Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Căutăm buni păstori zeloși și cu discernământ

Dragi prieteni,

În Duminica Bunului Păstor, 22 aprilie 2018, catedrala din București era curată, aerisită, împodobită cu flori, luminată și frumoasă, mai ales pentru că era plină de lume la liturghia de la 12.15. În acest context minunat am meditat împreună condițiile de a fi păstori buni cu referire la noi, în zilele noastre, și cu ochii la Isus Păstorul cel Bun. Din felul în care au participat cei prezenți la liturghie și au ascultat predica am înțeles că, suntem mulți cei ce vrem să fim, fiecare după puterile sale, și căutăm buni păstori zeloși și cu discernământ.

Înainte de asculta predica, vă invit să meditați câteva considerații ale sfântului Toma de Aquino despre modul în care ne cunoaște Isus Bunul Păstor și consecințele acestui fapt pentru noi.

«Domnul dovedește acum ceea ce spune (și anume că „Eu sunt păstorul cel bun” – In 10, 14, n.n.). Însă spune două lucruri despre sine: că este păstor și că este un păstor bun. Așadar dovedește mai întâi că este păstor, apoi că este un păstor bun.

Eu cunosc oile mele și oile mele mă cunosc pe mine” (In 10, 14).

Dovedește că este păstor prin două semne ce au fost date mai înainte despre păstor; primul este că el cheamă oile sale pe nume. Și despre lucrul acesta spune: „Eu cunosc oile mele – Domnul îi cunoaște pe cei care sunt ai lui” (2 Tim 2, 19). Eu cunosc, adică, nu doar o simplă cunoaștere, ci o cunoaștere de aprobare și de iubire[1]; pentru că, așa cum s-a spus: „El ne-a iubit și ne-a spălat în sângele său” (Ap 1, 5).

Al doilea semn este că oile ascultă glasul său și-l cunosc. Iar despre lucrul acesta spune: „Și oile mele mă cunosc pe mine”. Oile mele, adică, prin predestinare, prin chemare și prin har[2]. Ca și cum ar fi zis: iar ele, iubindu-mă, mă ascultă. Așadar, înțelegem lucrul acesta ce ține de cunoașterea de iubire prin ceea ce s-a spus: „Toți mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare” (Ier 31, 34).»

(Din Thomas d’Aquin, Commentaire sur l’Evangile de Saint Jean, vol. I, Editions du Cerf, Paris 1998, p. 584, trad. Wilhelm Dancă).

[1] În Summa theologiae (I, q. 14, a. 8), sfântul Toma explică ce înseamnă în mod obișnuit „știința de aprobare”, și anume știința lui Dumnezeu „întrucât este cauza realităților”. Cunoașterea de aprobare a lui Christos implică voința divină care creează și salvează.

[2] „Paul, slujitor al lui Christos Isus, chemat să fie apostol, ales ca să vestească evanghelia lui Dumnezeu” (Rom 1,1); „Rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfințeniei prin învierea din morți, Isus Christos Domnul nostru, prin care am primit har și misiunea apostolică de a duce la ascultarea credinței, pentru numele său, toate națiunile. Între care sunteți și voi, chemați ai lui Isus Christos” (Rom 1, 4-6); Cfr. 1 Cor 1, 1-9; Gal 1, 6; 15.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 22 aprilie 2018
Christos tulburat de cruce susține curajul discipolilor

Dragi prieteni,

În ciuda vremii mohorâte cu ploaie înghețată și vânt din București, astăzi, 18 martie 2018, la liturghia de la 12.15 de la catedrala sf. Iosif au venit foarte mulți credincioși. În timpul predicii s-a întrerupt curentul electric. Am înregistrat predica și o postez mai jos pentru cei ce doresc să o (re)asculte în întregime. Înainte de asta, vă invit să citiți și să meditați comentariul sf. Toma de Aquino la versetul din evanghelia după Ioan unde Mântuitorul spune: „Acum sufletul meu este tulburat” (In 12, 27). Christos tulburat de cruce, de moartea corporală ce se apropia și a constituit punctul de plecare al predicii în care am căutat să spun că avem nevoie astăzi în Biserică, dar și în lume de credincioși curajoși, de creștini curajoși, nu eroi, de creștini care să-și fi depășit frica, plictiseala, oboseala prin rugăciune și viață intimă cu Isus și Cuvântul său.

«Acum sufletul meu este tulburat» (In 12, 27). Dar fii atent și uimește-te ce spune Christos cu privire la primul punct: „Acum sufletul meu este tulburat”. Ceva mai sus, însă, el i-a îndemnat pe credincioși să urască sufletul lor în lumea aceasta, iar acum, în preajma morții, auzim că Domnul însuși spune: „Acum sufletul meu este tulburat”. De aceea, Augustin comentează: „Doamne, tu poruncești sufletului meu să te urmeze și văd că sufletul tău se tulbură: ce fel de sprijin să mai caut eu, dacă piatra se macină?” Acesta este motivul pentru care trebuie să vedem mai întâi ceea ce se tulbură în Christos și, apoi, de ce a voit să sufere acea tulburare.

Mai întâi trebuie să știm că în sens propriu se spune despre un lucru că este tulburat atunci când este pus în mișcare; astfel, spunem despre marea agitată că este tulburată. Prin urmare de fiecare dată când un lucru trece dincolo de măsura odihnei și echilibrului său, atunci spunem că este tulburat. Însă sufletul uman are o parte senzitivă și o parte rațională. Tulburarea se produce în partea senzitivă a sufletului, și anume atunci când este mișcat de anumite mișcări; de exemplu, când este cuprins de teamă, înălțat de speranță, lărgit de bucurie sau când este afectat de vreo altă pasiune. Dar această tulburare rămâne uneori sub nivelul rațiunii, iar alteori trece dincolo de limita rațiunii, adică atunci când rațiunea însăși este tulburată. Acest lucru se petrece destul de multe ori în cazul nostru, dar așa ceva nu i se întâmplă lui Christos, pentru că el este înțelepciunea însăși a Tatălui; dar nici celui înțelept nu i se întâmplă, de aceea stoicii susțin că înțeleptul nu se tulbură, adică în mintea sa nu se neliniștește.

Iată așadar sensul acestui verset: „Acum sufletul meu este tulburat”, adică sufletul a fost afectat în partea sa senzitivă de pasiunile fricii și tristeții care, totuși, nu i-au tulburat mintea și nu l-au făcut să-și piardă simțul rațiunii. – „Isus a început a se înfiora și a se neliniști” (Mc 14, 33).

Pe de altă parte, anumite pasiuni există într-un anumit fel în noi și într-un alt fel în Christos. În noi, de fapt, ele există în mod necesar, în măsura în care suntem mișcați și afectați de ceva din exterior; dar în cazul lui Christos ele nu există în mod necesar, ci prin puterea minții, pentru că el nu are nici o pasiune pe care să nu o fi trezit el. Căci, în cazul lui Christos, puterile inferioare erau atât de supuse rațiunii încât ele nu puteau face nimic sau nu sufereau nici o modificare fără acordul rațiunii; iată de ce s-a spus mai sus: „Iar Isus, când a văzut-o că plânge și că plâng și iudeii care au venit cu ea, s-a înfiorat în spirit și s-a tulburat” (In 11, 33). „Ai zguduit pământul”, adică natura umană, „l-ai despicat” (Ps 60, 4).

Astfel, sufletul lui Christos a fost tulburat în sensul că nu a suferit ceva contra rațiunii, ci a avut o tulburare într-nsul potrivit ordinii rațiunii.

În legătură cu aceasta trebuie știut că Domnul a voit să fie tulburat pentru două motive. Primul, din cauza învățăturii de credință, pentru a dovedi adevărul naturii sale umane; de aceea, de aici înainte, apropiindu-se Pătimirea sa, el s-a comportat în toate potrivit naturii sale umane.

În al doilea rând, pentru a ne da un exemplu: căci, dacă s-ar fi comportat în toate cu aceeași statornicie și fără să simtă nici un fel pasiune în sufletul său, n-ar fi putut să dea oamenilor un exemplu suficient pentru a suporta moartea. A voit să fie tulburat pentru ca, atunci când noi suntem tulburați, să nu refuzăm suportarea morții și să nu defectăm în această privință. „Căci nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat” (Evr 4, 15).

Din toate acestea reiese limpede continuitatea cu ceea ce era mai sus. Pentru că, într-adevăr, spusese: „Cel care își urăște sufletul în această lume îl va salva în viața eternă”, un lucru prin care i-a îndemnat pe discipolii săi să accepte Pătimirea și nimeni să nu spună: „O, Doamne, tu poți să vorbești oricât și să filosofezi în liniște despre tema morții, tu care, existând fără să cunoști durerile omenești, nu ești tulburat de moarte”. Pentru a exclude și lucrul acesta, a voit să fie tulburat.

Dar această tulburare a lui Christos a fost naturală, căci dacă sufletul dorește în mod natural să fie unit cu trupul și tot la fel (natural) respinge separarea de corp, cu atât mai mult rațiunea lui Christos i-a permis sufletului său și puterilor sale inferioare să ducă la îndeplinire ceea ce le era propriu.

Din cauza a ceea ce spune „Acum sufletul meu este tulburat (…)” a fost distrusă eroarea lui Arie și Apolinariu care susțineau că în Christos nu există suflet, ci doar Cuvântul.»

(Toma de Aquino, Expos. in Ev. S. Joanni, nr. 1650-1654, trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica din 18 martie 2018:

  • 18 martie 2018
Dumnezeu ne-a iubit cu o iubire all inclusive

Dragi prieteni,

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut” (In 3, 16) – acest verset celebru din Evanghelia după Ioan a stat în centrul predicii pe care am ținut-o la catedrala sf. Iosif din București în 11 martie 2018, duminica a IV-a din Postul Mare sau Duminica Bucuriei, în prezența a numeroși credincioși. Înainte de a asculta predica în care vorbesc despre necesitatea de ne purifica iubirile specifice stării asumate în Biserică și în societate în lumina iubirii divine, vă invit să meditați câte cuvinte ale sfântului Ioan Crisostom despre această iubire cu care Dumnezeu ne-a iubit. Tocmai pentru că include toate atributele posibile, am numit-o „iubire all inclusive”. Are ceva în comun cu ofertele „all-inclusive” din lumea turismului și a relaxării. Sau invers. Această iubire este atât de „relaxantă”, încât generează în noi un fel de bunătate care seamănă cu iubirea divină.

„Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este osândit; dar cine nu crede este deja osândit, pentru că nu a crezut în numele Fiului unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3, 16-18).

«Crisostom: Deoarece a spus: „trebuie să fie înălțat și Fiul Omului”, prin care în mod ascuns arătase propria moarte, și ca ascultătorul să nu se întristeze de acele cuvinte, suspectând că în el este ceva uman și gândind că moartea sa nu ar fi fost mântuitoare, el a corectat această idee zicând că cel ce era dat la moarte era Fiul lui Dumnezeu și că moartea sa va fi fost cauză de viață veșnică. De aceea, zice: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică”; este ca și cum ar fi spus: nu vă minunați că eu trebuie să fiu înălțat, ca să fiți salvați; de fapt, lucrul acesta i-a părut a fi bun și Tatălui, care ne-a iubit atât de mult încât l-a dat pe Fiul său unor servitori rebeli. Însă, zicând: „Dumnezeu a iubit atât de mult lumea”, arată marea intensitate a iubirii sale. Într-adevăr, distanța este mare și infinită: cel nemuritor, cel fără de început, cel de o mărime infinită i-a iubit pe cei care sunt făcuți din pământ și cenușă și sunt plini de nenumărate păcate. Dar și lucrurile pe care le prezintă mai târziu arată o mare iubire: căci nu a dat un sclav, nici un Înger, nici în Arhanghel, ci pe Fiul său unul-născut. Apoi, dacă ar fi avut mulți fii și ne-ar fi dat pe unul dintre ei, deja lucrul acesta ar fi fost ceva grandios; însă el ni l-a dat pe Fiul său unic; de aceea adaugă: „unul-născut”.

(Din Sf. Toma de Aquino, Catena aurea, vol. 6, ESD, Bologna 2016, 211).

Mai jos puteți să ascultați predica din 11 martie 2018:

  • 11 martie 2018
Toma de Aquino: Iubirea intelectuală de Dumnezeu

Dragi prieteni,

Duminica trecută, 28 ianuarie 2018, Biserica catolică l-a amintit în calendarul său pe sfântul Toma de Aquino (1224/25-1274). Este vorba despre unul dintre cei mai mari gânditori ai Evului Mediu, actualul patron al școlilor catolice din întreaga lume, care a avut curajul să întoarcă spatele la toată opera sa intelectuală după ce a intuit că există ceva mai sus decât mintea sa umană. Elevii, studenții și profesorii catolici știu despre dânsul că a întruchipat iubirea intelectuală de Dumnezeu. A scris un număr impresionant de comentarii filosofice și biblice, sume teologice și filosofice, diferite alte texte a căror calitate principală este completitudinea. Într-adevăr, sfântul Toma este cunoscut pentru capacitatea sa de a face distincții și clasificări ale diferitelor tipuri și grade de realitate pe care le prezintă mai apoi într-o unitate coerentă. După lectura câtorva pagini din lucrările sale, îți dai seama imediat că în spatele acestei metode se găsește ceva mai mult decât o simplă curiozitate intelectuală. Da, sfântul Toma l-a iubit pe Dumnezeu cu o statornică iubire intelectuală, așa după cum se poate vedea în următorul citat:

„Diversitatea și multiplicitatea lucrurilor sunt stabilite de primul agent, Dumnezeu, care dorește ca toate creaturile să participe la perfecțiunile sale și să le exprime fiecare în felul său; și, pentru că bunătatea sa nu ar putea să fie reprezentată în mod adecvat de o unică creatură, Dumnezeu a produs mai multe creaturi diferite, astfel că ceea ce îi lipsește uneia pentru a reprezenta bunătatea divină să fie suplinită de alta. Într-adevăr, bunătatea, care în Dumnezeu este simplă și uniformă, în creaturi este multiplă și împărțită; prin urmare întregul univers participă la bunătatea divină într-un mod mai perfect și o reprezintă mai bine decât o singură creatură”[1].

Pentru a-l sărbători în anul acesta, vă propun spre meditație acest gând: Toma susține că orice om caută să ajungă la Dumnezeu, care este simplitatea în sine, dar lucrul acesta este posibil în măsura în care ființa umană reușește să cuprindă cu ajutorul minții sale plinătatea și varietatea realității. Deci, săă îndrăznim să gândim!

Mai multe detalii despre viața, opera și actualitatea sfântului Toma de Aquino în interviul de mai jos difuzat duminica trecută de Radio România Actualități.

[1] Sancti Thomae de Aquino, Summa theologiae, I, q. 47, a. 1, trad. Wilhelm Dancă.

Puteți să ascultați interviul mai jos:

  • 30 ianuarie 2018
Suntem chemați să dăm ceea ce nu avem

Dragi prieteni,

Asemenea apostolilor de la începuturile Bisericii, astăzi, și noi suntem chemați să dăm lumii ceea ce nu avem, adică suntem chemați să-l dăm lumii pe Christos, căutându-l mereu și cu ardoare. Asta înseamnă că suntem invitați să dăm nu din prea plinul nostru sau din prea puținul nostru, ci din ceea ce nu avem. Acesta este paradoxul, curajul creștinismului cald și disponibil. Christos se dobândește căutându-l. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva cuvinte din comentariul Sf. Toma la evanghelia după Ioan, cu referire la evanghelia duminicii a II-a de peste an (B).

«Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, și i-a spus: „L-am găsit pe Mesia!” – care, tradus, înseamnă „Christos” – și l-a adus la Isus» (In 1, 41-42). Ioan prezintă aici intervenția rodnică a lui Andrei; și pentru a sublinia perfecțiunea convertirii acestuia din urmă, începe prin a spune în cine a produs rod: în fratele său.

Într-adevăr, așa cum în Itinerariul lui Clement (o lucrare apocrifă, n.n.) i se atribuie lui Petru aceste cuvinte, și anume că un semn evident al convertirii desăvârșite a unui om constă în faptul că, după ce s-a convertit, cu cât cineva îi este mai apropiat, cu atât mai mult se străduiește să-l convertească la Christos. De aceea, Andrei, după ce s-a convertit așa cum se cuvine, nu a păstrat pentru dânsul comoara pe care a descoperit-o; se grăbește și aleargă degrabă la fratele său pentru a-i împărtăși bunurile pe care le-a primit: Andrei „l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon”, pe care îl căuta ca să-l facă pe fratele său de sânge să-i devină frate de credință – Un frate care-și ajută fratele este ca o cetate întărită (Prov 18, 19, versiunea LXX) – Iar cel care aude să spună „Vino !” (Ap 22, 17).

Apoi Evanghelistul prezintă cuvintele lui Andrei către fratele său: „L-am găsit pe Mesia – care, tradus, înseamnă Christos (Uns)”. Potrivit lui Chrisostom, Andrei răspunde tacit unei întrebări. A fost întrebat ce anume i-a învățat Cristos, iar răspunsul este imediat: Isus l-a făcut să recunoască pe deplin, cu ajutorul mărturiilor Scripturilor, că el era Christos. De aceea, spune: „L-am găsit”. Acest cuvânt subliniază printre altele că l-a căutat de multă vreme și cu ardoare – Fericit este omul care află înțelepciune (Prov 3, 13).

Cuvântul evreiesc Messiah se traduce în greacă cu Christos, în latină prin Unctus, Uns. Pentru că Isus a fost uns într-un mod unic cu ulei invizibil, adică cu Duh Sfânt, Andrei, folosind acest nume, îl arată limpede ca atare – Te-a uns Dumnezeu, Dumnezeul tău, cu untdelemnul bucuriei ca pe nimeni altul dintre semenii tăi (Ps 45, 8), adică ca pe nimeni altul dintre sfinți. Căci, toți sfinții au primit ungerea cu acest ulei, dar Christos a primit-o într-o manieră specifică lui, după cum este sfânt într-o manieră unică. De aceea, potrivit lui Chrisostom, Andrei nu spune simplu un Mesia, ci pe Mesia.

În fine, Ioan prezintă rodul inițiativei lui Andrei: „l-a adus (pe Petru) la Isus”. Aceste ultime cuvinte pun în evidență ascultarea lui Petru, căci, a alergat îndată, fără să întârzie. Vă rog să remarcați aici apartenența lui Andrei fără rezerve la Christos: îl aduce pe fratele său la Christos și nu la sine (cunoștea bine slăbiciunea sa). Îl conduce la Christos pentru ca acesta să-l învețe. Prin lucrul acesta el spune în același timp că așa trebuie să fie efortul și zelul predicatorilor, ca ei să nu revendice pentru ei înșiși roadele predicării lor, nici să nu caute să scoată din asta vreun profit și onoruri personale, ci să caute să conducă totul la Isus, adică să raporteze totul la gloria și onoarea sa – Căci nu ne predicăm pe noi înșine, ci pe Isus Christos Domnul (2 Cor 4, 5).»

(Din Thomas d’Aquin, Commentaire sur l’Evangile de Saint Jean, trad. M. – D. Philippe, o.p., Les Editions du Cerf, Paris 1998, 168-169; trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 14 ianuarie 2018