Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Fără Dumnezeu ambiția este un păcat

Fără Dumnezeu totul este cenușă. Această afirmație a lui Mircea Eliade este valabilă și în cazul ambiției despre care a fost vorba, printre altele, în evanghelia după Marcu 10, 35-45, astăzi, în liturghia din bisericile catolice. Într-adevăr, fără Dumnezeu viața nu are sens. Fără Dumnezeu societățile moderne riscă să se sufoce. Am observat că lucrul acesta a fost analizat în ultima vreme cu multă atenție de guvernanții din China. De curând în această țară comunistă, oficial atee, guvernanții au liberalizat manifestările religioase. Așadar inclusiv conducătorii comuniști fără (oficial) Dumnezeu și-au dat seama că, dacă nu se raportează la sacru, la valori durabile, omul și societatea din care face parte își pierd speranța de viață.

Din păcate în multe țări occidentale, care sunt super tehnologizate și secularizate, adică fără Dumnezeu, numărul sinuciderilor este în creștere. Constatăm, nu criticăm.

În cadrul predicii de astăzi am vorbit despre ambiție ca dorință firească a omului de a ocupa funcții de responsabilitate care să-i permită să fie de folos semenilor săi. Din păcate sunt mulți cei care nu văd propria ambiție ca semn al prezenței lui Dumnezeu în ființa lor și ca dar divin pentru a face bine aproapelui.

Unii greșesc în primul rând prin faptul că așteaptă de la ceilalți laude atunci când nu este cazul. De fapt, aceștia își folosesc ambiția ca să obțină onoruri, funcții pe care nu le merită. Alții pun la lucru propria ambiție pentru a obține onoruri pentru sine fără a le raporta la Dumnezeu. Aceștia consideră că poziția socială, profesională, politică sau religioasă pe care o ocupă este exclusiv rodul propriilor eforturi. Greșit! Concepție defectuoasă! În cazul acestora Dumnezeu nu mai încape în viețile lor pentru că se consideră nu foarte buni, ci extraordinari. Atât de buni încât Dumnezeu nu mai încape în ei. În fine, alții greșesc atunci când se folosesc de propria ambiție ca să obțină funcții sau onoruri de dragul onorurilor, adică fără a le raporta la binele semenilor.

Pentru mai multe detalii vă recomand să citiți lucrarea Summa theologiae (II-II, q. 131, a. 1) a sfântului Toma de Aquino.

Ca să fie demnă și să aducă roade ambiția trebuie convertită. Cum?

Detalii în predica postată mai jos.

  • 21 octombrie 2018
Spiritul de sărăcie vindecă sterilitatea spirituală

Spiritul de sărăcie a fost tema centrală a omiliei de astăzi. Tema nu se bucură de mare popularitate nici printre cei săraci, nici printre cei bogați. Am arătat că, dacă rămâne singur, spiritul de sărăcie este ineficace. Pentru a deveni fecund trebuie completat cu spiritul de caritate, cu acea iubire gratuită care nu așteaptă nimic în schimb.

Spiritul de sărăcie se înțelege ca renunțare de bună voie la bunurile materiale în vederea obținerii bunurilor spirituale. Cei care fac această renunțare la bogățiile lumii într-o formă radicală, cum sunt persoanele consacrate, călugării sau călugărițele, manifestă opțiunea pentru primatul spiritualului. Cei ce fac aceeași renunțare într-o formă moderată sunt creștinii din lume. Trebuind să se îngrijească personal de viața lor și de cei încredințați grijii lor, spiritul de sărăcie înseamnă adoptarea unei scări de valori potrivit căreia bunurile pământești sunt mereu subordonate celor cerești.

O coincidență fericită am avut și astăzi în viața liturgică a Bisericii Catolice. Un ecou al Evangheliei proclamate azi în biserică s-a simțit cu putere în piața sf. Petru din Vatican. Acolo Papa Francisc a canonizat șapte sfinți: Fer. Paul VI, papă, apoi arhiepiscopul martir Oscar Romero, alți doi preoți, două călugărițe și un tânăr laic. Am explicat sensul expresiei „spiritul de sărăcie” folosindu-mă de învățătura lui Paul al VI despre sărăcie. În Gaudium et spes (Bucurie și speranță) nr. 88 și Lumen gentium (Lumina popoarelor), nr. 8, două documente importante ale Conciliului Vatican II despre identitatea și misiunea Bisericii în lumea contemporană vorbesc despre spiritul de sărăcie.

Papa Paul VI a vorbit deseori despre „spiritul de sărăcie” pe care îl considera drept „gloria și semnul Bisericii lui Christos”. Am găsit multe gânduri despre spiritul sau curajul sărăciei în discursurile sale publice. Aici, printre altele, Papa sublinia că trebuie să fim educați în spiritul de renunțare. Această educație trebuie să pornească de la avantajele spiritului de sărăcie: ne eliberează de povara lucrurile inutile, ne ajută să trăim mereu în orizontul lucrurilor care contează, ne vindecă de ispita de a trai o viata fără roade. Nu întâmplător minunea pe care a făcut-o Paul al VI-lea are legătură cu vindecarea unui copil care risca să se nască cu probleme la cap și la plămâni.

Detalii găsiți în predica postată mai jos:

  • 14 octombrie 2018
Bucuria de a crede îi atrage pe cei tineri la credință

Bucuria de a crede este rezultatul coborârii credinței din mintea în inima omului. Acest gest interior, existențial, nu se face o singură dată în viață, ci mereu. Credința care ajunge în inimă este o credință caldă, credibilă, molipsitoare. Acest fel de credință este unul dintre cele mai mari argumente ale existenței lui Dumnezeu.

Despre bucuria de a crede am predicat în prima predică din cadrul primei liturghii, după deschiderea oficială, care a fost celebrată cu și pentru studenții Facultății de Teologie Catolică a Universități București. Punctul de pornire al predicii a fost rezultatul recentului referendum pentru familie. Dincolo de jocurile politicianiste și lobby-urile mișcării LGBT, referendumul ne-a pus în brațe o concluzie greu de suportat. Biserica a încetat să mai fie în țara noastră principalul izvor de semnificații. Sau, Biserica nu mai este o sursă atractivă de inspirații existențiale în special pentru cei tineri. Aceștia au fost marii și numeroșii absenți la referendumul pentru redefinirea familiei.

În acest context bucuria de a crede în valoarea familiei nu s-a văzut decât într-o proporție redusă. Așadar familiile creștine de azi nu mai reușesc să transmită celor mici și celor tineri valorile credinței. Limbajul folosit de credincioșii maturi pare să fie plicticos, abstract, învechit. Trebuie descoperite căi noi și limbaje noi pentru a ajunge la inima tinerelor generații.

În predica de marți, 10 octombrie 2018, de la ora 12.00, l-am propus tinerilor pe Fericitul John Henry Newman (1801-1890), dar și adulților prezenți, ca model de descoperire a unor limbaje noi în trăirea și transmiterea cu bucurie a credinței. Aceste limbaje apar la credincioșii care au imaginație, cred și, în același timp, iubesc pe Dumnezeu. Într-adevăr, când credința este coborâtă în inimă, atunci inima se adresează inimii celorlalți cu căldură, cu respect, cu sentimente pătrunse de bucurie și onestitate. „Cor ad cor loquitur!” („Inima vorbește inimii!”), obișnuia să spună deseori Fericitul John Henry Newman. Credința este un da ca răspuns la Da-ul iubirii lui Dumnezeu față de noi!

Detalii găsiți în predica postată mai jos pe care am recuperat-o cu ajutorul unei studente ce a participat la liturghia de marțea trecută. M-aș bucura dacă ar veni studenți și de la alte Facultăți și Universități din București. Liturghia pentru studenți se adresează tuturor studenților, nu doar celor de la teologie pentru laici.

Calitatea înregistrării nu este chiar atât de bună. Totuși, cu bunăvoință, se poate auzi și înțelege mesajul principal al predicii: bucuria de a crede este molipsitoare!

  • 11 octombrie 2018
Familia rod al căsătoriei dintre un bărbat și o femeie

Familia este celula de bază a societății. Așa am învățat cândva la școală. Astăzi se pare că lucrurile s-au schimbat. Cultura dominantă a societății globaliste înregistrează mai multe variante de familie. Unele dintre ele sunt artificiale, altele sunt naturale. Familia naturală este rodul căsătoriei dintre un bărbat și femeie. Căsătoria instituie o comunitate de viață, familia, în care se promovează binele soților și se asigură creșterea și educarea copiilor.

Familiile artificiale sunt acele legături care contrazic sau diluează dinamica naturală a iubirii dintre un bărbat și o femeie. Conviețuirile prematrimoniale sau postmatrimoniale, uniunea civilă a persoanelor de același sex etc. separă sexualitatea de iubire. Trebuie spus că în Constituțiilor multor state europene până a doua jumătate a secolului XX s-a stipulat că familia se bazează pe căsătoria liber consimțită dintre un bărbat și femeie. În a doua jumătate a aceluiași secol, mai exact după 1968, mai multe state europene au renunțat la această definiție a familiei în Constituțiile lor. În 1968 a avut loc revolta studenților de la Paris care, printre altele, cereau legalizarea sexului liber. După revoluția sexuală din 1968 și legalizarea sexului liber, pasul următor a fost legalizarea avorturilor. Ceva mai târziu s-au legalizat legăturile civile sau „căsătoriile” dintre persoanele de același sex.

În Evanghelia de astăzi, luată din Mc 10, 2-16, dar și în celelalte lecturi, a fost vorba despre planul divin al creației omului. Acesta a fost înzestrat încă de la început cu o natură uni-duală, marcată de o iubire dinamică. „Bărbat și femeie l-a creat pe om” (Mc 10, 6-7). Notați simbolistica numerelor de la versetele comentate: 10 – luna octombrie, 6 și 7 zilele în care are loc referendumul pentru căsătorie în România. Ce coincidență! Potrivit Sfintei Scripturi, familia este locul prin excelență în care persoanele diferite din punct de vedere sexual se primesc reciproc una pe alta și se dăruiesc reciproc una alteia. Relația de iubire gratuită este oxigenul sau pâinea familiei. Nu putem rămâne indiferenți în fața atacurilor la adresa familiei, la adresa iubirii umane în toată profunzimea ei. Rezistența creștinilor la impunerea prin violență mediatică și financiară a modelelor artificiale de familie este mărturia. Ea trebuie să se vadă nu doar în mediul privat, în casă, în familie, ci și în public. Referendumul pentru definirea familiei în Constituția României este (sau a fost?) o bună ocazie pentru exprimarea publică a valorii familiei naturale.

Mai multe detalii în predica postată mai jos:

  • 7 octombrie 2018
Credință multă puțină sau credibilă

Credință multă sau puțină? Ce fel de credincioși suntem? Cu multă sau puțină credință? Vă aduceți aminte pasajul din Evanghelie unde ucenicii îl întreabă pe Isus de ce nu au putut să alunge diavolul dintr-un om posedat. Isus le răspunde: „Din cauza puținei voastre credințe” (Mt 17, 20). Neîndoielnic în cazul acesta „multă” sau „puțină” nu înseamnă ceva cantitativ, ci mai curând ceva calitativ. Astfel putem să prelungim dimensiunea calitativă a credinței și să ne întrebăm: cum putem face credința noastră credibilă? Mai mult decât atât: unde și cine ar putea să transforme credința noastră „multă” sau „puțină” într-o credință credibilă?

Răspunsul propus de mine are legătură cu gândirea Fer. Paul al VI-lea: educatorii sau educații care sunt în același timp și martori! Studenții ar putea să-i formeze în credință pe profesori și profesorii pot să-i formeze în credință pe studenți. Da, dar cu o condiție simplă și angajantă: credința educatorilor și a celor care sunt educați să fie credibilă.

Lucrul acesta am căutat să-l subliniez în predica ținută la deschiderea anului universitar 2018/2019 în cadrul Facultății de Teologie Romano-Catolică a Universității din București. Deschiderea a avut loc în ziua de 1 octombrie 2018 și a cuprins două momente principale. Primul a fost consumat în celebrarea sfintei liturghii în catedrala sf. Iosif din București în prezența studenților și profesorilor Facultății. M-am bucurat mult că au participat câțiva preoți studenți sau doctoranzi la concelebrare. Nu au fost prea mulți studenți laici, poate și din cauza ploii care începuse să curgă peste București începând de la primele ore ale dimineții.

Am început noul an universitar împreună cu 119 studenți la programele de licență și de master și 38 de studenți la școala doctorală. Cadrele didactice titulare sunt 13, iar cele invitate 5. Nu suntem mulți, e adevărat! Dar succesul formării nu constă în a avea cifre mari, ci în capacitatea celor care sunt formați și a formatorilor să cultive spiritul unei familii. Secretul formării umane integrale este sentimentul apartenenței la această familie. De asemenea, asumarea spiritului acelui drum educațional parcurs nu de unul singur, ci împreună cu alții. Am invocat-o pe sf. Tereza a Pruncului Isus asupra noastră pentru a putea învăța și de la ea că înțelepciunea este scopul ultim al oricărui program educațional.

Mai jos puteți să ascultați predica: