Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Ispita este locul în care se vede cine sau ce suntem

Ispita este necesară. Spunea Sfântul Anton abate: „Trebuie să fim ispitiți! Altfel, nu vom fi mântuiți!” În rugăciunea „Tatăl nostru” îi cerem deseori lui Dumnezeu: „și nu ne duce pe noi în ispită”. Ce înseamnă asta? Sensul acestei invocații este următorul: Doamne, nu ne lăsa să cădem în ispită! Da, așa este, pentru că ispita nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satana. Dumnezeu permite ispita pentru ca să creștem în fidelitatea față de El. Ispita arată dacă viața noastră este centrată pe credința în El sau pe iubirea necontrolată față de lucruri sau de persoane.

Evanghelia primei duminici din Postul Mare ne ajută să înțelegem cine este ispititorul. Citim în Lc 4, 1-13 că Duhul Sfânt l-a condus pe Isus în pustiu, iar acolo Satana l-a ispitit. Ni se dă de înțeles că, într-un anumit fel, Domnul Isus nu voia să meargă în pustiu. Fiind și om, suntem dispuși să înțelegem această atitudine. La fel ni se întâmplă și nouă, nu-i așa? Nu ne plac ispitele! Dar, revenind la Isus, pentru El, ispita a fost locul sau momentul în care Dumnezeu Tatăl a văzut ce fel de idee avea Isus din Nazaret despre propria lui misiune ca Mesia.

Cele trei ispitiri despre care vorbește evanghelistul Luca, dar și sfântul Matei, sunt aceleași. Doar ordinea este diferită. Toate trei se reduc la ispita puterii, care se exercită într-un anumit fel în planul lui Dumnezeu și în alt mod la nivel uman. La Dumnezeu „putere” înseamnă nu să fii servit, ci să servești pe alții. Să ajuți pe cel care este zdrobit, neputincios, pe scurt, să-l ridici pe cel căzut, indiferent de condiția umană, religioasă, socială în care se găsește. Și, evident, fără să condiționezi acest ajutor.

Accentul principal din predica de astăzi a căzut pe modul de a înțelege ispita ca loc de manifestare a identității noastre. Ispita arată cine sau ce suntem noi. Când este ispitit sau pus la încercare, omul caută puncte de sprijin. Dacă ele sunt la Dumnezeu, credința lui este fidelă. Dacă nu, Biserică îi propune să recurgă la practicile reparatorii specifice Postului Mare: rugăciunea, postul și pomana. Toate trei au o semnificație relațională. Rugăciunea înseamnă relație cu Dumnezeu, postul, relație cu lumea materială, iar pomana, relație cu aproapele.

Mai multe puteți să aflați ascultând predica ținută în 10 martie 2019 la catedrala sf. Iosif din București. Predica este postată mai jos. Vă doresc să aveți un Post Mare binecuvântat cu multe roade!

  • 10 martie 2019
Mâinile împreunate ca formă de rezistență la nedreptățile lumii

Mâinile împreunate simbolizează mai multe lucruri. Pentru unii reprezintă un gest defensiv, de rugăciune sau de salut. Pentru alții sunt semnul prin care începe o nouă viață. Ca simbol al rugăciunii acest gest este întâlnit pentru prima dată în Orientul îndepărtat. Se găsește ca mărturie scrisă și la creștini, dar abia prin anii 200 d.Ch. Ca gest liturgic mâinile împreunate apar pentru prima dată în Biserica catolică din Occident. Aici gestul are ceva în comun cu ceremonialul de vasalitate din Evul Mediu german. Vasalul se prezenta cu mâinile împreunate pentru a primi însemnele învestiturii. De asemenea, folosea același gest pentru a rosti jurământul de fidelitate față de seniorul său.

În India este un gest de salut și semnifică faptul că cele două persoane care se salută sunt egale prin relația comună cu Divinitatea prezentă și în unul, și în celălalt. Potrivit teoriilor științifice recente cele mai mici particule subatomice de materie se numesc „corzi”. Ele alcătuiesc o rețea ce cuprinde întregul Univers sub forma unor membrane. Oameni de știință contemporani, printre care și George Lemaître, spun că împreunarea a două membrane a făcut să apară explozia Big Bang. Această explozie inițială a dus la formarea Universului din care și noi facem parte. Dacă lucrurile stau așa, atunci putem spune folosind termeni științifici și biblici că Dumnezeu Creatorul a creat lumea prin împreunarea mâinilor. Așadar gestul mâinilor împreunate simbolizează nu doar rugăciunea sau salutul, ci și începutul unui univers.

În contextul predicii de astăzi, 23 septembrie 2018, am încercat să dau mâinilor împreunate o semnificație nouă. Am afirmat că sunt semn de început al revoltei împotriva nedreptăților lumii. Da, cred că rugăciunea sau mâinile împreunate pot schimba sau cel puțin pot reduce nedreptățile din lume. Această schimbare se face pe cale spirituală, nu prin violență sau prin crime. Mâinile împreunate pot declanșa începutul unui nou univers, chiar dacă se restrânge la lumea socială. Spre deosebire de revoluțiile făcute cu ajutorul forței fizice, cele spirituale operează schimbarea lumii în bine în mod eficace și durabil. Să le susținem cu mâinile împreunate!

Detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 23 septembrie 2018
Diavolul există și ispitește Participi la Christos #Rezist ?

Dragi prieteni,

Astăzi, 13 mai 2018, am asistat la un argument în desfășurare că Diavolul există. Ce s-a întâmplat? M-am pregătit să predic la liturghia de la 12.15 despre lucrarea Satanei în lumea de azi și despre rugăciunea sacerdotală a lui Isus care îi cerea lui Dumnezeu Tatăl să aibă grijă de discipolii săi. Printre altele, Domnul Isus zicea: „Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de Cel Rău” (In 17, 15). Când am început liturghia, în catedrală erau mulți credincioși, dar nu chiar atât de mulți ca în celelalte duminici. Am avut o tresărire: cu siguranță s-a întâmplat ceva! Diavolul și-a băgat coada! A simțit că vreau să vorbesc despre el, de aceea a stricat treburile. În fine, după ce am făcut semnul sfintei cruci, am observat că, de la un minut la altul, au început să intre în biserică, mereu tot mai mulți, parcă se spărsese o țeavă, așa curgea lumea. Am mai trăit experiența asta în anii anteriori când au fost anumite blocaje în trafic din cauza maratonului București sau, cum spunea azi cineva după liturghie, „maratonul lu’ pește prăjit”. Am început predica la 12.25, dar credincioșii încă mai intrau în biserică. De aceea, am lungit ceva mai multa tema principală a predicii. Vă rog să nu vă supărați nici pe mine, nici pe credincioșii care au întârziat la liturghie.

Încă o chestie frumoasă. Am avut la liturghie mai mulți ministranți decât de obicei. L-am întrebat pe unul dintre, Eric, parcă mi-a zis că se cheamă. „Cum de ai venit azi la liturghia de la 12. 15?” Mi-a răspuns sec: „din greșeală!” „O, fain!”, i-am zis. Iar el a continuat: „am venit cu părinții pentru liturghia de la 10. 30, dar, din cauza blocajului în trafic, nu am ajuns la timp pentru acea liturghie și am rămas la liturghia dvs.” Atunci, l-am întrebat: „știi ce înseamnă felix culpa?” „Nu”, mi-a răspuns. „O fericită vină”, am continuat eu. Și am adăugat: „Bravo!, azi ai săvârșit un păcat frumos, ai venit la liturghie din greșeală. Cred că și Dumnezeu râde acum când aude conversația noastră”.

Dragi prieteni, participarea la liturghie sau la euharistie este leacul cel mai puternic împotriva tentațiilor Satanei. De aceea, să încercăm să venim la biserică în zi de duminică și de sărbătoare, fie că suntem pregătiți, fie că nu suntem nepregătiți, să venim chiar și din greșeală, pentru că roadele le vom culege mai târziu.

Christos s-a înălțat!

Aici se poate asculta predica:

  • 13 mai 2018
Rugăciunea eficace: Cântarea simfonică a inimilor

Dragi prieteni,

Înainte de a asculta predica din 10 septembrie 2017, vă invit să citiți câteva gânduri ale sfântului Ciprian despre cum trebuie să ne rugăm pentru ca rugăciunea noastră să fie putenrică, eficace, adică în ce mod poate să devină o cântare simfonică, nu cacofonică, a inimilor reconciliate.

«Învățătorul păcii și Maestrul unității nu vrea ca rugăciunea să se facă individual și în particular, în sensul că cine se roagă să se roage doar pentru sine. Noi nu spunem: Tatăl meu, care ești în ceruri; de asemenea, nu spunem: dă-mi mie astăzi pâinea cea de toate zilele; și fiecare dintre noi nu cere să i se ierte doar lui păcatul său; nici nu se roagă doar pentru sine ca să nu fie dus în ispită și să fie mântuit de Cel rău.

Rugăciunea noastră este publică și comună; și când ne rugăm, ne rugăm nu doar pentru unul singur, ci pentru întreg poporul, pentru că noi, adică întregul popor, suntem una.

Dumnezeul păcii și Maestrul armoniei, care ne-a dat învățătura unității, vrea ca unul să se roage pentru toți, așa după cum unul fiind el i-a luat asupra sa pe toți.

Tocmai această lege a rugăciunii au respectat-o cei trei tineri aruncați în cuptorul cu foc încins; s-au rugat în deplină armonie, spiritual erau uniți într-o singură inimă. Ne dă mărturie Scriptura care, arătându-ne cum se rugau, ne oferă modelul de urmat în rugăciunile noastre ca să fim ca ei. „Atunci” – stă scris – „cei trei, într-un singur glas, au înălțat imnuri, l-au preamărit și l-au binecuvântat pe Dumnezeu” (Dan 3, 51). Se rugau ca și cum ar fi avut un singur glas, și totuși Cristos încă nu-i învățase să se roage! Ei bine, rugăciunea lor a fost eficace, a putut fi ascultată, pentru că rugăciunea pacifică, simplă și spirituală atrage bunăvoința lui Dumnezeu.

Așa îi vedem rugându-se și pe apostoli, când erau adunați împreună cu discipolii, după înălțarea Domnului. „Toți aceștia” – stă scris – „într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Isus, și cu frații lui” (Fap 1, 14). Erau statornici în rugăciune, mărturisind în felul acesta, în rugăciunea lor, și ardoarea și iubirea lor reciprocă, adică faptul că Dumnezeu, care face să locuiască în aceeași casă pe cei care sunt reconciliați (cf. Ps 67, 7), nu-i primește în locuința divină și eternă decât pe cei ce se roagă într-un singur cuget.

Din Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea domnească, 8, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 10 septembrie 2017
Omul în rugăciune darul lui Dumnezeu pentru lume

Dragi prieteni,

Pentru a integra conținutul predicii din duminica de astăzi, 28 mai 2017, vă invit să citiți câteva reflecții ale sfântului Augustin despre rugăciunea lui Isus pentru discipolii săi și pentru cei care vor crede în el, așa cum putem citi în Evangheia după Ioan, 17, 20.

«1. Domnul Isus, când era aproape Pătimirea sa, s-a rugat pentru discipolii săi pe care i-a chemat și apostoli. A luat ultima cină împreună cu ei; în timpul cinei trădătorul său fusese demascat printr-o bucată de pâine și a vorbit mult cu ei după ce acesta din urmă a ieșit, iar mai înainte de asta s-a rugat pentru dânșii. La apostoli i-a adăugat și pe cei care vor crede în el și, cu fața spre Tatăl, a spus: nu mă rog numai pentru ei – pentru discipolii care atunci erau împreună cu el – ci și pentru cei care vor crede în mine prin cuvântul lor (In 17, 20). În ceea ce a spus a voit să fie cuprinși toți ai săi, nu doar cei care erau atunci în trup, ci și cei care vor veni mai târziu. Într-adevăr, toți cei care au crezut în el mai târziu au crezut neîndoielnic datorită cuvântului apostolilor și vor crede în continuare până când va veni. Oare nu spusese că voi veți da mărturie pentru că de la început sunteți cu mine? (In 15, 27). Și prin ei Evanghelia a fost răspândită, chiar mai înainte de a fi scrisă; cu siguranță, oricine crede în Christos, crede în Evanghelie. Prin urmare nu trebuie să înțelegem că cei ce vor crede în el prin cuvântul apostolilor au fost doar cei ce i-au ascultat pe apostoli în timpul vieții lor, ci și noi care ne-am născut mult timp mai târziu și care prin cuvântul lor am crezut în Christos. Într-adevăr, apostolii care au trăit atunci cu el au predicat altora ceea ce au auzit de la dânsul. Astfel cuvântul lor a ajuns peste tot unde este Biserica sa și va ajunge la cei ce vor veni sau la toți cei care în orice loc s-ar afla în viitor vor crede în el.

5. Așadar, dacă trebuie să credem că Domnul Isus cu această rugăciune s-a rugat pentru toți ai săi – pentru toți cei care în această viață, care este un zbucium pentru om pe pământ (Iob 7, 1), sau erau pe atunci, sau vor fi în viitor – trebuie să înțelegem expresia prin cuvântul lor în sensul cuvântului însuși al credinței pe care au predicat-o în lume și trebuie să credem că s-a spus „cuvântul lor” pentru că a fost predicat de ei pentru prima dată și în mod special. Într-adevăr, era predicat de ei pe pământ când Paul a primit cuvântul lor prin revelația lui Isus Christos (Gal 1,12). Și de aceea el a prezentat Evanghelia sa împreună cu ei pentru a nu risca să alerge sau să fi alergat în zadar (Gal 2, 2) și le-a dat mâna dreaptă a comuniunii (Gal 2, 9), pentru că au găsit în Evanghelia sa, chiar dacă nu provenea de la ei, același cuvânt pe care deja îl predicau și pe care erau întemeiați. Iar despre acest cuvânt al învierii lui Christos același apostol spune: atât eu, cât și ei, noi predicăm astfel, iar voi astfel ați crezut (1 Cor 15, 11); și mai spune: cuvântul credinței pe care îl predicăm. Într-adevăr, dacă îl mărturisești cu gura ta pe Domnul Isus și crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morți, vei fi mântuit (Rom 10, 8-9). Iar în Faptele Apostolilor se citește că, în Christos, Dumnezeu a stabilit credința pentru toți, înviindu-l din morți (cf. Fap 17, 31). Acest cuvânt al credinței a fost numit „cuvântul lor”, pentru că a fost predicat în principal și pentru prima dată de apostolii care au trăit împreună cu el. Lucrul acesta nu înseamnă că nu este cuvântul lui Dumnezeu, adică doar pentru faptul că a fost numit „cuvântul lor”, deoarece același apostol spune că tesalonicenii l-au primit de la el nu ca pe cuvântul oamenilor, ci ca pe ceea ce este cu adevărat – a zis – cuvântul lui Dumnezeu (1 Tes 2, 13). Așadar, iată motivul pentru care este cuvântul lui Dumnezeu, și anume pentru că Dumnezeu l-a dăruit, deși a fost numit „cuvântul lor” fiindcă Dumnezeu le-a încredințat lor (cuvântul) spre a fi predicat în primul rând și în mod special. Prin urmare și acel tâlhar în credința sa avea cuvântul lor, care a fost numit „cuvântul lor” pentru că, întrucât trebuia să fie predicat, ținea în primul rând și înainte de toate de misiunea lor. Deoarece văduvele grecilor au murmurat în legătură cu servitul la mese, înainte ca Paul să fi crezut în Christos, apostolii, care au trăit mereu împreună cu Domnul, au răspuns: nu este un lucru bun ca noi să lăsăm cuvântul lui Dumnezeu și să servim la mese (Fap 6, 2). Atunci au luat decizia să hirotonească diaconi, pentru a nu fi împiedicați în misiunea lor de a predica cuvântul. De aceea pe bună dreptate a fost numit „cuvântul lor” cuvântul care este cuvântul credinței prin care toți au crezut în Christos, oriunde l-au auzit sau îl vor auzi și vor crede. Așadar Răscumpărătorul nostru s-a rugat în acea rugăciune pentru toți cei pe care i-a răscumpărat, fie că erau vii în trupul lor atunci, fie că trebuiau să vină în viitor, când, rugându-se pentru apostolii care erau atunci împreună cu el i-a adăugat și pe cei care vor crede în el prin cuvântul lor. Ce anume spune mai departe, după ce i-a adăugat și pe cei care vor veni, se va face vorbire în altă parte.»

Din Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Discursul CIX, nr. 1; 5, traducere Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 28 mai 2017