Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Doamne ajută! Domnul este ocupat, pot să vă ajut eu?

„Doamne ajută!” este o formulă pe care credincioșii din România, nu doar cei ortodocși, o folosesc deseori. Formula este puțin abuzată. Ea are mai multe sensuri. Înainte de toate exprimă intenția de salut creștinesc. În sensul acesta seamănă cu salutul pe care și-l adresează romano-catolicii, adică „Lăudat să fie Isus Christos!” sau „Lăudat să fie Isus și Maria!”. La acest salut se răspunde: „În vecii vecilor! Amin!” Sau mai simplu: „În veci. Amin!” De asemenea seamănă, ca formă de salut, cu salutarea pe care și-o adresează greco-catolicii din țara noastră: „Christos în mijlocul nostru!”. De data aceasta se răspunde: „Este și va fi!”. Sau, în fine, poate să înlocuiască profanul, dar nu mai puțin valabilul salut pe care și-l adresează oamenii credincioși sau necredincioși: „Bună ziua!” sau „Bună seara!”. Am auzit dialoguri care începeau cu acest schimb de saluturi: „Doamne ajută!”, zice unul, iar celălalt răspunde: „Bună ziua!”.

De asemenea „Doamne ajută!” poate să însemne o cerere de ajutor. Cererea este adresată în primul rând lui Dumnezeu. Dar, evident, cererea îl sensibilizează și pe ierarh/stareț/paroh, dacă este vorba de un credincios practicant. În spatele acestei formule se ascunde o convingere teologică profundă. Lucrările noastre aici pe pământ au ecou în cer, dacă nu sunt doar rodul eforturilor umane, ci și al harului lui Dumnezeu. Prezența efectivă a lui Dumnezeu ne inspiră, ne însoțește mereu, atât la începutul, în timpul, cât și la sfârșitul acțiunilor noastre bune. De aceea, omul nu poate să și le însușească într-o manieră egoistă. Așa după cum spunea sf. Paul în 1 Cor 4, 7: „Ce ai ce nu ai primit?” sau „prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1Cor 15, 10).

Din păcate formula în zilele noastre este abuzată și secularizată. Ea se rostește cu precădere la vreme de pericol iminent, manifestând intenția ca Dumnezeu să suplinească ceea ce omul nu a făcut la timpul potrivit: nu a învățat, nu a muncit, nu s-a îngrijit de sănătate, nu și-a îndeplinit datoriile familiale sau spirituale etc.

În predica rostită astăzi 30 septembrie 2018 la catedrala sf. Iosif din București, în prezența a numeroși credincioși, am ridicat câteva întrebări. Cum putem face ca faptele noastră mărunte să se înscrie în mare lucrare mântuitoare a lui Dumnezeu? Cum putem să facem ca opus homini să devină opus Dei? Pe scurt, răspunsul a fost acesta: ca ele să înceapă in nomine Dei, adică în numele lui Dumnezeu.

Detalii găsiți în predica postată mai jos:

  • 30 septembrie 2018
Mâinile împreunate ca formă de rezistență la nedreptățile lumii

Mâinile împreunate simbolizează mai multe lucruri. Pentru unii reprezintă un gest defensiv, de rugăciune sau de salut. Pentru alții sunt semnul prin care începe o nouă viață. Ca simbol al rugăciunii acest gest este întâlnit pentru prima dată în Orientul îndepărtat. Se găsește ca mărturie scrisă și la creștini, dar abia prin anii 200 d.Ch. Ca gest liturgic mâinile împreunate apar pentru prima dată în Biserica catolică din Occident. Aici gestul are ceva în comun cu ceremonialul de vasalitate din Evul Mediu german. Vasalul se prezenta cu mâinile împreunate pentru a primi însemnele învestiturii. De asemenea, folosea același gest pentru a rosti jurământul de fidelitate față de seniorul său.

În India este un gest de salut și semnifică faptul că cele două persoane care se salută sunt egale prin relația comună cu Divinitatea prezentă și în unul, și în celălalt. Potrivit teoriilor științifice recente cele mai mici particule subatomice de materie se numesc „corzi”. Ele alcătuiesc o rețea ce cuprinde întregul Univers sub forma unor membrane. Oameni de știință contemporani, printre care și George Lemaître, spun că împreunarea a două membrane a făcut să apară explozia Big Bang. Această explozie inițială a dus la formarea Universului din care și noi facem parte. Dacă lucrurile stau așa, atunci putem spune folosind termeni științifici și biblici că Dumnezeu Creatorul a creat lumea prin împreunarea mâinilor. Așadar gestul mâinilor împreunate simbolizează nu doar rugăciunea sau salutul, ci și începutul unui univers.

În contextul predicii de astăzi, 23 septembrie 2018, am încercat să dau mâinilor împreunate o semnificație nouă. Am afirmat că sunt semn de început al revoltei împotriva nedreptăților lumii. Da, cred că rugăciunea sau mâinile împreunate pot schimba sau cel puțin pot reduce nedreptățile din lume. Această schimbare se face pe cale spirituală, nu prin violență sau prin crime. Mâinile împreunate pot declanșa începutul unui nou univers, chiar dacă se restrânge la lumea socială. Spre deosebire de revoluțiile făcute cu ajutorul forței fizice, cele spirituale operează schimbarea lumii în bine în mod eficace și durabil. Să le susținem cu mâinile împreunate!

Detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 23 septembrie 2018
Credința moștenită și credința personală

Credința creștină este multiformă. După sursa din care provine, putem vorbi despre o credință moștenită și o credință personală. Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi – mărturisirea de credință a lui Petru potrivit căreia Isus este Mesia, Christos (cfr. Mc 8, 27-35) – face o distincție implicită între aceste două forme de credință: credința lumii în Christos și credința ucenicilor, adică și credința noastră, credința mea în Christos. Ambele forme prezintă avantaje și dezavantaje. Credința moștenită este credința pe care am primit-o fără nici un efort de căutare. Aceasta este credință primită în familie, de la părinți și bunici, rude, sau în biserică de la preoții care ne-au botezat și pregătit la mir, euharistie, spovadă, căsătorie. Este o credință solidă; rezistă la critici, mai ales la criticile intelectuale. Dar nu strălucește, nu atrage, nu rodește. Este o credință obosită, rutinată, care pune accentul mai mult pe imitație și repetiție, nu pe bucuria întâlnirii personale cu Dumnezeu în creație și în semenii noștri. Așadar, ca să fie atractivă, molipsitoare, autentică, credința moștenită trebuie să devină credință personală. „Dar voi cine spuneți că sunt eu?” (Mc 8, 29), îi întreabă Christos pe ucenici și, implicit, pe noi astăzi. Această formă de credință este pătrunsă de bucuria descoperirii alterității radicale a lui Dumnezeu și atrage chiar și într-o manieră non verbală.

Din păcate în țările majoritar creștine credința dominantă este credința moștenită, o credință de rutină. Nu este o credință asumată personal. La unii creștini cu o asemenea credință lipsa de roade spirituale și umane poate să ajungă până la pragul cel mai de jos, adică renegarea lui Christos. Acest prag a fost atins și de sfântul Petru în timpul pătimirii lui Christos, atunci când i-a spus servitoarei care îl „acuza” că este ucenicul lui Isus: „Femeie, nu-l cunosc” (Lc 22, 57). Neîndoielnic cauza negării lui Christos are ceva în comun cu acea credință moștenită sau credință a lumii, cu acea credință care încă nu a devenit credință personală.

Trecerea de la credința moștenită la credința personală se face prin împrospătarea privirii cu care ne uităm la Isus Christos. Ochii purificați, ochii înnoiți, privirea proaspătă îndreptată spre Christos este un mare har, da, pe care îl putem primi dacă, într-un anume fel, ne pregătim să-l primim.

În predica din această duminică de la 12. 15 la catedrala sf. Iosif din București, în prezența multor credincioși, sugeram că fidelitatea față de noi înșine poate fi o formă de pregătire la primirea acestui har divin. A nu te trăda pe tine însuți înseamnă să fii pregătit pentru întâlnirea cu Alteritatea radicală, care este Dumnezeu. Detalii găsiți aici dând click pe imaginea de mai jos.

  • 16 septembrie 2018
Cum putem fi vindecați de surzenia spirituală?

Surzenia spirituală este o „boală” care se vindecă greu. Pentru a scăpa de ea nu sunt suficiente forțele proprii. Cine suferă de surzenia spirituală are nevoie de Christos și de altcineva care să-l conducă la Christos taumaturgul. Sprijinul celor apropiați se poate concretiza în mai multe forme.

Astfel, dacă este vorba și de surzenia fizică, atunci solidaritatea cu cel suferind se exprimă prin înțelegere și răbdare, prin vorbire lentă și articulată, pe scurt, prin tratarea suferinței aproapelui cu bunăvoință, simpatie și umor. Nicidecum cu ironie sau cinism. De asemenea, ajutorul se poate concretiza și în pledoaria pentru adoptarea a diferite forme de protejare a urechilor, de la reducerea consumului excesiv de muzică cu volumul dat la maximum până la reducerea poluărilor fonice de pe stradă, de la locul de muncă etc.

Când ne confruntăm și cu surzenia psihologică, cred că trebuie să adoptăm mai multe măsuri. Primele se referă la reducerea factorilor care distrag atenția. Aici intră în discuție consumul supraîncărcat de telefon mobil, de tabletă, de calculator, de televizor, de radio etc. Dar lucrul cel mai important este asumarea efortului de concentrare asupra lucrării pe care o săvârșim, începând de la activitatea profesională și terminând cu activitățile spirituale de acasă sau din biserică. Ar fi o adevărată pierdere de timp și o suferință să mergi la plimbare și să te gândești la lucrurile nerezolvate de la serviciu sau să mergi la biserică și să te gândești la vecinii care nu te lasă în pace.

În fine, surzenia spirituală este „boala de urechi” pe care o putem întâlni deseori în viața credincioșilor sau a oamenilor religioși de ieri și de azi. Se spune că cea mai cruntă formă de surzenie este cea provocată de voința de a nu vrea să mai auzi nimic și pe nimeni. Este un fel de autoizolare de cei din jur și de Dumnezeu. Cine se găsește în această situație greu se mai poate vindeca de unul singur. Are nevoie de sprijinul celor apropiați. Pentru creștini, doar Christos poate să vindece în mod efectiv orice boală, inclusiv surzenia spirituală. El este taumaturgul prin excelență. Dar el nu vindecă în mod automat sau cu forța. El îi vindecă pe cei care îi cer ajutorul. Dar atunci să ne întrebăm: suntem dispuși să-i conducem pe cei din jurul nostru care suferă de surzenia spirituală la Christos taumaturgul?

Mai multe detalii găsiți în meditația propusă în 9 septembrie 2018 la catedrala sf. Iosif în cadrul liturghiei de la 12.15 în prezența a numeroși credincioși. După liturghie am reîntâlnit o parte dintre credincioșii care au fost plecați în concediu. Toți ne-am bucurat că ne-am revăzut. Am constat că ne-am dus dorul în mod reciproc. Domnul să binecuvânteze revederea noastră!

Făcând click pe imaginea de mai jos, puteți să ascultați mai multe despre răspunsurile posibile la întrebarea pusă la început.

  • 9 septembrie 2018
Nașterea Sf. Fecioare și curățarea ființei interioare

Nașterea Sf. Fecioare este o sărbătoare veche și populară la creștinii din Orient și din Occident. Cultul Sf. Fecioare Maria ține de patrimoniul comun al Bisericii nedespărțite, de aceea, putem spune, dar trebuie și să credem, că Maria îi unește pe catolici și ortodocși. Într-adevăr cu ocazia acestor sărbători mariane vedem cum are loc un fel de epifanie a unității Bisericii. Sărbătoarea a fost instituită după Conciliul de la Efes (431), când Maria a primit titlul de Theotokos, adică Născătoare de Dumnezeu. Două secole mai târziu sărbătoarea a fost introdusă în Occident de papa Sergiu I. De atunci încoace celebrarea Mariei cu acest titlu „Nașterea Sf. Fecioare” a fost participată cu bucurie de zeci de mii și milioane de credincioși. De aceea, astăzi multe mănăstiri și biserici din lumea creștină au ca hram Nașterea Sf. Fecioare. Vrând, nevrând spiritul sărbătorii se simte în aer. În popor sărbătoarea este cunoscută și cu titlul de Sf. Maria cea Mică, pentru a face diferența între Nașterea Sf. Fecioare, care se sărbătorește în 8 septembrie, și Adormirea Maicii Domnului din 15 august.

Nașterea Sf. Fecioare are sens dacă este legată de Nașterea lui Isus Cristos. Neîndoielnic, nu a fost o pură întâmplare faptul că Maria a fost mamă în ordinea trupească pentru Fiul lui Dumnezeu. Aceasta a fost voința Sfintei Treimi, „Fântâna iubirii dăruire de sine”, ca Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu, să se nască din Maria. Și așa a fost. Maria a fost considerată de Dumnezeu o locuință plăcută, curățată interior, pentru nașterea Fiului lui Dumnezeu. Pentru că a rămas curată interior, pentru că a colaborat cu toată ființa ei la planul de mântuire al lui Dumnezeu, prin acel „fiat” – „fie mie după cuvântul tău” (Lc 1, 38), astăzi este cinstită (nu adorată, cum afirmă unii dintre criticii doctrinei Bisericii catolice despre Maica Domnului) cu sentimente de recunoștință și de mulțumire de toți cei care văd în ea pe Mama trupului lui Isus și, în același timp, pe Mama trupului său mistic, adică Biserica.

Astăzi, 8 septembrie 2018, la liturghia de la 12.15 la catedrala sf. Iosif din București nu au fost mulți credincioși. Unii nu au venit la catedrală, probabil, pentru că au participat la pelerinajul de la mănăstirea carmelitană din Ciofliceni și bine au făcut. Alții nu au venit din alte motive, printre care, poate, și dificultățile de trafic din centrul Bucureștiului. În ultima vreme se organizează în week-end fel de fel de acțiuni publice în centrul Bucureștiului. Recomand credincioșilor vin de obicei la liturghiile de la catedrală trebuie să țină cont de aceste aspecte legate de traficul din capitală.

Doresc tuturor Mariilor, Mici și Mari, o zi onomastică plină de bucurie și binecuvântări! La mulți ani!

Mai multe detalii despre predica din sărbătoarea Nașterii Sf. Fecioare puteți asculta deschizând linkul de mai jos.

  • 8 septembrie 2018