și voi, considerați-vă morți pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Christos Isus. Așadar, să nu mai domnească păcatul în corpul vostru muritor, așa încât să ascultați de dorințele lui; nu prezentați membrele voastre ca instrumente ale nedreptății în fața păcatului; dar, dintre cei morți, voi prezentați-vă în fața lui Dumnezeu ca ființe vii.

4) În al patrulea rând, să înviem la viața nouă și glorioasă, adică să le evităm pe toate cele ce mai înainte au fost ocazii și cauză de moarte și păcat, [potrivit cu] Romani, 6, 4: așa după cum Christos s-a ridicat din morți pentru gloria tatălui, tot la fel și noi să umblăm într-o viață nouă. Și această viață nouă este viața dreptății, care înnoiește sufletul și-l conduce la viața glorioasă. Amin.

Din Toma de Aquino, Expunere la simbolul apostolilor, trad. Wilhelm Dancă, Editura Polirom, Iași 2016, pp. 115-131.