Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Fructificați-vă talentul, fără teamă!

Dragi prieteni,

A fi fidel față de talentul, binele tău pentru alții cu care ai fost înzestrat de Dumnezeu necesită multă muncă, disciplină și răbdare. La liturghia de la 12. 15 din 19 noiembrie 2017, catedrala sf. Iosif din București, i-am îndemnat în timpul predicii pe numeroșii credincioși prezenți să nu le fie teamă de viitor, să nu devină pentru alții ocazie de înfricoșare, ci, prin trăirea încrederii în ei înșiși, să-i ajute pe semenii lor să se elibereze de orice frică. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva gânduri ale sfinților Părinți despre servitorul rău, leneș și netrebnic, servitorul blocat în proiectul său de viață, despre servitorul înfricoșat care nu a riscat, de aceea și-a ascuns talentul și nu l-a fructificat.

«Dar cel care primise unul a săpat o groapă în pământ și a ascuns banii stăpânului său. Grigore: A ascunde talentul în pământ înseamnă să limitezi geniul primit la treburile pământești. Origene: Sau altceva. Dacă ți se întâmplă să vezi pe cineva înzestrat cu puterea de a învăța și de a face să se maturizeze sufletele și ascunde această capacitate, chiar dacă mai păstrează ceva din comportamentul religios, să nu ai nicio rezervă în a spune că acesta este acela care a primit doar un talent și l-a ascuns în pământ. (…)

În sfârșit a venit și cel care primise un talent și a zis: Stăpâne, știam că ești un om aspru. Ieronim: Într-adevăr, lucrul acesta este scris (cfr. Ps 140, 2): Scapă-mă, Doamne, de omul rău, ocrotește-mă de omul violent, de aceea i s-a întâmplat acestui servitor ca să adauge păcatul de mândrie la cele de lene și de neglijență. Acela care trebuia să-și mărturisească în mod exclusiv inerția sa și să ceară iertare de la tatăl familiei, dimpotrivă, îl calomniază și pretinde ca a acționat cu prudență (spunând) că nu a riscat să-i piardă banii căutând să-i înmulțească. Origene: Mi se pare că acest servitor a fost cu siguranță printre cei credincioși, dar nu printre lucrătorii fideli, ci printre aceia ce se rușinează și fac toate în așa fel încât să nu fie recunoscuți că sunt creștini. Mi se pare că aceștia sunt printre aceia ce se tem de Dumnezeu și îl consideră aspru și implacabil; lucrul acesta este arătat prin cuvintele: Stăpâne, știam că ești un om aspru. Însă, într-adevăr, înțelegem că Domnul nostru culege acolo unde nu a semănat, pentru că cel drept seamănă în spirit de unde va scoate viața eternă, și culege și acolo unde nu a semănat, și adună unde nu a împrăștiat, deoarece consideră drept cules pentru sine tot ceea ce a semănat în cei săraci. Ieronim: Apoi, în faptul că acest servitor a îndrăznit să spună: seceri unde nu ai semănat, înțelegem și că lui Dumnezeu îi place viața bună a Neamurilor și a Filosofilor.»

(S. Tommaso d’Aquino, Catena aurea. Glossa continua super Evangelia, vol. 2, Vangelo secondo Matteo, ESD, Bologna 2007, 739; 741-743, trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 19 noiembrie 2017
Așteptarea Meseria creștinului practicant

Dragi prieteni,

Duminică, 12 noiembrie 2017, la București am avut parte de o zi frumoasă de toamnă. La liturghia de la 12.15, în catedrala sf. Iosif, au fost prezenți mulți credincioși. La predică am vorbit despre meseria creștinului practicant, care este așteptarea plină de încredere în venirea Domnului. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva comentarii ale sfântului Augustin despre semnificația parabolei celor zece fecioare (Mt 25, 1-13).

«1.1 Voi care ieri erați prezenți vă amintiți că v-am promis ceva. Ei bine, astăzi, promisiunea va fi împlinită, cu ajutorul Domnului, nu doar pentru voi, ci și pentru alți numeroși credincioși care s-au adunat aici. Nu este ușor să vedem care sunt cele zece fecioare, dintre care cinci sunt prudente și cinci nechibzuite. Totuși, rămânând la conținutul aceluiași fragment, pe care am cerut să fie citit în fața Carității voastre, atât cât a binevoit Domnul să mă lase să înțeleg, nu mi se pare că această parabolă sau asemănare se poate referi doar la fecioarele care se numesc așa în Biserică datorită sfințeniei lor deosebite și înalte și pe care, cu un cuvânt cunoscut, suntem obișnuiți să le numim călugărițe; dar, dacă nu greșesc, această asemănare se referă la întreaga Biserică. Pe de altă parte, chiar dacă vom înțelege prin cuvântul fecioare doare pe acelea care se numesc „călugărițe”, oare sunt numai zece? Dumnezeu nu vrea ca o mulțime atât de mare de fecioare să fie redusă la un număr atât de mic! Poate cineva ar putea să spună: „Ce ziceți dacă multe sunt astfel doar cu numele și călugărițe adevărate sunt puține, atâtea încât abia că se pot găsi zece?” Nu, nu este așa. Deoarece dacă fragmentul ne-ar face să înțelegem că doar zece sunt bune, nu ne-ar arăta că dintre ele cinci sunt nechibzuite. Dacă, într-adevăr, sunt multe acelea care se numesc fecioare, de ce ușa de la sala nunții s-a închis doar în fața celor cinci nechibzuite?

2. 2. Așadar, dragii mei, va trebui să înțelegem că această parabolă se referă la noi toți, adică în mod absolut la toată Biserica, nu doar la superiori, despre care am vorbit ieri, nici doar la creștinii laici, ci absolut la toți. Dar atunci de ce cinci fecioare sunt înțelepte și cinci nebune? Aceste fecioare, cinci înțelepte și cinci nebune, sunt absolut toate sufletele creștinilor. Dar, ca să vă spunem ce gândim prin inspirația lui Dumnezeu, nu sunt sufletele de orice fel, ci sufletele care au credința catolică și se vede că practică faptele bune în Biserica lui Dumnezeu, dar, totuși, dintre ele cinci sunt înțelepte și cinci nebune. Mai întâi să vedem de ce sunt indicate ca fiind cinci și ca fecioare, apoi să analizăm restul. Fiecare suflet în corp este indicat cu numărul cinci pentru că se folosește de cele cinci simțuri. De fapt, cu ajutorul corpului nu percepem nici o senzație decât prin ușa celor cinci deschideri: sau cu vederea, sau cu auzul, sau cu mirosul, sau cu gustul, sau cu pipăitul. Ei bine, cine se abține de la vederea, de al auzirea, de la mirosirea, de la gustarea sau de la pipăirea lucrurilor ilicite primește numele de fecioară.»

(Augustin, Discurs 93, 1.1-2.2, trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica:

 

  • 12 noiembrie 2017
Fii în întregime ceea ce ești, nu pe jumătate!

Dragi prieteni,

A fi în întregime ceea ce ești constituie condiția de posibilitate pentru a face parte din împărăția inaugurată de Isus Cristos. Pentru a ne aduce aminte de ceea ce suntem potrivit voinței Creatorului și, apoi, potrivit alegerilor noastre, vă invit să citiți și să meditați câteva gânduri pe această temă din Catehismul Bisericii Catolice.

«396. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său și l-a statornicit în prietenia sa. Făptură spirituală, omul nu poate trăi această prietenie decât sub forma supunerii de bunăvoie față de Dumnezeu. Acest lucru îl exprimă interdicția pentru om de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului, „căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri” (Gen 2, 17). „Pomul cunoașterii binelui și răului” (Gen 2, 17) evocă în chip simbolic granița de netrecut pe care omul, în calitate de creatură, trebuie să o recunoască liber și să o respecte cu încredere. Omul depinde de Creator; el este supus legilor creației și normelor morale care reglementează folosirea libertății.

397. Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa încrederea față de Creatorul său și, abuzând de libertatea proprie, nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului. Ca urmare, orice păcat va fi o nesupunere față de Dumnezeu și o lipsă de încredere în bunătatea lui.

398. Prin acest păcat, omul s-a preferat pe sine împotriva lui Dumnezeu, împotriva exigențelor condiției sale de creatură și, deci, împotriva propriului bine. Creat într-o stare de sfințenie, omul era destinat să fie pe deplin „îndumnezeit” de Dumnezeu în glorie. Sedus de diavol, el a voit „să fie ca Dumnezeu”, dar „fără Dumnezeu și punându-se pe sine înaintea lui Dumnezeu, nu conform cu Dumnezeu”.

399. Scriptura arată consecințele dramatice ale acestei prime neascultări. Adam și Eva pierd de îndată harul sfințeniei originare. Le e teamă de acest Dumnezeu, despre care și-au creat o imagine falsă, aceea a unui Dumnezeu gelos de prerogativele sale.

400. Armonia în care erau, datorată dreptății de la început, este distrusă; stăpânirea facultăților spirituale ale sufletului asupra trupului este nimicită; unirea dintre bărbat și femeie este supusă tensiunilor; relațiile lor vor fi marcate de poftă și tendința de dominare. Armonia cu creația este ruptă: creația vizibilă a devenit pentru om străină și ostilă. Din cauza omului, făptura e supusă „deșertăciunii” (Rom 8, 20). În sfârșit, consecința vestită în mod explicit pentru ipoteza neascultării se va înfăptui: omul „se va întoarce în țărâna din care a fost luat” (Gen 3, 19). Moartea își face intrarea în istoria omenirii.

401. După acest prima păcat, o adevărată „invazie” a păcatului inundă lumea: fratricidul lui Cain asupra lui Abel; corupția generală ca urmare a păcatului; apoi, în istoria lui Israel, păcatul se manifestă adesea mai ales ca infidelitate față de Dumnezeul legământului și ca încălcare a Legii lui Moise; și după Răscumpărarea adusă de Cristos, printre creștini, păcatul se manifestă în multiple feluri. Scriptura și Tradiția Bisericii reamintesc necontenit prezența și universalitatea păcatului în istoria omului: „Ceea ce ni se dezvăluie prin Revelația divină este confirmat de propria noastră experiență. Într-adevăr, omul, dacă își cercetează lăuntrul inimii, descoperă că este înclinat spre rău și cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul său, care este bun. Refuzând adeseori să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său, omul a frânt și ordinea cuvenită în relație cu scopul său ultim și, în același timp, întreaga armonie cu sine, cu semenii și cu toată creația” (GS 13, 1).

Din Catehismul Bisericii Catolice, București 1993, nr. 396-401, pp. 93-94.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 5 noiembrie 2017
Suntem triști pentru că nu am devenit sfinți?

Dragi prieteni,

Simțim câteodată un fel de părere de rău pentru că nu am făcut ceea ce trebuia făcut. Tot la fel e și cu sfințenia – chemarea de a fi veșnici – , care este parte constitutivă a ființei noastre umane și creștine și, ca atare, trebuie lăsată să devină viață. Devenim triști pentru că nu am lăsat să înflorească și să rodească în noi sămânța sfințeniei, adică nu am realizat ceea ce vrea Dumnezeu să fim. Înainte de a asculta predica din Sărbătoarea Tuturor Sfinților, vă invit să meditați câteva gânduri din Catehismul Bisericii Catolice despre comuniunea sfinților.

  1. «Unirea dintre cei aflați pe cale și frații care au adormit în pacea lui Cristos nu se întrerupe în nici un fel, ci, dimpotrivă, după credința statornică a Bisericii, este întărită prin comunicarea bunurilor spirituale.»
  2. «Datorită unirii lor mai intime cu Cristos, cei din cer întăresc întreaga Biserică în sfințenie (…). Ei nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl (…) oferindu-i meritele pe care le-au dobândit pe pământ prin unicul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Cristos Isus (…). Așadar, slăbiciunea noastră este mult ajutată de grija lor frățească.» «Nu plângeți, vă voi fi mai de folos după moartea mea și vă voi ajuta mai bine decât în timpul vieții.» (Sf. Dominic). «Îmi voi petrece cerul făcând bine pe pământ.» (Sf. Tereza a Pruncului Isus).
  1. «Noi nu cinstim amintirea sfinților numai pentru pilda pe care ne-o dau, ci, mai mult încă, pentru ca unitatea Bisericii în Duhul Sfânt să se întărească prin exercitarea iubirii frățești. Căci, după cum comuniunea creștină între cei aflați încă pe cale ne apropie de Cristos, tot astfel comuniunea cu sfinții ne unește cu Cristos de la care, ca de la Izvorul și Capul său, pornește orice har și însăși viața Poporului lui Dumnezeu»: «Pe Cristos îl adorăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu; pe martiri îi iubim ca pe ucenici și imitatori ai Domnului, și pe drept cuvânt, datorită devotamentului lor neasemuit față de Regele și Stăpânul lor: de am putea să fim și noi tovarășii și împreună ucenici cu ei» (Sf. Policarp).
  2. «Conștientă de această comuniune a întregului Corp mistic al lui Cristos, Biserica celor aflați pe cale, încă din primele timpuri ale creștinismului a venerat cu mare pietate amintirea celor răposați și, pentru că „sfânt și mântuitor este gândul de a se ruga pentru răposați ca să fie dezlegați de păcatele lor” (2 Mac 12, 45), a oferit și jertfe pentru ei. Rugăciunea noastră pentru ei poate nu numai să-i ajute, dar și să facă eficientă mijlocirea lor în favoarea noastră».

Mai jos puteți să ascultați predica din Sărbătoarea Tuturor Sfinților, 1 noiembrie 2017:

  • 1 noiembrie 2017
Iubirea curăță privirea pentru a vedea binele aproapelui

Dragi prieteni,

În ultima duminică din octombrie 2017, la catedrala sf. Iosif din București, am meditat împreună cu credincioși prezenți despre iubirea lui Dumnezeu și iubirea față de aproapele. Nu există nici un fel de competiție între aceste două feluri de iubire. Dimpotrivă. Ele sunt complementare. Iubirea lui Dumnezeu este autentică dacă se deschide spre iubirea aproapelui, iar iubirea aproapelui este adevărată dacă pornește de la Dumnezeu și se împlinește în orizontul iubirii lui Dumnezeu, care este în mod fundamental iubire jertfire de sine. Înainte de a asculta predica, vă propun să citiți câteva gânduri ale sfântului Augustin despre capacitatea iubirii de a curăța inima și ochii noștri astfel încât să putem vedea binele din viața aproapelui și mai binele din noi. Fericirea noastră constă în participarea la mișcarea circulară a iubirii care vine, ne învăluie și ne poartă spre Dumnezeu iubire.

«Și, fiind îndemnat din acest moment să mă întorc la mine însumi, am pătruns adânc înlăuntrul meu, sub oblăduirea Ta, și am reușit într-adevăr, fiindcă Tu ai devenit ajutorul meu (Cfr. Ps 29, 10). Am pătruns adânc și am văzut cu ochiul inimii mele așa cum era el, și chiar dincolo de acest ochi al sufletului meu[1], deasupra minții mele, am văzut deci lumina cea neschimbătoare, nu aceasta de rând și vizibilă oricărui trup[2], și nici o alta care ar fi fost de același fel cu aceasta, ci una mai mare, de parcă ar fi strălucit mai mult și cu mult mai clar, și ca și cum cu măreția ei ar fi descoperit totul. Dar ea nu era nici asta, ci altceva, ceva cu totul și cu totul diferit de toate acestea. Și nu era deasupra minții mele, așa cum este uleiul deasupra apei, și nici cum este cerul deasupra pământului, ci mai sus, fiindcă ea este aceea care m-a alcătuit pe mine, iar eu mă aflam mai jos, deoarece am fost alcătuit de ea. Cel care cunoaște adevărul o cunoaște și pe ea, și cel care o cunoaște pe ea cunoaște eternitatea; pe ea numai dragostea o cunoaște[3].

O, Tu, Adevăr etern, și Tu, iubire adevărată și eternitate scumpă! Tu ești Dumnezeul meu, pentru Tine suspin eu și zi și noapte. Și atunci când Te-am cunoscut pentru prima dată, Tu m-ai primit (Cfr. Ps 27, 10) ca să văd că ceea ce eu văzusem există, dar că eu încă nu sunt cel care să o poată vedea[4]. Dar Tu ai dat la o parte slăbiciunea privirii mele și, răspândind cu putere lumina asupra mea, m-am cutremurat deopotrivă de iubire și de teamă sfântă. Și mi-am dat seama că, într-o zonă ce-Ți este cu totul străină, eu mă aflam departe de Tine, de parcă aș fi auzit vocea Ta din înaltul cerului când îmi zicea: „fiindcă Eu sunt hrana celor tari, crește și tu și vei ajunge să Mă mănânci; dar nu tu Mă vei schimba întru tine, așa cum schimbi hrana trupului tău, ci tu te vei schimba întru Mine”. Și am aflat că pe om, din cauza nedreptății lui, l-ai învățat, și ai făcut ca sufletul meu să se destrame ca o pânză de păianjen[5]. Și mi-am zis: „nu cumva adevărul nu este nimic, fiindcă nu este răspândit nici prin spațiile nemărginite, nici prin cele mărginite ale locurilor?”. Dar Tu ai strigat din depărtare: „ba, din contră, Eu sunt, Cel Care sunt”[6]. Și am auzit, așa cum se aude în inimă, și nu mai era absolut nici un motiv ca să mă mai îndoiesc, ci era mai degrabă un motiv să mă îndoiesc că eu trăiesc, decât că nu există adevărul, care se vede clar și explicit prin cele care au fost făcute.»

Din Augustin, Confesiuni, 7, 10, trad. Gh. I. Șerban, București 1998, 256-257.

[1] În comentariul la evanghelia după Ioan, In Ioanem, 38, 8, 3, Augustin spune: „mens nostra est oculus animae” – mintea noastră este ochiul sufletului.

[2] Aceasta era credința maniheilor. Cfr. Augustin, Contra Faustum, 22, 9; Idem, Contra adversarium legis et prophetorum, 1, 7, 10: „Una este lumina care este Dumnezeu, și alta lumina pe care Dumnezeu a făcut-o”.

[3] În Contra Faustum, 32, 18, Augustin afirmă: „nu se poate pătrunde înlăuntrul adevărului decât prin iubire”.

[4] Augustin se referă aici la Mt 5, 8: „Fericiți cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu”.

[5] În Ps 38, 15, citim: „ca omul ce nu aude și nu iese răspuns din gura lui”.

[6] Cfr. Ex 3, 14: „Dumnezeu i-a zis lui Moise: Eu sunt cel care sunt. Și a adăugat: Așa să spui fiilor lui Israel: Eu sunt m-a trimis la voi”.

Mai jos puteți să ascultați predica din 29 octombrie 2017:

  • 29 octombrie 2017