Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Omul interior și omul exterior armonizați sau dezbinați?

Trăim într-o lume pusă sub presiune de „splendoarea” ipocriziei. Printre altele, dovadă este și faptul că astăzi puțini mai sunt cei care apreciază armonia dintre ceea ce omul interior gândește și omul exterior face. Cu cât ești mai șmecher, mai descurcăreț și nu te prinde nimeni, cu atât mai bine! Neîndoielnic sursa acestei rupturi este în om, în dorința lui necontrolată de parvenire, de putere, de plăcere, de avere, pe scurt, în păcatele și compromisurile sale morale. Dar, într-un anumit fel, se poate spune că ipocrizia este favorizată și de civilizația mașinilor care ne invadează din toate părțile. Într-adevăr, de multe ori ascultăm glasuri standard sau tehnologizate (la metrou, la telefon, la distribuitorul de bilete sau de alte produse în centrele comerciale, la instalarea unui program pe computer etc.) în spatele cărora nu se află o persoană reală. Vorbim cu roboții sau, mai bine zis, urmăm îndemnurile glasurilor robotizate. Ascultăm glasuri mecanice fără să vedem ochii vreunei persoane. Dăm atenție glasurilor fără chip și fără inimă. Atrași de aceste voci mecanice riscăm să devenim noi înșine un mesaj tehnologizat, un mesaj fără inimă, fără participarea noastră reală.

Relația omului cu Dumnezeu și cu aproapele este afectată grav de ruptura legăturii dintre omul interior și omul exterior. Din punct de vedere creștin drama acestei rupturi începe o dată cu pierderea simțului păcatului. Estomparea diferenței dintre adevăr și eroare, dintre păcat și virtute se face treptat, dar se plătește prin alegeri de viață greșite. Acestea tulbură trăirea Evangheliei, revărsarea harului mântuitor și împiedică desfășurarea efortului de împlinire a omului.

Am ilustrat aceste gânduri izvorâte din Cuvântul lui Dumnezeu propus pentru duminica de azi, 2 septembrie 2018, la catedrala sf. Iosif din București, cu un cântec al formației Casting Crowns. Este vorba de melodia „It’s a slow fade”. Cântecul spune că relația de iubire dintre două persoane se estompează încet și moare când se acceptă ca albul sau negrul să devină gri, când persoanele se îndepărtează încet, încet una de alta. De aceea, să fim atenți la ceea ce privim, auzim, spunem sau încotro ne îndreptăm pașii. Să nu uităm: oamenii nu cad dintr-o dată, ci fiecare cădere își are propria istorie în lungul șir de compromisuri acceptate anterior de-a lungul vieții.

Mai multe detalii despre cum putem să păstrăm sau să refacem legătura dintre omul interior și omul exterior găsiți în linkul de mai jos.

  • 2 septembrie 2018
Căsătoria și bicicleta cu patru pedale

Se folosesc multe imagini pentru a descrie căsătoria. Dintre toate cea mai folosită pare să fie imaginea casei de piatră, adică familia trebuie să fie construită pe o stâncă, ca să reziste la furtuni. Aici este vorba de stânca credinței, stânca iubirii, care este Cristos. Apoi, căsătoria este comparată cu un turn; toți care stau înăuntru vor să iasă afară și toți care stau afară vor să intre înăuntru. De asemenea, căsătoria este asemuită cu un jug sau o povară care se poartă în doi. În fine căsătoria este comparată cu un inel care îi unește pe cei doi și care are valoare numai dacă cei doi sunt împreună. Dar imaginea bicicletei cu patru pedale cred că a fost folosită mai puțin.

Am recurs la această asemănare sâmbăta trecută, 25 august 2018, în catedrala sf. Iosif din București, când am celebrat căsătoria a doi tineri, unul de confesiune catolică, celălalt de confesiune ortodoxă. Am celebrat o căsătorie mixtă. După cum știți, Biserica Catolică îi invită pe tinerii care se află în această situație să scoată și să aducă ceea ce este mai bun din propria tradiție religioasă în noua familie ce se constituie. Să pună la lucru experiențele frumuseții umane și creștine din propria tradiție la temelia construcției noului cămin. De aceea, Biserica Catolică vede în familiile mixte un semn de speranță pe drumul refacerii unității creștine.

Dar pentru ca acest semn să nu fie zădărnicit am insistat în timpul predicii ținute ca tinerii să răspundă cu generozitate chemării pe care le-o adresează Duhul Sfânt, Domnul și de Viață Dătătorul. Să fie uniți și generoși cu Viața! Să fie exemple de virtute și de trăire a vocației creștine! Să dea mărturie cu curaj despre frumusețea vieții de familie într-o lume în care se înmulțesc divorțurile, căsătoriile de probă sau uniunile civile. Pentru a izbuti le-am sugerat să-și imagineze că, prin căsătorie, amândoi se află pe o bicicletă cu două rânduri de pedale. Bicicleta merge bine, dacă amândoi bicicliștii pedalează. Merge și dacă pedalează numai unul, dar nu așa cum ar trebui. Curajul de a face acest lucru îl pot primi de la sfinții patroni ai familiei, cum sunt sfânta Familie din Nazaret sau sf. Ioan Paul al II-lea pe care trebuie să-i invoce/evoce cât mai des.

Le-am urat: „Casă de piatră!”, „Viață lungă și rodnică!”, „Drum bun și senin în viață!”. Dar ca urările să devină realitate, trebuie respectată o condiție: să pedaleze amândoi.

Mai multe detalii puteți să ascultați în predica din 25 august 2018:

  • 31 august 2018
Credința moștenită se transmite dacă este trăită

Mulți dintre noi ne-am născut într-o familie sau într-un context cultural creștin. Am primit credința în familie, în biserică, în școală, în instituțiile sociale din care facem parte, dar nu poate că nu am reușit să ne-o însușim personal. În cazul acesta observăm că există două feluri de credință: una, credință moștenită, și alta, credință trăită. Ajungem să trăim credința dacă mai întâi am primit-o de la cineva sau prin cineva. Numim credința moștenită sau primită credință de mâna a doua, pentru că vine de la alții, din „mâinile” altora, are ceva „străin” în ea. Credința asumată personal în urma unei verificări individuale o numim credință de primă mână, adică subiectul se implică „personal”, responsabil în asumarea ei. Nu este vorba de o diferențiere calitativă, ci doar de mod de raportare, de relaționare, este credința calificată existențial. Credința trăită se poate transmite mai departe și ajunge la alții. Credința de mâna a doua rămâne la statutul de context cultural. Nu e ceva rău. Dimpotrivă. Se descrie, se explică, dar nu convinge, nu atrage, nu motivează alegeri importante de viață. Este o primă treaptă spre credința trăită. Din păcate astăzi crește numărul celor care se consideră credincioși doar din punct de vedere cultural. Cristos ne cheamă să trăim credința, să ne-o asumăm personal și să rămânem cu el și la bine, și la greu, dar mai ales în timpul încercărilor.

1). Creștini neînbisericiți

Creștinii care rămân doar creștini culturali mai sunt numiți creștini neînbisericiți, pentru că nu trăiesc credința în mod sacramental, participând la viața Bisericii. Unii dintre creștinii neînbisericiți încearcă o anumită verificare individuală, dar nu ajung să-l caute pe Cristos în Biserică, ci în afara ei. Aceștia cred că Isus Christos poate fi cunoscut doar teoretic, nu și cu viața. Climatul constituit din gesturi sacramentale și comunicări non verbale rodește cel mai bine profesiunea de credință în Isus Cristos, Sfântul lui Dumnezeu. Aici intră în discuție puterea exemplului creștinilor și forța invizibilă a Duhului Sfânt.

2). Credința intelectualizată

În fine mai există un fel de justificare prin care constatăm că unii ajung să facă parte dintre creștinii neînbisericiți, și anume aceștia trăiesc o credință la nivel de cunoștințe intelectuale, dogmatice, nu la nivel de relație existențială cu Cristos întrupat în Cuvântul Scripturii și în Euharistie.

3). Tentația docetistă

Tentația care stă mereu la pândă în viața acestora se numește docetism, adică tind să reducă credința în Isus Cristos om adevărat și Dumnezeu adevărat doar la credința în Cristos Dumnezeu adevărat. Docetismul este un curent spiritual care ignoră faptul că Isus Christos este și om adevărat. Pentru adepții docetismului umanitatea lui Cristos este un fel de apariție care poate fi neglijată fără consecințe importante pentru viața creștină de zi cu zi. Ispita de a refuza misterul întrupării sau greșeala de a nu ține cont de acest mister îl scoate pe cel credincios de pe orbita Bisericii. Se află în această situație cei care trăiesc o credință intelectualizată, fără referință la viața concretă, adică cei care rămân doar la credința de mâna a doua.

4). Cristos întreabă

Astăzi Isus Cristos le adresează lor, dar și nouă, următoarea întrebare: Nu cumva vreți să plecați și voi și să slujiți la alți dumnezei? (cfr. In 6, 67). Întrebarea este tulburătoare, dar benefică, fiindcă poate să trezească dorința de a trăi credința moștenită, de a avea o credință de primă mână. De asemenea, preoții ar trebui să și-o pună lor și credincioșilor pe care îi pregătesc la sacramente – la botez, la căsătorie sau la euharistie – fără teama că unii chiar vor pleca, fiindcă în Biserica lui Christos contează nu cantitatea, ci calitatea credincioșilor.

5). Catedrala Sf. Iosif la 12. 15

Deși foarte cald, la liturghia de la 12.15 au participat numeroși credincioși. M-am bucurat să-i revăd. Cu unii dintre ei am schimbat câteva păreri despre conferințele din China.

Mai multe detalii despre credința de primă mână puteți să aflați din predica postată mai jos.

  • 26 august 2018
Concediu semn de umilință, credință și generozitate

Concediu semn de umilință, credință și generozitate! Despre motivele pentru care cineva își întrerupe activitatea sau munca obișnuită și își ia concediu am vorbit duminica trecută în biserica din satul meu natal unde la evanghelia proclamată în timpul sfintei liturghii L-am ascultat pe Isus care îi invita pe ucenici să se retragă într-un loc liniștit pentru „a se odihni puțin” (cf. Mc 6, 30-34). Ce înseamnă azi, pentru noi, „a se odihni puțin”?
Cred ca sunt putini cei ce gândesc că a te odihni puțin, a lua concediu ori a te odihni o zi dintr-o săptămână este semn de umilință. Mulți se consideră atât de buni încât nu accepta că pot fi înlocuiți de alții. Mulți sunt atât de ahtiați de muncă încât se transformă fără să-și dea seama în mașini, în roboți sau în „diavoli” cum mi-a spus un preot din Italia. Acestora le-ar prinde bine o vizită la cimitir, pentru că acolo ar putea vedea crucile multor bărbați și femei care s-au crezut la fel ca ei, adică de neînlocuit. Fără îndoială cine “face cerere” de concediu își recunoaște implicit limita sau limitele, are acel bun simț uman care-l face sa se accepte pe sine ca ființă bună, dar cu limite. Din acest punct de vedere concediul ar trebui să fie un timp de mărturisire a propriilor limite, oboseli și o ocazie de refacere a “bateriilor”.
De asemenea, concediul este semn de credință în Dumnezeu, pentru că acesta este timpul în care omul își rezervă ocazia de a recapitula popriile răspunsuri la câteva întrebări esențiale: De ce exist? De unde vin? Încotro mă îndrept? Catehismul mic al Bisericii îi vine în ajutor și propune următorul răspuns la întrebarea de ce l-a făcut Dumnezeu pe om: Dumnezeu l-a creat pe om ca să-L cunoască, să-L iubească și să-L slujească în viața aceasta și să fie fericit împreună cu El în viața viitoare.
În fine, concediul sau întreruperea activității/muncii obișnuite este semn de generozitate atunci când o facem din dragoste față de aproapele. Unii își fac concediul însoțind persoane bolnave sau impreuna cu cei care au nevoie de ajutor. Dar există o altă formă de concediu mic și foarte mic, adică se poate întâmpla să fim întrerupți de alții în timp ce lucrăm; dacă îi ajutăm, cu dragoste, cu bunăvoință, fără supărare, atunci acea întrerupere are o valoare deosebită, pentru că exprimă iubirea noastră față de aproapele și credința că avem un singur Dumnezeu. Cine îl are pe Dumnezeu drept Tata îi considera frați pe cei din jurul său! Isus Mântuitorul a dezvoltat în mod definitiv acest aspect al frățietății în rugăciunea „Tatăl nostru”. Mai multe detalii despre aceste lucruri puteți să le aflați ascultând predica postată mai jos. Cu această ocazie invit pe prietenii mei să-și ia concediu și să petreacă vacanța cât mai bine, cu folos pentru trup și pentru suflet!

  • 23 iulie 2018
Fidelitatea la Jubilelul de 25 de ani de căsătorie

Fidelitatea soților este valoarea cea mai frumoasă pe care o celebrează o familie când sărbătorește 10, 15, 20, 25, 30, 35 … 50, 60 sau câți ani de căsătorie le dăruiește Domnul unora dintre frații și surorile noastre care au cerut de la Biserică și au primit sacramentul căsătoriei. Desigur și viața transmisă copiilor este importantă, dar jubileul unor ani de căsătorie înseamnă în primul rând că fidelitatea a fost reală, susținută, recuperată, căutată și promovată. Este vorba de o valoare foarte importantă în familiile din zilele noastre!

În seara de 20 iulie 2018, la catedrala sf. Iosif din București, am fost părtaș la un eveniment jubiliar cu totul special. Doi botezați în Biserica Ortodoxă, M.-C. și O., dar cu rădăcini în Biserica Catolică, având ca nași o familie de preot ortodox, au cerut să reînnoiască în Biserica Catolică făgăduințele de la sfânta căsătorie, încheiată cu 25 de ani. Am primit cererea lor cu mare bucurie, pentru că mi-am zis: „deși ortodocși, acești creștini, deci botezați în numele Sfintei Treimi, vor să vină la o biserică în care se simt acasă și să primească o binecuvântare pentru căsătoria lor, iar eu să-i refuz?” A fost o mare surpriză să văd că preotul ortodox, ce-i drept pensionar, a acceptat să citească prima lectură a liturghiei, luată din 1 Cor 12, 31-13, 8a, acel text în care sf. Paul spune că dacă nu am dragoste, la nimic nu-mi folosește să am credință, să am darul profeției, să cunosc toate misterele și toată știința, să dau averea mea săracilor, să-mi dau trupul să fie ars etc. Dragostea toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu va înceta niciodată. Pornind de la aceste cuvinte ale Apostolului, i-am îndemnat pe cei doi să rămână fideli unul altuia, cel puțin încă 25 de ani, astfel încât să celebrăm împreună și jubileul de 50 de ani de căsătorie. Aplicând sfaturile date de papa Francisc câtorva perechi jubiliare în urmă cu câțiva ani, le-am spus și eu că fidelitatea poate să crească în intensitate, calitate și durată, dacă țin cont în viața lor de zi cu zi de sensul a trei expresii magice: te rog!, iartă-mă! și mulțumesc! Să trăiască soții ani mulți fericiți au spus preotul, nașii, prietenii și invitații care i-au aplaudat din toată inima la sfârșitul sfintei liturghii pe M.-C. și O., mulțumindu-le pentru exemplul lor de viața creștină trăită în fidelitate conjugală. Cei care sunt căsătoriți să le urmeze pilda! Felicitări și binecuvântări cerești! Să nu uităm: fără familie, lumea nu are viitor!

Când voi primi fotografiile de la acest eveniment, le voi posta. Veți vedea cât erau de emoționați și fericiți M.-C. și O.! Dumnezeu era, este și va fi cu ei! Mă rog să rămână mereu fideli unul altuia!

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 20 iulie 2018