Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Isus înviat a apărut și Toma l-a văzut

Înainte de asculta predica din Duminica Tomei, 23 aprilie 2017, vă invit să citiți câteva comentarii ale sfântului Augustin la evanghelia duminicii.

4). «Maria Magdalena a venit la discipoli și le-a vestit că l-a văzut pe Domnul și că el i-a spus acestea. În seara aceleiași zile, prima a săptămânii, deși ușile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă!”. Zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta. Cuiele străpunseseră mâinile sale, sulița îi deschisese coasta și îi rămăseseră urmele rănilor pentru a vindeca inima celor cu îndoieli. Iar ușile încuiate nu au împiedicat intrarea acelui corp în care locuia divinitatea. Acela care, născându-se, nu a atins fecioria mamei, a putut să intre în cenacol pe când ușile erau încuiate. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: Pace vouă! (In 20, 18-21) Repetând salutul confirmă darul, adică el dăruiește dar peste dar, așa cum fusese promis prin profet (Is 26, 3). Așa cum m-a trimis Tatăl, – adaugă – așa vă trimit și eu pe voi. Deja știau că Fiul este egal cu Tatăl; dar aici noi recunoaștem cuvintele mijlocitorului. Într-adevăr, el se prezintă ca mijlocitor, pentru că spune: El m-a trimis pe mine și eu vă trimit pe voi. Și, spunând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis. „Primiți pe Duhul Sfânt”. Suflând asupra lor – înseamnă că Duhul Sfânt nu este doar al Tatălui, ci și al lui. „Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute” (In 20, 21-23). Caritatea, care prin mijlocirea Duhului Sfânt este revărsată în inimile noastre, iartă păcatele acelora care fac parte din comunitatea eclezială; ține, în schimb, păcatele acelora care nu fac parte din ea. De aceea a dăruit puterea de a ierta sau de a ține păcatele îndată după ce spusese: Primiți pe Duhul Sfânt.

5). Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, care se numea „Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Așadar, ceilalți discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnele cuielor și nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor și nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. După opt zile, discipolii lui erau iarăși înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deși ușile erau încuiate, a stat în mijlocul lor și a zis: „Pace vouă!” Apoi i-a spus lui Toma: „Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios. Toma a răspuns și i-a zis: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Vedea și atingea omul, dar îl mărturisea pe Dumnezeu pe care nici nu-l vedea, nici nu-l atingea. Prin ceea ce vedea și atingea, după ce dăduse deoparte orice îndoială, a crezut în ceea ce vedea. Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut”. Nu-i spune: pentru că m-ai atins, ci pentru că m-ai văzut, fiindcă vederea este ca un simț care le rezumă pe toate celelalte. Într-adevăr, când spunem vederea, în mod obișnuit înțelegem și celelalte patru simțuri, ca atunci când zicem: ascultă și vezi cât de dulce este melodia, inspiră și vezi ce parfum plăcut, gustă și vezi ce gust bun, atinge și vezi cât e de cald. De fiecare dată se spune „vezi”, chiar dacă vederea este specifică ochilor. Tot la fel Domnul îi spune lui Toma: Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Îi spune: atinge și vezi, chiar dacă Toma nu avea în mod sigur ochi în degete. Spunând: ai crezut pentru că ai văzut, Domnul se referă și la vedere și la atingere. S-ar putea chiar spune că discipolul nu a îndrăznit să-l atingă, deși Domnul îl invitase să o facă. Evanghelistul, de fapt, nu spune că Toma l-a atins. Fie că doar l-a privit, fie că l-a și atins, a crezut pentru că a văzut; de aceea Domnul ridică în slăvi și laudă, în mod preferențial, credința popoarelor, spunând: Fericiți cei care nu au văzut și au crezut! (In 20, 24-29). Folosește timpul trecut, pentru că el vede, în predestinare, ca și cum s-a întâmplat ceea ce va urma să se întâmple mai târziu. Dar acest discurs s-a lungit prea mult; Domnul ne va oferi o altă ocazie pentru a comenta ceea ce textul spune mai departe.»

Din Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, trad. Wilhelm Dancă, nr. 4-5.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 23 aprilie 2017
Crucea: Parolă pentru Săptămâna Mare

Înainte de a asculta predica din Duminica Floriilor, 9 aprilie 2017, vă invit să citiți câteva gânduri dintr-o expunere a Sfântului Augustin despre Psamul 21. Este vorba de partea a doua a expunerii dedicată poporului credincios.

„1). Iată ceea ce Dumnezeu nu a voit să fie ascuns în Scripturile sale, nici noi nu trebuie să tăinuim, iar voi trebuie să ascultați. Pătimirea Domnului, după cum știm, s-a săvârșit o singură dată, pentru că o singură dată a murit Cristos, cel drept pentru cei nedrepți (cf. 1 Pt 3, 18). Și știm, suntem siguri de lucrul acesta, îl păstrăm cu o credință de nezdruncinat, că, de fapt, Cristos înviind din morți nu mai moare, iar moartea nu mai are nicio putere asupra lui (Rom 6, 9). Aceste cuvinte sunt ale Apostolului; totuși, pentru a nu uita ceea ce s-a întâmplat o singură dată, în fiecare an se face o aducere aminte în memoria noastră. Oare de fiecare dată când se celebrează Paștele moare Cristos? Dar comemorarea anuală readuce în prezent aproape tot ceea ce s-a întâmplat o singură dată și, de aceea, noi ne emoționăm; e ca și cum l-am vedea pe Domnul atârnând pe cruce, dar nu luându-l în râs, ci crezând în el. Fiindcă a fost luat în râs în timp ce atârna pe cruce; urcat la cer, este adorat. Sau, nu cumva e luat în râs și acum, iar el nu trebuie să se mai mânie împotriva iudeilor ce și-au bătut joc de el în timp ce murea, dar nu și când domnea? Cine îl ia în râs astăzi pe Cristos? Să dea Domnul să existe doar unul singur, sau doi, să dea Domnul să-i putem număra! Toate paiele de pe ogorul său îl iau în râs și grâul geme pentru că Domnul este luat în râs. De aceea aș vrea să gem împreună cu voi. Într-adevăr, este vremea să plângem. Se celebrează pătimirea Domnului, este timpul pentru a ofta, este timpul pentru a plânge, este timpul pentru a da mărturie și a ne ruga. Dar cine dintre noi este capabil să verse lacrimi potrivit măreției unei asemenea dureri? Ce spune în legătura cu asta Profetul? Să se grăbească și să înalțe pentru noi o plângere, ca ochii noștri să verse lacrimi și pleoapele noastre să picure rouă? (Ier 9, 17). Dar, dacă ar fi în ochii noștri o fântână de lacrimi, nici ea nu ar fi suficientă. Este luat în râs Cristos în legătură cu lucruri cunoscute tuturor despre care nimeni nu poate spune: nu am înțeles! În fapt se oferă o parte aceluia care stăpânește lumea întreagă; i se spune celui care stă la dreapta Tatălui: aici este locul tău. În loc de întregul pământ i se oferă doar Africa!

2). Unde să plasăm, fraților, cuvintele pe care tocmai le-am auzit? Dacă ar putea fi explicate cu lacrimi! Cine era femeia care a intrat în casă cu acel parfum? (Mt 26, 7). Imaginea cui era? Oare nu era imaginea Bisericii? Imaginea a ce era acel parfum? Nu era oare imaginea miresmei plăcute despre care spune Apostolul: noi suntem în orice loc buna mireasmă a lui Cristos? (2 Cor 2, 14-15). Și Apostolul făcea aluzie, de fapt, la persoana Bisericii și, când spunea: suntem, se referea la credincioși. Și ce-a spus? Suntem buna mireasmă a lui Cristos în orice loc. Paul a spus că toți credincioșii sunt în orice loc buna mireasmă a lui Cristos, dar este contrazis când se spune: doar Africa răspândește o mireasmă bună, restul lumii răspândește un miros rău. Suntem buna mireasmă a lui Cristos în orice loc, dar cine spune? Biserica. Acel vas de parfum care a fost vărsat peste Domnul reprezenta tocmai această bună mireasmă. Să vedem dacă Domnul dă mărturie despre lucrul acesta. Când unii, căutându-și propriul interes, avari și hoți, adică atunci când Iuda spunea despre acel parfum pentru ce această risipă? Căci s-ar fi putut vinde scump și să se dea săracilor, voia, de fapt, să vândă buna mireasmă a lui Cristos, și ce-a răspuns Domnul? De ce necăjiți femeia? Ea a făcut un gest frumos față de mine. Și ce pot să spun mai mult, când el însuși a spus: oriunde va fi predicată Evanghelia aceasta în lumea întreagă, se va spune în amintirea ei și ceea ce a făcut ea? (Mt 26, 8-10.13). E ceva de adăugat? E ceva de scos afară? Se pot adapta aceste cuvinte pentru cei care calomniază? A mințit Domnul sau s-a înșelat? Să aleagă ce să spună: ori să spună că Adevărul a mințit, ori să spună că Adevărul s-a înșelat. Oriunde va fi predicată Evanghelia aceasta. E ca și cum tu ai fi cerut: unde va fi predicată? În lumea întreagă, spune. Să ascultăm psalmul și să vedem dacă se exprimă în felul acesta. Să ascultăm ceea ce se cântă plângând; într-adevăr este un lucru vrednic de plâns cântarea pentru surzi. M-aș mira, fraților, (să aud) că acest psalm se citește astăzi și în secta lui Donatus. Vă rog, (să mă ascultați), fraților.

3). Dumnezeule, Dumnezeul meu, privește-mă, pentru ce m-ai părăsit? Am auzit deja acest prim verset pe cruce, când Domnul a spus: Eli, Eli, adică Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, Lama sabactani, sau pentru ce m-ai părăsit? (Mt 27, 46). Evanghelistul a tradus aceste cuvinte și a explicat ceea ce el a spus în evreiește: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Ce voia să spună Domnul? De fapt, Dumnezeu nu-l părăsise, fiind el însuși Dumnezeu, pentru că Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu, după cum Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu. Ascultă de la început evanghelistul care spunea ceea ce băuse la sânul Domnului (In 13, 23) și să vedem dacă Dumnezeu este Cristos: la început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Dar, acest Cuvânt care era Dumnezeu s-a făcut trup și a locuit între noi. (In 1, 1). Și, făcându-se Cuvântul lui Dumnezeu trup, atârna pe cruce, și spunea: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, privește-mă; pentru ce m-ai părăsit? De ce s-a spus așa dacă nu pentru că noi eram acolo, dacă nu pentru că Biserica este Trupul lui Cristos? (cf. Ef 1, 23). Pentru că a spus: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, privește-mă; pentru ce m-ai părăsit, dacă nu pentru a atrage atenția noastră și să spună: acest psalm e scris pentru mine? Departe de mântuirea mea, cuvintele păcatelor mele. Despre ce păcate este vorba, dacă despre dânsul s-a spus: Acela care nu săvârșit păcat, și nici nu s-a găsit înșelăciune în gura lui? (1 Pt 2, 22) În ce mod vorbește despre păcatele mele dacă nu pentru că se roagă pentru păcatele noastre și a luat asupra sa păcatele noastre, pentru a ne dărui nouă dreptatea sa?”

Din Augustin, Expunere la Psamul 21 (II), nr. 1-3, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 9 aprilie 2017
Învierea lui Lazăr: Colaboratori ai Învierii

«2) Aflăm din Evanghelie că morții readuși la viață de Domnul sunt trei, iar lucrul acesta nu e lipsit de semnificație. Da, pentru că lucrările Domnului nu sunt doar fapte, ci și semne. Și dacă sunt semne, pe lângă faptul că sunt admirabile, ele trebuie să aibă o anumită semnificație. A descoperi semnificația acestor fapte este un lucru mai angajant decât lectura sau ascultarea lecturii lor. Am ascultat Evanghelia care ne spune cum Lazăr și-a recăpătat viața, dar plini de admirație, ca și cum acel spectacol minunat s-ar fi desfășurat înaintea ochilor noștri. Însă, dacă ne vom îndrepta atenția spre alte lucrări ale lui Cristos, mai minunate decât aceasta, ne vom da seama că fiecare om care crede revine la viață; dacă vom reuși să înțelegem celălalt fel de moarte care e mai detestabil (moartea spirituală), vom vedea că oricine păcătuiește moare. Numai că sunt mulți cei ce se tem de moartea corporală și mai puțini (cei ce se tem) de moartea sufletească. Toți se gândesc la moartea corporală, care mai devreme sau mai târziu va veni, și fac tot ce pot pentru a o îndepărta. Omul destinat să moară se străduiește foarte mult să evite moartea, dar omul care e chemat să trăiască în veci nu are grijă să evite păcatul. Însă ceea ce face (omul) ca să nu moară este o muncă inutilă; în cel mai fericit caz reușește să întârzie moartea, dar nu să scape de ea. Dacă, în schimb, se angajează să nu păcătuiască, nu va obosi și va trăi în veci. Oh, dacă am reuși să-i facem pe oameni, și pe noi împreună cu ei, să iubească viața care durează pentru totdeauna cel puțin în măsura în care oamenii iubesc viața care trece! Ce nu face cineva în fața pericolului de moarte? În fața amenințării care stătea deasupra capului lor, mulți nu au preferat să piardă totul numai să-și salveze viața! Cine nu ar face-o pentru a nu fi lovit (de moarte)? Iar câteodată se întâmplă că, după ce a pierdut totul, unul sau altul își pierde și viața. De dragul vieții cine nu ar fi gata să-și piardă cele necesare pentru un trai bun alegând să ducă o viață de cerșetor în locul unei morți anticipate? Dacă i se spune unuia: dacă nu vrei să mori trebuie să pleci pe mare, oare va ezita să o facă? Dacă unuia i se spune: dacă nu vrei să mori trebuie să lucrezi, se va lăsa oare toropit de lene? Dumnezeu ne cere lucruri mai puțin grele pentru a trăi în veci, iar noi suntem neglijenți în a asculta de dânsul. Dumnezeu nu-ți spune: aruncă tot ceea ce ai pentru a trăi încă puțin muncind din greu; îți spune: împarte bunurile tale celor săraci, dacă vrei să trăiești mereu în siguranță și pace. Cine iubește viața pământească, pe care nu o are nici când vrea, nici până când vrea, este o continuă aducere aminte pentru noi; iar noi nu ne atragem atenția în mod reciproc pentru că suntem atât de leneși, atât de înceți în a ne procura viața eternă pe care am putea să o avem dacă am vrea și pe care nu o vom pierde când o vom avea. Însă această moarte de care ne temem, chiar dacă nu vrem, ne va lovi.

3) Dacă deci Domnul, prin marele său har și prin mila sa, readuce la viață sufletele ca să nu moară în veci, suntem îndreptățiți să credem că cei trei pe care i-a readus la viață cu trupurile lor semnifică și fac trimitere la revenirea la viață a sufletelor ce se obține prin credință. A readus la viață pe fiica mai marelui sinagogii, care era încă acasă (Mc 5, 41-42), l-a readus la viață pe tânărul fiu al văduvei, care era scos afară din oraș (Lc 7, 14-15), l-a readus la viață pe Lazăr care era în mormânt de patru zile. Fiecare să-și analizeze sufletul său: dacă păcătuiește moare, fiindcă păcatul este moartea sufletului. Uneori se păcătuiește doar cu gândul: te-ai complăcut în ceea ce este rău, ai consimțit, ai păcătuit; consimțământul te-a ucis; însă moartea este doar în interiorul tău, pentru că gândul rău nu s-a tradus încă în acțiune. Pentru a-ți arăta că el redă viață unor astfel de suflete, Domnul a readus la viață acea copilă care încă nu fusese scoasă afară, dar zăcea moartă în casă, pentru a semnifica păcatul ascuns. Dacă însă nu doar că ai cedat cu gândul la rău, ci l-ai tradus în fapte, este ca și cum mortul ar fi ieșit pe ușă; acum ești afară, ești un mort dus la mormânt. Domnul, totuși, l-a readus la viață și pe acel tânăr și i l-a dat înapoi mamei sale văduve. Dacă ai păcătuit, fă pocăință și Domnul te va readuce la viață și te va da înapoi Bisericii, care este mama ta. Al treilea mort este Lazăr. Suntem în fața celui mai grav caz, care este obișnuința în rău. Una este, într-adevăr, să păcătuiești, altceva este să fii obișnuit în a păcătui. Cine păcătuiește, dar se îndreaptă repede, repede începe să trăiască; pentru că, încă nu este prizonierul obișnuinței, nu este încă înmormântat. Cine păcătuiește în mod obișnuit este deja înmormântat și se poate spune că a început să miroase, în sensul că faima rea pe care și-a făcut-o începe să se răspândească precum un miros pestilențial. Astfel sunt aceia care s-au obișnuit cu toate și nu se pot controla în fața nelegiuirilor. Este inutil să-i spui unuia dintre aceștia: nu face așa! Cum te poate asculta cel care este într-un anumit fel înmormântat sub pământ, corupt, apăsat de greutatea obișnuinței? Totuși, oare puterea lui Cristos nu este poate să readucă la viață pe cineva ajuns în această stare? Am cunoscut, am văzut și în fiecare zi vedem oameni care, după ce și-au schimbat obiceiurile lor foarte rele, trăiesc mai bine decât cei care îi dojenesc. Tu, de exemplu, aveai multe de spus despre comportamentul cuiva, dar, privește la sora lui Lazăr (dacă ea a fost păcătoasa care i-a uns picioarele Domnului și le-a uscat cu părul capului ei după ce le-a spălat cu lacrimile sale); revenirea ei la viață este mai prodigioasă decât aceea a fratelui, pentru că a fost eliberată de greutatea gravă a comportamentelor sale rele și învechite. Într-adevăr, era o păcătoasă renumită și despre dânsa a spus Domnul: I-au fost iertate multe păcate, pentru că a iubit mult (Lc 7, 47). Am văzut și cunoaștem mulți păcătoși de felul acesta; nimeni să nu dispere, nimeni să nu aibă vreo prezumție în legătură cu sine. Este rău să disperi și este rău să ai prezumții în legătură cu tine. Nu dispera și alege unde poți să-ți așezi speranța.

12) Dar să mergem la el, a spus Toma, numit Didim, către ceilalți apostoli: Să mergem să murim și noi împreună cu el. După ce a ajuns, Isus l-a găsit pe Lazăr care era deja de patru zile în mormânt (In 11, 15-17). Multe se pot spune despre aceste patru zile, ca și despre alte pasaje obscure ale Scripturii care permit diferite interpretări potrivit capacității fiecăruia de a citi. Vom spune și noi ceea ce ni se pare că vrea să semnifice mortul de patru zile. După cum în orbul din naștere am văzut reprezentat întreg neamul omenesc, la fel în acest mort putem să vedem că sunt reprezentanți mulți, pentru că un același lucru poate fi reprezentat în multe feluri. Când omul se naște, se naște deja cu moartea, pentru că moștenește de la Adam păcatul. De aceea apostolul spune: Printr-un singur om păcatul a intrat în lume și prin păcat moartea; astfel moartea a trecut la toți oamenii, iar toți au păcătuit (Rom 5, 12). Aceasta a fost prima zi a morții, pe care omul o are prin originea lui tristă. Apoi crește, începe să atingă vârsta rațiunii prin care devine conștient de legea naturală pe care toți oamenii o poartă înscrisă în inimă: să nu faci altora ceea ce nu vrei să ți se facă ție. Crezi oare că lucrul acesta se poate învață din cărți și nu se poate citi în paginile naturii? Vrei cumva să fii furat? Cu siguranță nu vrei lucrul acesta. Iată legea sculptată în inima ta: să nu faci ceea ce nu vrei să ți se facă ție. Dar oamenii încalcă și această lege: aceasta este a doua zi a morții. Dumnezeu a promulgat legea prin Moise, slujitorul său; în ea stă scris: Să nu ucizi, să nu comiți adulter, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl și pe mama, să nu dorești casa aproapelui tău, să nu dorești femeia aproapelui tău (Ex 20, 12-17). Aceasta este legea scrisă, dar și ea nu este respectată: aceasta est a treia zi a morții. Ce mai rămâne? Sosește Evanghelia, se vestește Împărăția cerurilor oriunde este predicat Cristos; este amenințat infernul, se promite viața eternă; dar și această lege nu este respectată; oamenii încalcă Evanghelia: aceasta este a patra zi a morții. Pe bună dreptate se spune că mortul a început să miroase. Nu va exista milă pentru aceștia? Nu se poate spune așa ceva. Domnul se apropie de toți, și de acești morți pentru a-i readuce la viață.»

Din Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 49, 2-3;12, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica despre Învierea lui Lazăr și colaborarea noastră la redobândirea vieții:

 

  • 2 aprilie 2017
Isus îl trimite și îl eliberează de rău pe orbul din naștere

„2). Domnul a venit și ce-a făcut? Ne-a arătat un mare mister. A scuipat salivă pe pământ (In 9, 6) și cu saliva a făcut tină: Cuvântul s-a făcut trup (cf. In 1, 14). Cu tina a uns ochii orbului care, totuși, deși uns, încă nu vedea. L-a trimis la piscina Siloe. Evanghelistul s-a îngrijit să ne spună numele acestei piscine, zicând: care înseamnă Trimis (In 9, 7). Voi știți deja cine este Trimisul: dacă Cristos nu ar fi fost trimis, nimeni dintre noi nu ar fi fost eliberat de rău. Orbul și-a spălat ochii în acea piscină al cărei nume însemnă Trimisul, adică a fost botezat de Cristos. De aceea, dacă botezându-l, ca să spunem așa, în sine însuși, l-a iluminat, se poate spune că atunci când i-a uns ochii l-a făcut catehumen. Cu siguranță, profunzimea acestui mare sacrament se poate expune și ilustra în diferite moduri, dar Iubirii voastre frățești să-i fie deajuns dacă știe că este vorba despre un mare mister. Întreabă pe cineva: Ești creștin? Dacă este păgân sau iudeu îți va răspunde nu, dar dacă îți va răspunde da, întreabă-l mai departe: Ești catehumen sau credincios? Dacă îți răspunde că este catehumen, înseamnă că ochii săi au fost unși cu tină, dar că încă nu a fost spălat. În ce sens i-au fost unși ochii cu tină? Întreabă-l și-ți va răspunde. Întreabă-l în cine crede, iar el, pentru că este catehumen, îți va răspunde: În Cristos. Acum le vorbesc credincioșilor și catehumenilor. Ce-am spus despre salivă și despre tină? Faptul că, într-adevăr, Cuvântul s-a făcut trup. Lucrul acesta le este cunoscut și catehumenilor. Nu este suficient că ochii lor au fost unși cu tină; să se grăbească și să se spele, dacă vor să vadă”.

„15). Dar, după cum am spus deja, fraților, ei l-au alungat, iar Domnul l-a primit; mai mult decât atât, după ce l-au expulzat din sinagogă, el a devenit creștin. Isus știa că l-au dat afară și, după ce l-a întâlnit, i-a spus: Crezi în Fiul lui Dumnezeu? Acum îi spală fața inimii. Acesta i-a răspuns – ca și cum ar avea în continuare ochii unși: Și cine este, Doamne, ca să cred în el? I-a spus Isus: L-ai văzut deja, este cel care vorbește cu tine, el este. Cristos a fost trimis de Tatăl și acest orb își spală fața în Siloe, recunoscând în el nu doar pe fiul omului, pe care îl acceptase deja mai înainte, dar acum și pe Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat, și a spus: Cred, Doamne. Dar nemulțumit că zice doar cred, exprimă în mod mai explicit credința sa: Și aruncându-se la picioarele sale, l-a adorat (In 9, 35-38)”.

„17). Foarte impresionați de aceste cuvinte ale Domnului: pentru ca cei ce văd să devină orbi, câțiva farisei i-au spus: Oare suntem și noi orbi? Ai înțeles acum motivul tulburării lor. Le-a spus Isus: Dacă ați fi orbi nu ați avea păcat. Fiind orbirea un păcat, dacă ați fi orbi, adică dacă v-ați da seama că sunteți orbi, dacă ați admite faptul că sunteți orbi, ați apela la medic; dacă ați fi orbi în acest sens, nu ați avea păcat, pentru că eu am venit să ridic păcatul; dar din moment ce spuneți: vedem, păcatul vostru rămâne (In 9, 40-41). De ce? Pentru că înșelându-vă că vedeți, nu căutați medicul și rămâneți în orbirea voastră. Acesta este sensul a ceea ce mai înainte nu am înțeles, când Domnul spusese: Eu am venit în această lume pentru ca să vadă cei care nu văd. Ce înseamnă să vadă cei care nu văd? Înseamnă că cei care recunosc că nu văd și caută medicul vor vedea. Și ce înseamnă: iar cei care văd vor deveni orbi? Faptul că toți care se înșală că văd și nu caută medicul rămân în orbirea lor. Acest discernământ îl numește judecată, zicând: Eu am venit în această lume pentru a face o judecată, o judecată care face deosebire între cauza celor credincioși care își mărturisesc credința și aceea a celor mândri, care cred că văd și, de aceea, sunt într-un mod foarte grav orbiți. Astfel păcătosul, recunoscând vinovăția sa și căutând medicul, îi spune: Judecă-mă, o Dumnezeule și fă deosebire între cauza mea și cea a lumii păcătoase (Ps 42, 1), adică și cauza acelora care spun vedem, dar păcatul lor rămâne. Nu este vorba, însă, de acea judecată a lumii, cu care la sfârșit îi va judeca pe cei vii și pe cei morți. Referitor la această judecată a spus: Eu nu judec pe nimeni (In 8, 15); pentru că mai întâi a venit nu pentru a judeca lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască prin mijlocirea lui (In 3, 17)”.

Din Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 44, 2; 15; 17, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica din 26 martie 2017:

  • 26 martie 2017