Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Edith Stein: Știința crucii și cristologia fenomenologică

Asceza creștină

«În timpul copilăriei vieții spirituale, când începem să ne încredințăm călăuzirii lui Dumnezeu, simțim cum ne conduce mâna sa puternică și robustă; vedem cu extremă claritate cât trebuie să facem și să nu facem. Dar situația nu rămâne mereu așa. Cine îi aparține lui Christos trebuie să trăiască viața sa întreagă. Trebuie să ajungă la vârsta matură a lui Christos, să înceapă într-o zi calea crucii, să meargă spre Ghetsemani și Golgota. Și toate suferințele care provin din exterior sunt nimic în comparație cu noaptea întunecată a sufletului, când lumina divină nu mai luminează și vocea Domnului nu mai vorbește. De ce face așa? Suntem aici în fața misterelor sale, mistere pe care nu putem să le pătrundem până la capăt. Dar ceva putem să vedem în ele. Dumnezeu a devenit om pentru ca să participăm din nou la viața sa. Participare care era la început și care este scopul ultim.

Dar între timp mai este ceva. Christos este Dumnezeu și om, iar cine vrea să participe la viața sa, trebuie să ia parte la viața sa divină și umană. Natura umană asumată de el i-a dat posibilitatea să sufere și să moară. Natura divină pe care o avea din eternitate a dat patimii și morții sale o valoare infinită și puterea de a împlini răscumpărarea. Patima și moartea lui Christos continuă în corpul său mistic și în fiecare din membrele sale. Fiecare om trebuie să sufere și să moară. Dar dacă el este un membru viu al corpului lui Christos, suferința sa și moartea sa devin răscumpărătoare, datorită divinității capului. Acesta este motivul obiectiv pentru care toți sfinții au dorit să sufere. Nu este vorba de o dorință bolnavă. Ochii minții naturale văd în asta un fel de perversiune. Dar în lumina misterului răscumpărării ea este ceva extrem de inteligibil. Astfel, acela care este unit cu Christos rămâne statornic fără să fie zdruncinat și în noaptea întunecată a îndepărtării subiective de Dumnezeu și a părăsirii subiective din partea sa; probabil providența divină îi impune această încercare pentru a-l elibera pe cel care este înlănțuit în mod obiectiv. Între timp să spunem: „facă-se voia ta!” și tocmai, de aceea, în noaptea cea mai întunecată.»

Din Edith Stein, Il Mistero del Natale, trad. Carlo Danna, Queriniana, Brescia 2015, pp. 35-37; traducere în limba română de Wilhelm Dancă.

Misterul Crăciunului este în fiecare zi

«Într-adevăr, Dumnezeu a venit pentru a ne răscumpăra, pentru a ne uni cu sine, pentru a face voința noastră conformă cu a sa. Cunoaște natura noastră. Ține cont de ea și ne-a dăruit așadar tot ceea ce poate să ne ajute să atingem obiectivul.

Pruncul divin a devenit Învățătorul și ne-a spus ce trebuie să facem. Pentru a îmbiba o întreagă viață umană de viață divină nu este îndeajuns să îngenunchem o dată pe an în fața ieslei și să ne lăsăm răpiți de încântare în noaptea sfântă. În scopul acesta trebuie să rămânem zilnic în contact cu Dumnezeu pentru toată viața, să ascultăm cuvintele pe care le-a rostit și care ne-au fost transmise și să le punem în practică. Înainte de toate trebuie să ne rugăm așa după cum ne-a învățat Mântuitorul să o facem și ne-a îndemnat continuu și în mod insistent. „Cereți și vi se va da”. Este o promisiune sigură de a fi ascultați. Și cine rostește zilnic din inimă rugăciunea sa „Doamne, facă-se voia ta” poate să aibă încredere că nu trădează voința divină chiar și atunci când nu are nici o certitudine subiectivă în legătură cu ea.

În afară de lucrul acesta, Christos nu ne-a lăsat orfani. L-a trimis pe Spiritul său, care ne învață pe noi toți adevărul. A întemeiat Biserica, care este călăuzită de Spiritul său, și a instituit într-nsa pe reprezentanții săi, prin gura cărora Spiritul său ne vorbește în cuvinte omenești. Așadar nu suntem singuri, iar acolo unde scade încrederea în propria judecată, dar și în propria rugăciune suntem sprijiniți de puterea ascultării și a mijlocirii.

„Și Cuvântul s-a făcut trup”. Lucrul acesta a devenit adevăr în ieslea de la Betleem. Dar s-a împlinit și într-o altă formă. „Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică”. Știind bine că suntem oameni și rămânem oameni în fiecare zi supuși slăbiciunilor noastre, Mântuitorul vine în ajutorul umanității noastre într-o modalitate cu adevărat divină. Așa după cum trupul pământesc are nevoie de pâine zilnică, tot la fel și viața divină așteaptă în noi să fie încontinuu alimentată. „Aceasta este pâinea cea vie, care a coborât din cer”. Cine face ca aceasta să devină pâinea sa zilnică în el se împlinește zilnic misterul Crăciunului, întruparea Cuvântului.»

Din Edith Stein, Il Mistero del Natale, trad. Carlo Danna, Queriniana, Brescia 2015, pp. 38-39; traducere în limba română de Wilhelm Dancă.

Sensul liturgiei

«Viața de fiu al lui Dumnezeu înseamnă așadar să devenim mici și în același timp mari. A trăi euharistic înseamnă să ieși spontan din meschinătatea propriei vieții și să pătrunzi în spațiile ample ale vieții lui Christos. Cine îl vizitează pe Domnul în casa sa nu se va mai îngriji doar și mereu de ale sale și propriile treburi, ci va începe să se intereseze de treburile Domnului. Participarea la jertfa zilnică ne introduce, fără să ne dăm seama, în viața liturgică. Rugăciunile și riturile altarului propun din nou în mod continuu în fața sufletului nostru, în timpul anului liturgic, istoria mântuirii și fac să-i percepem mereu mai mult sensul. Iar acțiunea sacrificatoare ne impregnează neîntrerupt cu misterul central al credinței noastre, punctul de sprijin al istoriei lumii – misterul întrupării și al răscumpărării. Cine poate să participe cu spirit și inimă deschisă la jertfa sfântă fără să intre la rândul său în dinamica acesteia, fără să fie atins de dorința de a se insera pe sine și neînsemnata sa viață personală în marea lucrare a Răscumpărătorului?

Misterele creștinismului sunt un întreg indivizibil. Cine adâncește unul dintre ele ajunge în cele din urmă la toate celelalte. Astfel calea care pornește de la Betleem se îndreaptă fără oprire spre Golgota, pornește de la iesle și ajunge la cruce. Când prea sfânta Fecioară îl prezentă pe Prunc la templu, i s-a prezis că sufletul său va fi străpuns de o sabie, că acel copil era pus spre căderea și ridicarea multora și ca semn de contradicție. Era vestirea patimii, a luptei dintre lumină și întuneric care se manifestase deja în jurul ieslei!

În anumiți ani Întâmpinarea Domnului și Septuagesima, celebrarea întrupării și pregătirea pentru pătimire cad în aceeași zi. În noaptea păcatului luminează steaua Betleemului. Peste splendoarea luminoasă care luminează ieslea cade umbra crucii. Lumina se stinge în întunericul vinerii sfinte, dar revine și luminează mai luminoasă, soare al mizericordiei, dimineața învierii. Fiul încarnat al lui Dumnezeu ajunge prin cruce și pătimire la gloria învierii. Fiecare dintre noi, omenirea întreagă va ajunge împreună cu Fiul omului, prin suferință și moarte, la aceeași glorie.»

Din Edith Stein, Il Mistero del Natale, trad. Carlo Danna, Queriniana, Brescia 2015, pp. 42-44; traducere în limba română de Wilhelm Dancă.

Mistica crucii

«Cu ajutorul acestei succedări viu colorate a imaginilor, s-a derulat înaintea noastră întreaga cale a sufletului. Totodată am avut prilejul să recunoaștem hotărârile tainice ale lui Dumnezeu datorită cărora, începând din dimineața Creației, acest drum fusese proiectat. Și ne dăm seama, cât de puternic întrețesută este această cale tainică a sufletului cu misterele credinței. Ales din veșnicie, sufletul, în calitatea sa de mireasă a Fiului lui Dumnezeu, va participa la viața trinitară a Divinității. Pentru a se cununa cu mireasa, Cuvântul Etern îmbracă natura umană. Dumnezeu și sufletul urmează să fie „doi într-un singur trup”. Deoarece trupul omului păcătos se află în revoltă împotriva spiritului, orice viață în trup nu este altceva decât luptă și suferință: și aceasta, pentru „Fiul Omului” mai mult decât pentru oricare dintre oameni; pentru alții cu atât mai mult, cu cât sunt mai legați de el. Isus Christos caută să câștige sufletul, prin a-și risca viața pentru viața lui, luptând împotriva dușmanilor săi și ai lor. Alungă Satana și toate spiritele rele, oriunde s-ar întâlni personal cu ele. Smulge sufletele din tirania lor. Necruțător dezvăluie răutatea umană, acolo unde aceasta i se înfățișează orbită, deghizată și încăpățânată. Tuturor celor care-și recunosc propria lor păcătoșenie și, mărturisind-o căiți, își doresc fierbinte descătușarea din această stare, el le întinde mâna; în același timp însă le cere să-l urmeze necondiționat, lepădându-se de tot ce se împotrivește în interiorul lor, spiritului său. Prin toate acestea ațâță împotriva sa furia iadului, ura răutății și a slăbiciunii umane, până când acestea erup, pregătindu-i moartea pe cruce. Aici, prin chinurile extreme ale trupului și ale sufletului, mai ales prin noaptea părăsirii de Dumnezeu, Isus Christos plătește, dreptății divine, prețul datoriilor adunate ale tuturor timpurilor, deschizând totodată zăgazurile milostivirii paterne pentru toți cei care au curajul să îmbrățișeze crucea și pe cel Crucificat. În sufletele acestora, el își revarsă lumina și viața sa divină care însă, datorită faptului că nimicește fără îndurare tot ce-i stă în cale, este concepută mai întâi sub aspectul nopții și al morții. Aceasta este Noaptea întunecată a contemplației, este moartea pe cruce a „omului celui vechi”. Noaptea va fi cu atât mai întunecată, moartea cu atât mai chinuitoare, cu cât sufletul va fi cuprins mai puternic de pețirea divină a iubirii, și cu cât sufletul i se va încrede acesteia cu mai puține reticențe. Continua prăbușire a naturii oferă tot mai mult spațiu luminii și vieții divine, care subjugă capacitățile naturale, transformându-le în unele divinizate și spiritualizate. Astfel se desfășoară în creștin, o nouă întrupare a lui Christos, care echivalează cu o înviere din moartea prin răstignire. „Noul om” poartă pe trupul său, rănile lui Christos: amintirea mizeriei păcatului, din care a fost înviat spre o viață fericită, și aducerea aminte a prețului care se cerea plătit pentru aceasta. În suflet rămâne dorul după plinătatea vieții, până în clipa în care i se va îngădui să intre, prin moartea reală a trupului, în lumina cea fără de umbră.

Așadar, unirea nupțială a sufletului cu Dumnezeu este țelul pentru care sufletul a fost creat, pentru care a fost răscumpărat prin cruce, țel înfăptuit pe cruce și pecetluit cu crucea, pentru toți vecii vecilor.»

Din Edith Stein, Știința Crucii. Un studiu despre Ioan al Crucii, trad. Ricarda Maria Terschak OCDS, Editura Carmelitană, Ciofliceni 2012, pp. 328-329. În acest text am schimbat litera mare cu litera mică pentru pronumele care se referă la persoanele divine și am redat „Christos” în loc de Cristos.

 

  • 10 mai 2017
Crăciun cu filosofi pentru creștini filosofi

CRĂCIUN CU FILOSOFI PENTRU CREȘTINI FILOSOFI

Astăzi cuvântul „Crăciun” nu desemnează o aceeași realitate pentru toată lumea. Pentru unii înseamnă doar Crăciunul profan, tradiționalist și consumerist, care se celebrează prin întâlniri cu Moșul la serviciu, la școală sau în centrele comerciale; prin sacrificarea porcului, prin pregătiri culinare de sezon, prin împodobirea bradului și afaceri comerciale conexe, pe scurt, prin celebrări materialiste exterioare. În cazul acesta elementul spiritual poate să lipsească complet sau poate să supraviețuiască prin câteva simboluri religioase. Pentru alții termenul poate să desemneze Crăciunul romantic, care exaltă sentimentul de nevinovăție al copilăriei, al relațiilor călduroase din familie, al nostalgiei după o lume mai bună. Crăciunul romantic nu exclude elementul religios, ci îl reduce la câteva „bune” practici: mersul la liturghie în noaptea de Crăciun (în cazul creștinilor catolici), felicitările, gesturile de caritate. În fine termenul poate să facă trimitere la Crăciunul creștin, care se celebrează prin participarea la liturgia Nașterii Domnului din biserici și se concretizează printr-o viață trăită potrivit valorilor evanghelice. După cum se știe în centrul liturgiei Nativității este Pruncul, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Mariei, care se naște la Betleem într-un grajd. Dacă sunt pătrunse de realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu, detaliile sărbătorii Crăciunului capătă viață, dacă nu, rămân „forme fără fond”. Teologul german Karl Rahner spunea: „Crăciunul înseamnă că El a venit, a luminat noaptea, a transformat noaptea înspăimântătoare a neliniștilor și disperărilor noastre într-o Noapte Sfântă”. Lucrul acesta îl vestește Crăciunul. Lucrul acesta trebuie să fie o realitate adevărată și permanentă în inimile și în sufletele noastre. Așadar, dacă Pruncul divin se află în centrul pregătirilor noastre pentru Crăciun, atunci, în Noaptea Sfântă, toate formele de Crăciun vor căpăta semnificație și valoare: atmosfera de bucurie și de sărbătoare, luminile, bradul, schimbul de daruri, pentru că fiecare cadou poate să fie simbolul celui mai mare Cadou pe care ni l-a făcut Dumnezeu, și anume copilul Isus. Fără această Prezență pe care o inaugurează Isus în lume, nu doar pregătirile de Crăciun, ci toate căutările și idealurile noastre existențiale se golesc de sens[1].

Drumul spre Acela care este Adevărul sărbătorii Crăciunului este un drum comunitar și individual. Uneori comunitatea ajută persoana ridicându-i privirea persoanei spre înălțimi, alteori persoana deschide comunității orizonturi mai largi de înțelegere. Astfel, cu scopul de a primeni unele valori prăfuite ale Crăciunului, vă propun să ascultăm câțiva filosofi, asumându-mi în acest context convingerea lui Hegel care, criticând teologii de profesie din timpul său, îndemna să-i ascultăm mai curând pe filosofi, fiindcă în aceste vremuri „adevărurile fundamentale ale creștinismului au fost menținute și păstrate de filosofie” și, în consecință, oamenii religioși  ar trebui „să caute refugiu în filosofie”[2].

Prima valoare prăfuită a Crăciunului la care vreau să mă refer în continuare este blocarea creștinilor culturali în dimensiunea istorică a Crăciunului și, în consecință, ruptura între Crăciunul liturgic și Crăciunul moral. În sensul acesta mi se pare că filosoful danez Sören Kierkegaard (+1855) ar putea să ne ajute să înțelegem ceva mai bine taina Întrupării. Astfel primul adevăr despre Crăciun asupra căruia ne atrage atenția luteranul Kierkegaard este înjosirea sau umilirea Fiului lui Dumnezeu: „Creștinismul are mereu ca prim moment înjosirea și apoi ca al doilea moment o expresie paradoxală a înălțării. Cristos se naște într-o iesle: ce înjosire! Dar apoi steaua strălucește deasupra și Regii vin să-l adore (Mt 2, 1ss); însă înjosirea nu este înlăturată. Acești Regi ne dau o impresie curioasă despre neputința lor: aduc personal aceste daruri prețioase, îl adoră pe Prunc, dar ieslea și sărăcia rămân neschimbate. Acesta este semnul divinității”[3]. Al doilea adevăr este că prezența istorică a lui Isus Cristos pe pământ nu este doar un eveniment trecut. Iată ce spune la începutul lucrării sale Școala creștinismului: „Sunt optsprezece veacuri și mai mult de când Isus Cristos mergea pe fața pământului, dar aceasta nu a fost un eveniment asemenea altora care, doar după ce au trecut, trec în istorie și apoi, ca fapte de mult trecute trec mai departe în uitare. Nu, prezența Sa aici pe pământ nu va fi niciodată un eveniment de demult (…). Dar atâta vreme cât există un credincios, atunci acesta, tocmai pentru a fi devenit credincios, trebuie să fi fost – și ca credincios, trebuie să continue să fie – la fel de contemporan cu prezența Sa pe pământ cum au fost primii săi contemporani. Această contemporaneitate este condiția credinței și, mai strict definită, este însăși credința”[4]. Așadar, Isus, fiul Mariei, care s-a născut în urmă cu două mii de ani la Betleem, se poate naște astăzi prin credință în sufletul nostru, pentru a fi Emanuel, Dumnezeu-cu-noi. Prin credință putem deveni contemporani cu evenimentul nașterii lui Isus la Betleem. În fine al treilea adevăr se referă la scandalul unui Dumnezeu Om: „Dumnezeu Omul este unitatea dintre Dumnezeu și un singur om luat izolat. Că stirpea omenească stă sau trebuie să stea în relație de rudenie cu Dumnezeu, asta este un vechi păgânism; dar că un singur om luat izolat este Dumnezeu asta este creștinism, și acest un om singur luat izolat este Dumnezeu Omul. Nu există, nici în cer nici pe pământ, nici în abisurile și nici în confuziile gândirii celei mai fantastice, posibilitatea unei asocieri, omenește vorbind, mai nebunești. Astfel se arată ea în situația de contemporaneitate; și cu Dumnezeu Omul nu e posibilă nici un fel de relație dacă nu se începe cu situația de contemporaneitate”[5]. Evident că rațiunea în fața acestui paradox absolut – Dumnezeu Omul – se poticnește, însă omul rațional poate vedea că scandalul se îndreaptă spre înalt, nu spre adâncuri și, apelând la credință, intrând în temporalitatea lui Isus Dumnezeu Omul, omul devine creștin.

A doua valoare foarte prăfuită despre care vorbește sărbătoarea Crăciunului este armonia dintre Creator și creatură. Despre acest adevăr a scris filosoful ateu Jean-Paul Sartre (+1980), un filosof pentru care „ideea de Dumnezeu este contradictorie”, iar „omul este o pasiune inutilă”. În ciuda convingerilor sale raționaliste și a abordării strict intelectualiste a existenței lui Dumnezeu, Sartre a scris o piesă de teatru pe tema Crăciunului. Lucrul acesta s-a întâmplat în timpul detenției sale din Germania, în 1940. Pentru a-și exprima recunoștința față de preoții catolici pe care i-a cunoscut aici, cu care a avut numeroase discuții în contradictoriu și cu care s-a împrietenit, a scris piesa intitulată Joc de Crăciun. Piesa urma să fie reprezentată în ajunul Crăciunului din acel an. Teza fundamentală a scenetei este că gloria Crăciunului constă în unirea dintre Creator și creatură în persoana lui Isus. Povestitorul principal din piesă este un orb din născare. Astfel Sartre dă de înțeles că, deși ateu, rămâne deschis transcendenței, fiindcă, nu-i așa, orbii din născare doresc să vadă lumina și le place să se vorbească despre ea. Inspirat într-un anumit fel de Spiritul Sfânt, Sartre a scris unul din cele mai frumoase texte despre Încarnarea Fiului lui Dumnezeu. Sub aspect literar, artistic, Sartre poate fi comparat cu Roman Melodul. A vorbit dialectic și dramatic despre inefabilul și armonia contrariilor din inima Mariei[6]. „Fecioara este palidă: privește copilul. (…) Cristos este copilul său, carne din carnea sa și rodul trupului său. L-a purtat în sân nouă luni și îi va da să sugă; laptele ei va deveni sângele lui Dumnezeu. Uneori o năvălește ispita să uite că este Dumnezeu. Îl strânge în brațele sale și îi spune copilașul meu. Alteori rămâne blocată și se gândește: Dumnezeu este acolo, și o cuprinde un fel de teamă religioasă față de acest Dumnezeu-mut, față de acest copil terifiant. (…) există și alte momente rapide și alunecoase în care simte că, de fapt, Cristos este fiul său, micuțul său și, în același timp, este Dumnezeul său. Îl privește și se gândește: acest Dumnezeu este copilul meu. Această carne divină este carnea mea. El este făcut din mine, el are ochii mei și această formă a gurii sale este forma gurii mele, seamănă cu mine. El este Dumnezeu și seamănă cu mine. Nicio femeie n-a avut în felul acesta pe Dumnezeul său doar pentru ea singură, un Dumnezeu foarte mic care poate fi luat în brațe și acoperit cu sărutări, un Dumnezeu foarte cald care surâde și respiră, un Dumnezeu care poate fi atins și care râde”[7]. Deși a scris aceste cuvinte foarte frumoase, Sartre nu a făcut saltul credinței. Pentru el, Crăciunul a rămas nu atât un scandal, cât mai ales un prilej de nostalgie după Dumnezeu.

A treia valoare mult prăfuită a Crăciunului este scopul Nașterii Domnului sau al Întrupării Fiului lui Dumnezeu, și anume propter nos et propter nostram salutem, cum se spune în Crez, adică pentru noi și pentru a noastră mântuire. Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu s-a născut la Betleem pentru a ne mântui eliberându-ne din robia păcatului sau a Răului. Dar puterea de a ierta păcatele o are numai Dumnezeu, de aceea Pruncul este divin. Conexiunea dintre Crăciun și păcatele lumii a fost prezentă în reflecțiile lui Edith Stein (+1942), asistenta lui Edmund Husserl și admiratoarea lui Max Scheler care i-a orientat atenția spre chestiunile privitoare la credință. Sfânta Edith Stein este convinsă că „misterul încarnării și misterul răului sunt strâns legate între ele. Luminii, care a venit din cer, i se opune noaptea atât de adâncă și de tulburătoare a păcatului. Pruncul întinde din iesle mânuțele, iar zâmbetul său pare să spună deja ce vor rosti buzele sale mai târziu, după ce va deveni adult: «Veniți la mine voi toți care sunteți obosiți și împovărați». Unii au primit invitația sa”[8]. Alții, nu au primit această invitație, de aceea adaugă: „Aceste mâini dau (harul) și cer în același timp: voi înțelepților depuneți înțelepciunea voastră și deveniți simpli asemenea copiilor”[9]. Pentru ca să nu uităm acest adevăr fundamental al Crăciunului, Stein ne invită la păstrarea legăturii cu Dumnezeu prin ascultarea și practicarea Cuvântului său: „Pruncul divin a devenit Maestrul și ne-a spus ce trebuie să facem. Pentru a umple o întreagă viață umană cu viața divină nu este suficient să îngenunchezi o dată pe an în fața ieslei și să te lași prins de farmecul nopții sfinte. În scopul acesta trebuie să stăm zilnic în contact du Dumnezeu toată viața, să ascultăm cuvintele pe care le spune și care ne-au fost încredințate și să le punem în practică”[10]. Apoi să căutăm să actualizăm cât mai des Crăciunul, dacă se poate zilnic, prin participarea la Euharistie: „Așa cum corpul pământesc are nevoie de pâinea zilnică, tot la fel și viața divină aspiră în noi să fie alimentată încontinuu. «Aceasta este pâinea cea vie care s-a coborât din cer». Cine face din această pâine pâinea sa zilnică, în acela se împlinește zilnic misterul Crăciunului, încarnarea Cuvântului”[11].

Neîndoielnic, praful de pe cele trei valori pe care le implică sărbătoarea Nașterii lui Isus nu poate fi șters dacă nu ne implicăm personal. Refacerea legăturii dintre Crăciunul istoric, Crăciunul liturgic și Crăciunul moral este o chestiune de discernământ și de orientare a privirii. Și chiar dacă ne vom implica personal și vom sufla praful de pe valorile obosite, acesta va reveni, pentru că legea istoriei degradării intuițiilor existențiale este valabilă peste tot și în toate timpurile. Spunea sfântul Ioan al XXIII-lea: la storia tutto vela, tutto svela (istoria acoperă totul, istoria descoperă totul). Fiul lui Dumnezeu a asumat condiția timpului și a devenit Sensul istoriei. Asumându-ne acest principiu de interpretare a existenței creștine, învățăm că lecția Crăciunului este foarte simplă: lumina vine de sus! Filosofii deschiși transcendenți pe care i-am evocat în acest articol ne spun același lucru, și anume că omul poate scăpa de presiunea istoriei dacă privirea rațiunii sale se îndreaptă spre înălțimi sau, folosind cuvintele lui Blaise Pascal, dacă va descoperi rațiuni de a trăi nu doar cu mintea, ci și cu inima

 

Buruienești, 31 decembrie 2016                                                              Wilhelm Dancă

Într-o formă redusă și cu un alt titlu – „Crăciun cu filosofi”, articolul a apărut în revista Cultura, nr. 555 (22 decembrie 2016) 8-9.

———————————————————————————————————————————————————————-

[1] Cf. Ferdinando Castelli, Meditare il Natale. Letteratura e spiritualità, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 2013, pp. 109-110.

[2] Hegel i-a criticat pe teologii de profesie acuzându-i că au redus revelația la câteva dogme, cum ar fi dogma trinitară, și au contribuit astfel la pierderea interesului față de Dumnezeu. Refuzând să se ocupe de ceea ce este Dumnezeu în sine, nu doar de faptul că există, teologii s-au blocat în interpretări raționaliste și fideiste. Din perspectiva revelației divine, filosofia este mai ortodoxă decât teologia, fiindcă filosofia caută să explice ce este religia. Obiectul filosofiei ca religie este Dumnezeu, nimic altceva decât Dumnezeu și revelația lui Dumnezeu. Filosofia interpretează religia, credința în Cristos, evenimentul Cristos. Pentru Hegel, Cristos este un element universal abstract și semn a ceea ce este în mod real concret. Această calitate a lui Cristos de a fi universalul concret va fi dezvoltat de teologul Hans Urs von Balthasar, dar și de istoricul religiilor, Mircea Eliade, la care sacrul este universalul concret.

[3] Sören Kierkegaard, Diario, a cura di Cornelio Fabro, Brescia 1980-1983, vol. VIII, p. 217.

[4] Sören Kierkegaard, Școala creștinismului, trad. Mircea Ivănescu, Editura Adonai, Oradea 1995, p. 17.

[5] Ibidem, pp. 100-101.

[6] Cf. René Laurentin, Vie authentique de Marie, Editions de l’Oeuvre, Paris 2008, p.117.

[7] Jean-Paul Sartre, Jeu de Noël, 1940, în Laurentin, Vie authentique de Marie, pp. 117-118.

[8] Edith Stein, Il Mistero del Natale, Queriniana, Brescia 2015, pp. 26-27.

[9] Ibidem, p. 27.

[10] Ibidem, p. 38.

[11] Ibidem, p. 39.

  • 22 martie 2017