Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Credința moștenită și credința personală

Credința creștină este multiformă. După sursa din care provine, putem vorbi despre o credință moștenită și o credință personală. Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi – mărturisirea de credință a lui Petru potrivit căreia Isus este Mesia, Christos (cfr. Mc 8, 27-35) – face o distincție implicită între aceste două forme de credință: credința lumii în Christos și credința ucenicilor, adică și credința noastră, credința mea în Christos. Ambele forme prezintă avantaje și dezavantaje. Credința moștenită este credința pe care am primit-o fără nici un efort de căutare. Aceasta este credință primită în familie, de la părinți și bunici, rude, sau în biserică de la preoții care ne-au botezat și pregătit la mir, euharistie, spovadă, căsătorie. Este o credință solidă; rezistă la critici, mai ales la criticile intelectuale. Dar nu strălucește, nu atrage, nu rodește. Este o credință obosită, rutinată, care pune accentul mai mult pe imitație și repetiție, nu pe bucuria întâlnirii personale cu Dumnezeu în creație și în semenii noștri. Așadar, ca să fie atractivă, molipsitoare, autentică, credința moștenită trebuie să devină credință personală. „Dar voi cine spuneți că sunt eu?” (Mc 8, 29), îi întreabă Christos pe ucenici și, implicit, pe noi astăzi. Această formă de credință este pătrunsă de bucuria descoperirii alterității radicale a lui Dumnezeu și atrage chiar și într-o manieră non verbală.

Din păcate în țările majoritar creștine credința dominantă este credința moștenită, o credință de rutină. Nu este o credință asumată personal. La unii creștini cu o asemenea credință lipsa de roade spirituale și umane poate să ajungă până la pragul cel mai de jos, adică renegarea lui Christos. Acest prag a fost atins și de sfântul Petru în timpul pătimirii lui Christos, atunci când i-a spus servitoarei care îl „acuza” că este ucenicul lui Isus: „Femeie, nu-l cunosc” (Lc 22, 57). Neîndoielnic cauza negării lui Christos are ceva în comun cu acea credință moștenită sau credință a lumii, cu acea credință care încă nu a devenit credință personală.

Trecerea de la credința moștenită la credința personală se face prin împrospătarea privirii cu care ne uităm la Isus Christos. Ochii purificați, ochii înnoiți, privirea proaspătă îndreptată spre Christos este un mare har, da, pe care îl putem primi dacă, într-un anume fel, ne pregătim să-l primim.

În predica din această duminică de la 12. 15 la catedrala sf. Iosif din București, în prezența multor credincioși, sugeram că fidelitatea față de noi înșine poate fi o formă de pregătire la primirea acestui har divin. A nu te trăda pe tine însuți înseamnă să fii pregătit pentru întâlnirea cu Alteritatea radicală, care este Dumnezeu. Detalii găsiți aici dând click pe imaginea de mai jos.

  • 16 septembrie 2018
Cum putem fi vindecați de surzenia spirituală?

Surzenia spirituală este o „boală” care se vindecă greu. Pentru a scăpa de ea nu sunt suficiente forțele proprii. Cine suferă de surzenia spirituală are nevoie de Christos și de altcineva care să-l conducă la Christos taumaturgul. Sprijinul celor apropiați se poate concretiza în mai multe forme.

Astfel, dacă este vorba și de surzenia fizică, atunci solidaritatea cu cel suferind se exprimă prin înțelegere și răbdare, prin vorbire lentă și articulată, pe scurt, prin tratarea suferinței aproapelui cu bunăvoință, simpatie și umor. Nicidecum cu ironie sau cinism. De asemenea, ajutorul se poate concretiza și în pledoaria pentru adoptarea a diferite forme de protejare a urechilor, de la reducerea consumului excesiv de muzică cu volumul dat la maximum până la reducerea poluărilor fonice de pe stradă, de la locul de muncă etc.

Când ne confruntăm și cu surzenia psihologică, cred că trebuie să adoptăm mai multe măsuri. Primele se referă la reducerea factorilor care distrag atenția. Aici intră în discuție consumul supraîncărcat de telefon mobil, de tabletă, de calculator, de televizor, de radio etc. Dar lucrul cel mai important este asumarea efortului de concentrare asupra lucrării pe care o săvârșim, începând de la activitatea profesională și terminând cu activitățile spirituale de acasă sau din biserică. Ar fi o adevărată pierdere de timp și o suferință să mergi la plimbare și să te gândești la lucrurile nerezolvate de la serviciu sau să mergi la biserică și să te gândești la vecinii care nu te lasă în pace.

În fine, surzenia spirituală este „boala de urechi” pe care o putem întâlni deseori în viața credincioșilor sau a oamenilor religioși de ieri și de azi. Se spune că cea mai cruntă formă de surzenie este cea provocată de voința de a nu vrea să mai auzi nimic și pe nimeni. Este un fel de autoizolare de cei din jur și de Dumnezeu. Cine se găsește în această situație greu se mai poate vindeca de unul singur. Are nevoie de sprijinul celor apropiați. Pentru creștini, doar Christos poate să vindece în mod efectiv orice boală, inclusiv surzenia spirituală. El este taumaturgul prin excelență. Dar el nu vindecă în mod automat sau cu forța. El îi vindecă pe cei care îi cer ajutorul. Dar atunci să ne întrebăm: suntem dispuși să-i conducem pe cei din jurul nostru care suferă de surzenia spirituală la Christos taumaturgul?

Mai multe detalii găsiți în meditația propusă în 9 septembrie 2018 la catedrala sf. Iosif în cadrul liturghiei de la 12.15 în prezența a numeroși credincioși. După liturghie am reîntâlnit o parte dintre credincioșii care au fost plecați în concediu. Toți ne-am bucurat că ne-am revăzut. Am constat că ne-am dus dorul în mod reciproc. Domnul să binecuvânteze revederea noastră!

Făcând click pe imaginea de mai jos, puteți să ascultați mai multe despre răspunsurile posibile la întrebarea pusă la început.

  • 9 septembrie 2018
Nașterea Sf. Fecioare și curățarea ființei interioare

Nașterea Sf. Fecioare este o sărbătoare veche și populară la creștinii din Orient și din Occident. Cultul Sf. Fecioare Maria ține de patrimoniul comun al Bisericii nedespărțite, de aceea, putem spune, dar trebuie și să credem, că Maria îi unește pe catolici și ortodocși. Într-adevăr cu ocazia acestor sărbători mariane vedem cum are loc un fel de epifanie a unității Bisericii. Sărbătoarea a fost instituită după Conciliul de la Efes (431), când Maria a primit titlul de Theotokos, adică Născătoare de Dumnezeu. Două secole mai târziu sărbătoarea a fost introdusă în Occident de papa Sergiu I. De atunci încoace celebrarea Mariei cu acest titlu „Nașterea Sf. Fecioare” a fost participată cu bucurie de zeci de mii și milioane de credincioși. De aceea, astăzi multe mănăstiri și biserici din lumea creștină au ca hram Nașterea Sf. Fecioare. Vrând, nevrând spiritul sărbătorii se simte în aer. În popor sărbătoarea este cunoscută și cu titlul de Sf. Maria cea Mică, pentru a face diferența între Nașterea Sf. Fecioare, care se sărbătorește în 8 septembrie, și Adormirea Maicii Domnului din 15 august.

Nașterea Sf. Fecioare are sens dacă este legată de Nașterea lui Isus Cristos. Neîndoielnic, nu a fost o pură întâmplare faptul că Maria a fost mamă în ordinea trupească pentru Fiul lui Dumnezeu. Aceasta a fost voința Sfintei Treimi, „Fântâna iubirii dăruire de sine”, ca Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu, să se nască din Maria. Și așa a fost. Maria a fost considerată de Dumnezeu o locuință plăcută, curățată interior, pentru nașterea Fiului lui Dumnezeu. Pentru că a rămas curată interior, pentru că a colaborat cu toată ființa ei la planul de mântuire al lui Dumnezeu, prin acel „fiat” – „fie mie după cuvântul tău” (Lc 1, 38), astăzi este cinstită (nu adorată, cum afirmă unii dintre criticii doctrinei Bisericii catolice despre Maica Domnului) cu sentimente de recunoștință și de mulțumire de toți cei care văd în ea pe Mama trupului lui Isus și, în același timp, pe Mama trupului său mistic, adică Biserica.

Astăzi, 8 septembrie 2018, la liturghia de la 12.15 la catedrala sf. Iosif din București nu au fost mulți credincioși. Unii nu au venit la catedrală, probabil, pentru că au participat la pelerinajul de la mănăstirea carmelitană din Ciofliceni și bine au făcut. Alții nu au venit din alte motive, printre care, poate, și dificultățile de trafic din centrul Bucureștiului. În ultima vreme se organizează în week-end fel de fel de acțiuni publice în centrul Bucureștiului. Recomand credincioșilor vin de obicei la liturghiile de la catedrală trebuie să țină cont de aceste aspecte legate de traficul din capitală.

Doresc tuturor Mariilor, Mici și Mari, o zi onomastică plină de bucurie și binecuvântări! La mulți ani!

Mai multe detalii despre predica din sărbătoarea Nașterii Sf. Fecioare puteți asculta deschizând linkul de mai jos.

  • 8 septembrie 2018
Omul interior și omul exterior armonizați sau dezbinați?

Trăim într-o lume pusă sub presiune de „splendoarea” ipocriziei. Printre altele, dovadă este și faptul că astăzi puțini mai sunt cei care apreciază armonia dintre ceea ce omul interior gândește și omul exterior face. Cu cât ești mai șmecher, mai descurcăreț și nu te prinde nimeni, cu atât mai bine! Neîndoielnic sursa acestei rupturi este în om, în dorința lui necontrolată de parvenire, de putere, de plăcere, de avere, pe scurt, în păcatele și compromisurile sale morale. Dar, într-un anumit fel, se poate spune că ipocrizia este favorizată și de civilizația mașinilor care ne invadează din toate părțile. Într-adevăr, de multe ori ascultăm glasuri standard sau tehnologizate (la metrou, la telefon, la distribuitorul de bilete sau de alte produse în centrele comerciale, la instalarea unui program pe computer etc.) în spatele cărora nu se află o persoană reală. Vorbim cu roboții sau, mai bine zis, urmăm îndemnurile glasurilor robotizate. Ascultăm glasuri mecanice fără să vedem ochii vreunei persoane. Dăm atenție glasurilor fără chip și fără inimă. Atrași de aceste voci mecanice riscăm să devenim noi înșine un mesaj tehnologizat, un mesaj fără inimă, fără participarea noastră reală.

Relația omului cu Dumnezeu și cu aproapele este afectată grav de ruptura legăturii dintre omul interior și omul exterior. Din punct de vedere creștin drama acestei rupturi începe o dată cu pierderea simțului păcatului. Estomparea diferenței dintre adevăr și eroare, dintre păcat și virtute se face treptat, dar se plătește prin alegeri de viață greșite. Acestea tulbură trăirea Evangheliei, revărsarea harului mântuitor și împiedică desfășurarea efortului de împlinire a omului.

Am ilustrat aceste gânduri izvorâte din Cuvântul lui Dumnezeu propus pentru duminica de azi, 2 septembrie 2018, la catedrala sf. Iosif din București, cu un cântec al formației Casting Crowns. Este vorba de melodia „It’s a slow fade”. Cântecul spune că relația de iubire dintre două persoane se estompează încet și moare când se acceptă ca albul sau negrul să devină gri, când persoanele se îndepărtează încet, încet una de alta. De aceea, să fim atenți la ceea ce privim, auzim, spunem sau încotro ne îndreptăm pașii. Să nu uităm: oamenii nu cad dintr-o dată, ci fiecare cădere își are propria istorie în lungul șir de compromisuri acceptate anterior de-a lungul vieții.

Mai multe detalii despre cum putem să păstrăm sau să refacem legătura dintre omul interior și omul exterior găsiți în linkul de mai jos.

  • 2 septembrie 2018
Căsătoria și bicicleta cu patru pedale

Se folosesc multe imagini pentru a descrie căsătoria. Dintre toate cea mai folosită pare să fie imaginea casei de piatră, adică familia trebuie să fie construită pe o stâncă, ca să reziste la furtuni. Aici este vorba de stânca credinței, stânca iubirii, care este Cristos. Apoi, căsătoria este comparată cu un turn; toți care stau înăuntru vor să iasă afară și toți care stau afară vor să intre înăuntru. De asemenea, căsătoria este asemuită cu un jug sau o povară care se poartă în doi. În fine căsătoria este comparată cu un inel care îi unește pe cei doi și care are valoare numai dacă cei doi sunt împreună. Dar imaginea bicicletei cu patru pedale cred că a fost folosită mai puțin.

Am recurs la această asemănare sâmbăta trecută, 25 august 2018, în catedrala sf. Iosif din București, când am celebrat căsătoria a doi tineri, unul de confesiune catolică, celălalt de confesiune ortodoxă. Am celebrat o căsătorie mixtă. După cum știți, Biserica Catolică îi invită pe tinerii care se află în această situație să scoată și să aducă ceea ce este mai bun din propria tradiție religioasă în noua familie ce se constituie. Să pună la lucru experiențele frumuseții umane și creștine din propria tradiție la temelia construcției noului cămin. De aceea, Biserica Catolică vede în familiile mixte un semn de speranță pe drumul refacerii unității creștine.

Dar pentru ca acest semn să nu fie zădărnicit am insistat în timpul predicii ținute ca tinerii să răspundă cu generozitate chemării pe care le-o adresează Duhul Sfânt, Domnul și de Viață Dătătorul. Să fie uniți și generoși cu Viața! Să fie exemple de virtute și de trăire a vocației creștine! Să dea mărturie cu curaj despre frumusețea vieții de familie într-o lume în care se înmulțesc divorțurile, căsătoriile de probă sau uniunile civile. Pentru a izbuti le-am sugerat să-și imagineze că, prin căsătorie, amândoi se află pe o bicicletă cu două rânduri de pedale. Bicicleta merge bine, dacă amândoi bicicliștii pedalează. Merge și dacă pedalează numai unul, dar nu așa cum ar trebui. Curajul de a face acest lucru îl pot primi de la sfinții patroni ai familiei, cum sunt sfânta Familie din Nazaret sau sf. Ioan Paul al II-lea pe care trebuie să-i invoce/evoce cât mai des.

Le-am urat: „Casă de piatră!”, „Viață lungă și rodnică!”, „Drum bun și senin în viață!”. Dar ca urările să devină realitate, trebuie respectată o condiție: să pedaleze amândoi.

Mai multe detalii puteți să ascultați în predica din 25 august 2018:

  • 31 august 2018