Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Dinu C Giurescu Funeralii în Biserica italiană

Dragi prieteni,

Vinerea trecută, 27 aprilie 2018, am celebrat slujba de înmormântare a unui fost vice-președinte al Academiei Române, prof. Dinu C. Giurescu, în prezența a aproximativ cincisprezece membri ai Academiei, printre care se aflau un ex-președinte, acad. Cristian Hera, un ex-secretar general, acad. Victor Voicu, și un actual vice-președinte, acad. Răzvan Theodorescu; acesta din urmă a prezentat un scurt profil biografic și științific al acad. Dinu C. Giurescu la sfârșitul celebrării. De asemenea, au participat mai mulți prieteni, foști discipoli ai profesorului și câțiva jurnaliști. Nu a fost o înmormântare obișnuită în ochii opiniei publice românești, pentru că am văzut nu prea multe persoane participând la celebrare. Cred că mulți dintre cei ce l-au cunoscut ca muzeograf, profesor de istorie și membru al Academiei Române nu se așteptau ca slujba de înmormântare să aibă loc în Biserica Catolică, mai exact în biserica italiană din București, să fie prezidată de un episcop catolic, mons. Cornel Damian, iar cuvântul de zidire să fie rostit de un preot catolic, membru al Academiei Române (subsemnatul). Pentru liniștea acelora oarecum scandalizați că Dinu C. Giurescu nu a rămas „fiu devotat al Bisericii Ortodoxe”, vă prezint aici, pe scurt, o mărturisire personală a acad. Dinu C. Giurescu despre Biserica în care a crezut. Mă aflam la o ședință obișnuită în aula mare a Academiei Române. Era prin primăvara anului 2014, dacă nu mă înșel. D-l Giurescu s-a apropiat de mine și mi-a șoptit la ureche: „Și eu sunt ca dumneavoastră!”. Neștiind cum să reacționez, în mod evident surprins, l-am întrebat: „Sunteți din Ardeal?”, deși știam că nu este de acolo. Încercam să leg faptul că este catolic de vreo înrudire cumva cu familii greco-catolice. Dar el a adăugat îndată: „Nu, nu sunt din Ardeal, nu sunt greco-catolic, sunt romano-catolic. Am făcut trecerea la Biserica Catolică înainte de a pleca în America într-o biserică catolică de la marginea Bucureștiului”. Ulterior am aflat că, da, făcuse trecerea în Biserica Catolică în 1987, fiind însoțit spiritual de către pr. Martin Cabalaș, paroh la Biserica Catolică „Bucureștii Noi”. Mons. Ioan Robu i-a dat o binecuvântare înainte de a pleca în Statele Unite ale Americii, iar acad. Dinu C. Giurescu a ținut să-mi amintească acest moment din existența sa. Mai multe detalii despre valorile spirituale în care a crezut acad. Dinu C. Giurescu puteți afla ascultând predica de mai jos. Domnul să-i ierte păcatele și să-l facă părtaș, împreună cu prietenii și sfinții săi, de bucuria vieții veșnice! Requiescat in pace!

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 28 aprilie 2018
Căutăm buni păstori zeloși și cu discernământ

Dragi prieteni,

În Duminica Bunului Păstor, 22 aprilie 2018, catedrala din București era curată, aerisită, împodobită cu flori, luminată și frumoasă, mai ales pentru că era plină de lume la liturghia de la 12.15. În acest context minunat am meditat împreună condițiile de a fi păstori buni cu referire la noi, în zilele noastre, și cu ochii la Isus Păstorul cel Bun. Din felul în care au participat cei prezenți la liturghie și au ascultat predica am înțeles că, suntem mulți cei ce vrem să fim, fiecare după puterile sale, și căutăm buni păstori zeloși și cu discernământ.

Înainte de asculta predica, vă invit să meditați câteva considerații ale sfântului Toma de Aquino despre modul în care ne cunoaște Isus Bunul Păstor și consecințele acestui fapt pentru noi.

«Domnul dovedește acum ceea ce spune (și anume că „Eu sunt păstorul cel bun” – In 10, 14, n.n.). Însă spune două lucruri despre sine: că este păstor și că este un păstor bun. Așadar dovedește mai întâi că este păstor, apoi că este un păstor bun.

Eu cunosc oile mele și oile mele mă cunosc pe mine” (In 10, 14).

Dovedește că este păstor prin două semne ce au fost date mai înainte despre păstor; primul este că el cheamă oile sale pe nume. Și despre lucrul acesta spune: „Eu cunosc oile mele – Domnul îi cunoaște pe cei care sunt ai lui” (2 Tim 2, 19). Eu cunosc, adică, nu doar o simplă cunoaștere, ci o cunoaștere de aprobare și de iubire[1]; pentru că, așa cum s-a spus: „El ne-a iubit și ne-a spălat în sângele său” (Ap 1, 5).

Al doilea semn este că oile ascultă glasul său și-l cunosc. Iar despre lucrul acesta spune: „Și oile mele mă cunosc pe mine”. Oile mele, adică, prin predestinare, prin chemare și prin har[2]. Ca și cum ar fi zis: iar ele, iubindu-mă, mă ascultă. Așadar, înțelegem lucrul acesta ce ține de cunoașterea de iubire prin ceea ce s-a spus: „Toți mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare” (Ier 31, 34).»

(Din Thomas d’Aquin, Commentaire sur l’Evangile de Saint Jean, vol. I, Editions du Cerf, Paris 1998, p. 584, trad. Wilhelm Dancă).

[1] În Summa theologiae (I, q. 14, a. 8), sfântul Toma explică ce înseamnă în mod obișnuit „știința de aprobare”, și anume știința lui Dumnezeu „întrucât este cauza realităților”. Cunoașterea de aprobare a lui Christos implică voința divină care creează și salvează.

[2] „Paul, slujitor al lui Christos Isus, chemat să fie apostol, ales ca să vestească evanghelia lui Dumnezeu” (Rom 1,1); „Rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfințeniei prin învierea din morți, Isus Christos Domnul nostru, prin care am primit har și misiunea apostolică de a duce la ascultarea credinței, pentru numele său, toate națiunile. Între care sunteți și voi, chemați ai lui Isus Christos” (Rom 1, 4-6); Cfr. 1 Cor 1, 1-9; Gal 1, 6; 15.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 22 aprilie 2018
Martorul Învierii să pună lemne pe foc

Dragi prieteni,

Calitatea de martor poate fi atribuită cuiva care a participat la un eveniment sau a întâlnit o persoană despre care vorbește mai târziu din proprie inițiativă sau la cererea altora. Așadar, martorul își aduce aminte de evenimentul participat sau persoana întâlnită și povestește altora impresia pe care i-a lăsat-o, experiența pe care a trăit-o, conținutul evenimentului sau al conversației cu persoana văzută. Martorul Învierii se comportă la fel; parcurge drumul urmând direcția ce pornește de la eveniment sau persoană, trece apoi prin amintire și, în cele din urmă, ajunge la povestire sau mărturisire. Dar, în cazul nostru, slabi fiind, de cele mai multe ori, se întâmplă să inversăm drumul mărturiei. Povestim ceea ce nu ni s-a întâmplat sau nu ne amintim. Ne obișnuim să trăim un creștinism cultural, ritualist, superficial, fără impact. Astfel, schimbăm structura creștinismului și facem ca „întâlnirea” să devină teorie, „evenimentul”, set de reguli, „amintirea tulburătoare”, ideologie. Mai multe detalii găsiți în predica din 15 aprilie 2018, ținută la catedrala sf. Iosif din București în prezența a numeroși credincioși. Christos a înviat!

Înainte de a asculta predica vă invit să meditați câteva lucruri importante despre calitatea de martor al Învierii:

«641. Maria Magdalena și femeile sfinte, care veneau ca să isprăvească îmbălsămarea trupului lui Isus[1], îngropat în grabă în seara Vinerii Sfinte din cauza venirii sabatului[2], au fost cele dintâi care l-au întâlnit pe Cel înviat[3]. Așadar femeile au fost primele mesagere ale Învierii lui Cristos pentru apostolii înșiși (cf. Lc 24, 9-10). Lor, Isus li se arată după aceea, întâi lui Petru, pe urmă celor Doisprezece[4]. Chemat să întărească credința fraților săi[5], Petru îl vede deci pe Cel înviat înaintea acestora și mărturia lui face comunitatea să exclame: „A înviat cu adevărat Domnul și s-a arătat lui Simon!” (Lc 24, 34).

642. Toate câte s-au petrecut în acele zile de Paști angajează pe fiecare dintre apostoli ─ și în mod cu totul deosebit pe Petru ─ în construirea erei noi care a început în dimineața Paștelui. În calitate de martori ai Celui înviat, ei rămân pietrele de temelie ale Bisericii sale. Credința celei dintâi comunități a credincioșilor se întemeiază pe mărturia unor oameni concreți, cunoscuți de creștini și, cei mai mulți, trăind încă printre ei. Acești „martori ai Învierii lui Cristos”[6] sunt, în primul rând, Petru și cei Doisprezece, dar nu numai ei: Paul vorbește clar de peste cinci sute de persoane cărora Isus li s-a arătat în același timp, în afară de Iacob și de toți apostolii[7].

643. În fața acestor mărturii, învierea lui Cristos nu poate fi interpretată în afara ordinii fizice și nu poate fi negată ca eveniment istoric. Din fapte rezultă că credința ucenicilor a fost supusă încercării decisive a pătimirii și a morții pe Cruce a Învățătorului lor, vestite de Acesta dinainte[8]. Zguduirea provocată de pătimire a fost atât de puternică încât ucenicii (cel puțin unii dintre ei) nu au crezut imediat în vestea Învierii. Departe de a ne arăta o comunitate cuprinsă de exaltare mistică, Evangheliile ni-i prezintă pe ucenici abătuți (Lc 24, 17) și înspăimântați[9]. Din această cauză, n-au dat crezare femeilor sfinte care se întorceau de la mormânt și „cuvintele lor li s-au părut o aiurare” (Lc 24, 11)[10]. Când Isus li se arată celor Unsprezece în seara de Paști, „îi mustră pentru necredința și împietrirea inimii lor, căci nu i-au crezut pe cei ce-l văzuseră înviat” (Mc 16, 14).

644. Chiar când sunt puși în fața realității lui Isus înviat, ucenicii încă se mai îndoiesc[11], într-atât de imposibil li se părea acest lucru: ei cred că văd o nălucă[12]. „Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau și se mirau” (Lc 24, 41). Toma avea să cunoască aceeași încercare a îndoielii[13], iar în momentul ultimei apariții în Galileea, relatată de Matei, „unii totuși s-au îndoit” (Mt 28, 17). De aceea, ipoteza după care Învierea ar fi fost un „produs” al credinței (sau al credulității) apostolilor este lipsită de consistență. Dimpotrivă, credința lor în Înviere s-a născut ─ sub acțiunea harului divin ─ din experiența directă a realității lui Isus cel înviat.»

(Din Catehismul Bisericii Catolice, nr. 641-644, Editura ARCB, București 1993, pp. 148-149).

Mai jos puteți să ascultați predica:

 

[1] Cf. Mc 16, 1; Lc 24, 1.

[2] Cf. In 19, 31. 42.

[3] Cf. Mt 28, 9-10; In 20, 11-18.

[4] Cf. 1 Cor 15, 5.

[5] Cf. Lc 22, 31-32.

[6] Cf. Fapte 1, 22.

[7] Cf. 1 Cor 15, 4-8.

[8] Cf. Lc 22, 31-32.

[9] Cf. In 20, 19.

[10] Cf. Mc 16, 11. 13.

[11] Cf. Lc 24, 38.

[12] Cf. Lc 24, 39.

[13] Cf. In 20, 24-27.

  • 16 aprilie 2018
Ce ne învață Duminica Divinei Milostiviri

Dragi prieteni,

Am sărbătorit astăzi, 8 aprilie 2018, Duminica Divinei Milostiviri. Titlul acestei duminici a fost fixat și extins la întreaga Biserică Catolică de sf. Ioan Paul al II-lea în anul 2 000. Este impresionant faptul că în secolele XIX și XX Biserica a manifestat o grijă deosebită față de această temă. De exemplu, sf. Tereza de Lisieux s-a oferit ca victimă de ispășire Iubirii milostive pentru a-i salva pe cei păcătoși; sfânta Faustina i-a cerut Bisericii să instituie sărbătoarea Divinei Îndurări; sfântul Ioan Paul al II-lea a instituit sărbătoarea Divinei Milostiviri la începutul mileniului al III-lea. Recent, în ajunul aniversării a o sută de ani de la aparițiile Maicii Domnului la Fatima, în 2017, Papa Francisc a programat și celebrat un „Jubileu al milostivirii”.

Această sensibilitate creștină față de Divina Îndurare contrastează cu ceea ce omenirea trăiește de mai mulți ani încoace: pericolul unui conflict mondial nuclear nu este o pură utopie; ideologiile gender zdruncină din temelii demnitatea transcendentă a ființei umane și unitatea familiei; dictatura relativismului distruge valorile non negociabile ale integralității și ale sacralității vieții umane. Cultura materialistă și procesul secularizării care au dus la eliminarea lui Dumnezeu din viața publică au avut printre alte consecințe negative decadența morală în societate, dezumanizarea relațiilor sociale și economice, primatul lucrurilor asupra persoanei, criza adevărului în relațiile interumane, dominația utilitarismului în relațiile dintre oameni, sclavia aurită prin lipsa de reacție sau indiferență față de sistemele corupte, sacrificarea binelui comun, pe scurt, declinul multor valori fundamentale care se inspiră din legea morală naturală și creștină.

Cu toate acestea, în fața actualei crize a modului de a fi om, Dumnezeu răspunde nu printr-o amenințare sau pedeapsă, ci prin oferta Milostivirii. Pare să fie ultima plajă de salvare a omenirii încercate de tot felul de pericole existențiale, suferințe fizice și morale și multe nedreptăți. Din păcate ideea de milostivire pătrunde greu în mentalitatea contemporană. Ideea dominantă azi este aceea că omul, cu ajutorul științei și al tehnicii, poate să rezolve orice problemă. Inclusiv suferința, boala, moartea, injustiția socială etc. De aceea, invocarea unui Dumnezeu milostiv nu-și găsește locul în mintea omului contemporan. Și totuși, Isus înviat, prin stilul său de viață și prin faptele sale, a revelat diferite modalități de prezență ale iubirii milostive în lumea în care trăim. A revelat iubirea activă, eficace, iubirea care se adresează omului și umanității sale întregi. Iubirea Milostivă a lui Christos înviat se manifestă mai ales în contact cu limitele condiției umane în istorie, în special cu diferitele forme de rău fizic, social și moral. Toate acestea nu pot fi soluționate prin programe întemeiate doar pe ideea de dreptate, pentru că, deseori, forțe negative (invidia, ignoranța, ranchiuna, ura, invidia, cruzimea etc.) deformează dreptatea. Sf. Ioan Paul al II-lea spunea că viața omului nu se poate împlini plenar doar prin practicarea dreptății; recurgerea numai la acest exercițiu în viața publică ar duce la negarea și nimicirea omului ca atare. „Maximă justiție, maximă injustiție” (summum ius, summa iniuria). Fără iubire, viața omului nu se poate realiza în toate dimensiunile ei. (Cfr. Ioan Paul II, Scrisoarea enciclică Dives in misericordia, din 30 noiembrie 1980).

Mai multe detalii despre semnificațiile practice pentru noi, astăzi, ale Duminicii Divinei Milostiviri le găsiți făcând clic pe adresa de mai jos unde am postat predica din 8 aprilie 2018 ținută la catedrala sf. Iosif din București. Christos a înviat!

  • 8 aprilie 2018
De Florii Iubirea să intre în inimile noastre

Dragi prieteni,

În Duminica Floriilor sărbătorim intrarea solemnă a lui Isus în cetatea sfântă a Ierusalimului. În urmă cu două mii de ani Isus a fost aclamat de mulțimea entuziastă ca Fiu al lui David și i s-au cântat osanale. Dar ce înseamnă această intrare a lui Isus în Ierusalim pentru noi, astăzi? Fără îndoială, multe lucruri, dar unul mi se pare esențial, și anume Isus Iubirea vrea să intre în inimile noastre. Detalii aflați ascultând predica de mai jos, dar și citind scurtul rezumat al vieții lui Isus făcut de sf. Augustin pe care îl postez aici.

«Cristos s-a născut dintr-o mamă, chiar dacă aceasta a zămislit fără să fi fost atinsă de bărbat și a rămas mereu neprihănită, fecioară în timpul sarcinii, fecioară la naștere, fecioară până la moarte, deși logodită cu un teslar. Astfel, El a stins orice urmă de trufie legată de noblețea sângelui. S-a născut în orașul Betleem, atât de mic între toate orașele din Iudeea, încât și în ziua de azi este numit un sat, pentru că a ținut ca nimeni să nu-și facă un titlu de glorie din măreția vreunei cetăți de pe pământ. S-a făcut sărac, El care le are pe toate și prin care toate s-au făcut, pentru ca oricine ar crede în El să nu îndrăznească să se înalțe pe sine prin bogății pământești. Nu a vrut să fie făcut rege de către oameni, ci le-a arătat calea umilinței nefericiților pe care trufia îi despărțise de El, cu toate că întreaga creație mărturisește împărăția lui veșnică. A flămânzit, El care îi hrănește pe toți, a însetat, El prin care toate izvoarele s-au ivit, El care, spiritual, este pâinea celor înfometați și izvorul celor însetați. A ostenit de la drumul lui pe pământ, El care s-a făcut pe Sine însuși, pentru noi, calea înspre cer. A stat ca un mut și ca un surd în fața ocărâtorilor săi, El prin care mutul a vorbit și surdul a auzit. A fost legat, El care i-a dezlegat pe oameni de lanțurile neputinței. A fost biciuit, El care a alungat din trupurile oamenilor biciuirile tuturor durerilor. A fost crucificat, El care a pus capăt răstignirii noastre. A murit, El care i-a înviat pe morți – dar a și reînviat, ca să nu mai moară niciodată – pentru ca nimeni să nu învețe de la El să disprețuiască moartea, ca și cum ar urma să nu mai existe niciodată»

(Augustin, Prima cateheză. Inițiere în viață creștină, trad. G. B. Țâra, Polirom, Iași 2002, 137-139.)

Mai jos puteți să ascultați predica din Duminica Foriilor de la catedrala sf. Iosif din București, 25 martie 2018:

  • 25 martie 2018