Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Suntem chemați să dăm ceea ce nu avem

Dragi prieteni,

Asemenea apostolilor de la începuturile Bisericii, astăzi, și noi suntem chemați să dăm lumii ceea ce nu avem, adică suntem chemați să-l dăm lumii pe Christos, căutându-l mereu și cu ardoare. Asta înseamnă că suntem invitați să dăm nu din prea plinul nostru sau din prea puținul nostru, ci din ceea ce nu avem. Acesta este paradoxul, curajul creștinismului cald și disponibil. Christos se dobândește căutându-l. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva cuvinte din comentariul Sf. Toma la evanghelia după Ioan, cu referire la evanghelia duminicii a II-a de peste an (B).

«Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, și i-a spus: „L-am găsit pe Mesia!” – care, tradus, înseamnă „Christos” – și l-a adus la Isus» (In 1, 41-42). Ioan prezintă aici intervenția rodnică a lui Andrei; și pentru a sublinia perfecțiunea convertirii acestuia din urmă, începe prin a spune în cine a produs rod: în fratele său.

Într-adevăr, așa cum în Itinerariul lui Clement (o lucrare apocrifă, n.n.) i se atribuie lui Petru aceste cuvinte, și anume că un semn evident al convertirii desăvârșite a unui om constă în faptul că, după ce s-a convertit, cu cât cineva îi este mai apropiat, cu atât mai mult se străduiește să-l convertească la Christos. De aceea, Andrei, după ce s-a convertit așa cum se cuvine, nu a păstrat pentru dânsul comoara pe care a descoperit-o; se grăbește și aleargă degrabă la fratele său pentru a-i împărtăși bunurile pe care le-a primit: Andrei „l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon”, pe care îl căuta ca să-l facă pe fratele său de sânge să-i devină frate de credință – Un frate care-și ajută fratele este ca o cetate întărită (Prov 18, 19, versiunea LXX) – Iar cel care aude să spună „Vino !” (Ap 22, 17).

Apoi Evanghelistul prezintă cuvintele lui Andrei către fratele său: „L-am găsit pe Mesia – care, tradus, înseamnă Christos (Uns)”. Potrivit lui Chrisostom, Andrei răspunde tacit unei întrebări. A fost întrebat ce anume i-a învățat Cristos, iar răspunsul este imediat: Isus l-a făcut să recunoască pe deplin, cu ajutorul mărturiilor Scripturilor, că el era Christos. De aceea, spune: „L-am găsit”. Acest cuvânt subliniază printre altele că l-a căutat de multă vreme și cu ardoare – Fericit este omul care află înțelepciune (Prov 3, 13).

Cuvântul evreiesc Messiah se traduce în greacă cu Christos, în latină prin Unctus, Uns. Pentru că Isus a fost uns într-un mod unic cu ulei invizibil, adică cu Duh Sfânt, Andrei, folosind acest nume, îl arată limpede ca atare – Te-a uns Dumnezeu, Dumnezeul tău, cu untdelemnul bucuriei ca pe nimeni altul dintre semenii tăi (Ps 45, 8), adică ca pe nimeni altul dintre sfinți. Căci, toți sfinții au primit ungerea cu acest ulei, dar Christos a primit-o într-o manieră specifică lui, după cum este sfânt într-o manieră unică. De aceea, potrivit lui Chrisostom, Andrei nu spune simplu un Mesia, ci pe Mesia.

În fine, Ioan prezintă rodul inițiativei lui Andrei: „l-a adus (pe Petru) la Isus”. Aceste ultime cuvinte pun în evidență ascultarea lui Petru, căci, a alergat îndată, fără să întârzie. Vă rog să remarcați aici apartenența lui Andrei fără rezerve la Christos: îl aduce pe fratele său la Christos și nu la sine (cunoștea bine slăbiciunea sa). Îl conduce la Christos pentru ca acesta să-l învețe. Prin lucrul acesta el spune în același timp că așa trebuie să fie efortul și zelul predicatorilor, ca ei să nu revendice pentru ei înșiși roadele predicării lor, nici să nu caute să scoată din asta vreun profit și onoruri personale, ci să caute să conducă totul la Isus, adică să raporteze totul la gloria și onoarea sa – Căci nu ne predicăm pe noi înșine, ci pe Isus Christos Domnul (2 Cor 4, 5).»

(Din Thomas d’Aquin, Commentaire sur l’Evangile de Saint Jean, trad. M. – D. Philippe, o.p., Les Editions du Cerf, Paris 1998, 168-169; trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 14 ianuarie 2018
Botezul Domnului dezvrăjește „pompa diabuli”

Dragi prieteni,

Vă invit să ascultați predica din sărbătoarea Botezul Domnului pe care, anul acesta, 2018, am ținut-o la Sinaia. Potrivit părerii parohului, la biserică au fost mulți credincioși. Înainte de a asculta predica, sau după, vă invit, de asemenea, să meditați câteva gânduri ale sfântului Grigore de Nazianz despre semnificația botezului lui Isus, pentru el, mai întâi, dar mai ales pentru noi.

«Christos este iluminat prin Botez, să strălucim împre­ună cu el; Christos este botezat, să coborâm cu el ca să urcăm împreună cu el.

Ioan botează, Isus se apropie de el; poate pentru a-l sfinți pe cel de la care primește botezul, însă, cu sigu­ranță, pentru a-l înmormânta în întregime pe vechiul Adam în apă. Însă, înaintea noastră și pentru noi, el sfințește Iordanul. Și pentru că era spirit și trup, vrea să înceapă prin Duh și apă.

Botezătorul nu acceptă, dar Isus insistă. Atunci: Eu trebuie să fiu botezat de tine (cf. Mt 3,14), spune lampa Soarelui, vocea Cuvântului, prietenul Mirelui, cel mai mare dintre cei născuți din femeie Întâiului Născut al întregii creații, cel care tresărise în sânul mamei celui care fusese adorat în sânul mamei, înainte mergătorul de acum și de mai târziu celui care vine și care va veni. Eu trebuie să fiu botezat de tine. Adaugă, și pentru tine. Căci el știa că va primi botezul martiriului; sau, ase­menea lui Petru, că i se vor spăla nu numai picioarele.

Dar iată că Isus iese afară din apă și duce cu sine, în sus, lumea întreagă. Vede cerurile despicându-se și deschizându-se, acele ceruri pe care Adam le închisese pentru sine și pentru urmașii săi, atunci când a fost alun­gat din paradisul păzit cu o sabie ca de foc.

Și Duhul Sfânt dă mărturie despre dumnezeirea sa, căci coboară peste cel cu care este de aceeași natură. Și o voce este trimisă din cer, de acolo de unde era acela despre care se dădea mărturie. Și Duhul, venind sub forma unui porumbel, cinstește trupul, pentru că Dum­nezeu, arătându-se în forma trupească, îndumnezeiește și trupul. Tot așa, cu multe veacuri înainte, un porum­bel a venit să anunțe sfârșitul potopului.
Să cinstim, așadar, astăzi, botezul lui Christos și să celebrăm cum se cuvine această sărbătoare.
Să fiți în întregime purificați și să vă mai purificați încă. De fapt, nimic nu-i face o mai mare bucurie lui Dumnezeu decât convertirea și mântuirea omului, spre care se îndreaptă toate aceste cuvinte și mistere. Să fiți ca niște lumini în lume, o forță vitală pentru ceilalți oameni. Ca niște lumini perfecte ce stau în fața Luminii celei mari, să vă deprindeți cu viața luminii care este în cer; să fiți iluminați mai clar și mai strălucit de Sfânta Treime de la care ați primit acum, într-un mod restrâns, o singură rază venind de la singura dumnezeire, în Isus Christos, Domnul nostru, căruia să-i fie glorie și putere în vecii vecilor. Amin.»

(Din Discursurile sfântului Grigore din Nazianz, episcop, Disc. 39 la Botezul Domnului, 14-16.20: PG 36, 350-351.354.358-359)

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 7 ianuarie 2018
Maria Top Model de pregătire pentru Crăciun

Dragi prieteni,

În Advent am avut trei modele de pregătire pentru Sărbătoarea Nașterii Domnului: în prima duminică a fost profetul Isaia, în a doua și în a treia duminică a fost sfântul Ioan Botezătorul, iar acum, în ultima duminică, este sfânta Fecioară Maria, adevărat Top Model spiritual de pregătire pentru Crăciun.

Înainte de a asculta predica din această ultimă duminică de Advent 2017, vă invit să citiți un interviu acordat revistei Actualitatea Creștină 13/2017 în care vorbesc despre bucuria și iubirea ca esență a sărbătorii Crăciunului.

<<Bucuria, îndemn la profunzime

Moderator: Claudia Stan: <Crăciunul, timp predilect de exersare a bucuriei lăuntrice: oare știm să ne mai bucurăm? Mărturisesc că mă frapează, an după an, un banner care străjuiește intrarea în Biserica Italiană, aflată pe una din arterele ultracentrale ale Bucureștiului: „Christos se naște, veniți să-l adorăm”. E un îndemn tăcut, discret, de întoarcere la esență, care (se pare că avem nevoie să ni se reamintească asta!) e nașterea Pruncului în ieslea din Betleem, un îndemn care irumpe în mijlocul agitației acestei lumi nebune care aleargă după lucruri neesențiale, superficiale. Pentru omul modern, conceptul de adorație e fie necunoscut, fie desuet, pentru că vine în contradiție cu nevoia noastră de a face, de a controla, de a nu sta locului. De aceea, pentru început, vă propun să vorbim despre adorație: cum și de ce?

Pr. Wilhelm Dancă (W.D.): Contextul cultural în care se celebrează Crăciunul azi, un context postmodern, postcultural, postindustrial, e unul în care sărbătoarea e văduvită de componenta ei comunitară: societatea e mai fragmentată, oamenii au tendința de a se retrage în cercurile lor. E drept, Crăciunul e o sărbătoare a familiei, dar abordarea ei actuală atenuează mult conținutul ei supranatural, în favoarea distracției, a evadării dintr-un prezent considerat tot mai oprimant. Consecința acestei abordări este că, la biserică, omul ajunge să asiste la o celebrare din care nu înțelege esența, pentru că nu a parcurs etapele intermediare necesare acestei înțelegeri. Un alt aspect al realității actuale este acela că s-a pierdut alternanța dintre timpul de sărbătoare și timpul de peste an, dintre timpul sacru și cel profan: ajungem astfel să vorbim despre timp liber și timp de lucru, iar Crăciunul (ca și Paștele și celalalte sărbători) e redus la statutul de timp liber, în care trebuie să ieșim în oraș, să participăm la zgomotul și tumultul lui. În contextul acesta, despre care vorbeam și la început, invitația banner-ului de la Italiană e, într-un fel, ceea ce a fost steaua care i-a călăuzit pe magi la Cristos: o călăuză spre esență. Pentru omul educat religios, adorația este uimirea sufletului înaintea misterului dumnezeirii, o tresărire la contactul cu acest mister. În zilele noastre, care consideră adorația, statul cu Dumnezeu, un timp pierdut, este dificil să propunem acest act de uimire fără a se produce, mai înainte de toate, o mutație radicală a omului, înspre înțelegerea adorației ca stare de spirit, nu ca îndeletnicire.

 Magii călăuziți de stea sunt „cuprinși de bucurie mare” (Mt 2,10), iar îngerul le spune păstorilor: „Vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul” (Lc 2,10). Ce este bucuria despre ne vorbește evanghelia? Este ea diferită de bucuria lumii?

W.D.: Bucuria e ca o respirație care ne umple plămânii la sfârșitul unei lucrări bune, o mulțumire pentru existența unui moment în care privești un peisaj, un tablou frumos și sufletul tău tresare înaintea frumuseții. Bucuria este starea afectivă a unui om care posedă în mod conștient un bine. În sens larg bucuria înseamnă plăcere. În sens spiritual înseamnă delectarea provocată de bunurile spirituale. Omul se bucură pentru că este o ființă cu dorințe. Bucuria spirituală nu e neapărat opuse celei materiale, corporale, ba chiar s-ar cuveni ca acestea două să fie complementare și ca bucuria exterioară să se deschidă către cea interioară. Bucuria spirituală e și rod al credinței că Dumnezeu este Creatorul nostru, ne este aproape, ne ocrotește, e prezent în viața noastră ca cel mai mare Bine.

Un verset anume din literatura paulină pare a fi destinat cu precădere prilejurilor în care confundăm îmbuibarea cu sărbătoarea, iar Crăciunul e unul dintre aceste prilejuri (ca și Paștele): „Împărăția lui Dumnezeu nu constă în mâncare și băutură, ci în dreptate, pace, și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14,17). Întâi de toate, ce și unde este împărăția lui Dumnezeu? Apoi, acestea trei (dreptatea, pace și bucuria) cu ce sunt diferite de cele mundane, dacă sunt „în Duhul Sfânt”?

W.D.: Ordinea Duhului Sfânt ne face părtași unei bucurii agapice vindecate de egoism. Îmi amintesc o pildă din Pateric în care mai mulți călugări din pustiu se înțeleg să postească aspru pentru răscumpărarea păcatelor. În Vinerea Mare unul dintre călugări găzduiește un călător flămând, căruia îi pregătește de mâncare. Ceilalți frați sunt scandalizați de mirosul bucatelor care vine dinspre chilia lui și îi reproșează încălcarea postului, la care acesta le răspunde că, pentru el, Paștele a fost întâlnirea cu fratele flămând. Ce vedem aici? Creștinul se consideră pe sine sursă de bucurie pentru aproapele său, fiind conștient că Duhul Sfânt a inaugurat o lume nouă în care bucuria, dreptatea și pacea sunt elemente constitutive ale mântuirii. Creștinul face orice, de exemplu, încalcă o regula exterioară, pentru a fi bucurie dar al Duhului Sfânt pentru aproapele său. E adevărat că noi punem sărbătorile sub semnul consumismului, al mâncării, al cadourilor, dar, dacă aceastea sunt făcute în spiritul pildei din Pateric, fără excese, atunci rămânem în lumea bucuriei spirituale, noi le consumăm pe ele, în loc să ne lăsăm consumați de ele.

Bucuria e o consecință a virtuții teologale a credinței, așa cum pare să se sugereze Petru („crezând în el, tresăltați de o bucurie negrăită și glorificată” – 1Pt 1,8)? Altfel spus, avem credință dacă nu avem bucurie? 

W.D.: Credința e motivația bucuriei: ai toate motivele să fii bucuros când știi că te sprijini pe Cineva care nu te lasă niciodată. Potrivit Evangheliilor, bucuria este semnul distinctiv al Împărăției lui Dumnezeu. Intrarea în Împărăție se face prin credință, iar bucuria este starea sufletească a omului care crede.

„Bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,22), le făgăduiește Christos ucenicilor. Ce sufocă bucuria autentică, deplină și ce o cultivă?

W.D.: Din perspectiva omului care crede, bucuria este divino-umană. Cu alte cuvinte, provenind de la Dumnezeu ca dar al milostivirii sale, bucuria aceasta nu poate fi cumpărată, vândută, nu poate fi trăită la nivel psihic sau fizic, ca un fel de plăcere corporală. Totuși, bucuria făgăduită nouă de Christos este și „bucuria noastră”, adică este o bucurie care rodește în măsura în care împlinim voința lui Dumnezeu, primim harul iubirii sale, prin care El ni se dăruiește nouă, iar noi ne dăruim aproapelui. Reducerea acestei bucurii doar la dimensiunea divină (vezi diferitele forme de fideism) este la fel de sufocantă și păguboasă ca și reducerea ei la nivel uman, după cum se poate vedea în actualele manifestări de neopelagianism. Meditarea vieților sfinților din modernitatea noastră târzie, cum ar fi Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Sfânta Faustina sau Maica Tereza de Calcutta, ne poate ajuta să vedem și să pășim pe drumul bucuriei complete în Christos.

 În Biserica Romano-Catolică, Timpul Crăciunului începe cu Vesperele Nașterii Domnului și se încheie, pe 8 ianuarie, cu Botezul Domnului. Vă propun să identificăm firul roșu al bucuriei în liturgia tuturor celebrărilor din această perioadă.

W.D.: Trăirea creștină a Crăciunului ar trebui să fie în primul rând liturgică și să reziste în fața presiunilor unor mode comerciale și culturale. Ar trebui să fie un timp sfânt în care să realizăm că drama iubirii lui Dumnezeu, începută la întrupare, face parte din istoria noastră umană. Apoi, această conștientizare a mântuirii din timpul Crăciunului ar trebui să fie comunitară: e important să celebrăm Crăciunul personal, în sufletul nostru, dar nu separat de comunitatea noastră de credință. Angelus Silesius spunea că Isus se poate naște de o mie de ori, totul e zadarnic dacă el nu se naște în inima ta. Celebrarea „de apartament” a Crăciunului, în care nu merg la biserică, ci, în cel mai bun caz, sunt spectator al Liturghiei transmise la televizor sau la radio, nu e participare la sărbătoare: creștinul e chemat să fie actor, nu spectator, să participe, nu doar să asiste la drama divino-umană care are loc pe altar.

 Imediat după Crăciun, pe 26 decembrie, Biserica îl comemorează pe primul martir creștin, Sf. Ștefan, a cărui ucidere cu pietre ne este relatată de Faptele Apostolilor, pentru ca pe 28 decembrie să celebrăm amintirea Pruncilor Nevinovați, omorâți la porunca lui Irod, după cum ne spune Luca. Unde e bucuria în cruzime?

W.D.: Misterul nașterii lui Dumnezeu vestește deja misterul morții și învierii lui: iconografia bizantină reprezintă adesea ieslea în chipul unui mormânt. Logica iubirii totale a lui Dumnezeu este anticipată de sufletele Pruncilor Nevinovați, martori ai primelor zile de viață pământească a lui Christos, și mărturisită plenar de primul creștin care moare pentru credința în Isus, exercitându-și astfel libertatea credinței în mărturisirea adevărului.

Pe 27 decembrie, îl amintim pe Sf. Apostol și Evanghelist Ioan, care a murit în exil pe insula Patmos.

W.D.: E o linie de continuitate cu iubirea lui Dumnezeu dăruită fără rezerve. Ioan este apostolul iubirii, cel care ne-a lăsat cea mai profundă „definiție” a lui Dumnezeu, ca iubire.

Avem apoi, două sărbători închinate familiei și maternității: ultima zi din anul civil pentru Sf. Familie și prima zi din an pentru Sf. Maria, Născătoare de Dumnezeu. O familie hăituită și refugiată, o dumnezeire contestată încă din primele secole de creștinism (și mai radical în zilele noastre). Unde e bucuria aici?

W.D.: Pilda Sfintei Familii e una de comuniune exemplară cu Dumnezeu în timp de încercare, care ne arată că iubirea nu e o contemplare narcisistă a sinelui, ci o contemplare a lui Dumnezeu care rodește viața (iar acesta e alt mesaj al Craciunului). 1 ianuarie e și ziua păcii, care aduce în atenție rolul matern al femeii ca promotor al păcii; Papa Paul al VI-lea, care a instituit Ziua Mondială a Păcii în ziua în care Biserica o sărbătorește pe Maica Domnului amintea pilonii pe care se construiește civilizația iubirii, care sunt dreptatea, adevărul, libertatea, pacea.

Timpul Crăciunului se încheie cu Epifania (6 ianuarie) și Botezul Domnului (8 ianuarie), care par să ne îndemne să punem semnul egal între bucurie și revelație, între bucurie și pocăință. 

W.D.: În primele secole ale Bisericii, Epifania celebra trei evenimente ale istoriei mântuirii: adorația magilor, botezul lui Isus în Iordan și manifestarea publică a dumnezeirii sale la nunta din Cana Galileii. Reforma liturgică de după Conciliul Vatican II a considerat oportun ca Botezul Domnului să fie celebrat separat, ca placă turnantă între timpul Crăciunului și timpul de peste an, în vreme ce la Epifanie accentul liturgic se pune pe adorația magilor, iar nunta din Cana este amintită după Botezul Domnului.  Biserica Catolică de la noi păstrează binecuvântarea apei la 6 ianuarie, din solidaritate cu frații ortodocși.

Esența Crăciunului într-un singur cuvânt?

W.D.: Iubirea naște iubire. Dumnezeu e iubire. O iubire generoasă, care dă naștere altei iubiri. De ce n-ai fi tu această iubire?>>

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, Supliment Crăciun 2017, 13 (2017) 17-19.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 24 decembrie 2017
Creștini în roz pregătind nașterea lui Isus

Dragi prieteni,

Bucuria este atmosfera în care oamenii înfloresc și rodesc. Tot la fel stau lucrurile și cu credința. Dacă este trăită în bucurie, înmugurește și înflorește, putând să schimbe fața omului și a lumii. Despre aceste lucruri am vorbit astăzi, 17 decembrie 2017, a III-a duminică din Advent, la catedrala sf. Iosif din București, invitând lumea să îmbrace haine spirituale de culoare roz – metafora bucuriei în Domnul – pentru a fi credibili și molipsitori ai binelui. Da, lumina lui Dumnezeu luminează lumina de pe chipul fratelui nostru. După cum știți, astăzi Papa Francisc împlinește vârsta de 81 de ani, de aceea vă invit să vă rugați pentru el. De asemenea, cu gândul de a-l onora în această zi importantă pentru Sanctitatea Sa, am ales să ilustrez predica cu câteva dintre gândurile lui despre rolul luminii credinței în societate.

«(54). Asimilată și aprofundată în familie, credința devine lumină pentru a ilumina toate raporturile sociale. Ca experiență a paternității lui Dumnezeu și a milostivirii lui Dumnezeu, se dilată apoi în drum fratern. În „modernitate” s-a încercat să se construiască fraternitatea universală dintre oameni, întemeindu-se pe egalitatea lor. Însă, puțin câte puțin, am înțeles că această fraternitate, privată de referința la un Tată comun ca fundament ultim al său, nu reușește să subziste. Așadar, este necesar să ne întoarcem la adevărata rădăcină a fraternității. Istoria de credință, încă de la începutul ei, a fost o istorie de fraternitate, chiar dacă nu a fost lipsită de conflicte. Dumnezeu îl cheamă pe Abraham să iasă din țara sa și îi promite să facă din el o unică mare națiune, un mare popor, asupra căruia se odihnește binecuvântarea divină (cf. Gen 12,1-3). În continuarea istoriei mântuirii, omul descoperă că Dumnezeu vrea să-i facă pe toți să participe, ca frați, la unica binecuvântare, care își are plinătatea sa în Isus, pentru ca toți să devină una. Iubirea inepuizabilă a Tatălui ne este comunicată, în Isus, și prin prezența fratelui. Credința ne învață să vedem că în fiecare om există o binecuvântare pentru mine, că lumina feței lui Dumnezeu mă luminează prin intermediul feței fratelui. Câte binefaceri a adus privirea credinței creștine îndreptate spre cetatea oamenilor pentru viața lor comună! Datorită credinței am înțeles demnitatea unică a fiecărei persoane, care nu era atât de evidentă în lumea antică. În secolul al II-lea, păgânul Celsus le reproșa creștinilor ceea ce lui i se părea o iluzie și o înșelăciune: a crede că Dumnezeu a creat lumea pentru om, punându-l în centrul întregului cosmos. Se întreba atunci: „De ce să pretinzi ca [iarba] să crească pentru oameni și nu mai bine pentru cele mai sălbatice dintre animalele fără rațiune? (Origene, Contra Celsum, IV, 75: SCh 136, 372). „Dacă privim pământul din înaltul cerului, ce diferență ar oferi activitățile noastre de cele ale furnicilor și ale albinelor?” (Ibidem, 85: SCh 136, 394). În centrul credinței biblice se află iubirea lui Dumnezeu, grija sa concretă față de fiecare persoană, planul său de mântuire care cuprinde întreaga omenire și întreaga creație și care ajunge la apogeul ei în întruparea, moartea și învierea lui Isus Christos. Când această realitate este întunecată, dispare criteriul pentru a distinge ceea ce face prețioasă și unică viața omului. El pierde locul său în univers, se rătăcește în natură, renunțând la propria responsabilitate morală, sau pretinde să fie arbitru absolut, atribuindu-și o putere de manipulare fără limite.

(55). În afară de aceasta, revelându-ne iubirea lui Dumnezeu Creatorul, credința ne face să respectăm mai mult natura, făcându-ne să recunoaștem în ea o gramatică scrisă de el și o locuință încredințată nouă ca să fie cultivată și păstrată; ne ajută să găsim modele de dezvoltare care să nu se bazeze numai pe utilitate și pe profit, ci care să considere creația ca dar, față de care cu toții suntem debitori; ne învață să găsim forme juste de conducere, recunoscând că autoritatea vine de la Dumnezeu pentru a fi în slujba binelui comun. Credința afirmă și posibilitatea iertării, care are nevoie de multe ori de timp, de trudă, de răbdare și de angajare; iertare posibilă dacă se descoperă că binele este mereu mai originar și mai puternic decât răul, că cuvântul cu care Dumnezeu afirmă viața noastră este mai profund decât toate negațiile noastre. De altfel, și dintr-un punct de vedere pur și simplu antropologic, unitatea este superioară conflictului; trebuie să luăm asupra noastră și conflictul, dar trăirea lui trebuie să ne ducă la rezolvarea lui, la depășirea lui, transformându-l într-un inel dintr-un lanț, într-o dezvoltare spre unitate.

Când credința dispare, există riscul ca și fundamentele trăirii să dispară, așa cum avertiza poetul T.S. Eliot: „Oare aveți nevoie să vi se spună că până și acele succese modeste/ care vă permit să fiți mândri de o societate educată/ cu greu vor supraviețui credinței căreia își datorează semnificația lor?” („Choruses from The Rock”, în: The Collected Poems and Plays 1909-1950, New York, 1980, 106). Dacă scoatem credința în Dumnezeu din orașele noastre, se va slăbi încrederea dintre noi, ne vom ține uniți numai din frică, iar stabilitatea ar fi amenințată. Scrisoarea către Evrei afirmă: „Dumnezeu nu se rușinează să fie numit Dumnezeul lor, pentru că le-a pregătit o cetate” (Evr 11,16). Expresia „a nu se rușina” este asociată cu o recunoaștere publică. Vrea să se spună că Dumnezeu mărturisește public, cu acțiunea sa concretă, prezența sa printre noi, dorința sa de a face solide raporturile dintre oameni. Oare vom fi noi cei care ne vom rușina să-l numim pe Dumnezeu Dumnezeul nostru? Oare vom fi noi cei care nu-l mărturisim ca atare în viața noastră publică, cei care nu propunem măreția vieții comune pe care el o face posibilă? Credința luminează trăirea socială; ea are o lumină creativă pentru fiecare moment nou al istoriei, pentru că situează toate evenimentele în raport cu originea și destinul a toate în Tatăl care ne iubește.»

(Din Papa Francisc, Scrisoarea enciclică Lumen fidei, nr. 54-55, trad. Pr. Mihai Pătrașcu).

 

  • 17 decembrie 2017
Venirea Domnului este pregătită de îngerii iubirii

Dragi prieteni,

Astăzi, 10 decembrie 2017, la catedrala sf. Iosif din București, am celebrat a doua duminică din Advent și am pomenit la sfânta liturghie, dar și la predică, moartea de martir a Fer. Anton Durcovici, care se stingea ca o lumânare în închisoarea de la Sighet în data de 10 decembrie 1951, epuizat de boală, foame și sete. A murit pentru cauza credinței, a Evangheliei lui Christos și din iubire față de Biserică. Prin martiriul său eroic, fer. Anton Durcovici este pentru noi, astăzi, un înger sau un mesager al iubirii divine care a pregătit și pregătește mereu venirea Domnului în sufletele noastre. Îi suntem pe deplin recunoscători și îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să-l fericească cu lumina vederii sale, atât de tare încât, în cel mai scurt timpm, să-l putem aclama ca sfânt.

Înainte de a asculta predica din această duminică vă invit să meditați câteva gânduri ale sfântului Augustin despre contrastul dintre mizeria noastră sufletească și măreția milostivirii divine care s-a întrupat în Isus Christos, unicul mijlocitor dintre oameni și Dumnezeu.

«De aceea am luat în considerație slăbiciunile păcatelor mele într-o dorință întreită și am chemat în ajutor dreapta ta, în vederea mântuirii mele. Căci, cu inima zdrobită, am văzut strălucirea ta, și fiind din nou izbit de ea am zis: cine poate să ajungă până acolo? De la fața ochilor tăi am fost aruncat (cf. Ps 1, 30; 23). Tu ești adevărul, tu, cel care veghezi deasupra tuturor. Dar eu, din cauza lăcomiei mele, nu am voit să te pierd, ci am voit să iau în stăpânire minciuna împreună cu tine; așa cum nimeni nu voiește să rostească în așa fel neadevărul, încât el însuși să nu știe ce este adevărat. Dar în felul acesta te-am pierdut, fiindcă tu nu accepți să fii stăpânit laolaltă cu minciuna.

Pe cine aș putea eu să găsesc, care să mă reîmpace cu tine? Ar trebui, oare, să mă rog la îngeri? Dar cu ce rugăciune? Prin care taine? Mulți, încercând să se reîntoarcă la tine și neputând să facă lucrul acesta prin ei înșiși, așa cum aud și eu, au încercat lucrul acesta și au căzut în dorința unor viziuni curioase și au fost considerați în stare de a avea iluzii. Căci, plini de orgoliu, ei te căutau prin aroganța doctrinei lor, umflându-și piepturile mai degrabă decât lovindu-și-le, și, prin asemănare cu inimile lor, și-au adus ca uneltitoare și aliate ale îngâmfării lor puterile acestui văzduh (Ef 2, 2), de care au fost înșelați prin puteri magice, ei, care căutau un mijlocitor prin intermediul căruia să fie curățiți, iar acest mijlocitor nu exista. Căci el era diavolul care se prefăcea în înger al luminii (2 Cor 11, 14) și mult a mai ademenit trupul lor cel îngâmfat, deoarece nici el însuși nu era din trup de carne. Căci ei erau muritori și păcătoși; tu, însă, o, Doamne, cel cu care încercau să se împace cu trufie, ești nemuritor și fără de păcat. Dar mijlocitorul dintre Dumnezeu și oameni (cf. 1 Tim 2, 5) trebuia să aibă și ceva asemănător lui Dumnezeu, precum și ceva asemănător oamenilor; pentru ca nu cumva și într-o privință, și într-alta, cel asemănător oamenilor să fie departe de Dumnezeu, sau, și într-o privință, și într-alta, asemănător lui Dumnezeu, să fie departe de oameni, și astfel să nu mai poată deveni mijlocitor. Așadar, acel mijlocitor mincinos a cărui trufie, prin judecățile tale ascunse, a meritat să fie luată în derâdere, are un singur lucru comun cu oamenii, anume păcatul; iar pe celălalt ar vrea el să pară că-l are comun cu Dumnezeu, pentru ca, dat fiind faptul că nu este acoperit de condiția muritoare a trupului, să se arate pe sine în calitate de nemuritor. Dar, pentru că plata păcatului este moartea (Rom 6, 23), el are lucrul acesta în comun cu oamenii, drept care el este o dată cu ei condamnat la moarte.

Dar adevăratul mijlocitor, cel pe care prin milostivirea ta cea ascunsă l-ai arătat celor smeriți și l-ai trimis pentru ca, prin pilda lui, ei, oamenii, să învețe smerenia însăși, acel mijlocitor al lui Dumnezeu și al oamenilor, Isus Christos omul (1 Tim 2, 5) apare între muritorii cei păcătoși și nemuritorul cel drept, muritor împreună cu oamenii, drept cu Dumnezeu, pentru ca, deoarece plata dreptății este viața și pacea, prin dreptatea unită cu Dumnezeu, el să înlăture moartea nelegiuiților care s-au pocăit, pe care el a voit s-o aibă cu ei în comun. El a fost profețit de sfinții cei de demult, pentru ca astfel și ei să fie mântuiți pentru credința în pătimirea lui viitoare, după cum și noi ne-am mântuit prin credința în pătimirea lui trecută. Căci, în măsura în care el a fost om, a fost și mijlocitor, iar în măsura în care a fost cuvânt, n-a fost doar un intermediar, fiindcă el a fost egal lui Dumnezeu, și Dumnezeu lângă Dumnezeu, adică în același timp un singur Dumnezeu.

În ce fel ne-ai iubit tu pe noi, o, bunule părinte, tu, care nu l-ai cruțat pe unicul tău fiu, ci l-ai trimis pe el pentru noi păcătoșii! (Rom 8, 23) În ce fel ne-ai iubit tu pe noi, cei pentru care el, care n-a socotit a fi o diminuare a dumnezeirii tale faptul că este asemenea ție, dar s-a smerit până la moarte; iar moartea sa a fost pe cruce (Fil 2, 6-8); el, singurul eliberat de moarte între cei morți (cfr. Ps 87, 4), având puterea de a-și da sufletul său, și având puterea de a și-l lua iarăși (In 10, 18); ca să fie pentru noi înaintea feței tale biruitor și victimă. Și tocmai de aceea a fost biruitor, fiindcă a fost victimă; pentru noi devenind în fața ta preot și jertfă. Or, el tocmai de aceea a fost preot, fiindcă a fost jertfă, făcându-ne pe noi ție, din robi ai tăi, fii ai tăi, ca urmare a faptului că s-a născut din tine și ne-a slujit nouă. Pe bună dreptate, nădejdea mea cea tare în el este, fiindcă tu vei judeca toate slăbiciunile mele prin el (cfr. Ps 102, 3), cel care șade de-a dreapta ta și te roagă pentru noi (Rom 8, 34), căci altfel m-ar cuprinde deznădejdea. Deoarece slăbiciunile mele sunt aceleași, multe și mari; da, multe și mari sunt, dar cu mult mai mare este vindecarea venită de la tine. Am fi putut să credem că cuvântul tău este departe de unirea cu omul, și să ne pierdem speranța în ceea ce ne privește pe noi, dacă el nu s-ar fi întrupat și nu ar fi locuit printre noi (In 1, 14).

Înspăimântat fiind de păcatele mele și de povara nenorocirii mele, mă frământasem întru inima mea și mă gândisem să fug în singurătate. Dar tu m-ai oprit și m-ai întărit, zicându-mi: de aceea a murit Christos pentru toți, pentru ca cei care trăiesc nu pentru ei înșiși să aibă viață, ci pentru acela care a murit pentru ei (2 Cor 5, 15). Iată, o, Doamne, eu ție îți arunc grija mea (cfr. Ps 54, 25), ca să am viață, și minunate voi socoti că sunt cele care decurg din legea ta (Ps 118, 129). Tu cunoști nepriceperea mea și slăbiciunea mea (Ps 68, 22), învață-mă și vindecă-mă. Acel unic fiu al tău, întru care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2, 3), cu sângele său m-a răscumpărat și pe mine. Cei mândri să nu mă învinuiască pe nedrept (Ps 118, 122); fiindcă eu gândesc la prețul răscumpărării mele, îl mănânc, îl beau și-l împart, și, cu toate că sunt sărac, doresc să mă satur de el, numărându-mă printre aceia care mănâncă și se satură; și vor lăuda pe Domnul toți cei care îl caută (Ps 21, 30).»

(Din Augustin, Confesiuni, X, 41-43, trad. Gh. I. Șerban, Editura Humanitas, București 1998, 385-390).

Mai jos puteți să ascultați predica:

 

  • 10 decembrie 2017