Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Misionarii dau gratis mila lui Christos

Dragi prieteni,

Am întâlnit câțiva misionari anul acesta, cu ocazia Rusaliilor, când am fost la Sololo, în Kenya. Dar și la Maikona, în a două zi de Rusalii. M-au impresionat profund. Atât cei mai în vârstă cât și cei mai tineri, misionarii care lucrează în teritoriile de primă evanghelizare mi s-au părut oameni speciali. Oameni plini de Dumnezeu, dar și de alți oameni pe care îi poartă în minte, în inimă! Experiența mea în cele două misiuni încredințate preoților din arhidieceza de București (Sololo) și celor din dieceza de Iași (Maikona) a fost scurtă, dură, obositoare, solicitantă, dar s-a meritat. Am fost răsplătit cu multe mângieri spirituale și m-am îmbogățit cu bucuria misionarilor și a băștinașilor din triburile Borana și Gabra care știu să trăiască cu intensitate lucrurile esențiale ale vieții. La orizontul predicii din duminica de astăzi, a XI-a de peste an, pe care o prezint mai jos, se află această experiență. Înainte de a o asculta, vă invit, ca de obiecei, să meditați câteva explicații patristice ale Cuvântului lui Dumnezeu dintr-o sinteză făcută de Sfântul Toma de Aquino.

«Chrisostom: Dar bunătatea lui Christos nu se oprește aici, ci manifestă o altă grijă față de ei întinzând asupra lor sânul milostivirii; de aceea (se spune) ceea ce urmează: Văzând mulțimile, lui Isus i s-a făcut milă de ele. Remigiu: În felul acesta Christos manifestă în sine misiunea de păstorul cel bun și nu pe aceea de mercenar. Faptul că i-a fost milă reiese din cuvintele: căci erau istovite și părăsite, ca niște oi care nu au păstor; istovite de diavoli, pentru că erau lovite de diferite infirmități și boli. Raban: (Glossa): Sau istovite de diferite erori, și fără putere, adică lâncede, incapabile să se ridice; și deși aveau păstori, parcă nu ar fi avut. Chrisostom: Aceasta era acuzația adusă mai marilor iudeilor, că fiind păstori se comportau ca lupii; de fapt nu doar că nu corectau mulțimile, dar împiedicau și creșterea lor. În timp ce aceia se uimeau și ziceau: Nu s-a mai văzut ceva asemănător în Israel, aceștia spuneau contrarul: că alungă demonii cu ajutorul principelui demonilor. Remigiu: Din momentul în care Fiul lui Dumnezeu și-a îndreptat privirea spre pământ pentru a auzi glasul celor legați în lanțuri, îndată secerișul mare a început să crească. Mulțimile neamului omenesc nu s-ar fi apropiat de credință dacă autorul mântuirii umane nu ar fi privit din cer spre pământ. De aceea (se spune) ceea ce urmează: Secerișul este mare, însă lucrătorii sunt puțini. Glossa: Seceriș sunt numiți oamenii care pot fi adunați de predicatori și despărțiți de grupul celor pierduți, după cum grâul despărțit de pleavă este pus în grânare. Ieronim: Secerișul mare indică multitudinea popoarelor, iar lucrătorii puțini penuria de învățători. Remigiu: Într-adevăr numărul apostolilor era mic în comparație cu un semănat atât de abundent. Domnul îi îndeamnă pe predicatorii săi, adică pe apostoli și pe urmașii lor să ceară în fiecare zi creșterea numărului lor, de aceea adaugă: Rugați-l deci pe Domnul secerișului să trimită lucrători la secerișul lui. Chrisostom: Domnul se manifestă în mod ascuns; el este, de fapt, stăpânul secerișului. Dacă i-a trimis pe apostoli să secere ceea ce nu au semănat este clar că nu i-a trimis să secere lucrurile altuia, ci acelea pe care el le-a semănat prin profeți. Dar apostolii fiind doisprezece, a spus: Rugați-l deci pe Domnul secerișului să trimită lucrători la secerișul lui; totuși nu a adăugat pe nimeni la numărul lor, pentru că i-a înmulțit pe cei doisprezece fără să mărească numărul lor, ci dăruindi-le o putere mai mare. Remigiu: Sau a mărit numărul lor fie când i-a desemnat pe ceilalți șaptezeci și doi, fie când au fost constituiți mai mulți predicatori la coborârea Spiritului Sfânt asupra credincioșilor. Chrisostom: Arată apoi că acesta e un mare dar, adică acela care are virtutea de a predica așa cum se cuvine, de aceea spune că trebuie să ne rugăm pentru acesta. Amintește apoi, aici, cuvintele lui Ioan despre arie și vânturătoare, pleavă și grâu. Ilariu: În sens mistic mântuirea fiind oferită neamurilor, toate orașele și satele sunt luminate de puterea și de intrarea lui Christos și scapă de toate infirmitățile oboselii celei vechi. Domnul are milă de poporul său chinuit de violența duhului necurat și bolnav sub greutatea legii; îi dăruiește privegherea Spiritului Sfânt după ce l-a găsit fără păstor. Rodul acestui dar era mult mai abundent, iar abundența a depășit necesitățile tuturor acelora care erau însetați; într-adevăr, cu cât lua cineva din el, cu atât sporea mai mult. Și, deoarece, este nevoie de un mare număr de lucrători pentru a-l împărți, ne poruncește să-l rugăm pe Domnul secerișului să trimită un mare număr de slujitori ai darului Spiritului Sfânt. Prin rugăciune, acest dar este revărsat de Dumnezeu asupra noastră.»

« … și spune: Chemându-i pe cei doisprezece discipoli. Remgiu (Aimon): Într-adevăr, evanghelistul a spus mai înainte că Domnul i-a îndemnat pe discipoli să-l roage pe Domnul secerișului să trimită lucrători în secerișul său; și ceea ce a cerut, se pare că aici el îl face. Într-adevăr, doisprezece este un număr perfect: se naște din șase, care are perfecțiunea întrucât este format din părțile sale, care sunt unul, doi și trei; dar, doisprezece se naște din dublul lui șase. Glossa: Această dublare pare să țină de cele două precepte ale iubirii sau de cele două testamente. Raban (Beda): Apoi numărul doisprezece, care este format din trei și din patru, îi desemnează (pe discipoli) ca predicatori ai Sfintei Treimi în cele patru părți ale lumii. (Raban): Acest număr apoi este indicat de multele figuri ale Vechiului Testament. De cei doisprezece fii ai lui Iacob, de cei doisprezece conducători ai fiilor lui Israel, de cele douăsprezece izvoare de apă de la Elim, de cele douăsprezece pietre de pe pectoralul lui Aron, de cele douăsprezece pâini ale punerii înainte, de cei doisprezece exploratori trimiși de Moise, de cele douăsprezece pietre luate din Iordan, de cei doisprezece boi care susțineau bazinul de bronz. Și în Noul Testament, de cele douăsprezece stele din coroana miresei, de cele douăsprezece temelii ale Ierusalimului, pe care Ioan le-a văzut, și de cele douăsprezece porți.»

Din S. Tommaso d’Aquino, Catena aurea. Glossa continua super Evangelia, vol. 1. Vangelo secondo Matteo, cap. 9, 36-38; 10, 1, ESD, Bologna 2006, pp. 757-761. Traducere Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 18 iunie 2017
Sfânta Treime dezvoltă capacitatea de uimire și încrederea

Dragi prieteni,

Înainte de a asculta predica vă invit să citiți mărturisirea de credință a sfântului Augustin în Sfânta Treime așa cum apare în tratatul său Despre Treime. Merită să o medităm.

«Toți interpreții catolici ai cărților sacre ale Vechiului Testament și ale Noului Testament care au scris înaintea mea despre Treimea lui Dumnezeu și pe care am putut să-i citesc lucrul acesta voiau să-l învețe potrivit Scripturilor: Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt cu egalitatea lor absolută având aceeași unică substanță (natură, fire, ființă) manifestă unitatea divină și, de aceea, nu sunt trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu, deși Tatăl l-a născut pe Fiul și, deci, Fiul nu este acela care este Tată; Fiul a fost născut de Tatăl, deci nu este Tată acela care este Fiu; iar Spiritul Sfânt nu este nici Tată nici Fiu, ci doar Spiritul Tatălui și al Fiului, egal și el cu Tatăl și cu Fiul, aparținând împreună cu ei la unitatea Treimii. Totuși nu Treimea însăși se născu din fecioara Maria, fu răstignită și înmormântată sub Ponțiu Pilat, învie a treia zi și se înălță la cer, ci doar Fiul. Astfel nu Treimea însăși coborî sub chip de porumbel asupra lui Isus în ziua botezului său sau în ziua de Rusalii, după înălțarea Domnului, se așeză deasupra capului fiecărui Apostol, cu zgomotul care cobora din cer ca vâjâitul unui vânt năprasnic și prin deosebite unele de altele limbi de foc, ci doar Spiritul Sfânt. În fine, nu Treimea însăși pronunță din cer cuvintele: Tu ești Fiul meu, când Isus a fost botezat de Ioan sau pe munte când erau cu el cei trei discipoli, sau când a răsunat glasul care zicea: L-am preamărit și încă îl voi preamări, ci era doar glasul Tatălui care se adresa Fiului, deși Tatăl, Fiul și Sfântul Spirit lucrează în mod inseparabil, după cum de nedespărțit sunt în însăși ființa lor. Aceasta este credința mea, pentru că aceasta este credința catolică».

Din Augustin, De Trinitate 1, 5, 7, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 11 iunie 2017
Omul în rugăciune darul lui Dumnezeu pentru lume

Dragi prieteni,

Pentru a integra conținutul predicii din duminica de astăzi, 28 mai 2017, vă invit să citiți câteva reflecții ale sfântului Augustin despre rugăciunea lui Isus pentru discipolii săi și pentru cei care vor crede în el, așa cum putem citi în Evangheia după Ioan, 17, 20.

«1. Domnul Isus, când era aproape Pătimirea sa, s-a rugat pentru discipolii săi pe care i-a chemat și apostoli. A luat ultima cină împreună cu ei; în timpul cinei trădătorul său fusese demascat printr-o bucată de pâine și a vorbit mult cu ei după ce acesta din urmă a ieșit, iar mai înainte de asta s-a rugat pentru dânșii. La apostoli i-a adăugat și pe cei care vor crede în el și, cu fața spre Tatăl, a spus: nu mă rog numai pentru ei – pentru discipolii care atunci erau împreună cu el – ci și pentru cei care vor crede în mine prin cuvântul lor (In 17, 20). În ceea ce a spus a voit să fie cuprinși toți ai săi, nu doar cei care erau atunci în trup, ci și cei care vor veni mai târziu. Într-adevăr, toți cei care au crezut în el mai târziu au crezut neîndoielnic datorită cuvântului apostolilor și vor crede în continuare până când va veni. Oare nu spusese că voi veți da mărturie pentru că de la început sunteți cu mine? (In 15, 27). Și prin ei Evanghelia a fost răspândită, chiar mai înainte de a fi scrisă; cu siguranță, oricine crede în Christos, crede în Evanghelie. Prin urmare nu trebuie să înțelegem că cei ce vor crede în el prin cuvântul apostolilor au fost doar cei ce i-au ascultat pe apostoli în timpul vieții lor, ci și noi care ne-am născut mult timp mai târziu și care prin cuvântul lor am crezut în Christos. Într-adevăr, apostolii care au trăit atunci cu el au predicat altora ceea ce au auzit de la dânsul. Astfel cuvântul lor a ajuns peste tot unde este Biserica sa și va ajunge la cei ce vor veni sau la toți cei care în orice loc s-ar afla în viitor vor crede în el.

5. Așadar, dacă trebuie să credem că Domnul Isus cu această rugăciune s-a rugat pentru toți ai săi – pentru toți cei care în această viață, care este un zbucium pentru om pe pământ (Iob 7, 1), sau erau pe atunci, sau vor fi în viitor – trebuie să înțelegem expresia prin cuvântul lor în sensul cuvântului însuși al credinței pe care au predicat-o în lume și trebuie să credem că s-a spus „cuvântul lor” pentru că a fost predicat de ei pentru prima dată și în mod special. Într-adevăr, era predicat de ei pe pământ când Paul a primit cuvântul lor prin revelația lui Isus Christos (Gal 1,12). Și de aceea el a prezentat Evanghelia sa împreună cu ei pentru a nu risca să alerge sau să fi alergat în zadar (Gal 2, 2) și le-a dat mâna dreaptă a comuniunii (Gal 2, 9), pentru că au găsit în Evanghelia sa, chiar dacă nu provenea de la ei, același cuvânt pe care deja îl predicau și pe care erau întemeiați. Iar despre acest cuvânt al învierii lui Christos același apostol spune: atât eu, cât și ei, noi predicăm astfel, iar voi astfel ați crezut (1 Cor 15, 11); și mai spune: cuvântul credinței pe care îl predicăm. Într-adevăr, dacă îl mărturisești cu gura ta pe Domnul Isus și crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morți, vei fi mântuit (Rom 10, 8-9). Iar în Faptele Apostolilor se citește că, în Christos, Dumnezeu a stabilit credința pentru toți, înviindu-l din morți (cf. Fap 17, 31). Acest cuvânt al credinței a fost numit „cuvântul lor”, pentru că a fost predicat în principal și pentru prima dată de apostolii care au trăit împreună cu el. Lucrul acesta nu înseamnă că nu este cuvântul lui Dumnezeu, adică doar pentru faptul că a fost numit „cuvântul lor”, deoarece același apostol spune că tesalonicenii l-au primit de la el nu ca pe cuvântul oamenilor, ci ca pe ceea ce este cu adevărat – a zis – cuvântul lui Dumnezeu (1 Tes 2, 13). Așadar, iată motivul pentru care este cuvântul lui Dumnezeu, și anume pentru că Dumnezeu l-a dăruit, deși a fost numit „cuvântul lor” fiindcă Dumnezeu le-a încredințat lor (cuvântul) spre a fi predicat în primul rând și în mod special. Prin urmare și acel tâlhar în credința sa avea cuvântul lor, care a fost numit „cuvântul lor” pentru că, întrucât trebuia să fie predicat, ținea în primul rând și înainte de toate de misiunea lor. Deoarece văduvele grecilor au murmurat în legătură cu servitul la mese, înainte ca Paul să fi crezut în Christos, apostolii, care au trăit mereu împreună cu Domnul, au răspuns: nu este un lucru bun ca noi să lăsăm cuvântul lui Dumnezeu și să servim la mese (Fap 6, 2). Atunci au luat decizia să hirotonească diaconi, pentru a nu fi împiedicați în misiunea lor de a predica cuvântul. De aceea pe bună dreptate a fost numit „cuvântul lor” cuvântul care este cuvântul credinței prin care toți au crezut în Christos, oriunde l-au auzit sau îl vor auzi și vor crede. Așadar Răscumpărătorul nostru s-a rugat în acea rugăciune pentru toți cei pe care i-a răscumpărat, fie că erau vii în trupul lor atunci, fie că trebuiau să vină în viitor, când, rugându-se pentru apostolii care erau atunci împreună cu el i-a adăugat și pe cei care vor crede în el prin cuvântul lor. Ce anume spune mai departe, după ce i-a adăugat și pe cei care vor veni, se va face vorbire în altă parte.»

Din Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Discursul CIX, nr. 1; 5, traducere Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 28 mai 2017
Mângâietori în Sfântul Duh Mângâietorul

Înainte de a asculta predica despre modul în care putem să devenim mângâietori în Sfântul Duh Mângâietorul vă invit să citiți câteva considerații aparținând sfântului Augustin la evanghelia după Ioan 14, 15-17.

«3). Când Ioan Botezătorul a spus: Dumnezeu nu dă Spiritul cu măsură (In 3, 34), vorbea despre însuși Fiul lui Dumnezeu, căruia Spiritul nu i-a fost dat cu măsură, pentru că într-nsul locuiește toată plinătatea dumnezeirii (Col 2, 9). Într-adevăr, omul Christos Isus este Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni (1 Tim 2, 5), dar nu fără Harul Duhului Sfânt, pentru că Isus însuși a spus că s-a împlinit acea profeție despre el: Spiritul Domnului este asupra mea; pentru că m-a uns, m-a trimis să duc vestea cea bună la săraci (Lc 4, 18). Așadar, Unicul născut este egal cu Tatăl nu prin Har, ci prin natură; dacă omul a fost elevat la unitatea persoanei Unicului născut, (lucrul acesta) depinde de Har, nu de natură, după cum se spune în Evanghelie: între timp, copilul creștea și se întărea, plin de înțelepciune, iar Harul lui Dumnezeu era în el (Lc 2, 40). În schimb la alții Duhul este dăruit cu măsură și, o dată dăruit, se mai dăruiește până când se împlinește pentru fiecare măsura dreaptă, potrivit gradului său de perfecțiune. De aceea Apostolul atrage atenția: să nu vă considerați mai mult decât trebuie să vă considerați, ci fiecare să aibă despre sine o apreciere corectă, fiecare după măsura credinței pe care i-a dat-o Dumnezeu (Rom 12, 3). Iar Spiritul însuși nu se împarte, ci darurile se împart prin mijlocirea Duhului: există diferite daruri, dar este același Duh (1 Cor 12, 4). În ceea ce spune: îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor (In 14, 16) arată că este el însuși Mângâietorul. „Mângâietor”, într-adevăr, în latină se spune „avocat” și s-a spus despre Christos: avem un avocat (apărător) la Tatăl, Isus Christos cel drept (1 In 2, 1). Pe de altă parte spune că lumea nu poate să primească pe Spiritul Sfânt (In 14, 17), așa după cum s-a spus: înțelepciunea cărnii este dușmana lui Dumnezeu, căci nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate (Rom 8, 7), ca și cum ar zice: nedreptatea nu poate să fie dreaptă. În locul acesta „lumea” îi desemnează pe aceia care iubesc lumea și o iubesc cu o iubire care nu vine de la Tatăl. De aceea iubirea acestei lumi pe care încercăm să o diminuăm și să o stingem în noi este contrară iubirii lui Dumnezeu, care a fost revărsată în inimile noastre prin mijlocirea Duhului Sfânt care ne-a fost dat (Rom 5, 5). Așadar, lumea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede, nu-l cunoaște (In 14, 17). Iubirea lumii, într-adevăr, nu are ochi invizibili, iar Spiritul Sfânt nu poate fi văzut decât cu acei ochi invizibili.

5). Spune Domnul: voi îl veți cunoaște, pentru că va rămâne la voi și va fi în voi (In 14, 17). Duhul va fi în ei astfel încât va rămâne în ei. Nu va rămâne în ei astfel încât să existe cu ei; într-adevăr, trebuie mai întâi să fie cu ei ca să rămână cu ei. Dar, ca să nu păstreze doar această propoziție: va rămâne la voi a fost spusă în sensul în care un oaspete rămâne la cineva, a explicat sensul afirmației sale: va rămâne la voi, apoi a adăugat: va fi în voi. Așadar, se vede în mod invizibil și, dacă nu ar fi în noi, cunoașterea sa nu ar putea să fie în noi. În felul acesta, într-adevăr, noi vedem în noi conștiința noastră; putem să vedem chipul altcuiva și nu-l putem vedea pe al nostru; în schimb vedem conștiința noastră și nu vedem conștiința altuia. Dar conștiința nu există decât în noi; Spiritul Sfânt, însă, poate să fie și fără noi: într-adevăr, ne este dăruit, pentru ca să fie și în noi. Dar dacă nu este în noi, de noi nu poate fi văzut și cunoscut așa cum trebuie văzut și cunoscut.»

Din Augustin, Comentariu la Evanghelia lui Ioan 14, 15-17, Discurs LXXIV, 3-5, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 21 mai 2017
Cablarea la Isus Calea Adevărul și Viața

Dumnezeu nu are nevoie de nepoți și de strănepoți, ci de fii. Pentru a deveni fii adevărați ai lui Dumnezeu și frați între noi, ar trebui să ne cablăm existența la Isus care a spus: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In 14, 6). Înainte de a (re)asculta predica din duminica a V-a a Paștelui, vă propun să citiți câteva reflecții ale sfântului Toma de Aquino, dar și ale altor părinți ai Bisericii despre textul citat mai sus. «Toma i-a zis: „Doamne, nu știm unde te duci. Cum am putea ști calea?” Isus i-a spus: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl; de pe acum îl cunoașteți și l-ați văzut”. CHRISOSTOM: Dacă iudeii care voiau să se despartă de Christos îl întrebau unde se duce, cu atât mai mult discipolii care nu voiau să se despartă de dânsul erau doritori să fie informați și-l întrebau cu mare iubire și teamă; de aceea se spune: Toma i-a zis: Doamne, nu știm unde te duci și cum putem ști calea? AUGUSTIN: Domnul le spusese lor că știau ambele lucruri, în timp ce ei spuneau că nu aveau nici o idee. Dar Domnul nu minte; de aceea ei știau și nu știau că știu. Prin urmare îi convinge că știau. De aceea adaugă: Isus îi spune: Eu sunt calea, adevărul și viața. AUGUSTIN: Ca și cum ar fi voit să spună: încotro vrei să mergi, eu sunt calea; unde vrei să mergi, eu sunt adevărul; unde vrei să rămâi; eu sunt viața. Fiecare om descoperă adevărul și viața, dar nu toți găsesc calea. Chiar și filosofii acestei lumi au văzut că Dumnezeu este viața eternă și adevărul cognoscibil. Cuvântul lui Dumnezeu, care la Tatăl este adevărul și viața, asumându-l pe om, a devenit calea. Mergi prin intermediul omului și vei ajunge până la Dumnezeu. E mai bine să șchiopătezi pe cale decât să alergi în afara drumului. ILARIU: Într-adevăr, acela care este calea nu vă conduce pe o cale greșită și de neparcurs; nici cine este adevărul nu vă înșală cu eroarea; nici cine este viața nu vă părăsește în întunericul morții. TEOFILACT: Când practici viața activă, Christos devine pentru tine calea; când perseverezi în viața contemplativă, devine pentru tine adevărul. Iar pentru cel activ și cel contemplativ există o viață unificată, căci noi va trebui să acționăm și să contemplăm în vederea lumii care va veni. AUGUSTIN: Cunoșteau calea, deoarece cunoșteau pe acela care este calea. Dar ce nevoie era să adauge adevărul și viața, în timp ce rămânea de știut unde se ducea? Pentru că el se ducea și conducea la adevăr și la viață. Se ducea deci la sine însuși prin sine însuși. Dar, oh, Doamne, cumva te-ai părăsit pe tine însuși ca să vii la noi? Știu că ai luat chipul servitorului și ai venit în trup rămânând unde erai, iar prin asta te-ai întors fără să părăsești locul în care ai venit. De aceea, dacă prin asta ai venit și te-ai întors, atunci ai devenit calea prin care nu doar că noi venim la tine, dar și tu vii și te întorci la tine. Dar când ai ajuns la viața care ești tu însuți, ai condus însuși trupul tău de la moarte la viață. Astfel, în timp ce trupul a trecut de la moarte la viață, Christos a venit la viață. Și deoarece Cuvântul este viața, Christos a venit la sine însuși; pentru că Christos este ambele lucruri într-o singură persoană, Cuvântul-trup. Prin trup Dumnezeu a venit la oameni, adevărul la mincinoși; într-adevăr Dumnezeu este adevărat, pe când „fiecare om este mincinos”. Astfel, când s-a îndepărtat de oameni și și-a ridicat trupul acolo unde nimeni nu minte, Christos însuși, pentru faptul că este Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup (1, 14), prin sine însuși, sau prin trupul său, s-a întors la adevărul care este el însuși; și a păstrat acest adevăr, chiar dacă (era) între mincinoși, până la moarte. Iată, eu însumi, dacă vă fac să înțelegeți ceea ce vă spun, într-un anumit sens vin la voi, chiar dacă nu mă părăsesc pe mine însumi. Și când încetez să vorbesc, revin la mine însumi dar rămân cu voi, dacă vă amintiți ceea ce v-am spus. Dacă imaginea pe care Dumnezeu a creat-o poate să facă lucrul acesta, cu cât mai mult poate să o facă Imaginea pe care Dumnezeu a născut-o? Astfel, se duce, prin sine însuși, la sine însuși și la Tatăl, iar noi mergem, prin el însuși, la el însuși și la Tatăl. CHRISOSTOM: Într-adevăr, dacă zice că eu sunt Domnul care vă conduc la Tatăl, neîndoielnic veți ajunge la el; într-adevăr nu se poate merge pe o altă cale. Dar, pe când mai înainte (6, 44) spusese că „Nimeni nu poate veni la mine dacă nu este atras de Tatăl care m-a trimis”, acum, spunând nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine, se face egal cu acela care l-a născut. Și în ce sens spusese (v. 4) că „unde mă duc eu, voi știți calea” îl arată adăugând: Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl, ca și cum ar spune că dacă veți cunoaște substanța (natura) și demnitatea mea, o veți cunoaște și pe aceea a Tatălui. Într-adevăr știau lucrul acesta, dar nu cum trebuie; însă mai târziu, când va veni Spiritul, el va plămădi în ei o cunoaștere perfectă, de aceea adaugă că de pe acum îl cunoașteți, referindu-se la cunoașterea spirituală, și l-ați văzut, adică prin mine, arătând că cine îl vede pe el îl vede pe Tatăl. Dar acum l-au văzut pe el nu în substanța (natura) sa pură, ci în trupul cu care era îmbrăcat. BEDA: Dar trebuie să ne întrebăm în ce fel Domnul spune acum: Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl, când mai înainte spusese: unde mă duc eu voi știți calea (v. 4). Așadar lasă de înțeles că unii dintre ei știau și alții nu știau calea, printre care era și Toma. ILARIU: Sau într-un alt fel. De vreme ce calea la Tatăl est prin Fiul, trebuie să ne întrebăm dacă lucrul acesta are loc prin învățătura sa sau prin credința în natura sa. Căutăm să înțelegem asta din următoarele lucruri. Într-adevăr continuă: Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl. Desigur în misterul corpului asumat care confirmă natura divinității paterne a păstrat ordinea următoare: a deosebit timpul vederii de timpul cunoașterii, căci acela care spune că trebuie să fie cunoscut, spusese deja (despre el) că și fusese văzut, astfel încât, prin această revelație, pot să aibă cunoașterea naturii divine pe care o văzuseră deja în el.»

Din Toma de Aquino, Catena aurea. Glossa continua super Evangelia, vol. 7. Vangelo secondo Giovanni, capitoli 9-21, trad. Roberto Coggi, Edizioni Studio Domenicano, pp. 231-235. Traducere în limba română de Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 14 mai 2017