Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Predica: Deschiderea anului universitar 2016

PAPA FRANCISC DESPRE EDUCAȚIE

«Ne cheamă o operă de iubire: educația. Să educi înseamnă să dai viață. Dar iubirea este exigentă. Ne cere să punem în joc cele mai bune resurse de care dispunem, fără exaltări și descurajări de moment, să ne trezim pasiunea și, cu răbdare, să pornim la drum.

Instituțiile noastre sunt medii privilegiat de interacțiune umană. Fiecare om este unic, inalienabil și de neînlocuit; tocmai această unicitate trebuie să fie aceea care să inspire armonizarea într-un plan superior a inevitabilelor tensiuni din momentele de criză. Școlile noastre sunt de asemenea un loc propice pentru animarea unei experiențe de viață deschisă întâlnirii și solidarității, expresia cea mai desăvârșită a ceea ce înseamnă de fapt să fii comunitate.

Fie ca fiecare persoană care participă la acest proiect să-și îndeplinească rolul de educator în sintonie cu ideile care îi stau la bază, cu disponibilitate pentru munca în comun, asumându-și cu responsabilitate spațiul care i se încredințează. Și astfel, fiecare cu trăsăturile sale proprii, va face mai bogat schimbul dintre persoane, slujind unui proiect mai înalt și mai durabil. Un proiect care nu e altul decât proiectul lui Dumnezeu pentru om.

O atmosferă deosebită trebuie să pătrundă totul. O atmosferă marcată de căutarea înțelepciunii. Cu seriozitate academică, expuneți bogata și variata informație științifică, dar favorizând integrarea cunoștințelor. Este o misiune grea care trebuie susținută pe două direcții: pe de-o parte să stimulăm dorința de a cerceta în profunzime, dezvoltând capacitatea de a vedea dincolo de prima impresie, de a capta semnele și învățămintele ascunse în lucruri și întâmplări; iar pe de altă parte, în mod corespunzător, să facem posibilă încadrarea și sinteza cu cosmoviziunea catolică asupra lumii și a istoriei. Observăm aici urgența unei mai mari cooperări interdisciplinare între științe și teologie, care să faciliteze contemplarea simfoniei creației.

Dragi educatori: cât este de mare misiunea pe care Isus v-o încredințează! Dezvoltați-vă personalitatea, transmiteți prin ființa voastră un stil, o certitudine. Nu cădeți în tentația de a subestima Adevărul. Fiți conștienți de avantajul de a fi figuri materne și paterne și aveți grijă să nu fiți exagerat de protectori: aveți încredere în capacitățile elevilor voștri. Nu alegeți doar calea ușoară a căderii la învoială, care nu caută neapărat varianta cea mai bună, ci se rezumă la un pact demagogic, lipsit de responsabilitate, consimțind la „delăsarea” cotidiană.

Faceți-l iubit pe Isus Cristos! Arătați splendoarea adevărului care se ivește – pentru cel ce știe să vadă – din fiecare colț al naturii sau din lucrările oamenilor. Făuriți idei luminoase pentru ca, însușindu-și-le, să-i orientați pe tineri și pe copii în diversele domenii ale vieții. Ajutați-i să formeze legături și relații cu persoane, idei și locuri, căci omul crește alimentându-și apartenențele.

Împăcați-vă cu ideea că pentru a vă menține în picioare e nevoie de efort, trecând peste obstacole. Fiți pasionați de Adevăr, Bine și Frumos. Nu cădeți în tentația facilului, care vă face slabi. Țineți minte că, într-o existență fără transcendență, lucrurile devin idoli și idolii degenerează în demoni care-i izolează și devorează pe cei care îi idolatrizează.»

Din Papa Francisc – Cardinal Jorge Mario Bergolio, sj, Educația: Pasiune și devotament. Provocări pentru educatorii creștini, trad. Sofia Alexe și Liana Gehl, Editura ARCB, București 2014, pp. 17-19.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 21 martie 2017
Papa Francisc: Omul corupt poate fi vindecat

«Dar cât e de greu ca vigoarea profetică să zguduie o inimă coruptă! E atât de blindată în satisfacția pe care i-o oferă autosuficiența sa, încât nu acceptă în nici un fel să fie pusă sub semnul întrebării. „Adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu” (Lc 12, 21). Se simte comod și fericit asemenea acelui om care plănuia să construiască alte hambare mai mari (Lc 12, 16-21), iar dacă situația începe să devină problematică, știe el oricum toate șiretlicurile ca să scape basma curată, asemenea administratorului care dă mită (Lc 16, 1-80 și care a avansat filosofia tipică pentru concetățenii noștri: „Cine nu ciupește, e prost”. Omul corupt și-a construit o autostimă bazată tocmai pe acest gen de atitudini înșelătoare, și merge prin viață pe scurtăturile favoritismului, cu prețul demnității proprii și a celorlalți. Omul corupt are față de „n-am fost eu acela” – „față de icoană”, cum spunea bunica mea. Ar merita un doctorat honoris causa în cosmetică socială. Și ce-i mai rău e că în cele din urmă chiar ajunge să creadă ce spune! Cât de greu îi este profeției să intre acolo! De aceea, deși spunem „Păcătos, da!”, să strigăm în același timp cu tărie: „Dar corupt, nu!”. O atitudine specifică a omului corupt, atunci când e confruntat cu profeția, este un așa numit „complex de inchestionabilitate”. Orice critică îi cade prost, denigrează persoana sau instituția care i-a adresat-o, caută să desființeze întreaga autoritate morală care l-ar putea pune sub semnul întrebării, recurge la sofisme și la piruete nominalist-ideologice ca să se justifice, îi vorbește de rău pe ceilalți și-i îngroapă sub insulte pe aceia care gândesc altfel decât el (cf. In 9, 34). Omul corupt tinde să se persecute în mod inconștient, și atât de mare este iritarea produsă de această autopersecuție, încât o proiectează asupra celorlalți și, din autopersecutat, se transformă în persecutor.  Sfântul Luca ne arată furia pe care o resimt astfel de oameni (Lc 6, 11) față cu adversarul profetic al lui Isus: „Dar ei s-au umplut de furie și se sfătuiau ce-ar putea să-i facă lui Isus”. Persecută impunând un regim de teroare tuturor celor care îi contrazic (cf. In 9, 22) și se răzbună excluzându-i de la viața socială (cf. In 9, 34-35). Omul corupt se teme de lumină pentru că sufletul său a căpătat trăsături de râmă: trăiește la întuneric, sub pământ. În Evanghelii, omul corupt se joacă cu adevărul, întinzându-i capcane lui Isus (cf. In 8, 1-11; Mt 22, 15-22; Lc 20, 1-8), țesând intrigi ca să-l dea la o parte (cf. In 11, 45-57; Mt 12, 14), mituindu-i pe cei care l-ar putea trăda (cf. Mt 26, 14-16) sau pe funcționarii momentului respectiv (cf. Mt 28, 11-15). Sfântul Ioan îi cuprinde pe toți cu o singură frază: „Lumina luminează în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o” (In 1, 5). Oamenii care nu percep lumina, nu o pricep (pp. 9-11). Omul corupt nu-și percepe starea de corupție. Tot așa și cu respirația rău mirositoare: când cineva are o respirație care miroase urât, greu își dă seama de ea. Ceilalți o simt și trebuie să i-o spună. Rezultă de aici că individul corupt numai anevoie poate ieși din starea sa printr-o remușcare interioară. El și-a anesteziat bunul simț în această privință. În general, Domnul îl salvează prin încercări exterioare care îi vin din situațiile pe care le are de trăit (boli, pierderea averii, a celor dragii etc.); tocmai ele sfâșie armura coruptă și permit intrarea harului. Omul corupt poate fi vindecat. Astfel corupția, mai mult decât iertată, trebuie vindecată. E ca una dintre acele boli rușinoase pe care omul caută să o țină secretă, și se ascunde până când nu-i mai poate tăinui simptomele … Și atunci începe posibilitatea de a fi vindecată. Nu trebuie să confundăm corupția cu viciile (deși familiarizarea cu acestea ajunge să le transforme în comori). Omul corupt caută mereu să salveze aparențele: Isus va da calificativul de morminte spoite membrilor unuia dintre segmentele cele mai corupte ale societății timpului său (cf. Mt 23, 25-28). Omul corupt își va cultiva, până la marele rafinament, bunele maniere …, ca să-și poată ascunde astfel proastele obiceiuri. Așa se face că, în comportamentul celui corupt, atitudinea defectuoasă va apărea estompată și, în cel mai rău caz, va trece drept o slăbiciune sau un mic defect relativ acceptabil și scuzabil în ochii societății. De exemplu: un om corupt de pofta după putere va părea – cel mult înclinat spre o anumită inconsecvență sau superficialitate care îl fac să-și schimbe părerea sau să se reorienteze în funcție de situații: astfel, se va spune despre el că este slab, sau maleabil, sau interesat …, dar nu se vorbește despre corupția lui (ambiția după putere), care va rămâne ascunsă.» (pp. 19-21).

«Ființa este în mod transcendental verum, și eu aș putea să o distorsionez și să o răsucesc cât vreau, ca pe un prosop, negând adevărul … dar ființa va continua să fie verum chiar și atunci când – în imanența sa situațională – cineva se străduiește să o prezinte altminteri. Ființa se luptă să se manifeste așa cum este. În însuși nucleul judecății pe care o face un om corupt se instalează o minciună, o minciună la adresa vieții, o minciună metafizică la adresa ființei care, cu timpul, se va întoarce asupra celui care o pronunță. În plan moral, acest lucru este evitat de cei corupți prin proiectarea răutății proprii asupra altora. Dar e o soluție provizorie și temporară care nu face decât să sporească presiunea pe care ființa o dezvoltă pentru a-și recupera veracitatea (dat fiind că adevărul nu și l-a pierdut niciodată). Iar Isus îi spune că nu celălalt este rău, ci „ochiul tău este rău”. Corupția ne face să pierdem pudoarea care păzea adevărul, acea pudoare care face posibilă veracitatea adevărului. Pudoarea care păstra, pe lângă adevăr, bunătatea, frumusețea și unitatea ființei. Corupția se mișcă în alt plan decât pudoarea: situându-se dincoace de transcendență, în mod inevitabil trece dincolo în pretențiile și complezența sa. Astfel, corupția a parcurs traseul care duce de la pudoare la neobrăzarea pudică.» (pp. 26-27).

«Corupția nu este un act, ci o stare, o stare personală și socială, în care omul se obișnuiește să trăiască. Valorile (sau non-valorile) corupției sunt integrate într-o adevărată cultură, care are o capacitate doctrinară, un limbaj propriu, un mod al său de a proceda. E o cultură care pigmeizează, deoarece adună prozeliți ca să-i coboare până la nivelul de complicitate (cultural) admis. Această cultură are un dinamism dual: de aparență și de realitate, de imanență și de transcendență. Aparența nu este înfățișarea realității ca veracitate, ci construirea acestei realități astfel încât ea să se impună treptat într-o acceptare socială cât mai generală cu putință. Este o cultură a diminuării: diminuează realitatea în avantajul aparenței. Transcendența devine tot mai mult un dincoace, aproape că e imanență … sau cel mult o transcendență de salon. Ființa nu mai este ocrotită, ci mai degrabă maltratată printr-un fel de neobrăzare pudică. În cultura corupției există multă neobrăzare, chiar dacă, în aparență, lucrurile considerate acceptabile în mediul corupt ni se prezintă deghizate în normative severe cu tentă victoriană. Cum am spus, este cultul bunelor maniere care acoperă obiceiurile rele. Iar această cultură se impune în lassez-faire-ul triumfalismului cotidian. Nu întotdeauna oamenii devin corupți dintr-o dată. Mai degrabă invers. E un drum până să ajungi acolo. Acest drum nu se identifică cu drumul săvârșirii de păcate. Un om poate să fie foarte păcătos și – fără îndoială – să nu fi căzut în corupție: este poate cazul lui Zaheu, al lui Matei, al femeii samaritene, al lui Nicodim, al tâlharului bun, care aveau ceva în inima lor păcătoasă care i-a salvat de la corupere; alipirea de imanență, alipirea tipică omului corupt, nu închistase pe niciunul dintre ei: erau deschiși iertării. Faptele lor se nășteau dintr-o inimă păcătoasă, erau – multe dintre ele – fapte rele, dar această inimă care făcea relele își simțea în același timp slăbiciunea. Și pe aici putea intra puterea lui Dumnezeu. „Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii și slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1 Cor 1, 25)». (pp.35-37).


Din Papa Francisc, Corupție și păcat, traducere Liana Gehl, Editura ARCB, București 2014.

Francisc: Ne-am rugat împreună, care-i problema?

„Rugăciunea este un act de libertate. Însă uneori se infiltrează o anumită intenție de a controla rugăciunea, care este totuna cu a căuta să-l controlezi pe Dumnezeu. Lucrul are legătură cu un fel de deformare, cu un ritualism excesiv sau cu vreo altă atitudine de control. Rugăciunea este vorbire și ascultare. Există momente de tăcere profundă, de adorație, așteptând să vedem ceea ce se va întâmpla. În rugăciune această tăcere reverențioasă conviețuiește cu un fel de încheiere de contracte, ca atunci când Abraham a început să negocieze cu Dumnezeu în privința pedepselor pentru Sodoma și Gomora. Și Moise se târguiește, pune înainte lui Dumnezeu câteva propuneri pentru poporul său, vrea să-l convingă pe Domnul să nu-l pedepsească. Această atitudine de curaj se unește cu umilința și adorația și are drept rezultat rugăciunea.” (p. 59)

„Prima dată când evanghelicii m-au invitat la una dintre întâlnirile lor, stadionul Luna Park era plin. În ziua aceea au vorbit un preot catolic și un pastor evanghelic. Au făcut două predici, una intercalată în cealaltă, cu o pauză scurtă pentru o gustare la amiază. La un moment dat pastorul evanghelic a cerut ca toți să se roage pentru mine și pentru slujirea mea. Mă întrebase deja dacă sunt de acord să se roage pentru mine, iar eu am spus că da, firește. În timp ce toți se rugau, primul lucru care mi-a venit în minte a fost să îngenunchez – un gest foarte catolic – pentru a primi rugăciunea și binecuvântarea a șapte mii de persoane care erau acolo. Săptămâna următoare, o revista punea acest titlu la un articol: Buenos Aires, sediu vacant. Arhiepiscopul a căzut în păcatul apostaziei. Pentru redactorii revistei, a te ruga împreună cu alții era apostazie. Dar chiar și împreună cu un agnostic, chiar din interiorul îndoielii sale, putem să privim împreună spre înălțimi și să căutăm transcendența. Fiecare se roagă potrivit tradiției sale, care e problema?” (p. 197).

„Sfântul Augustin are o frază care pare că se inserează perfect în ceea ce spuneați dumneavoastră: Doamne, ne-ai făcut pentru tine, iar inima noastră nu se liniștește până când nu se odihnește în tine. Conceptul cel mai important al acestei rugăciuni este neliniștea. Oricine se raportează în mod conștient și sincer la lucrul pe care îl trăiește, manifestă o profundă neliniște față de transcendent, față de ceea ce dumneavoastră puțin mai înainte i-ați spus întâlnirea cu El. Dar, în timp ce trăim acea întâlnire, intrăm într-o altă căutare și așa mai departe, într-un mod tot mai adânc. Acea neliniște îmi place să o numesc suflarea lui Dumnezeu pe care o purtăm înlăuntrul nostru, ca un semn pe care l-a lăsat în interiorul nostru. De multe ori se manifestă chiar și în persoane care nu au auzit niciodată despre Dumnezeu sau care în viață au avut mereu atitudini anti-religioase sau imanentiste, dar dintr-o dată ajung în fața a ceva ce îi transcende. Câtă vreme va continua să existe acea neliniște, va exista religia și vom avea moduri de a ne lega de Dumnezeu. Cuvântul religie, în cele din urmă, înseamnă asumarea unei legături, o legătură cu Domnul prin mijlocul unei căutări. Dacă o religie se mărginește la aspectul pur ritual, fără să ofere acest fel de conținuturi, este îndreptată spre moarte, pentru că umple viața cu ritualuri dar lasă inimile goale. Sunt de acord cu dumneavoastră că religia va continua să existe, pentru că neliniștea este constitutivă naturii umane și trebuie să vedem cum se va manifesta în viitor”. (p. 200).

„Dialogul dintre religie și cultură este fundamental, susținea deja lucrul acesta Conciliul Vatican II. Încă de la început, Bisericii i s-a cerut o transformare continuă – Ecclesia semper reformanda – , iar acea transformare asumă forme diferite în decursul timpului, fără să altereze dogma. În viitor Biserica se va adapta la vremurile noi potrivit unor diverse forme și modalități de a fi, așa după cum astăzi se deosebește de modalitățile vechi de a fi ale regalismului, ale jurisdicționismului sau ale absolutismului. Mai înainte dumneavoastră făceați aluzie la parohialism, tendința de reveni la comunitatea mică drept loc de apartenență religioasă. Poate fi o soluție. O soluție care răspunde la nevoia de identitate, nu doar religioasă, ci și culturală: aparțin acestui cartier, acestui cerc, acestei familii, acestui cult … deci am un loc de apartenență, mă recunosc într-o anumită identitate. Creștinismul de la început era „parohial”. Dacă citim Faptele Apostolilor, ne dăm seama că, într-adevăr, creștinismul a avut o expansiune masivă; la primele predici ale lui Petru se botezau două mii de persoane, care apoi au început să se organizeze în mici comunități. Problema apare când parohia nu are o viață proprie, când este anihilată, absorbită de structura superioară în ierarhie. Ceea ce face vie o parohie este tocmai simțul de apartenență.” (p. 203).


Traducere de pr. Wilhelm Dancă din Jorge Bergoglio / Abraham Skorka, Il cielo e la terra, Mondadori, Milano 2013.