Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Împărăția celor din urmă egali cu cei dintâi

Dragi prieteni,

Înțelegerea Împărăției lui Dumnezeu ca Împărăția celor din urmă egali cu cei dintâi este greu de propus, dar și de trăit. Astăzi, 24 septembrie 2017, la catedrala sf. Iosif din București, ne-am rugat și am meditat împreună cu numeroșii credincioși prezenți la liturghia de la 12.15 cuvintele lui Isus care ne asigură că, datorită generozității lui Dumnezeu care întrece în mod infinit dreptatea umană, în Împărăția cerurilor, cei din urmă vor fi cei dintâi și cei dintâi vor fi cei din urmă (cf. Mt 20, 16). Înainte de a asculta predica, vă invit să citiți comentariul sfântului Ioan Crisostom despre forța care mișcă Împărăția inaugurată de Isus Cristos, Împărăția celor din urmă egali cu cei dintâi.

«Cu ce scop, așadar, a fost compusă această parabolă și unde vrea să ajungă? Caută să-i încurajeze pe oamenii care s-au convertit și și-au schimbat viața la o vârstă înaintată și să-i ajute să nu considere inferiori. Acesta e motivul pentru care Domnul îi prezintă pe cei ce suportă cu greu ca aceștia să primească acele daruri, și nu atât faptul că ei sunt realmente roși și mâncați de invidie. Dumnezeu să ne scape de gândul acesta; aceia sunt introduși doar pentru a ne face să înțelegem că cei ce au sosit la urmă se bucură de o asemenea onoare încât poate provoca și invidia. Același lucru îl facem și noi de multe ori, când spunem, de exemplu, cutare m-a certat pentru faptul că ți-am făcut o astfel de onoare. Prin asta nu vrem să spunem că, într-adevăr, am fost certați, nici nu ne gândim să discredităm pe careva, ci vrem să arătăm măreția darului pe care i l-am făcut prietenului.

Dar mă veți întreba de ce stăpânul casei nu-i aduce împreună pe toți lucrătorii să lucreze în via sa. În ce-l privește pe stăpânul casei, el i-a chemat pe toți împreună, la aceeași oră, însă nu toți au ascultat îndată, iar asta din cauza diferitelor stări sufletești ale celor chemați. De aceea, unii au fost chemați dis de dimineață, alții la ora nouă, alții la amiază, alții la ora trei după masă, până la ceasul al unsprezecelea, fiecare la momentul în care era disponibil să asculte chemarea sa. Același lucru îl spune și Paul: „Când i-a plăcut lui Dumnezeu, cel care m-a pus deoparte încă din sânul mamei mele” (Gal 1, 15). Și când i-a plăcut lui Dumnezeu? Atunci când Paul era dispus să-l asculte. Neîndoielnic, Domnul ar fi voit să-l cheme chiar de la începutul vieții sale, dar știind că atunci Paul nu ar fi cedat, a așteptat să-l cheme în momentul în care era dispus. De aceea, îl va chema pe tâlhar în ultimul moment, pentru că altfel nu i-ar fi răspuns chemării sale. Paul nu i-ar fi răspuns înainte și, cu atât mai puțin, tâlharul nu l-ar fi ascultat.

Dar, dacă lucrătorii spun că nimeni nu i-a chemat la muncă, nu trebuie să pretindem, după cum v-am spus, analiza și explicația fiecărui detaliu al parabolei. Să nu uităm că nu stăpânul casei spune aceste lucruri, ci lucrătorii din ultimul ceas: stăpânul nu-i ceartă ca să nu-i deranjeze sau ca să-i determine să lucreze și ei în vie. Într-adevăr, faptul că avea intenția să-i cheme pe toți de la început îl găsim în parabolă acolo unde se spune că stăpânul casei a ieșit dis de dimineață pentru a tocmi muncitori.

Toate părțile parabolei spun clar că se adresează atât celor de la prima oră, cât și acelora care la o vârstă mai înaintată sau mai târziu se consacră virtuții. Celor dintâi, ca să nu se mândrească și să nu-i jignească pe cei ce vin în ceasul al unsprezecelea; celor din urmă, ca să știe că pot, în scurt timp, să recupereze totul. De vreme ce Domnul a vorbit mai înainte despre fervoare și zel, despre renunțarea la bogății, despre disprețul față de tot ceea ce avem – ceea ce necesită un mare efort și o ardoare tinerească – pentru a aprinde în ascultători flacăra iubirii și să dea tonul la voința lor, arată acum că chiar și cei ce au ajuns mai târziu pot să primească plata cuvenită unei zile întregi. Totuși, nu spune lucrul acesta în termeni clari, de teamă ca nu cumva aceștia să se mândrească și să fie neglijenți și să se comporte superficial; însă, arată că totul este lucrarea bunătății sale și, datorită ei, aceștia nu vor fi neglijați, dar vor primi și ei aceste bunuri de negrăit. Acesta este scopul principal pe care Cristos l-a urmărit în parabola de față.

Dar, să nu vă mirați dacă Domnul adaugă că „cei dintâi vor fi cei din urmă și cei din urmă vor fi cei dintâi și mulți vor fi cei chemați și puțini cei aleși” (Mt 20, 16). Nu afirmă lucrul acesta desprinzându-l din parabolă, ci vrea să facă să se înțeleagă că după cum s-a întâmplat lucrul acesta se va întâmpla și celălalt. Pentru că, aici, cei dintâi nu au devenit cei din urmă, ci toți au obținut, mai mult decât puteau să se aștepte și să spere, aceeași recompensă. Însă, după cum s-a întâmplat lucrul acesta împotriva oricărei speranțe și așteptări și cei din urmă au fost puși pe picior de egalitate cu cei dintâi, tot la fel se va petrece un fapt și mai mare și extraordinar, adică cei din urmă vor fi cei dintâi și cei dintâi vor fi cei din urmă».

Din Sfântul Ioan Crisostom, Comentariu la Evanghelia după Matei, 64, 3s., trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

 

  • 24 septembrie 2017
Discipolii lui Isus Cristos nu renunță la cruce!

Dragi prieteni,

Credința creștină rodește roade de viață bună dacă discipolii lui Isus Cristos nu renunță la cruce, dacă sunt dispuși să o accepte și să o poarte cu bucurie. Din păcate vremurile în care trăim nu îndeamnă nici la credință, nici la acceptarea crucii. Cu toate acestea știm bine că nu se ajunge la performanță fără transpirație, chiar dacă ai talent mult, că nu există glorie umană sau spirituală fără spini, ca viață împlinită presupune trecerea prin suferință, în fine, că nimeni nu poate avea o coroană fără cruce, evident, în sens existențial și spiritual.  Mai multe lucruri despre toate acestea veți găsi în predica de mai jos. Înainte de a o asculta vă propun să citiți câteva îndemnuri luate din Imitațiunea lui Cristos pentru a avea mai mult curaj în acceptarea sau, de ce nu, iubirea crucii proprii.

«(1). Multora li se pare aspru cuvântul acesta: Leapădă-te de tine, ia-ți crucea și urmează-l pe Isus (Mt 16, 24). Dar mult mai aspru totuși va fi cuvântul celălalt, rostit în ziua de pe urmă: Duceți-vă de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic (Mt 25, 41)! Cei ce ascultă acum și urmează cu bucurie cuvântul crucii, nu se vor teme când vor răsuna cuvintele osândei veșnice. Acest semn, al crucii, va sta înălțat pe ceruri când Domnul va veni la judecată. Atunci toți ucenicii crucii, care și-au orânduit viața după Cel Răstignit, nu vor avea a se teme de nimic, ci se vor apropia de Cristos-Judecătorul cu cea mai mare încredere. (2). Pentru ce, așadar, te temi să iei crucea, calea însăși care duce spre cer? În cruce este mântuirea, în cruce viața, în cruce ocrotirea împotriva vrăjmașilor; în cruce izvorul dulcilor desfătări cerești, în cruce tăria sufletului, bucuria spiritului, împlinirea virtuții, desăvârșirea sfințeniei. Nu este mântuire pentru suflet, nici nădejde de viață veșnică decât numai prin cruce. Ia-ți așadar crucea și urmează-l pe Isus, pe drumul vieții fără sfârșit. El a deschis calea, purtând pe umeri crucea, și a murit răstignit pe ea pentru tine, ca, purtând aceeași povară și tu, să râvnești să mori la rândul tău pe cruce. Căci dacă vom muri cu Cristos împreună, vom trăi împreună cu El (Rom 6, 8). Și dacă vei fi părtaș la patimile lui, din mărirea lui te vei împărtăși. (3). Într-adevăr, iată că totul atârnă de cruce, totul stă în răstignire; și nu alta este calea ce duce la viață și la adevărata pace lăuntrică: sfânta cale a crucii și a răstignirii zilnice. Poți colinda lumea întreagă, dacă vrei; poți căuta pretutindeni tot ce dorești: nicăieri nu vei găsi o cărare mai înaltă pe sus, și nici o potecă mai sigură pe jos, în afară de calea sfintei cruci. Rânduiește și așază totul după cum vrei tu și cum ți se pare mai bine: te vei convinge singur că pretutindeni pe lume trebuie, vrând-nevrând, să pătimești și să suferi, până la urmă, pentru câte ceva – și astfel, iată, peste cruce vei da, fără să vrei, întotdeauna: fie că trupul tău va fi încolțit de vreo durere, fie că sufletul tău va fi măcinat de alean și de amărăciune. (4). Se va întâmpla să fii părăsit de Dumnezeu, se va întâmpla să fii pus la încercare de aproapele tău, dar, mai des încă și înainte de orice, îți vei fi ție însuți povară și întrucât nu vei putea afla ușurare ori scăpare prin mângâieri sau alte leacuri și tămăduiri, decât când Dumnezeu va voi, va trebui să rabzi. Dumnezeu, într-adevăr, vrea ca tu să înveți să suferi povara amărăciunii fără a te bucura de vreo alinare, și lui singur să i te încredințezi, și astfel, prin urgisiri trecând, să te smerești tot mai mult. Nimeni, într-adevăr, nu simte mai adânc în inimă patima lui Cristos decât acela căruia i s-a întâmplat să sufere amărăciunea răstignirii. Crucea este, așadar, gata mereu și te așteaptă în tot locul. De ea nu vei putea scăpa, oriunde ai fugi: căci oriunde te-ai afla, te vei purta și te vei găsi pe tine însuți, mereu. Întoarce-te încotro vei vrea, în sus și în jos, în dreapta și în stânga: în toate părțile vei da peste cruce, și, oriunde te-ai afla, n-ai altă cale decât să-ți păstrezi cumpătul în răbdare, dacă vrei să te bucuri de pacea lăuntrică și să te poți învrednici de cununa vieții veșnice. (5). Dacă îți porți cruce de bunăvoie, crucea la rândul ei te va purta pe tine și te va duce spre limanul mult dorit, acolo unde vor înceta toate amărăciunile care, aici pe pământ, nu pot lua sfârșit niciodată. Dacă îți duce crucea cârtind, îți sporești singur povara și vei simți pe umerii tăi o greutate și mai apăsătoare; totuși, n-ai încotro: nu poți decât să înduri mai departe ce ți s-a dat. dacă te scuturi de o cruce, vei da fără îndoială de alta, aproape sigura încă și mai grea. (6). Cum ți-ai putea închipui că ai să scapi de ceea ce n-a scăpat nimeni dintre muritori până acum? Care dintre sfinți și-a trăit viața în această lume scutit de cruce, fără să aibă de înfruntat amărăciuni și lucruri potrivnice? Nici Isus Cristos, Domnul nostru, n-a fost – măcar un singur ceas – scutit de durerile și amărăciunile pătimirii pământești: Trebuia – zice el – să pătimească Cristos și să învie din morți și astfel să intre în mărirea sa (Lc 24, 26-46). Cum ai putea căuta o altă cale decât calea regească, drumul sfintei cruci?».

Din Thomas a Kempis, Imitațiunea lui Cristos, cap. XII, trad. Andrei Brezianu, ARCB, București 1992, pp. 96-99.

Mai jos puteți să ascultați predica din 3 septembrie 2017:

 

  • 3 septembrie 2017
Paștele de vară confirmă speranța învierii noastre

Dragi prieteni,

În 15 august 2017, am celebrat sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului la Sinaia. În cadrul predicii am folosit expresia Paștele de vară pentru a desemna faptul că Maria, Mama lui Isus, la sfârșitul vieții sale pământești a fost primită în cer cu sufletul și cu trupul. Un mister și un privilegiu unic. Sărbătoarea este foarte veche; este menționată deja în secolul VI, în Orient, iar în secolul VII în Occident. În afară de Paștele de vară, sărbătoarea are alte denumiri – Paștele Mariei, Adormirea, Înălțarea sau Ridicarea Prea Sfintei Fecioare Maria cu sufletul și cu trupul la cer. Ele vor să sublinieze conținutul aceluiași mister, și anume că, atunci când i s-au terminat zilele pe pământ, Maria a murit, ca orice făptură omenească, dar trupul său a fost scutit de putrezire, fiind făcut părtaș la gloria învierii. Astfel a devenit semn de speranță pentru toți cei botezți. Este cea mai importantă sărbătoare a Maicii Domnului. Înainte de a asculta predica, vă invit să citiți și să meditați câteva explicații despre natura și temeiul cultului Sfintei Fecioare Maria în Biserică, care au fost formulate de părinții participanți la lucrările Conciliului Vatican al II-lea la cererea expresă a Papei Paul al VI-lea.

«66. Maria, care a fost înălţată prin harul lui Dumnezeu, după Fiul său, deasupra tuturor îngerilor şi oamenilor pentru că este Mama preasfântă a lui Dumnezeu şi a luat parte la misterele lui Cristos, este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. Din cele mai vechi timpuri sfânta Fecioară e venerată sub titlul de “Născătoare de Dumnezeu”, sub a cărei ocrotire credincioşii aleargă rugându-se, în toate primejdiile şi nevoile[192]. Mai ales începând cu conciliul din Efes, cultul poporului lui Dumnezeu faţă de Maria s-a dezvoltat minunat în veneraţie şi iubire, în invocare şi imitare, după cuvintele ei profetice: “Mă vor ferici toate neamurile, căci mi-a făcut lucruri mari Cel atotputernic” (Lc 1,48). Acest cult, în felul în care a existat întotdeauna în Biserică, deşi este cu totul aparte, diferă în mod esenţial de cultul de adoraţie care i se aduce Cuvântului întrupat, deopotrivă ca şi Tatălui şi Duhului Sfânt, şi îl favorizează în cel mai înalt grad. Diferitele forme de pietate faţă de Născătoarea de Dumnezeu, pe care Biserica le-a aprobat în limitele învăţăturii sănătoase şi adevărate, în funcţie de împrejurările de timp şi de loc şi după firea şi mentalitatea credincioşilor, au drept rezultat ca, prin cinstirea Mamei, Fiul, pentru care toate trăiesc (cf. Col 1,15-16) şi în care Tatălui veşnic “i-a plăcut să sălăşluiască toată plinătatea” (Col 1,19), să fie cunoscut, iubit, preamărit precum se cuvine, şi poruncile lui să fie urmate.

67. Sfântul Conciliu afirmă în mod expres această doctrină catolică şi în acelaşi timp îi îndeamnă pe toţi fiii Bisericii să promoveze cu generozitate cultul, mai ales liturgic, faţă de sfânta Fecioară, să preţuiască practicile şi exerciţiile de pietate faţă de ea, recomandate de magisteriu de-a lungul veacurilor, şi să respecte cu sfinţenie cele hotărâte în trecut cu privire la cultul icoanelor lui Cristos, ale sfintei Fecioare şi ale sfinţilor[193]. El îndeamnă stăruitor şi pe teologi şi pe predicatorii cuvântului divin să se ţină departe, cu grijă, de orice falsă exaltare precum şi de orice îngustime a minţii în considerarea demnităţii deosebite a Născătoarei de Dumnezeu[194]. Prin studiul Sfintei Scripturi, al sfinţilor părinţi şi învăţători şi al liturgiilor Bisericii, studiu efectuat sub conducerea magisteriului, ei să ilustreze corect rolul şi privilegiile sfintei Fecioare care Îl au în vedere totdeauna pe Cristos, Izvorul unic al adevărului, al sfinţeniei şi al evlaviei. Să evite cu grijă, atât în cuvinte cât şi în fapte, tot ce ar putea induce în eroare pe fraţii despărţiţi sau pe orice altă persoană, în privinţa adevăratei învăţături a Bisericii. La rândul lor, credincioşii să nu uite că adevărata devoţiune nu constă nici într-un sentiment steril şi trecător, nici într-o credulitate deşartă, ci ea purcede din credinţa adevărată, care ne face să recunoaştem preeminenţa Maicii lui Dumnezeu şi ne îndeamnă la iubire filială faţă de Mama noastră şi la imitarea virtuţilor ei.

68. Mama lui Isus, după cum în ceruri, glorificată deja cu trupul şi sufletul, este chipul şi pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină, tot astfel, aici pe pământ, străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, până când va veni ziua Domnului (cf. 2Pt 3,10).»

Din Conciliul Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 66-68.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 15 august 2017
Lăsați-l pe Domnul să vină în barca voastră!

Dragi prieteni,

Viața ca o barcă! Barca vieții! Prezența lui Isus Christos în barcă face diferența. Deși este folosită mai rar, „viața ca o barcă” sau „barca vieții” este o imagine care are ceva în comun cu minunea mersului pe apă din viața sf. Petru (Mt 14, 22-33). Isus voia să se apropie de barca în care se aflau discipolii săi, pentru că furtuna era puternică, marea agitată, iar barca risca să se răstoarne. Crezând că este o nălucă, Petru a considerat că ar fi mai bine să nu vină cu ei în barcă și, dacă el este Domnul, să-i poruncească să vină la el pe apă. Domnul i-a spus: „Vino!”. După ce a mers puțin pe apă, Petru a fost cuprins de îndoială. Domnul l-a salvat de la înec. La sfârșit, toți au mărturisit: „Cu adevărat, tu ești Fiul lui Dumnezeu!”. Mai multe despre semnificația acestui moment din viața primilor ucenici pentru noi, astăzi, găsiți în predica de mai jos. Pentru aprofundarea predicii, vă invit să citiți câteva gânduri ale sf. Augustin despre dialogul lui Petru cu Isus, mersul pe apă și scufundarea lui Petru, și despre pofta lucrurilor pământești care lovește existența noastră asemenea unei furtuni puternice.

«La acest lucru se referă ceea ce am citit ceva mai înainte: „Doamne, dacă ești tu, poruncește să vin la tine pe apă” (Mt 14, 28). Dacă ești tu, poruncește; pentru că eu nu sunt în stare să împlinesc lucrul acesta doar prin puterea mea, ci și prin puterea ta. A recunoscut care era puterea sa și care era puterea Lui; a avut încredere că prin voința Lui poate să facă ceea ce nicio slăbiciune umană nu ar fi capabilă să îndeplinească. Dacă, deci, „ești tu, poruncește!”, pentru că, dacă tu vei cere ceva, lucrul acela se va face. Ceea ce nu reușesc să împlinesc încrezându-mă în propriile mele forțe poți să realizezi tu prin porunca ta. Iar Domnul spune: „Vino!” (Mt 14, 29). Atunci Petru fără să mai stea pe gânduri, mânat de porunca primită și încrezându-se în prezența lui Christos care îl susținea și îl călăuzea, a sărit imediat în apă și a început să meargă. A reușit să împlinească ceea ce voia Domnul, dar nu în virtutea propriilor forțe, ci ajutat de puterea Domnului. Într-adevăr, „odinioară erați întuneric, acum însă, lumină în Domnul” (Ef 5, 8). Ceea ce nimeni nu reușește să facă prin mijlocirea lui Paul și a lui Petru sau a oricărui alt Apostol reușește să o realizeze prin mijlocirea Domnului. Iată de ce Paul disprețuindu-se cu umilință, face bine că-l pune în evidență pe Christos când zice: „Oare Paul a fost răstignit pentru voi, sau în numele lui Paul ați fost botezați?” (1 Cor 1, 13). Așadar nu ați fost botezați în harul meu, ci împreună cu mine; nu în puterea mea, ci în puterea lui.»

«Așadar Petru a mers pe apă la porunca Domnului, știind că nu putea să aibă această putere de la sine însuși. În virtutea credinței a reușit să împlinească ceea ce slăbiciunea umană nu ar fi în stare să facă. În felul acesta membrii Bisericii sunt puternici în credință. Trebuie să fiți atenți, să ascultați, să înțelegeți, să puneți în practică. Fiindcă nu trebuie să-i ajutăm niciodată pe cei tari în credință astfel încât să devină slabi, ci să-i ajutăm pe cei slabi ca să devină tari. Nimeni nu va primi de la Dumnezeu darul tăriei, dacă nu este convins de propria sa slăbiciune. (…).»

«Revenind la Petru: „Poruncești-mi” – zice – „să vin la tine pe apă” (Mt 14, 28). A îndrăznit să o facă fiindcă era om, dar nu a cerut lucrul acesta de la un om. Îmi poruncește Dumnezeu om, pentru ca să pot să îndeplinesc ceea ce nu poate omul. „Vino!”, i-a răspuns. Petru atunci a coborât din barcă și a început să meargă pe apă; Petru a putut să facă lucrul acesta pentru că i-l ceruse piatra. Iată ceea ce Petru a fost în stare să facă prin harul Domnului; dar ce a putut să facă prin puterile sale? Văzând puterea vântului potrivnic i-a fost frică și, pentru că începea să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!” (Mt 14, 30). A avut încredere în Domnul, a reușit să se salveze datorită Domnului; s-a clătinat însă ca om și a alergat la Domnul. „Când spun: Mi se clatină piciorul” (Ps 93, 18). Așa spune psalmul. Acesta e cuvântul unui sfânt imn de laudă al lui Dumnezeu și, dacă îl vom înțelege, mai multă încă dacă îl vom dori, va fi și al nostru. „Când spun: Mi se clatină piciorul”. De ce se clatină, oare nu pentru că este al meu? Și continuă zicând: „îndurarea ta, Doamne, mă susține” (Ps 93, 18). Nu puterea mea, ci milostivirea ta. Oare Domnul l-a părăsit pe acela care se clătina după ce i-a ascultat rugămintea? Unde ar fi adevărul următoarei afirmații: „este cineva care s-a încrezut în Domnul, și a fost făcut de rușine?” (Sir 2, 10). Unde ar fi adevărul altei afirmații: „Sau cineva care l-a invocat, și el l-a trecut cu vederea?” (Sir 2, 10). Întinzându-i îndată mâna pentru a-l ajuta, l-a ridicat în timp ce se scufunda, dar l-a certat pentru că nu a avut încredere: „Om cu puțină credință, de ce te-ai îndoit?” (Mt 14, 31). Ai avut încredere în mine și apoi te-ai îndoit de puterea mea.»

«Gata, fraților, să terminăm acest discurs. Să considerați lumea ca și cum ar fi o mare, un vânt puternic și o mare furtună. Pentru fiecare pofta proprie este o furtună. Dacă îl vei iubi pe Dumnezeu, vei merge deasupra mării, sub picioarele tale va fi mândria lumii. Dacă tu iubești lumea, furtuna te va înghiți. Ea poate să-i devoreze pe proprii săi iubitori, dar nu-i poate susține. Însă, când inima ta este agitată de poftă, pentru a o putea învinge să invoci divinitatea lui Christos. Credeți cumva că doar atunci când suflă vântul potrivnic aveți de-a face cu împotrivirile acestei lumi? Într-adevăr, se crede că suflă vântul potrivnic și trebuie invocat Dumnezeu când este război, când au loc tulburări ale ordinii sociale, când este foamete sau ciumă sau când chiar unui singur individ i se întâmplă o nenorocire personală. Când însă lumea ne place din cauza fericirii temporare, ni se pare că nu suflă vântul din față. Tu, însă, în legătură cu aceste lucruri, nu trebuie să întrebi liniștea lumii ci pofta ta. Vezi dacă liniștea este în inima ta; vezi dacă nu cumva vântul din interior te face să cazi; lucrul acesta trebuie să-l vezi! Este semn de mare virtute să combați fericirea ca aceasta să nu te ducă în afara drumului drept, să nu te corupă, să nu te facă să cazi. Este semn de mare virtute – spun – să lupți cu fericirea; este o mare fericire să nu te lași învins de fericire. Învață să calci în picioare atracțiile lumii: amintește-ți să ai încredere în Christos. Dacă, deci, piciorul tău se clatină, dacă eziți, dacă nu te înalți deasupra tuturor lucrurilor, dacă începi să te scufunzi, spune: „Doamne, salvează-mă!” (Mt 14,30). Spune: „Sunt pierdut”, ca să nu pieri. De moartea pe care o aduce carnea te va elibera numai acela care a murit în carne pentru tine. Îndreptați-vă ființa spre Domnul!»

Din Augustin, Discursul 76, nr. 3.5; 4.6; 5.8; 6.9, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți asculta predica din 13 august 2017:

 

  • 13 august 2017
Schimbarea la Față antidot contra urâțeniei

Dragi prieteni,

În solemnitatea Schimbarea la Față a Domnului Nostru Isus Christos, 6 august 2017, o zi caniculară, m-am aflat din nou la Mangalia, în biserica „Sf. Andrei”, care era plină de credincioși. Am vorbit despre semnificația Sărbătorii Schimbarea la Față pentru Isus însuși și pentru noi, astăzi. Am subliniat importanța a trei verbe: a-l asculta pe Isus, urcând (pe munte, împreună cu Isus, pentru a ne ruga și a ne întâlni, uneori chiar singuri, cu Dumnezeu) și coborând (în mijlocul oamenilor pentru a împărtăși experința întâlnirii cu Dumnezeu prin fapte de milostenie trupească și sufletească). Înainte de asculta predica, vă invit să meditați cuvintele sf. Augustin despre semnificația hainelor strălucitoare ale lui Christos, care suntem noi, Biserica sa.

Sântul Augustin explică în Discursul 78 că hainele lui Isus sunt Biserica sa. «Dacă hainele nu ar fi ținute strâns de cel care le poartă, atunci ar cădea jos de pe el. Ce vi se parte atât de ciudat că prin hainele foarte albe este simbolizată Biserica, de vreme ce profetul Isaia spune: Dacă păcatele voastre vor fi roșii ca pânza stacojie, ca zăpada le voi albi (Is 1, 18)?». Așadar chiar dacă păcatele săvârșite de oamenii Bisericii ar fi roșii precum pânza stacojie, Mireasa sa va avea oricum o haină albă și strălucitoare datorită Soarelui, adică datorită lui Christos. În fața acestei viziuni Petru exprimă sentimente doar omenești, nu are gânduri supranaturale: «Doamne, e bine că suntem aici; să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise și alta pentru Ilie» și, în continuare, evanghelistul Luca subliniază: «neștiind, de fapt, ce zice»; Petru, piatra pe care Christos ar fi zidit Biserica sa, deși era în fața frumuseții maiestății Mântuitorului, folosește criterii de natură pământească.

Spune mai departe sfântul Augustin: «E bine pentru noi, Doamne – spune el – că suntem aici. Era obosit din cauza mulțimii oamenilor, descoperise singurătatea pe munte; acolo îl avea pe Christos ca hrană pentru suflet. De ce ar fi trebuit să coboare ca să se întoarcă la oboseli și dureri în timp ce acolo sus era plin de sentimente de iubire sfântă față de Dumnezeu și care îi inspirau o sfântă purtare? Voia să se simtă bine».

În fața lui Christos glorios Petru găsise fericirea și nu mai voia să plece din locul acela. Răspunsul i-a venit în timp ce el încă vorbea: a venit un nor, i-a acoperit și din acel nor a răsunat o voce: «Acesta este Fiul meu, cel ales; ascultați-l», aceeași voce care s-a auzit când Sfântul Ioan Botezătorul l-a botezat pe Isus pe malurile râului Iordan: «Tu ești Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria» (Mc 1, 9-11).

Din Augustin, Discursul 78, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica despre Schimbarea la Față a Domnului Nostru Isus Christos:

  • 6 august 2017