Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Darurile Duhului Sfânt reduc colesterolul spiritual

Dragi prieteni,

Azi, în sărbătoarea Rusaliilor, am celebrat sf. liturghie în prezența a numeroși credincioși la catedrala sf. Iosif din București. Era 12. 15. A fost o zi cu multă umiditate în aer, deși a ieșit soarele pe la amiază; pe cale de  consecință, s-a simțit umezeala și în căldura sufocantă din biserică. Un lucru mai puțin obișnuit s-a întâmplat în prima parte a liturghiei, ba chiar și în timpul predicii, și anume stația de amplificare se întrerupea aleatoriu. Cred că era subiectul unei scăderi de tensiune în rețea. Pornind de la acest incident tehnic, am încercat să le spun credincioșilor că tot așa stau lucrurile cu ucenicii lui Isus din zilele noastre. Fără Duhul Sfânt, mărturia lor nu se aude, nu ajunge până la marginile lumii. În sărbătoarea Rusaliilor din 2018, fiecare dintre noi este provocat de acest neajuns tehnic și, trecând în plan spiritual, fiecare să-și facă rost de un „microfon” care să funcționeze sau să vorbească prin acel „microfon” spiritual care este Duhul Sfânt. După ce am explicat că ziua Cincizecimii – Pentecoste – este, de fapt, ziua de naștere a Bisericii, i-am invitat pe cei prezenți să-și profileze din nou identitatea lor creștină și să-l lase pe Duhul Sfânt cu darurile lui, pe care l-au primit deja la Botez și la Mir, să iasă la suprafață și să inspire mărturia adevărată despre Isus Cristos, care a murit și a înviat pentru noi. Darurile Duhului divin au fost incluse în „biletul de călătorie pe care am început-o la Botez”. Atunci au avut loc pentru noi Rusaliile. Acelea au fost Rusaliile noastre particularizate. Pe mărturia părinților, a nașilor și a Bisericii în care am fost botezați se bazează și mărturia noastră, azi. Așadar, la începutul identității noastre creștine nu stă o teorie, o ideologie, ci niște neamuri biologice sau spirituale, o întâlnire, o relație. Se întâmplă ca în zilele noastre mulți creștini să transforme credința într-o doctrină pe care o propun altora cu o mentalitate rigidă sau în spiritul unei practici plicticoase. Mulți dintre noi, poate, suferă de colesterol spiritual. Darurile Duhului Sfânt reduc această deficiență și ne redau bucuria de a fi ucenici ai lui Isus. Această bucurie poate să cucerească lumea pentru cauza lui Cristos.

Detalii în predica postată mai jos:

Venim singuri la biserică și plecăm împreună

Dragi prieteni,

Azi, 29 aprilie 2018, la liturghia de la 12.15 de la catedrala sf. Iosif din București au fost prezenți numeroși credincioși. Am predicat despre importanța căutării Spiritului unității între noi cei care ne cunoaștem și ne recunoaștem ca discipoli ai lui Isus. Primul pas spre așa ceva este deschiderea inimii către persoanele întâlnite sau văzute la biserică. Lucrul acesta este posibil dacă rămânem în iubirea lui Isus. Printre alte îndemnuri, le-am spus ca după sfânta liturghie să încerce să întârzie puțin în fața bisericii și să-și prezinte reciproc prietenii, să se cunoască între ei, poate găsesc astfel mai multe motive de a fi împreună. Urmând această cale, încet, încet, putem forma o comunitate de persoane, loc de împlinire umană și mântuire eternă pentru fiecare dintre noi. Moto-ul predicii a fost acesta: „Venim singuri la biserică și plecăm împreună!”.

Nu mă așteptam să participe așa mulți credincioși, pentru că tocmai a început „Paștele comuniștilor”, 1 Mai Muncitoresc, cum obișnuiam să-i spunem înainte de căderea comunismului. Îmi amintesc de o glumă care circula pe atunci. Deși comuniștii nu mergeau la biserică și nici pe alții nu-i lăsau să meargă, celebrau în felul lor Paștele prin consumarea bucatelor tradiționale pascale. Astfel, fie cu ocazia Paștelui creștin, fie cu ocazia lui 1 Mai Muncitoresc comuniștii mâncau ouă înroșite, pască și drob de miel. Când ciocneau ouăle nu spuneau „Christos a înviat!”, ci „Trăiască 1 Mai Muncitoresc!”.

Revenind la predica de azi, după sfânta liturghie, am observat cum mai multe persoane au întârziat și au stat de vorbă în fața catedralei. Unele dintre ele au venit și la mine și mi-au vorbit despre cei pe care i-au adus la biserică în sufletul lor – bătrâni, bolnavi, rude și prieteni care lucrează departe sau cu diferite probleme de familie – și mi-au cerut să mă rog pentru ei. Cel mai tare m-a impresionat un domn în vârstă de 80 de ani, care a venit la mine în curtea catedralei împreună cu fiica și cu soția sa chiar la urmă, când nu mă mai aștepta nimeni. Mi-a spus că a locuit câtva timp în palatul arhiepiscopal, la mansardă, mai exact în timpul studiilor sale din anii 1954-1956. Atunci avea 16 ani și era singur. Acum are 80 de ani, dar nu mai e singur. Are o soție deosebită și o fiică extraordinară, căsătorită, și mai mulți nepoți. Mi-a vorbit despre preoții de la catedrală și frații călugări ai Școlilor creștine pe care i-a întâlnit în epoca respectivă. Chiar dacă nu i-am avut alături de noi în mod fizic, în mod spiritual au revenit în sufletele noastre. L-am rugat să pună în scris aceste amintiri. Nu știu dacă o va face. De un lucru sunt sigur, totuși: azi, la biserică, am venit singuri, și am plecat împreună! Cel puțin asta s-a întâmplat cu unii dintre noi. Dacă doriți să ascultați mai multe lucruri despre felul în care ne putem îmbogăți spiritual cu prezența altor persoane în inima noastră, participând duminica la sfânta liturghie, vă invit să deschideți linkul de mai jos.

Aici puteți să ascultați predica:

  • 29 aprilie 2018
Dinu C Giurescu Funeralii în Biserica italiană

Dragi prieteni,

Vinerea trecută, 27 aprilie 2018, am celebrat slujba de înmormântare a unui fost vice-președinte al Academiei Române, prof. Dinu C. Giurescu, în prezența a aproximativ cincisprezece membri ai Academiei, printre care se aflau un ex-președinte, acad. Cristian Hera, un ex-secretar general, acad. Victor Voicu, și un actual vice-președinte, acad. Răzvan Theodorescu; acesta din urmă a prezentat un scurt profil biografic și științific al acad. Dinu C. Giurescu la sfârșitul celebrării. De asemenea, au participat mai mulți prieteni, foști discipoli ai profesorului și câțiva jurnaliști. Nu a fost o înmormântare obișnuită în ochii opiniei publice românești, pentru că am văzut nu prea multe persoane participând la celebrare. Cred că mulți dintre cei ce l-au cunoscut ca muzeograf, profesor de istorie și membru al Academiei Române nu se așteptau ca slujba de înmormântare să aibă loc în Biserica Catolică, mai exact în biserica italiană din București, să fie prezidată de un episcop catolic, mons. Cornel Damian, iar cuvântul de zidire să fie rostit de un preot catolic, membru al Academiei Române (subsemnatul). Pentru liniștea acelora oarecum scandalizați că Dinu C. Giurescu nu a rămas „fiu devotat al Bisericii Ortodoxe”, vă prezint aici, pe scurt, o mărturisire personală a acad. Dinu C. Giurescu despre Biserica în care a crezut. Mă aflam la o ședință obișnuită în aula mare a Academiei Române. Era prin primăvara anului 2014, dacă nu mă înșel. D-l Giurescu s-a apropiat de mine și mi-a șoptit la ureche: „Și eu sunt ca dumneavoastră!”. Neștiind cum să reacționez, în mod evident surprins, l-am întrebat: „Sunteți din Ardeal?”, deși știam că nu este de acolo. Încercam să leg faptul că este catolic de vreo înrudire cumva cu familii greco-catolice. Dar el a adăugat îndată: „Nu, nu sunt din Ardeal, nu sunt greco-catolic, sunt romano-catolic. Am făcut trecerea la Biserica Catolică înainte de a pleca în America într-o biserică catolică de la marginea Bucureștiului”. Ulterior am aflat că, da, făcuse trecerea în Biserica Catolică în 1987, fiind însoțit spiritual de către pr. Martin Cabalaș, paroh la Biserica Catolică „Bucureștii Noi”. Mons. Ioan Robu i-a dat o binecuvântare înainte de a pleca în Statele Unite ale Americii, iar acad. Dinu C. Giurescu a ținut să-mi amintească acest moment din existența sa. Mai multe detalii despre valorile spirituale în care a crezut acad. Dinu C. Giurescu puteți afla ascultând predica de mai jos. Domnul să-i ierte păcatele și să-l facă părtaș, împreună cu prietenii și sfinții săi, de bucuria vieții veșnice! Requiescat in pace!

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 28 aprilie 2018
Căutăm buni păstori zeloși și cu discernământ

Dragi prieteni,

În Duminica Bunului Păstor, 22 aprilie 2018, catedrala din București era curată, aerisită, împodobită cu flori, luminată și frumoasă, mai ales pentru că era plină de lume la liturghia de la 12.15. În acest context minunat am meditat împreună condițiile de a fi păstori buni cu referire la noi, în zilele noastre, și cu ochii la Isus Păstorul cel Bun. Din felul în care au participat cei prezenți la liturghie și au ascultat predica am înțeles că, suntem mulți cei ce vrem să fim, fiecare după puterile sale, și căutăm buni păstori zeloși și cu discernământ.

Înainte de asculta predica, vă invit să meditați câteva considerații ale sfântului Toma de Aquino despre modul în care ne cunoaște Isus Bunul Păstor și consecințele acestui fapt pentru noi.

«Domnul dovedește acum ceea ce spune (și anume că „Eu sunt păstorul cel bun” – In 10, 14, n.n.). Însă spune două lucruri despre sine: că este păstor și că este un păstor bun. Așadar dovedește mai întâi că este păstor, apoi că este un păstor bun.

Eu cunosc oile mele și oile mele mă cunosc pe mine” (In 10, 14).

Dovedește că este păstor prin două semne ce au fost date mai înainte despre păstor; primul este că el cheamă oile sale pe nume. Și despre lucrul acesta spune: „Eu cunosc oile mele – Domnul îi cunoaște pe cei care sunt ai lui” (2 Tim 2, 19). Eu cunosc, adică, nu doar o simplă cunoaștere, ci o cunoaștere de aprobare și de iubire[1]; pentru că, așa cum s-a spus: „El ne-a iubit și ne-a spălat în sângele său” (Ap 1, 5).

Al doilea semn este că oile ascultă glasul său și-l cunosc. Iar despre lucrul acesta spune: „Și oile mele mă cunosc pe mine”. Oile mele, adică, prin predestinare, prin chemare și prin har[2]. Ca și cum ar fi zis: iar ele, iubindu-mă, mă ascultă. Așadar, înțelegem lucrul acesta ce ține de cunoașterea de iubire prin ceea ce s-a spus: „Toți mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare” (Ier 31, 34).»

(Din Thomas d’Aquin, Commentaire sur l’Evangile de Saint Jean, vol. I, Editions du Cerf, Paris 1998, p. 584, trad. Wilhelm Dancă).

[1] În Summa theologiae (I, q. 14, a. 8), sfântul Toma explică ce înseamnă în mod obișnuit „știința de aprobare”, și anume știința lui Dumnezeu „întrucât este cauza realităților”. Cunoașterea de aprobare a lui Christos implică voința divină care creează și salvează.

[2] „Paul, slujitor al lui Christos Isus, chemat să fie apostol, ales ca să vestească evanghelia lui Dumnezeu” (Rom 1,1); „Rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfințeniei prin învierea din morți, Isus Christos Domnul nostru, prin care am primit har și misiunea apostolică de a duce la ascultarea credinței, pentru numele său, toate națiunile. Între care sunteți și voi, chemați ai lui Isus Christos” (Rom 1, 4-6); Cfr. 1 Cor 1, 1-9; Gal 1, 6; 15.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 22 aprilie 2018
Martorul Învierii să pună lemne pe foc

Dragi prieteni,

Calitatea de martor poate fi atribuită cuiva care a participat la un eveniment sau a întâlnit o persoană despre care vorbește mai târziu din proprie inițiativă sau la cererea altora. Așadar, martorul își aduce aminte de evenimentul participat sau persoana întâlnită și povestește altora impresia pe care i-a lăsat-o, experiența pe care a trăit-o, conținutul evenimentului sau al conversației cu persoana văzută. Martorul Învierii se comportă la fel; parcurge drumul urmând direcția ce pornește de la eveniment sau persoană, trece apoi prin amintire și, în cele din urmă, ajunge la povestire sau mărturisire. Dar, în cazul nostru, slabi fiind, de cele mai multe ori, se întâmplă să inversăm drumul mărturiei. Povestim ceea ce nu ni s-a întâmplat sau nu ne amintim. Ne obișnuim să trăim un creștinism cultural, ritualist, superficial, fără impact. Astfel, schimbăm structura creștinismului și facem ca „întâlnirea” să devină teorie, „evenimentul”, set de reguli, „amintirea tulburătoare”, ideologie. Mai multe detalii găsiți în predica din 15 aprilie 2018, ținută la catedrala sf. Iosif din București în prezența a numeroși credincioși. Christos a înviat!

Înainte de a asculta predica vă invit să meditați câteva lucruri importante despre calitatea de martor al Învierii:

«641. Maria Magdalena și femeile sfinte, care veneau ca să isprăvească îmbălsămarea trupului lui Isus[1], îngropat în grabă în seara Vinerii Sfinte din cauza venirii sabatului[2], au fost cele dintâi care l-au întâlnit pe Cel înviat[3]. Așadar femeile au fost primele mesagere ale Învierii lui Cristos pentru apostolii înșiși (cf. Lc 24, 9-10). Lor, Isus li se arată după aceea, întâi lui Petru, pe urmă celor Doisprezece[4]. Chemat să întărească credința fraților săi[5], Petru îl vede deci pe Cel înviat înaintea acestora și mărturia lui face comunitatea să exclame: „A înviat cu adevărat Domnul și s-a arătat lui Simon!” (Lc 24, 34).

642. Toate câte s-au petrecut în acele zile de Paști angajează pe fiecare dintre apostoli ─ și în mod cu totul deosebit pe Petru ─ în construirea erei noi care a început în dimineața Paștelui. În calitate de martori ai Celui înviat, ei rămân pietrele de temelie ale Bisericii sale. Credința celei dintâi comunități a credincioșilor se întemeiază pe mărturia unor oameni concreți, cunoscuți de creștini și, cei mai mulți, trăind încă printre ei. Acești „martori ai Învierii lui Cristos”[6] sunt, în primul rând, Petru și cei Doisprezece, dar nu numai ei: Paul vorbește clar de peste cinci sute de persoane cărora Isus li s-a arătat în același timp, în afară de Iacob și de toți apostolii[7].

643. În fața acestor mărturii, învierea lui Cristos nu poate fi interpretată în afara ordinii fizice și nu poate fi negată ca eveniment istoric. Din fapte rezultă că credința ucenicilor a fost supusă încercării decisive a pătimirii și a morții pe Cruce a Învățătorului lor, vestite de Acesta dinainte[8]. Zguduirea provocată de pătimire a fost atât de puternică încât ucenicii (cel puțin unii dintre ei) nu au crezut imediat în vestea Învierii. Departe de a ne arăta o comunitate cuprinsă de exaltare mistică, Evangheliile ni-i prezintă pe ucenici abătuți (Lc 24, 17) și înspăimântați[9]. Din această cauză, n-au dat crezare femeilor sfinte care se întorceau de la mormânt și „cuvintele lor li s-au părut o aiurare” (Lc 24, 11)[10]. Când Isus li se arată celor Unsprezece în seara de Paști, „îi mustră pentru necredința și împietrirea inimii lor, căci nu i-au crezut pe cei ce-l văzuseră înviat” (Mc 16, 14).

644. Chiar când sunt puși în fața realității lui Isus înviat, ucenicii încă se mai îndoiesc[11], într-atât de imposibil li se părea acest lucru: ei cred că văd o nălucă[12]. „Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau și se mirau” (Lc 24, 41). Toma avea să cunoască aceeași încercare a îndoielii[13], iar în momentul ultimei apariții în Galileea, relatată de Matei, „unii totuși s-au îndoit” (Mt 28, 17). De aceea, ipoteza după care Învierea ar fi fost un „produs” al credinței (sau al credulității) apostolilor este lipsită de consistență. Dimpotrivă, credința lor în Înviere s-a născut ─ sub acțiunea harului divin ─ din experiența directă a realității lui Isus cel înviat.»

(Din Catehismul Bisericii Catolice, nr. 641-644, Editura ARCB, București 1993, pp. 148-149).

Mai jos puteți să ascultați predica:

 

[1] Cf. Mc 16, 1; Lc 24, 1.

[2] Cf. In 19, 31. 42.

[3] Cf. Mt 28, 9-10; In 20, 11-18.

[4] Cf. 1 Cor 15, 5.

[5] Cf. Lc 22, 31-32.

[6] Cf. Fapte 1, 22.

[7] Cf. 1 Cor 15, 4-8.

[8] Cf. Lc 22, 31-32.

[9] Cf. In 20, 19.

[10] Cf. Mc 16, 11. 13.

[11] Cf. Lc 24, 38.

[12] Cf. Lc 24, 39.

[13] Cf. In 20, 24-27.

  • 16 aprilie 2018