Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul Omilie

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul este o sărbătoare veche și trăită cu bucurie de credincioșii creștini din secolul al IV-lea și până în zilele noastre. Spun că este o sărbătoare celebrată cu bucurie și astăzi, pentru că așa arătau chipurile credincioșilor ce au participat în această duminică la sfânta liturghie din catedrala sf. Iosif la ora 12. 15: chipuri senine, zâmbitoare, liniștite, pătrunse de o bucurie sfântă. Deși a început vacanța pentru cei mici și multe familii au plecat la țară sau în alte locuri de recreere, catedrala era plină de lume.

Două lucruri mi-au rămas în suflet după terminarea liturghiei și încă mai meditez asupra lor. Le prezint în continuare cu speranța că veți interveni și dumneavoastră care ascultați omilia sau citiți aceste rânduri. Mai întâi, o doamnă care participase la liturghia de azi, cunoștință veche din parohia sf. Tereza a Pruncului Isus, mi-a spus că i-ar place ca la această liturghie de la 12.15 să intervină și corul, nu doar orga, atunci când este permis, evident. M-a întrebat dacă am ceva împotriva liturghiilor la care cântă corul, orga și alte instrumente. Am asigurat-o că nu am nimic împotrivă. „Dimpotrivă, îmi plac foarte mult”, i-am răspuns. „Și atunci de ce nu se cântă?”, a continuat fosta mea enoriașă pe un ton foarte hotărât. „Acesta a fost profilul liturghiei stabilit de Arhiepiscop și parohul catedralei cu mai mulți ani în urmă; și de atunci a rămas așa”, i-am zis. Doamna a intervenit repede: „Și ce? Nu se mai poate schimba? Dacă veți schimba profilul liturghiei, să știți, numai aici aș veni!”. „Voi încerca să-i spun Arhiepiscopului, dar trebuie să-i spuneți și dumneavoastră. Altfel, dacă cer numai eu, nu se va schimba nimic”, am continuat eu. „Ok. Așa voi face”, mi-a zis doamna și a plecat destul de nemulțumită. Da, cred că se poate schimba acest aspect al liturghiei de la 12.15, dacă și credincioșii vor să se schimbe.

Al doilea lucru care mi-a dat de gândit a fost grupul mic de voluntari al Ordinului Suveran de Malta din București pe care l-am văzut prezent la o mică recepție, tot azi, după sfânta liturghie de la 12.15. Printre voluntari am constat, cu multă satisfacție, totuși, că erau prezente și câteva studente de la Facultatea de Teologie Romano-Catolică, Universitatea din București. Ordinul este religios și are ca zi națională 24 iunie – Sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. Numără circa 13.500 de membri în toată lumea. Sediul Ordinului se află la Roma, Italia. Misiunea Ordinului este sintetizată în acest moto-program: „Tuitio fidei et obsequium pauperum” („Apărarea credinței și asistență pentru cei săraci”). Toate activitățile lor se bazează pe voluntariat. Dar, din păcate, voluntarii sunt puțini. În societatea românească nu avem, deocamdată, o mentalitate în favoarea operelor de voluntariat. De aceea, vă invit să vă rugați cu mine ca sfântul Ioan Botezătorul să mijlocească credincioșilor din România gustul faptei de caritate ce se face din iubirea lui Cristos prezent în cei săraci și nevoiași!

Mai jos puteți să ascultați predica din 24 iunie 2018:

  • 24 iunie 2018
Împărăția lui Dumnezeu crește lent și eficace

Dragi prieteni,

Tema principală a lecturilor de la sfânta liturghie din această duminică, 17 iunie 2018, a fost Împărăția lui Dumnezeu. Isus a folosit două parabole, semănătorul care seamănă sămânța și grăuntele de muștar. Prima se referă la dinamica Împărăției, care crește fără ca semănătorul să știe cum are loc acest proces; a doua subliniază începuturile Împărăției în lumea noastră, începuturi care sunt modeste, de mici proporții, în raport cu împărățiile lumești. Doar la finalul timpurilor vom putea vedea dimensiunile și consistența binelui din Împărăția lui Dumnezeu. Acum trebuie să facem binele și să așteptăm cu încredere în Dumnezeu ca el să rodească. Mesajul parabolelor îi viza pe ucenicii descurajați din vremea lui Isus de faptul că Împărăția nu se vedea deloc în exterior, apoi pe creștinii persecutați din primele veacuri ale Bisericii, precum și pe creștinii marginalizați sau ridiculizați din zilele noastre. Tentația de a forța creșterea Împărăției a apărut odată cu timpurile în care Biserica a trăit în libertate socială și politică. Astfel, s-a încercat aducerea pe pământ a Împărăției lui Dumnezeu printr-un fel de revoluție (a iubirii frățești, a carității, a dreptății sociale etc.), prin inginerii pastorale (programe de formare neîntreruptă, programe anuale de formare, programe speciale de catehizare pentru laici etc.) sau prin impunerea unor legalisme absolute care cereau o supunere absolută. Totuși, virtutea de bază a celor ce fac parte din Împărăția lui Dumnezeu este răbdarea, la care se adaugă umilința și speranța. Trebuie să recunoaștem că acestea sunt virtuți rare în zilele noastre, dar pot fi dobândite prin exercițiu continuu și prin multă rugăciune.

Granițele Împărăției sunt într-o continuă reconfigurare. Duhul Sfânt suflă unde vrea! Dar interesele omenești afectează, uneori destul de grav, lucrarea Duhului. Despre această realitate ne-a vorbit Abouna Fadi, un părinte franciscan originar din Palestina care, în momentul de față, păstorește credincioșii catolici, atâția cât au mai rămas, dintr-o mică parohie din Damasc. A spus la sfârșitul liturghiei de la 12.15 că, după părerea lui, există o „politică” la nivel mondial pentru a-i îndepărta pe toți creștinii, indiferent de confesiune, din Siria. Oricum a cerut pentru credincioșii parohiei sale care se simt persecutați să ne rugăm să reziste și să continue să dea o mărturie credibilă despre Cristos, pentru că, printre altele, Siria este țara în care s-a convertit Sf. apostol Paul și țara de unde a pornit Vestea cea Bună pentru toate neamurile în primele secole ale creștinismului.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 17 iunie 2018
Cuvântul divin transformă frații și surorile în prieteni

Dragi prieteni,

În timpul sfintei liturghii de multe ori preotul se adresează celor prezenți cu apelativul „frați și surori”. Trebuie să recunoaștem că, astăzi, această formulă de adresare nu face pe nimeni să tresară și să se întrebe: Serios? Pe bune? E chiar așa cum spune părintele? Chiar sunt fratele și sora celui de lângă mine? Și dacă da, ce fel de frate sau soră? Nu cumva ne-am obișnuit cu aceste cuvinte și ele nu ne mai impresionează în nici un fel? Nu cumva aceste cuvinte, pentru noi, au rămas cuvinte moarte sau simple etichete?

Evident, frățietatea despre care se face vorbire la biserică este de ordin spiritual. Este o frățietate diferită de cea pe care o implică legăturile de sânge în familie. De asemenea, este o frățietate diferită de cea care s-ar cuveni să existe în societatea civilă, altfel decât acea frățietate pe care Aristotel o numea prietenie și o înțelegea drept comuniune de gusturi, de aspirații, de valori și idealuri. Frățietatea spirituală se naște din legătura existențială comună pe care cei credincioși o au cu Isus Cristos, Cuvântul întrupat. Într-un anumit fel Cuvântul lui Dumnezeu are rolul de sân matern; ne găzduiește pe toți, ne formează pe toți, ne împrumută trupul său mistic, focul arzând și chipul său luminos. De aceea, frații spirituali născuți din Cuvântul lui Dumnezeu se cunosc și recunosc din privire, după chip, căci pe fața și în ochii lor rămâne urma Cuvântului divin. Da, așa este, dacă nu dăm atenție Cuvântului lui Dumnezeu, nu-l punem în practică, atunci expresia „frați și surori” sună a ceva gol, fals, neadecvat stării noastre spirituale, sună ca un fel de semnal de atenționare, invitându-ne să primim Cuvântul divin cu bucurie și să-l lăsăm să rodească în noi acele fapte care sunt conforme cu voința lui Dumnezeu.

Putem să vestim acest Cuvânt creator cu limba noastră de carne, dar și cu limba faptelor, limba vieții de zi cu zi. O coincidență fericită m-a făcut să amintesc la sfârșitul liturghiei de azi, la care au participat foarte mulți credincioși, de sfântul Anton de Padova, a cărui relicvă – limba lui neputrezită – a fost prezentă pe altar cu ocazia pelerinajului antonian organizat la catedrala sf. Iosif din București. Într-adevăr, Dumnezeu l-a răsplătit cu acest dar extraordinar, ca limba lui de carne, cu ajutorul căreia a explicat atât de frumos și convingător Cuvântul lui Dumnezeu, să rămână vie, neputrezită. Renumele lui de foarte bun cunoscător și trăitor al Cuvântului lui Dumnezeu l-a făcut pe Papa Grigore al IX-lea să spună despre dânsul că era „chivotul Noului Testament și dulapul Scripturii divine”.

Lucruri la fel de frumoase să spună Domnul și despre noi, dar pentru asta trebuie să scoatem Cuvântul său de la naftalină, din cărți și să-l împlinim în viață. Doar așa putem să fim și să devenim mai mult frați spirituali, prieteni, creștini care își umplu viața cu viață!

Mai jos puteți să ascultați predica de azi, 10 iunie 2018:

  • 10 iunie 2018
Euharistia face din puii flămânzi o companie cristoforă

Dragi prieteni,

Euharistia este sacramentul prezenței reale a lui Cristos cu Trupul său adevărat și cu Sângele său adevărat în speciile de pâine și de vin consacrate de preot în timpul sfintei Liturghii. Prin natura sa, Euharistia ne hrănește și ne apropie unul de celălalt, făcând din noi o „companie” purtătoare de Cristos în lume. Dar, dacă în biserică unii creștini preferă să stea la distanță unul de celălalt, imaginați-vă cum vor sta afară, nu doar unul indiferent față de altul, ci, poate mai rău, unul împotriva altuia.

Astăzi, 31 mai 2018, am celebrat Joia Verde sau sărbătoarea Trupului și Sângelui Domnului. Neîndoielnic, această sărbătoare are legătură cu Joia Mare, atunci când Cristos Domnul a instituit Euharistia, sacramentul prezenței lui reale, substanțiale, adevărate cu noi până la sfârșitul timpurilor. Sărbătoarea provine din dieceza de Liege, Belgia; în anul 1264, Papa Urban al IV-lea a lărgit-o la nivelul întregii Biserici Catolice. Scopul înființării sărbătorii a fost acela de a motiva mai mult credința credincioșilor în prezența reală a lui Cristos în sfânta Euharistie, în sfânta Liturghie sau în sfânta Jertfă, ori în sfânta Împărtășanie sau în Prea Sfântul Sacrament, cum se mai spune. De aceea, cu această ocazie, acolo unde trăiesc creștini catolici, se organizează procesiuni publice și se adoră Cristos prezent în sfânta Ostie cu multă solemnitate și bucurie. Din motive pastorale, în multe locuri, sărbătoarea este transferată în duminica următoare, fără a se pierde din vedere legătura dintre Joia Mare și Joia Verde. I se mai spune Joia Verde pentru a desemna faptul că Isus Cristos euharistic este întâmpinat și găzduit temporar pentru adorație în corturi făcute din ramuri verzi. În mod obișnuit se fac patru corturi, care semnifică cele patru evanghelii și cele patru puncte cardinale, adică Cristos întreg prezent în mijlocul lumii întregi prin sfânta Euharistie.

La celebrarea Trupului Domnului de la catedrala sf. Iosif din acest an au fost destul de mulți credincioși. Am vorbit despre întreita împărtășire cu Cristos în cadrul sfintei liturghii: prima are loc atunci când ascultăm Cuvântul Domnului, a doua când ne împărtășim efectiv cu Trupul și Sângele Domnului și a treia când ne întoarcem acasă transformați de Cristos în Trupul și Sângele său mistic și-i facem părtași pe semenii noștri de spiritul „companiei” sfinte la care am luat parte. Am amintit în omilie că termenul companie vine din limba latină și este compus din două cuvinte: „cum”, care înseamnă „cu”, și „panis”, care înseamnă „pâine”. Astfel, a celebra liturghia, atât credincioșii cât și preotul sau preoții își împart unul altuia nu doar intențiile de rugăciune, ci destinul, viața, pentru că pâinea hrănește și susține viața omului. Cristos este rădăcina vieții noastre și pâinea euharistică ne face să creștem, să trăim și să înflorim în compania sfântă a Bisericii pentru binele integral al lumii întregi. Pe urmele lui, asemenea pelicanului, suntem chemați să facem la fel: „e me alo”, „de la mine îi hrănesc pe alții”, de la noi înșine să-i hrănim pe alții, ca adevărați cristofori, pentru că dăruind vom dobândi.

Pentru reprezentarea predicii pe youtube am ales un detaliu din ornatul pe care l-am purtat la liturghia de astăzi: Cristos simbolizat de pelicanul care își hrănește puii din propria gușă! Fericiți cei care vor fi găsiți printre „puii flămânzi” și hrăniți de Cristos euharistic!

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 31 mai 2018
Sfânta Treime Fântâna iubirii dăruire de sine

Dragi prieteni,

În ciuda faptului că azi, 27 mai 2018, în București se simțea un aer de vacanță, din pricina Rusaliilor ortodoxe, și la amiază era destul de cald, chiar zăpușeală, la catedrala romano-catolică „Sf. Iosif” s-a sărbătorit Sfânta Treime – Fântâna iubirii dăruirii de sine. La liturghia de la 12.15 au participat numeroși credincioși. Cei care au fost prezenți în biserică au aflat că sărbătoarea Sfintei Treimi a fost introdusă în Biserica Catolică în 1334 de papa Ioan al XXII-lea. Scopul principal al introducerii acestei sărbători era, și este în continuare, să le aducă aminte celor credincioși să-i mulțumească lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pentru că tot ceea ce sunt, ca oameni și creștini, se datorează lucrării persoanelor Sfintei Treimi. Acest adevăr de credință ni-l amintim ori de câte ori ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci și spunem cu voce tare sau în gând: „În numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!”. Semnul Sfintei Cruci este semnătura de autor a Sfintei Treimi pe ființa noastră umană și creștină. Într-adevăr, Dumnezeu Tatăl ne-a creat, Dumnezeu Fiul ne-a răscumpărat, Dumnezeu Duhul Sfânt ne-a sfințit și ne-a dăruit viața cea nouă. Toate persoanele Treimii săvârșesc lucrarea lor specifică din iubire, trăind una în, cu și pentru alta. Dumnezeu Tatăl este iubire, Dumnezeu Fiul este iubire, Dumnezeu Duhul Sfânt este iubire. Dar Tatăl este iubirea ce se dăruiește, Fiul, iubirea primită, Sfântul Duh, legătura de iubire dintre Tatăl și Fiul. Găsim în Dumnezeu cel de-o singură ființă trei forme de iubire care nu se confundă între ele. Ele sunt distincte, dar unite prin natura lor comună, care este Ființa în relație, Iubirea. Toate acestea le știm de la Isus din Nazaret.

Azi, din păcate, trăim vremuri marcate de un pronunțat accent nominalist, adică vorbelor noastre nu le mai corespund realități concrete, materiale sau spirituale. Multe dintre cuvintele pe care le folosim sunt goale de conținut, cum spunea Umberto Eco în romanul „Numele trandafirului”, iar noi le dăm semnificația pe care ne punem de acord să le-o dăm. De aceea, nu mai putem vorbi despre un adevăr universal sau absolut, pentru că nu mai există legătură între cuvinte și realitate. Adevărul este rezultatul consensului sau al compromisului. În acest context plin de forme fără fond, Sfânta Treime ne învață să căutăm și să respectăm adevărul aproapelui în calitatea lui de aproape, chipul celuilalt ca fiind celălalt, nu chipul nostru în celălalt. Vom constata că aproapele, celălalt este o ființă în relație, care dorește să fie iubită și să iubească, adică și această ființă poartă amprenta Sfintei Treimi.

După liturghia de la 12.15 am botezat doi copii, pe Vladimir și Petru-Amza, iar ceva mai târziu i-am cununat pe Filon și Paula. A fost o zi minunată pentru toți ce au fost la biserică, azi, în sărbătoarea Sfintei Treimi, dar mai ales pentru părinții lui Vladimir și ai lui Petru-Amza, precum și pentru părinții lui Filon și Paula. Domnul Cristos să-i binecuvânteze cu harul de a trăi mereu în prezența și în iubirea Sfintei Treimi!

Mai jos puteți să ascultați predica de azi:

  • 31 mai 2018