Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Dăruirea de sine din iubire criteriu de sfințenie

Dăruirea de sine din iubire este un criteriu de sfințenie introdus recent de Papa Francisc prin scrisoarea „Maiorem hac dilectionem” din 11 iulie 2017. Scrisoarea are ca subtitlu: „Despre dăruirea vieții”. Se bazează pe următoarea afirmație biblică: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15, 13).

Astfel Papa Francisc a apropiat și mai mult conceptul de prietenie și dăruirea de sine de sfințenia autentică. Este vorba despre „un nou aspect al drumului de beatificare și de canonizare” (art. 1). Acest aspect are menirea de a conduce la recunoașterea faptului că există acea dăruire de sine din iubire.

În acest context sfințenia înseamnă dăruirea de sine pentru prietenii tăi. Sacrificiul lui Christos se reactualizează și astăzi, chiar dacă mulți consideră că creștinismul este în criză. Dar se reactualizează într-un mod pe care trebuie să-l revizuim.

Noi suntem chemați să trăim condiția de discipoli ai lui Christos în registrul dăruirii de sine din iubire. De aceea, pentru a deveni sfinți, nu trebuie să îndeplinim acțiuni și lucruri extraordinare sau să avem carisme excepționale. Trebuie mai întâi să-l ascultăm pe Isus și, apoi, să-l urmăm fără să ne pierdem încrederea când dăm de greutăți. Dăruirea de sine din iubire în mijlocul încercărilor de multe feluri este semn de sfințenie autentică. Părinții și bunicii noștri sunt exemple concrete ale conceptului de dăruire de sine din iubire, de aceea trebuie cinstiți și invocați, nu doar în aceste zile.

Comemorarea tuturor sfinților nu le servește sfinților, ci nouă. Sfântul Bernard spunea că „sfinții noștri nu au nevoie de laudele noastre și nu primesc nimic din cultul dat lor. În ce mă privește, trebuie să mărturisesc, când mă gândesc la sfinți, simt că în mine ard niște dorințe mari”. Folosind cuvintele papei Benedict al XVI-lea, a fi sfinți înseamnă „să trăim fericiți în preajma lui Dumnezeu, în lumina sa, în marea familie a prietenilor lui Dumnezeu”.

Din păcate, astăzi, se cultivă nu pedagogia fericirilor evanghelice, cale de sfințire, ci pedagogia violenței și a groazei. Exemplu cel mai elocvent este adoptarea fără discernământ a tuturor ingredientelor sărbătorii neo-păgâne Haloween. Mai multe despre ce înseamnă sfințenia astăzi, provocările la adresa ei și cum putem rezista pe drumul sfințeniei găsiți în predica postată mai jos.

  • 1 noiembrie 2018
Preot cu inima rănită mirosind a Dumnezeu

Dragi prieteni,

Astăzi, 2 iulie 2017, am predicat la prima liturghie celebrată de părintele Robert Petrișor din parohia „Adormirea Maicii Domnului” – București. Dumnezeu a voit să joc un anumit rol în viața lui: mai întâi l-am botezat, în anul 1991, la biserica „Sf. Tereza” din București, unde eram paroh, și apoi l-am primit în Seminarul Mare de la Iași, în 2010, în calitate de rector. Mă bucur că a ales să devină preot. Mă rog să rămână un „uns” al Domnului, „mirosind a Dumnezeu” și cu inima frântă de iubirea lui Christos și a oamenilor. Înainte de a asculta predica, vă invit să citiți cuvintele Papei Francisc despre tentația clericalismului care stă la pândă nu doar în viața preotului, ci și a credincioșilor laici.

«Trebuie să pătrunzi în întuneric, în noaptea pe care o traversează mulți frați ai noștri. Să fim în stare să intrăm în contact cu ei, să ne facem simțită apropierea, fără să ne lăsăm învăluiți și condiționați de acel întuneric. A merge spre cei marginalizați, spre păcătoși nu înseamnă a permite lupilor să intre în turmă. Înseamnă a încerca să ajungi la toți făcând dovada milostivirii, cea pe care am experimentat-o noi primii, fără să cădem niciodată în tentația de a ne simți drepți sau perfecți. Cu cât este mai vie conștiința suferinței și a păcatului nostru, cu cât experimentăm mai mult iubirea și infinita milostivire a lui Dumnezeu asupra noastră, cu atât suntem mai capabili să stăm în fața celor mulți „răniți”, pe care-i întâlnim în drumul nostru, cu o privire de acceptare și de milostivire. Și, deci, evitând atitudinea cui judecă și condamnă de la înălțimea propriei suficiențe, căutând paiul din ochiul celuilalt fără să ia niciodată în seamă bârna din ochiul lui. Să ne amintim întotdeauna că Dumnezeul nostru se bucură mai mult pentru un păcătos care se întoarce la staul decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de transformare. Când cineva începe să se descopere bolnav sufletește, când Sfântul Duh – adică Harul lui Dumnezeu – acționează și mișcă inima spre o recunoaștere inițială a propriului păcat, trebuie să găsească ușile deschise, nu închise. Trebuie să găsească acceptare, nu judecată, prejudecată sau condamnare. Trebuie să fie ajutat, nu respins și ținut la margine. Uneori, creștinii, cu psihologia lor de învățați ai Legii, riscă să stingă ceea ce Sfântul Duh aprinde în inima unui păcătos, a cuiva care stă în prag, a cuiva care începe să simtă dorul de Dumnezeu. Dar aș vrea să subliniez o altă atitudine a învățaților Legii, pentru a spune cum de multe ori în ei există ipocrizia, o adeziune formală la Lege care ascunde răni foarte adânci. Isus folosește cuvinte foarte dure, îi numește „morminte văruite”, care respectă Legea doar aparent, dar înlăuntrul, în sine lor … ipocriți. Oameni care trăiau lipiți de litera Legii, dar neglijau iubirea, oameni care știau doar să închidă ușile și să traseze granițele. Capitolul 23 din Evanghelia după Matei e foarte limpede, trebuie să ne întoarcem acolo ca să înțelegem ce este Biserica și ce nu trebuie să fie niciodată. Este descrisă atitudinea celor care leagă poveri grele pe umerii oamenilor, dar ei nu vor să le miște nici măcar cu un deget, sunt cei cărora le plac primele locuri, care vor să fie numiți învățători. La originea acestor atitudine stă lipsa uimirii în fața mântuirii care ți-a fost dăruită. Când cineva se simte un pic mai sigur, începe să ia în posesie puteri care nu sunt ale sale, ci ale Domnului. Uimirea începe să se degradeze și asta se află la baza clericalismului sau a atitudinii celor care se simt curați. Adeziunea formală la reguli, la schemele noastre mentale predomină. Uimirea se degradează, credem că ne descurcăm singuri, că putem fi noi protagoniștii. Și dacă cineva este un slujitor al Domnului, sfârșește prin a se crede separat de popor, stăpân al doctrinei, titular al unei puteri, insensibil la surprizele lui Dumnezeu. „Degradarea uimirii” este o expresie care mie îmi spune mult. Uneori m-am surprins gândind că anumitor persoane foarte rigide le-ar face bine o alunecare, pentru că astfel, recunoscându-se păcătoase, l-ar întâlni pe Isus. Îmi revin în minte cuvintele slujitorului lui Dumnezeu, Ioan Paul I, care, în timpul unei audiențe de miercuri, a spus: „Domnului îi place mult umilința care, uneori, îngăduie păcate grave. De ce? Pentru ca aceia care le-au comis, după ce s-au căit, să rămână umili. Nu-ți vine să te crezi pe jumătate înger când știi că ai comis niște greșeli grave”. Și după câteva zile, cu altă ocazie, același Papa Luciani amintise că Sfântul Francisc de Sales vorbea despre „dragile noastre imperfecțiuni”: „Dumnezeu detestă greșelile. Dar pe de altă parte, într-un anume sens, îi plac greșelile, întrucât îi oferă ocazia să-și arate milostivirea, iar nouă – să rămânem umili, să înțelegem și să avem compasiune pentru greșelile aproapelui”.»

Din Papa Francisc, Numele lui Dumnezeu este Milostivire. Un dialog cu Andrea Tornielli, trad. Cerasela Barbone, Editura Trei, București 2016, pp. 80-84.

Ținând cont de practica pastorală și liturgică din Biserica Catolică din România, am tradus câteva cuvinte din textul de mai sus după cum urmează: „Isus” în loc de „Iisus”; „staul” în loc de „stână”; „locuri” în loc de „posturi”; „puteri” în loc de „facultăți”; „mântuire” în loc de „salvare”; „curați” în loc de „puri”; „învățători” în loc de „maeștri”.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 2 iulie 2017
Papa Francisc: Motivațiile educației

«Mai întâi, să amintim punctul de plecare al meditației noastre: noi, creștinii angajați în misiunea educativă, avem astăzi o importantă responsabilitate și în același timp, oportunitatea de a ne aduce în joc propria contribuție. De aceea, este important să reușim să stabilim obiectivele prioritare, pe baza unei înțelepciuni care s-a maturizat în experiența întâlnirii cu Domnul. Pentru aceasta nu strică să ne punem din nou întrebarea esențială: pentru ce educăm? Pentru ce Biserica, comunitățile creștine, investesc timp, bunuri și energii într-o misiune care nu este neapărat religioasă? Pentru ce ținem școli și nu saloane de coafură, cabinete veterinare sau agenții de turism? Poate pentru afaceri? Or fi și unii care gândesc astfel, dar realitatea multora dintre școlile noastre dezminte această afirmație. Sau poate pentru a exercita o influență în societate, influență de la care așteptăm apoi vreun profit?

Este posibil ca unele școli să le ofere acest produs clienților lor: contacte, ambianță, excelență. Însă nici acesta nu este sensul în care imperativul etic și evanghelic ne determină să prestăm acest serviciu. Unicul motiv pentru care avem ceva de făcut în domeniul educației este speranța unei umanități noi, a unei alte lumi posibile.

Este speranța care izvorăște din înțelepciunea creștină, care în Cel Înviat ne revelează statura divină la care suntem chemați.

Cu limbajul și teologia timpului său, Estrada propunea în mod clar această finalitate a misiunii educative din perspectivă creștină: „Îi vedeți pe oamenii acestui secol ostenind dintr-o nesecată dorință de perfecțiune? Și noi iubim progresul și desăvârșirea, dar o desăvârșire adecvată omului în deplinătatea destinului și a caracterului său moral. Știința este excelentă și o aplaud și o iubesc, căci legea omului este să domine natura; dar tot legea noastră este și să aspirăm la scopuri suprasensibile și nemuritoare; iar purificarea sufletului și unirea lui cu Dumnezeu cere adoptarea unor mijloace supranaturale, ca aceste scopuri. Condiția și obiectul cel mai înalt al oricărui progres este restaurarea supranaturalului în oameni prin virtutea lui Cristos. Napoleon ghicea acest lucru: să educi înseamnă să creezi”.

Toate astea nu sunt simplă poezie. De fapt, multe dintre valorile în vigoare în societatea noastră pierd din vedere acest Adevăr incluziv și transcendent care constituie cifrul omului și al comunității. Școala poate fi ori simplă transmițătoare a acestor valori, ori leagănul altora noi; dar asta presupune o comunitate care crede și speră, o comunitate care iubește, o comunitate care se întrunește cu adevărat în numele Celui Înviat. Înainte de planificări și programe școlare, înainte de modalitatea specifică în care se pot manifesta codurile și reglementările, trebuie să știu ce anume vrem să obținem. Să mai știu că pentru asta e nevoie să se implice întreaga comunitate de profesori, să împărtășească puternic același mod de a simți, pasionându-se de proiectul lui Isus și trăgând cu toții în aceeași parte.

Multe instituții promovează mai degrabă formarea de lupi decât de frați; educă pentru concurență și succes în competiția cu ceilalți, oferind doar câteva norme firave de etică susținute de comitete minuscule care se fac că diminuează distructivitatea corozivă a unor practici înscrise în programă. În multe aule este premiat cel puternic și iute, și este disprețuit cel slab și lent. Se încurajează întâietatea în rezultate, dar nu și în compasiune. Ei bine, aportul nostru specific creștin este o educație care să mărturisească și să realizeze o altă formă de a fi umani. Dar asta nu va fi cu putință dacă ne limităm doar să rezistăm apelor și vântului, dacă ne limităm la simpla critică și ne mulțumim să rămânem în afara criteriilor pe care le denunțăm. O altă umanitate posibilă … necesită o acțiune pozitivă; dacă nu, va rămâne întotdeauna pur și simplu alta, în timp ce această unitate, conformă cu mentalitatea de acum, continuă să existe și să se încetățenească din ce în ce mai mult.

Consider că o poziție mai activă cere negreșit să depășim unele antinomii care, în loc să ne limpezească, mai degrabă ne paralizează. Unele antagonisme inflexibile sfârșesc exagerând atât de mult situațiile tulburi, încât facilitează orientări pe care le considerăm dintre cele mai negative. Un angajament real, hotărât și responsabil ne invită să mai facem încă un pas în procesul nostru de discernământ și să depășim unele clișee foarte înrădăcinate în comunitățile noastre. În sensul acesta, vă propun trei provocări legate între ele: să ne străduim ca misiunea noastră să aducă roade fără a neglija rezultatele; să privilegiem criteriul gratuității fără a pierde eficiența; și să creăm un spațiu în care excelența să nu presupună o știrbire a solidarității

Din Papa Francisc – Cardinal Jorge Mario Bergoglio, sj, Educația – în slujba vieții. Propuneri pentru vremuri grele, trad. Marina Fara, Editura ARCB, București 2014, pp. 65-68.

Enrico dal Covolo: Despre misiunea Universității, astăzi

Înaintea de a asculta acest interviu realizat cu mons. Enrico dal Covolo, rectorul Universității Pontificale din Lateran, Roma, „Universitatea Papei”, cum mai este supranumită, vă invit să citiți câteva gânduri ale Papei Francisc despre motivele și provocările educației în vremurile noastre. Interviul este în limba italiană.

PAPA FRANCISC DESPRE MOTIVAȚIILE EDUCAȚIEI

«Mai întâi, să amintim punctul de plecare al meditației noastre: noi, creștinii angajați în misiunea educativă, avem astăzi o importantă responsabilitate și în același timp, oportunitatea de a ne aduce în joc propria contribuție. De aceea, este important să reușim să stabilim obiectivele prioritare, pe baza unei înțelepciuni care s-a maturizat în experiența întâlnirii cu Domnul. Pentru aceasta nu strică să ne punem din nou întrebarea esențială: pentru ce educăm? Pentru ce Biserica, comunitățile creștine, investesc timp, bunuri și energii într-o misiune care nu este neapărat religioasă? Pentru ce ținem școli și nu saloane de coafură, cabinete veterinare sau agenții de turism? Poate pentru afaceri? Or fi și unii care gândesc astfel, dar realitatea multora dintre școlile noastre dezminte această afirmație. Sau poate pentru a exercita o influență în societate, influență de la care așteptăm apoi vreun profit?

Este posibil ca unele școli să le ofere acest produs clienților lor: contacte, ambianță, excelență. Însă nici acesta nu este sensul în care imperativul etic și evanghelic ne determină să prestăm acest serviciu. Unicul motiv pentru care avem ceva de făcut în domeniul educației este speranța unei umanități noi, a unei alte lumi posibile.

Este speranța care izvorăște din înțelepciunea creștină, care în Cel Înviat ne revelează statura divină la care suntem chemați.

Cu limbajul și teologia timpului său, Estrada propunea în mod clar această finalitate a misiunii educative din perspectivă creștină: „Îi vedeți pe oamenii acestui secol ostenind dintr-o nesecată dorință de perfecțiune? Și noi iubim progresul și desăvârșirea, dar o desăvârșire adecvată omului în deplinătatea destinului și a caracterului său moral. Știința este excelentă și o aplaud și o iubesc, căci legea omului este să domine natura; dar tot legea noastră este și să aspirăm la scopuri suprasensibile și nemuritoare; iar purificarea sufletului și unirea lui cu Dumnezeu cere adoptarea unor mijloace supranaturale, ca aceste scopuri. Condiția și obiectul cel mai înalt al oricărui progres este restaurarea supranaturalului în oameni prin virtutea lui Cristos. Napoleon ghicea acest lucru: să educi înseamnă să creezi”.

Toate astea nu sunt simplă poezie. De fapt, multe dintre valorile în vigoare în societatea noastră pierd din vedere acest Adevăr incluziv și transcendent care constituie cifrul omului și al comunității. Școala poate fi ori simplă transmițătoare a acestor valori, ori leagănul altora noi; dar asta presupune o comunitate care crede și speră, o comunitate care iubește, o comunitate care se întrunește cu adevărat în numele Celui Înviat. Înainte de planificări și programe școlare, înainte de modalitatea specifică în care se pot manifesta codurile și reglementările, trebuie să știu ce anume vrem să obținem. Să mai știu că pentru asta e nevoie să se implice întreaga comunitate de profesori, să împărtășească puternic același mod de a simți, pasionându-se de proiectul lui Isus și trăgând cu toții în aceeași parte.

Multe instituții promovează mai degrabă formarea de lupi decât de frați; educă pentru concurență și succes în competiția cu ceilalți, oferind doar câteva norme firave de etică susținute de comitete minuscule care se fac că diminuează distructivitatea corozivă a unor practici înscrise în programă. În multe aule este premiat cel puternic și iute, și este disprețuit cel slab și lent. Se încurajează întâietatea în rezultate, dar nu și în compasiune. Ei bine, aportul nostru specific creștin este o educație care să mărturisească și să realizeze o altă formă de a fi umani. Dar asta nu va fi cu putință dacă ne limităm doar să rezistăm apelor și vântului, dacă ne limităm la simpla critică și ne mulțumim să rămânem în afara criteriilor pe care le denunțăm. O altă umanitate posibilă … necesită o acțiune pozitivă; dacă nu, va rămâne întotdeauna pur și simplu alta, în timp ce această unitate, conformă cu mentalitatea de acum, continuă să existe și să se încetățenească din ce în ce mai mult.

Consider că o poziție mai activă cere negreșit să depășim unele antinomii care, în loc să ne limpezească, mai degrabă ne paralizează. Unele antagonisme inflexibile sfârșesc exagerând atât de mult situațiile tulburi, încât facilitează orientări pe care le considerăm dintre cele mai negative. Un angajament real, hotărât și responsabil ne invită să mai facem încă un pas în procesul nostru de discernământ și să depășim unele clișee foarte înrădăcinate în comunitățile noastre. În sensul acesta, vă propun trei provocări legate între ele: să ne străduim ca misiunea noastră să aducă roade fără a neglija rezultatele; să privilegiem criteriul gratuității fără a pierde eficiența; și să creăm un spațiu în care excelența să nu presupună o știrbire a solidarității

Din Papa Francisc – Cardinal Jorge Mario Bergolio, sj, Educația – în slujba vieții. Propuneri pentru vremuri grele, trad. Marina Fara, Editura ARCB, București 2014, pp. 65-68.

Mai jos puteți să ascultați interviul:

  • 21 martie 2017
Interviu: Patru ani de la alegerea Papei Francisc

PAPA FRANCISC DESPRE SINE

În fața prizonierilor din Palmasola, Bolivia, în iulie 2015, Papa Francisc a spus: „În fața voastră se află un om iertat de multele lui păcate”. Jurnalistul Andrea Tornielli a remarcat lucrul acesta într-un interviu cu Papa Francis: „E impresionant să auzi un Papă care spune asta despre sine …”.

«Într-adevăr?», a răspuns papa. «Nu cred că este atât de ieșit din comun, nici în existența predecesorilor mei. Am citit în documentația procesului de beatificare a lui Paul al VI-lea mărturia unuia dintre secretarii lui, căruia Papa, repetând cuvintele pe care le-am citat deja în al său Pensiero alla morte, îi mărturisise: „Pentru mine a fost întotdeauna un mare mister al lui Dumnezeu că eu mă aflu în suferința mea și mă aflu în fața milostivirii lui Dumnezeu. Eu nu sunt nimic, sunt un păcătos. Dumnezeu Tatăl mă iubește foarte mult, vrea să mă salveze, vrea să mă scoată din suferința asta în care mă aflu, dar eu sunt incapabil să fac asta de unul singur. Atunci îl trimite pe Fiul lui, un Fiu care poartă chiar milostivirea lui Dumnezeu transpusă într-un act de iubire față de mine …. Dar pentru asta e nevoie de un har special, harul unei transformări. Eu trebuie să recunosc acțiunea lui Dumnezeu Tatăl în Fiul față de mine. Odată ce am recunoscut asta, Dumnezeu lucrează în mine prin Fiul lui”. Este o sinteză foarte frumoasă a mesajului creștin. Și ce să spun despre omilia cu care Albino Luciani și-a început episcopatul la Vittorio Veneto, spunând că alegerea căzuse asupra lui pentru că Domnul prefera ca anumite lucruri să le scrie în praf în loc să le scrie în bronz sau pe marmură: astfel, dacă scrierea ar fi rămas, ar fi fost limpede că meritul era în întregime al lui Dumnezeu. El, episcopul, viitorul Papă Ioan Paul I, era „praful”. Trebuie să spun că, atunci când vorbesc despre asta, mă gândesc mereu la ce i-a spus Petru lui Isus în duminica învierii Lui, când l-a întâlnit singur. O întâlnire la care face referire evanghelistul Luca (24, 34). Ce i-o fi spus Simon lui Mesia tocmai înviat din mormânt? I-o fi spus că se simțea un păcătos? S-o fi gândit la renegare, la ce se întâmplase cu câteva zile înainte, când de trei ori se prefăcuse că nu-l cunoaște, în curtea casei Marelui Preot. S-o fi gândit la plânsul lui amar și public. Dacă Petru a făcut asta și dacă evangheliile ne descriu păcatul lui, renegarea lui și dacă, în ciuda tuturor acestora, Isus i-a spus: „Paște oile mele! (In 21, 16), nu cred că trebuie să fim uimiți dacă și succesorii lui se descriu pe ei înșiși drept „păcătoși”. Nu e o noutate. Papa este un om care are nevoie de milostivirea lui Dumnezeu. Am spus-o sincer și în fața prizonierilor din Palmasola, în Bolivia, în fața acelor bărbați și a acelor femei care m-au primit cu multă căldură. Lor le-am amintit că și Sfântul Petru, și Sfântul Paul au fost deținuți. Am o legătură specială cu cei care trăiesc în închisoare, privați de libertatea lor. Am fost întotdeauna atașat de ei, tocmai grație conștiinței faptului că sunt păcătos. De fiecare dată când trec de ușa unei închisori pentru o celebrare sau pentru o vizită, îmi vine mereu acest gând: de ce ei, și nu eu? Eu ar trebui să fiu aici, aș merita să fiu aici. Căderile lor ar fi putut fi ale mele, nu mă simt mai bun decât cei pe care-i am în față. Astfel mă trezesc că repet și mă rog: de ce el, și nu eu? Asta poate scandaliza, dar mă consolez cu Petru: îl renegase pe Isus și, în ciuda acestui lucru, a fost ales.»

Din Papa Francisc, Numele lui Dumnezeu este Milostivire. Un dialog cu Andrea Tornielli, trad. Cerasela Barbone, Editura Trei, București 2016, pp. 55-58.

Mai jos puteți să ascultați interviul acordat lui Dan Manolache de la Radio România Cultural în seara zilei de 14 martie 2017:

  • 21 martie 2017