Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Maria Top Model de pregătire pentru Crăciun

Dragi prieteni,

În Advent am avut trei modele de pregătire pentru Sărbătoarea Nașterii Domnului: în prima duminică a fost profetul Isaia, în a doua și în a treia duminică a fost sfântul Ioan Botezătorul, iar acum, în ultima duminică, este sfânta Fecioară Maria, adevărat Top Model spiritual de pregătire pentru Crăciun.

Înainte de a asculta predica din această ultimă duminică de Advent 2017, vă invit să citiți un interviu acordat revistei Actualitatea Creștină 13/2017 în care vorbesc despre bucuria și iubirea ca esență a sărbătorii Crăciunului.

<<Bucuria, îndemn la profunzime

Moderator: Claudia Stan: <Crăciunul, timp predilect de exersare a bucuriei lăuntrice: oare știm să ne mai bucurăm? Mărturisesc că mă frapează, an după an, un banner care străjuiește intrarea în Biserica Italiană, aflată pe una din arterele ultracentrale ale Bucureștiului: „Christos se naște, veniți să-l adorăm”. E un îndemn tăcut, discret, de întoarcere la esență, care (se pare că avem nevoie să ni se reamintească asta!) e nașterea Pruncului în ieslea din Betleem, un îndemn care irumpe în mijlocul agitației acestei lumi nebune care aleargă după lucruri neesențiale, superficiale. Pentru omul modern, conceptul de adorație e fie necunoscut, fie desuet, pentru că vine în contradiție cu nevoia noastră de a face, de a controla, de a nu sta locului. De aceea, pentru început, vă propun să vorbim despre adorație: cum și de ce?

Pr. Wilhelm Dancă (W.D.): Contextul cultural în care se celebrează Crăciunul azi, un context postmodern, postcultural, postindustrial, e unul în care sărbătoarea e văduvită de componenta ei comunitară: societatea e mai fragmentată, oamenii au tendința de a se retrage în cercurile lor. E drept, Crăciunul e o sărbătoare a familiei, dar abordarea ei actuală atenuează mult conținutul ei supranatural, în favoarea distracției, a evadării dintr-un prezent considerat tot mai oprimant. Consecința acestei abordări este că, la biserică, omul ajunge să asiste la o celebrare din care nu înțelege esența, pentru că nu a parcurs etapele intermediare necesare acestei înțelegeri. Un alt aspect al realității actuale este acela că s-a pierdut alternanța dintre timpul de sărbătoare și timpul de peste an, dintre timpul sacru și cel profan: ajungem astfel să vorbim despre timp liber și timp de lucru, iar Crăciunul (ca și Paștele și celalalte sărbători) e redus la statutul de timp liber, în care trebuie să ieșim în oraș, să participăm la zgomotul și tumultul lui. În contextul acesta, despre care vorbeam și la început, invitația banner-ului de la Italiană e, într-un fel, ceea ce a fost steaua care i-a călăuzit pe magi la Cristos: o călăuză spre esență. Pentru omul educat religios, adorația este uimirea sufletului înaintea misterului dumnezeirii, o tresărire la contactul cu acest mister. În zilele noastre, care consideră adorația, statul cu Dumnezeu, un timp pierdut, este dificil să propunem acest act de uimire fără a se produce, mai înainte de toate, o mutație radicală a omului, înspre înțelegerea adorației ca stare de spirit, nu ca îndeletnicire.

 Magii călăuziți de stea sunt „cuprinși de bucurie mare” (Mt 2,10), iar îngerul le spune păstorilor: „Vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul” (Lc 2,10). Ce este bucuria despre ne vorbește evanghelia? Este ea diferită de bucuria lumii?

W.D.: Bucuria e ca o respirație care ne umple plămânii la sfârșitul unei lucrări bune, o mulțumire pentru existența unui moment în care privești un peisaj, un tablou frumos și sufletul tău tresare înaintea frumuseții. Bucuria este starea afectivă a unui om care posedă în mod conștient un bine. În sens larg bucuria înseamnă plăcere. În sens spiritual înseamnă delectarea provocată de bunurile spirituale. Omul se bucură pentru că este o ființă cu dorințe. Bucuria spirituală nu e neapărat opuse celei materiale, corporale, ba chiar s-ar cuveni ca acestea două să fie complementare și ca bucuria exterioară să se deschidă către cea interioară. Bucuria spirituală e și rod al credinței că Dumnezeu este Creatorul nostru, ne este aproape, ne ocrotește, e prezent în viața noastră ca cel mai mare Bine.

Un verset anume din literatura paulină pare a fi destinat cu precădere prilejurilor în care confundăm îmbuibarea cu sărbătoarea, iar Crăciunul e unul dintre aceste prilejuri (ca și Paștele): „Împărăția lui Dumnezeu nu constă în mâncare și băutură, ci în dreptate, pace, și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14,17). Întâi de toate, ce și unde este împărăția lui Dumnezeu? Apoi, acestea trei (dreptatea, pace și bucuria) cu ce sunt diferite de cele mundane, dacă sunt „în Duhul Sfânt”?

W.D.: Ordinea Duhului Sfânt ne face părtași unei bucurii agapice vindecate de egoism. Îmi amintesc o pildă din Pateric în care mai mulți călugări din pustiu se înțeleg să postească aspru pentru răscumpărarea păcatelor. În Vinerea Mare unul dintre călugări găzduiește un călător flămând, căruia îi pregătește de mâncare. Ceilalți frați sunt scandalizați de mirosul bucatelor care vine dinspre chilia lui și îi reproșează încălcarea postului, la care acesta le răspunde că, pentru el, Paștele a fost întâlnirea cu fratele flămând. Ce vedem aici? Creștinul se consideră pe sine sursă de bucurie pentru aproapele său, fiind conștient că Duhul Sfânt a inaugurat o lume nouă în care bucuria, dreptatea și pacea sunt elemente constitutive ale mântuirii. Creștinul face orice, de exemplu, încalcă o regula exterioară, pentru a fi bucurie dar al Duhului Sfânt pentru aproapele său. E adevărat că noi punem sărbătorile sub semnul consumismului, al mâncării, al cadourilor, dar, dacă aceastea sunt făcute în spiritul pildei din Pateric, fără excese, atunci rămânem în lumea bucuriei spirituale, noi le consumăm pe ele, în loc să ne lăsăm consumați de ele.

Bucuria e o consecință a virtuții teologale a credinței, așa cum pare să se sugereze Petru („crezând în el, tresăltați de o bucurie negrăită și glorificată” – 1Pt 1,8)? Altfel spus, avem credință dacă nu avem bucurie? 

W.D.: Credința e motivația bucuriei: ai toate motivele să fii bucuros când știi că te sprijini pe Cineva care nu te lasă niciodată. Potrivit Evangheliilor, bucuria este semnul distinctiv al Împărăției lui Dumnezeu. Intrarea în Împărăție se face prin credință, iar bucuria este starea sufletească a omului care crede.

„Bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,22), le făgăduiește Christos ucenicilor. Ce sufocă bucuria autentică, deplină și ce o cultivă?

W.D.: Din perspectiva omului care crede, bucuria este divino-umană. Cu alte cuvinte, provenind de la Dumnezeu ca dar al milostivirii sale, bucuria aceasta nu poate fi cumpărată, vândută, nu poate fi trăită la nivel psihic sau fizic, ca un fel de plăcere corporală. Totuși, bucuria făgăduită nouă de Christos este și „bucuria noastră”, adică este o bucurie care rodește în măsura în care împlinim voința lui Dumnezeu, primim harul iubirii sale, prin care El ni se dăruiește nouă, iar noi ne dăruim aproapelui. Reducerea acestei bucurii doar la dimensiunea divină (vezi diferitele forme de fideism) este la fel de sufocantă și păguboasă ca și reducerea ei la nivel uman, după cum se poate vedea în actualele manifestări de neopelagianism. Meditarea vieților sfinților din modernitatea noastră târzie, cum ar fi Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Sfânta Faustina sau Maica Tereza de Calcutta, ne poate ajuta să vedem și să pășim pe drumul bucuriei complete în Christos.

 În Biserica Romano-Catolică, Timpul Crăciunului începe cu Vesperele Nașterii Domnului și se încheie, pe 8 ianuarie, cu Botezul Domnului. Vă propun să identificăm firul roșu al bucuriei în liturgia tuturor celebrărilor din această perioadă.

W.D.: Trăirea creștină a Crăciunului ar trebui să fie în primul rând liturgică și să reziste în fața presiunilor unor mode comerciale și culturale. Ar trebui să fie un timp sfânt în care să realizăm că drama iubirii lui Dumnezeu, începută la întrupare, face parte din istoria noastră umană. Apoi, această conștientizare a mântuirii din timpul Crăciunului ar trebui să fie comunitară: e important să celebrăm Crăciunul personal, în sufletul nostru, dar nu separat de comunitatea noastră de credință. Angelus Silesius spunea că Isus se poate naște de o mie de ori, totul e zadarnic dacă el nu se naște în inima ta. Celebrarea „de apartament” a Crăciunului, în care nu merg la biserică, ci, în cel mai bun caz, sunt spectator al Liturghiei transmise la televizor sau la radio, nu e participare la sărbătoare: creștinul e chemat să fie actor, nu spectator, să participe, nu doar să asiste la drama divino-umană care are loc pe altar.

 Imediat după Crăciun, pe 26 decembrie, Biserica îl comemorează pe primul martir creștin, Sf. Ștefan, a cărui ucidere cu pietre ne este relatată de Faptele Apostolilor, pentru ca pe 28 decembrie să celebrăm amintirea Pruncilor Nevinovați, omorâți la porunca lui Irod, după cum ne spune Luca. Unde e bucuria în cruzime?

W.D.: Misterul nașterii lui Dumnezeu vestește deja misterul morții și învierii lui: iconografia bizantină reprezintă adesea ieslea în chipul unui mormânt. Logica iubirii totale a lui Dumnezeu este anticipată de sufletele Pruncilor Nevinovați, martori ai primelor zile de viață pământească a lui Christos, și mărturisită plenar de primul creștin care moare pentru credința în Isus, exercitându-și astfel libertatea credinței în mărturisirea adevărului.

Pe 27 decembrie, îl amintim pe Sf. Apostol și Evanghelist Ioan, care a murit în exil pe insula Patmos.

W.D.: E o linie de continuitate cu iubirea lui Dumnezeu dăruită fără rezerve. Ioan este apostolul iubirii, cel care ne-a lăsat cea mai profundă „definiție” a lui Dumnezeu, ca iubire.

Avem apoi, două sărbători închinate familiei și maternității: ultima zi din anul civil pentru Sf. Familie și prima zi din an pentru Sf. Maria, Născătoare de Dumnezeu. O familie hăituită și refugiată, o dumnezeire contestată încă din primele secole de creștinism (și mai radical în zilele noastre). Unde e bucuria aici?

W.D.: Pilda Sfintei Familii e una de comuniune exemplară cu Dumnezeu în timp de încercare, care ne arată că iubirea nu e o contemplare narcisistă a sinelui, ci o contemplare a lui Dumnezeu care rodește viața (iar acesta e alt mesaj al Craciunului). 1 ianuarie e și ziua păcii, care aduce în atenție rolul matern al femeii ca promotor al păcii; Papa Paul al VI-lea, care a instituit Ziua Mondială a Păcii în ziua în care Biserica o sărbătorește pe Maica Domnului amintea pilonii pe care se construiește civilizația iubirii, care sunt dreptatea, adevărul, libertatea, pacea.

Timpul Crăciunului se încheie cu Epifania (6 ianuarie) și Botezul Domnului (8 ianuarie), care par să ne îndemne să punem semnul egal între bucurie și revelație, între bucurie și pocăință. 

W.D.: În primele secole ale Bisericii, Epifania celebra trei evenimente ale istoriei mântuirii: adorația magilor, botezul lui Isus în Iordan și manifestarea publică a dumnezeirii sale la nunta din Cana Galileii. Reforma liturgică de după Conciliul Vatican II a considerat oportun ca Botezul Domnului să fie celebrat separat, ca placă turnantă între timpul Crăciunului și timpul de peste an, în vreme ce la Epifanie accentul liturgic se pune pe adorația magilor, iar nunta din Cana este amintită după Botezul Domnului.  Biserica Catolică de la noi păstrează binecuvântarea apei la 6 ianuarie, din solidaritate cu frații ortodocși.

Esența Crăciunului într-un singur cuvânt?

W.D.: Iubirea naște iubire. Dumnezeu e iubire. O iubire generoasă, care dă naștere altei iubiri. De ce n-ai fi tu această iubire?>>

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, Supliment Crăciun 2017, 13 (2017) 17-19.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 24 decembrie 2017
Mesajul de la Fatima: Rugăciunea dărâmă Cortina de fier

Dragi prieteni,

În zilele de 13 și 14 octombrie 2017 împreună cu mai mulți părinți profesori de teologie de la Universitatea din București și din țară (Cluj Napoca și Iași) am sărbătorit o sută de ani de la aparițiile Maicii Domnului la Fatima. În conferința prezentată am încercat să arăt că aparițiile Fecioarei la Fatima au fost revelații particulare, „semne supranaturale care însemnează istoria, intră în viața oamenilor și însoțesc drumul omenirii„ (card. Tarcizio Bertone), dar și evenimente de rugăciune, evenimente care au loc într-un context de viață spirituală trăită în mod activ, presupun rugăciunea, o hrănesc și o dezvoltă. Astfel, văzute prin prisma rugăciunii, aparițiile de la Fatima sunt actuale, pentru că avertismentele adresate omenirii prin cei trei păstorași la Cova da Iria rămân valabile și în zilele noastre. Din păcate, ideologiile răului indicate de Maica Domnului în revelațiile particulare făcute lui Francisc, Iacinta și Lucia în 13 iulie 1917 nu au dispărut. Dimpotrivă. Există astăzi mai multe „Rusii”, în sensul de țări care au renunțat la credința creștină ca sursă de valori morale și au îmbrățișat totalitarismul politic. Având rădăcini adânci în comunismul bolșevic, care căuta să distrugă credința creștină și să liberalizeze complet moralitatea publică, cum ar fi relațiile sexuale dintre bărbați și femei, ideologiile răului din zilele noastre se ascund în spatele unor recomandări legislative europene sau au devenit pachet de legi care trebuie adoptat în regim de urgență, cum ar fi legea eutanasiei sau legea căsătoriilor între persoanele de același sex.

Punând cap la cap câteva date semnificative din viața sfântului Ioan Paul II, papă, am arătat că rugăciunea este o forță invincibilă care poate zdruncina orice sistem politic clădit pe ideologii anti-umaniste și anti-creștine. Chiar dacă nu observăm schimbări imediate și la scară largă, rugăciunea pătrunde eficient și sigur în inima rănită a oamenilor și-i vindecă pe ei, dar și societatea în care trăiesc. Așadar, mesajul de la Fatima este actual ca invitație la rugăciune pentru a limita răul ce se manifestă în structurile de păcat, structuri caracterizate de pofta de avere și dorința de putere „cu orice preț”,  sau în programele de educație sexuală a tinerilor generații. Dacă în raport cu comunismul ateu, rugăciunea a dărâmat Cortina de fier, a fost mai tare decât puștile și tancurile teroriștilor de stat, tot la fel, în raport cu ideologiile contemporane în care s-a ascuns duhul Satanei, rugăciunea va învinge răul din inimi și va schimba fața lumii. Drama omului modern, viața de unul singur, fără Dumnezeu, poate fi rezolvată sau cel puțin limitată prin apelul la îmbrățișarea binelui și la rugăciune. În concluzie, mesajul de la Fatima spune un lucru simplu și adevărat: rugăciunea poate dărâma ziduri, cum ar fi zidul Berlinului, zidul Kremlinului sau zidul egoismului din inima noastră. Cine se roagă poate să facă experiența căderii zidurilor.

Mai jos puteți urmări slidurile conferinței:

Mesajul de la Fatima și ideologiile răului

  • 14 octombrie 2017
Rene Laurentin: Maria eveniment ascuns și important!

Dragi prieteni,

În vârstă de aproape o sută de ani, duminica trecută, 10 septembrie 2017, a trecut la cele veșnice părintele René Laurentin, unul dintre cei mai mari specialiști în mariologie, autor a peste 150 de cărți și a peste 1 000 de articole științifice. A scris cele mai bune și complete cărți despre aparițiile Maicii Domnului la Lourdes. În paginile ziarului Le Figaro și a magazinului Chrétiens a publicat peste 2 000 de articole despre Conciliul Vatican II, la care a contribuit cu introducerea capitolului despre Maria de la sfârșitul constituției Lumen gentium – Lumina popoarelor: Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, în Misterul lui Cristos și al Bisericii. De asemenea, a scris mult despre vizionari și mistici, despre diferite subiecte cu caracter biblic și teologic.  Într-o carte din 2008, intitulată „Viața autentică a Mariei”, vorbește despre Maria, Maica Domnului, ca eveniment ascuns și important, care nu poate fi despărțit de evenimentul unic în istorie, nașterea lui Dumnezeu-Mesia printre noi oamenii. Pentru a vă face o idee despre stilul, calitatea și substanța scrierilor părintelui Laurentin, vă ofer spre lectură și meditație în traducere proprie epilogul cărții „Viața autentică a Mariei”.

«Istoria nu a înregistrat nici originea Mariei, nici sfârșitul ei glorios. Nu există nici o referință istorică până la Bunavestire (Lc 1, 28 ss). De aceea, legăm începutul de sfârșitul existenței sale ce se întinde între aceste două mistere. Originea tainică a Mariei are o dimensiune trans-istorică, la fel ca Adormirea. Și încă ceva, Fecioara este un personaj de excepție, iar acest caracter excepțional se manifestă într-o manieră unică și singulară.

Spre deosebire de celelalte celebrități feminine, Maria a fost nu doar predestinată și pregătită, ci și profețită și prefigurată. De aceea, prezentăm antecedentele luminoase ale glorificării finale ale Mariei sub formă de epilog.

Se poate vorbi despre Maria înainte de Maria? Da, căci și ea are preistoria sa care trebuie situată între două extreme, pe de o parte, Pseudo-Bernard, un autor mistic din secolul al XII-lea, care a scris: „Toată Scriptura se referă la Maria”[1], iar pe de altă parte, exegeza științifică literală ce se apropie mai mult sau mai puțin de enunțul contrar: Vechiul Testament nu ne spune nimic despre Maria[2], pentru că încă nu exista.

Indiferent dacă va fi sau nu va fi la sfârșitul istoriei, Dumnezeu Creator prin care va trăi Maria este prezent la începutul ei. Dumnezeu, stăpânul istoriei potrivit lui Bossuet, nu o fabrică mecanic, căci El a creat o lume autonomă ce se construiește în mod treptat: la început energie cosmică, a cărei istorie oamenii de știință o refac începând de la big-bang; apoi viață, care evoluează și se dezvoltă, de la organismele monocelulare la vertebrate; și libertate umană, care zidește istoria, căci Dumnezeu a pus omul „în mâna voinței sale” (Sir 15, 14). În această devenire orice ființă este pregătită de ceea ce se găsește înaintea ei; și Maria a fost pregătită la fel ca toate celelalte ființe. Dar mai mult decât atât, Maica lui Dumnezeu Salvator, în centrul istoriei, este profețită și, de asemenea, prefigurată solidar cu El. În plus, la fel ca toate creaturile libere și nemuritoare prin sufletul lor, Ea este predestinată, dar într-un sens unic, adică transcendent. O carte despre viața Mariei ar trebui, deci, să cuprindă aceste patru puncte: cum a fost Maria pregătită, profețită, prefigurată și predestinată.

  1. Pregătită

Maria se înscrie în rândul privilegiat al săracilor, căci descendentul promis lui David nu s-a născut în palatul în care a păcătuit, el și succesorii lui după el. După căderea regalității, poporul ales s-a întărit profund în timpul captivității din Babilon, potrivit Spiritului și Legii, putând să relanseze creația cea nouă și să pregătească nașterea lui Mesia, „Fiul Celui Prea-Înalt” (Lc 1, 35).

Lucrul acesta s-a făcut în aproape șase secole, înlăuntrul răbdării micului popor fără glorie în care creștea calitatea inimii și desăvârșirea iubirii, în interiorul căruia „mlădița din trunchiul lui Iese” (Is 11, 1) aducea rod: începutul divin al noii creații.

Biserica a văzut acest început și, de aceea, i-a invitat pe cei credincioși să celebreze sărbătoarea părinților săi, care se numeau convențional Ioachim și Ana. Motivul este că tatăl și mama fiecărei ființe umane sunt cei ce o creează împreună cu Dumnezeu și o formează împreună cu El, în toate sensurile pe care le poate avea cuvântul formare.

Lucrul acesta a fost cuprins în intenția de semnificare a Evangheliilor care recapitulează, atât cât este posibil, genealogia lui Cristos, chiar dacă Maria nu apare aici decât printr-o ruptură de nivel la Matei 1, 16: „Iosif, soțul Mariei”, și în mod anonim la Luca 3, 23-38, fiindcă Maria și Cristos fac parte dintr-o lungă istorie, bimilenară potrivit Evangheliilor și perioadei istorice, însă milionară potrivit preistoriei paleontologice.

  1. Profețită

La începutul domniei regelui David, profetul Natan i-a dat de știre că va avea un moștenitor transcendent: „Când se vor împlini zilele tale și te vei odihni cu părinții tăi, voi ridica un descendent al tău după tine, care a ieșit din tine, și-i voi întări domnia. El va zidi o casă numelui meu și voi întări scaunul lui de domnie pentru vecie. Eu îi voi fi lui tată și el îmi va fi mie fiu. (…), dar îndurarea mea nu se va îndepărta de la el (…). Casa ta și domnia ta vor fi stabile înaintea ta pentru totdeauna, iar tronul tău va fi întărit pe vecie” (2 Sam 7, 12-16).

În prezicerea istorică vestită lui David pe la anul 1000, Mama lui Mesia nu este amintită nicăieri, deoarece a luat-o în căsătorie pe Betsabeea prin adulter, făcând să piară soțul ei, eroicul Urie, Hititul, pe care l-a trimis singur în fruntea atacanților ca să moară. Mesia nu va fi moștenitorul biologic al adulterului.

În secolul al IV-lea, Isaia îi spune regelui Ahaz profeția despre unul dintre succesorii lui David, lămurind astfel rolul pe care îl va avea Mama lui Mesia.

Începând cu secolul al II-lea sau al III-lea î.Cr., traducerea greacă a Septuagintei reținuse deja că mama viitorului Mesia nu va fi doar o tânără necăsătorită (în evreiește: almah)[3], ci o fecioară (în greacă: parthenos), iar lucrul acesta l-a păstrat și confirmat Evanghelia lui Matei (1, 20-25) așa după cum am văzut.

  1. Mama lui Mesia în Isaia 7, 14

Când profetul Isaia reînnoiește și reactualizează profeția pentru regele Ahaz care trecea printr-un moment de încercare (rege în 736), Mama lui Mesia este în prim plan.

Regele Ahaz (736-716), cel de-al XII-lea rege al lui Israel, două secole mai târziu după David, era amenințat de dușmanii săi; Isaia îi propune un semn, dar refuză, fiind închis de proiectele sale. Isaia vestește, totuși, zicând: „iată, fecioara (almah) va zămisli și va naște un fiu, căruia îi va pune numele Emanuel (adică Dumnezeu cu noi)” (Is 7, 14).

Importanța dinastică a mamei și locul nașterii sunt subliniate printr-o a treia profeție la care se referă cele două Evanghelii ale copilăriei (Mt 1 și Lc 2).

În această primă profeție despre Mama lui Mesia, succesorul lui David și al lui Solomon este blamat pentru alianțele sale și pentru lipsa lui de evlavie; dar o fericită prezicere îi este făcută în ciuda voinței lui, pentru că evenimentul nu se referă la dânsul, ci la cei de mai târziu. Cele ce urmează în profeția lui Isaia subliniază dimensiunile divine ale lui Mesia: „Pentru că un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă. Stăpânirea va fi pe umerii lui și va fi numit sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, părinte veșnic, principe al păcii” (Is 9, 5).

  1. Cea care trebuie să nască la Betleem (Mih 5, 1-3)

Profeția contemporană a lui Miheia (734-687) face complet abstracție de rege păstrând totuși referința la David prin menționarea Betleemului, locul său de origine. Mama lui Mesia este tot în prim plan: „Tu, Betleem Efrata, ești mic ca să fii printre locurile (de seamă ale ) lui Iuda; din tine va ieși, pentru mine, cel care va fi stăpânitor în Israel: originile lui sunt de demult, din zilele veșniciei. De aceea, îi va lăsa până la timpul când cea care trebuie să nască va naște și restul fraților săi se va întoarce la fiii lui Israel. Va sta și va paște cu puterea Domnului și cu mărirea numelui Domnului Dumnezeului său. Vor locui, căci el îi va face să se mărească până la marginile pământului” (Mih 5, 1-3).

Profeția se va împlini când „cea care trebuie să nască va naște”. Nu se spune nimic despre vreun tată care, în mod normal, ar trebui să fie regele, ci doar despre o mamă, în ciuda machismului social, având aici o nouă deschidere pentru a înțelege fecioria Mariei al cărui fiu este prezentat ca noul David, acela care va face să renască înnoită gloria fondatorului dinastiei, împlinindu-i viitorul etern printr-o împărăție fără de sfârșit (1 Reg 2, 4; 2 Sam 7, 16, Is 9).

  1. Femeia dinastică, dușmana șarpelui ispititor

Geneza (3, 15) a fost tradițional interpretată drept Bunavestire glorioasă a Mariei. Dar aluzia îndepărtată la Maria a fost accentuată prin traducerea latină a sfântului Ieronim, numită „Vulgata”. După ce l-a pedepsit pe bărbat și pe femeie pentru păcatul originar, Dumnezeu i-a vorbit diavolului: „Ea (în latină: ipsa) îți va zdrobi (în latină: conteret) capul și tu îi vei mușca (în latină: insidiaberis) călcâiul”.

Această traducere latină are două greșeli. În textul ebraic, este vorba despre descendența femeii, Mesia, cel care se va lupta cu șarpele, nu femeia. Unul și același verb evreiesc shouf desemnează acțiunile celor doi adversari; descendența femeii și neamul rău al șarpelui. Sensul acestui verb rar (apare de patru ori în Biblia evreiască) este enigmatic. Dhorme[4] justifică traducerea diferențiată a sfântului Ieronim (insidiaberis, pentru diavol: „tu o vei amăgi”; și conteret pentru femeie: „ea îți va zdrobi capul”), printr-o analogie cu unele limbi orientale vechi, (asiro-babiloniene și arabe) presupunând că cele două uzanțe ale verbului shouf pentru a treia persoană din viitor, deși literar sunt asemănătoare, ar putea proveni din două rădăcini diferite, semnificând și „va zdrobi” și „va urmări”; însă părinții greci nu văd această diferență. Ei traduc shouf cu unul și același cuvânt teresei („va urmări” sau „va ataca”). Așadar, este vorba despre o luptă reciprocă și prelungită.

Descendența femeii, Mesia dinastic, nu este ea destul de clară pentru a semnifica victoria?

Nu, pentru că în aceeași carte a Genezei, mușcătura călcâiului cuiva înseamnă victorie: Iacob îi aduce laude în privința asta fiului său Dan. Dan este un șarpe care, mușcând gleznele calului, face să cadă călărețul pe spate (Gen 49, 17).

Unii părinți interpretează această mușcătură la glezne ca victoria aparentă a Diavolului ce a uneltit eficace moartea lui Cristos.

Textul este semnificativ, căci femeia, Eva, victima șarpelui, va naște descendența ce va lupta împotriva șarpelui. Profeția are un caracter dinastic. Se referă la posteritatea mesianică; există solidaritate între mamă și această descendență în care apostolul Paul îl vede pe Mesia învingător.

Textul Genezei prezice, așadar, o lungă bătălie și face să se întrevadă speranța în victoria promisă în altă parte, dar nu o exprimă în mod formal. Profețiile sunt limitate; puțin câte puțin poporul lui Dumnezeu va descoperi sensul lor deplin.

Dar acest al treilea text, la fel ca cele de mai înainte, subliniază în primul rând, rolul mamei, unul dinastic, și „dușmănia” sa cu șarpele. Această profeție este mai puțin literală și mai mult tipologică. Se înțelege potrivit raportului între Eva, mama celor vii biologic, și Maria, la un nivel mult mai sus: divin și spiritual.

Cele trei profeții converg spre Maria, Maica Domnului, simbolic și poetic, potrivit modului de exprimare constant al Bibliei, mult mai pertinent decât nu părea să fie.

  1. Prefigurată

Revelația biblică progresează nu doar prin profeții, ci și prin fapte și realități (în latină res) care se succed, își răspund reciproc și se dezvoltă în istorie, ca tot atâtea etape ale planului lui Dumnezeu. Căci, progresul istoriei și al mântuirii se realizează din interior și liber, potrivit planului Creatorului, prin prefigurări și tatonări promovate de oameni după proiectul și idealul divin care inspiră tainic proiectele lor succesive. Așadar, există un sens simbolic, poetic și elocvent, până la împlinirea de la sfârșitul istoriei: de la Adam la Isus Cristos, și de la Eva la Maria. Într-adevăr, aceste personalități îl vestesc pe Cristos, care este de nedespărțit de Mama sa, sfârșit glorios al istoriei[5]: lucrul acesta se numește „tipologia Mântuirii”.

Bunavestire adresată Mariei le recapitulează și le luminează pe cele precedente, care până atunci erau de neînțeles. Sunt reluați termenii profețiilor din vechime pentru a vesti faptul nou ce le împlinește.

  1. Fiica Sionului

„Fiica Sionului”, în Biblie, este partea cea mai bună a poporului lui Dumnezeu, poporul „Mult-Iubit al lui Dumnezeu”. Nu este poporul prostituat prin păcat, ci poporul nou, poporul alianței, pe care Dumnezeu îl duce în pustiu pentru a-i vorbi la inimă ca un de curând îndrăgostit (Os 2, 16).

Așa îi spune Dumnezeu logodnicei sale din Cântarea Cântărilor: „Toată frumoasă ești prietena mea și prihană nu este în tine” (Ct 4, 7). Doar Maria împlinește această profeție, numai ea, în poporul lui Dumnezeu, va fi fără prihană, căci sfânta Biserică este alcătuită din păcătoși. Doar Maria a fost principiul și sămânța imaculată a Bisericii, după cum am văzut în această carte despre Viața ei.

  1. Arca alianței

De asemenea, Bunavestire îi descoperă Mariei că ea va fi noua „arcă a alianței”, locuința curată a lui Dumnezeu pe pământ, nu mobilierul confecționat artistic de Moise și care a devenit locul prezenței divine, ci „arca alianței” vie și personală, care face să se nască pe pământ Fiul lui Dumnezeu (Ex 40, 34-35, reluat și împlinit prin Bunavestire din Lc 1, 35).

Maria devine reședința Fiului lui Dumnezeu; va fi în persoană „templul lui Dumnezeu”, născut într-nsa. În momentul Întrupării, când el și ea formează un singur tot, ea devine „Cortul Întâlnirii” (Ex 27 și 40), în care Moise stătea de vorbă cu Yahwe, și cortul central al „arcei alianței” (Ap 11, 19), în care locuia Dumnezeu printre corturile poporului său nomad în pustiu; în sfârșit, Templul, unic pentru Israel, pentru ca toți să devină după ea, „templul Duhului Sfânt” (1 Cor 3, 16; 6, 19; 2 Cor 6, 16).

Maria, conștientă de această tipologie, va vorbi despre Bunavestire făcând referință constantă și refolosind de mai multe ori fragmentul despre urcarea „arcei alianței” la Ierusalim cu care Trimisul lui Dumnezeu a identificat-o (Lc 1, 35; aici mai jos, capitolul 5).

De asemenea, păstorii, cei mai săraci dintre săraci, vor fi investiți și învăluiți în noaptea lor de slava lui Yahwe, așa după cum a fost învăluită „arca alianței” și templul lui Solomon (1 Reg 8, 10). Acești destinatari săraci ai Evangheliei au fost desemnați astfel drept noul „templu al lui Dumnezeu”, făcut nu din pietre materiale, ci din pietre vii (1 Pt 2, 4-5). Fiul lui Dumnezeu se naște noaptea în ieslea unui grajd, iar păstorii îl luminează și îl umplu cu Lumina Gloriei.

Cu ajutorul acestor personalități evocate de mesagerii lui Dumnezeu, am văzut cum Maria devine conștientă de nemaiauzita sa chemare de a fi Maica Domnului și Maica oamenilor toată viața sa. Lucrul acesta l-a înțeles în Evanghelia Copilăriei, transmisă în greacă, de Luca (1-2).

Planul lui Dumnezeu se manifestă de la o personalitate la alta, de la prefigurare la împlinire, până la reîntoarcerea sa.

Maria, Mama lui Mesia are locul său inevitabil în această progresie luminoasă; prin aceste imagini și semne istorice Dumnezeu i-a revelat misiunea sa primordială, centrală și decisivă.

  1. Femeile Bibliei, mame, eroine și sfinte

Tipologia semnificativă a femeilor este imensă.

Mai întâi am văzut-o pe Eva, Mama celor vii (Gen 2 și 3). Luca și Ioan fac aluzie mai ales când Isus îi spune ostentativ Mariei „femeie” (In 2, 4 și 19, 26), în loc de „mamă” (în evreiește: em; în greacă: meter) așa cum s-ar fi cuvenit să spună un fiu.

De-a lungul întregii Biblii, Maria este prefigurată de Eva, arhetip simbolic al tuturor femeilor, creată curată de mâinile lui Dumnezeu pentru „a fi Mama celor vii” (Gen 3, 20). Planul eșuat al lui Dumnezeu cu Eva este prefigurat gradual într-o mulțime de femei reprezentative: Debora, „Mamă în Israel” (în vremea tuturor primilor judecători), Estera și Iudita, dar și personalitățile materne și dinastice: Sarah, Rebeca, Rahela, Rut; neomițând-o pe profetesa Miriam, sora lui Moise și a lui Aron (Ex 15, 20), inițiatoarea eliberării Iudeilor, trimisă de Dumnezeu „în fruntea poporului cu Moise și Aron” (Mih 6, 4); Ana, mama lui Samuel (1 Sam 1, 20; 2, 1-11); profetesele ulterioare din cartea Regilor (Hulda, 2 Reg 22, 14; Noadia, Neh 6, 14) și profetesa Ana în copilăria lui Cristos (Lc 2, 36-38); apoi Sfintele Femei, discipolele cele mai fidele ale lui Cristos (Lc 8, 1-3).

Așa după cum au înțeles Părinții Bisericii, începând cu Iustin și sfântul Irineu (încă din sec. al II-lea), păcatul vine prin Eva, mântuirea, prin Maria; moartea prin Eva și viața prin Maria.

Lucrul acesta este copleșitor în privința sensurilor, oricare ar fi limitele analogiilor țintite și delimitate de Părinții Bisericii și sublinierile cardinalului de Lubac.

  1. Predestinată

Trecând la predestinare, la nivelul teologic al lui Dumnezeu transcendent, ieșim și mai mult din istorie.

Predestinarea nu este predeterminare, căci atunci i-ar transforma pe oameni în marionete. Predestinarea nu este destin orb, ci plan deschis al lui Dumnezeu în legătură cu fiecare om; destinul omului de ființă chemată să acționeze liber nu este fatalitate, ci finalitate, o chemare a iubirii divine creatoare făcută creaturii care răspunde sau nu după bunul său plac.

Dumnezeu Creator dăruiește existența sa fiecărei ființe, căci lumea aceasta nu este un fragment sau o prelungire a substanței sale (după cum susțin panteiștii): Dumnezeu creează totul din nimic și nimic nu există decât prin el, nu doar la începutul Creației, căci existența noastră durează prin creația sa continuă. Îi creează pe oameni din iubire, ca un tată: o iubire personală pentru fiecare. Îi creează în libertate. Le dăruiește un destin de neînlocuit. Nu este vorba de fatalism, căci fiecare om își inventează liber destinul său. De aceea, trebuie să spunem: „Dumnezeu ne-a dăruit tot ceea ce suntem, dar toate faptele noastre sunt ale noastre, în același timp și ale Lui, suntem potrivit imaginii sale. Existența ne-a fost dăruită de Dumnezeu și prin libertatea noastră se realizează în Dumnezeu destinul nostru: El l-a făcut pe om de la început și l-a lăsat în mâna voinței sale (Sir 15, 14)”.

Aceste două niveluri de existență nu se amestecă, nu interferează pentru că ele se situează la nivelul transcendenței imuabile a Creatorului și la nivelul temporar și succesiv al creaturii.

Destinul Mamei Domnului „este unic”, căci o face să intre personal în familia celor trei persoane divine: Maria nu putea să fie mama unei persoane divine decât potrivit imaginii generării sale eterne, adică în mod esențial virginală. Într-un puternic sens profetic era „fecioară, Fiica Sionului” (2 Reg 19, 21), „Fecioara Israelului” (Am 5, 2).

Lucrul acesta o predestina pe Maria să înmugurească vie ca „mlădiță a lui Iese” (Is 11, 1 și 10) pentru a-l naște pe Cristos în familia umană.

Era o predispoziție a poporului celor săraci în Domnul, pentru că din generație în generație o pregăteau pe mica floare feciorelnică ce va da naștere lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

Asta îi conferă o dimensiune unică: metafizică, dar ea va trebui să o realizeze umil prin libertatea sa cotidiană de-a lungul unui set de încercări necunoscute.

Fiind deasupra tuturor maternităților care au reînnoit poporul lui Dumnezeu în fiecare generație (de la prima femeie la Sarah și Ruth și până la „cea mai mică rămășiță” a ”săracilor” care au făcut să răsară poporul cel mai bun al lui Dumnezeu), Maria, noua Evă, era „Femeia”, fecioara chemată să dea naștere din plămada umanității Fiului lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Ea este în felul acesta începutul noii creații (2 Cor 5, 17; Gal 6, 15; Col 3, 10), care a fost prevestită de profeți. Această misiune a fost încredințată libertății sale de ambasada îngerului Gabriel. După ce a primit de la Dumnezeu răspunsul care împăca chemarea sa maternă cu gândul ei de a rămâne fecioară, a răspuns în grabă și fără rezerve prin acel FiatFie mie (Lc 1, 38). Ea este astfel floarea umanității celei noi, iar Fiul lui Dumnezeu, întrupat în rândul oamenilor, o va naște din nou din interior: „Mama Domnului” (Lc 1, 43) este predestinarea supremă, intim legată de cea a lui Cristos însuși, în felul acesta făcut om printre oameni.

Lumina transcendentă a predestinării nu alterează nici istoria, nici faptele pe care le vom prezenta din punct de vedere istoric, dimpotrivă, luminează sensul lor profund, care este divin și, în același timp, uman (potrivit celor două înțelesuri ale cuvântului sens care păstrează dimensiunea escatologică).

Îndreptăm această lumină pregătitoare spre creștinii care vor să înțeleagă Revelația, dar și spre necreștinii, spre agnosticii tulburați de adevărul nu doar istoric, ci și metafizic, dezamăgiți de „Maria-neant” a lui Jacques Duquesne și de „Maria-marionetă” a lui Marek Halter, oricât de curate și talentate ar fi intențiile lor.

Fie ca această carte să-i ajute să intre în misterul celei mai minunate persoane umane: Myriam, care în traducere înseamnă „Maria”, nu în lumina ideologiilor la modă astăzi, ci pătrunzând în destinul său, chiar și cu ajutorul doar al informațiilor istoriei biblice și profane.

Această pre-istorie se referă în cele din urmă la planul divin, cheia prezicerilor și prefigurărilor biblice. Creația fără noutate, dar reînnoită în durata succesivă care este timpul, predestinează solidar această lume pentru progresul inerent al succesiunii creatoare, căci viitorul nu este un spațiu preexistent care trebuie umplut[6]. Legea sa este să se auto-creeze într-o durată deschisă pe care Dumnezeu o încredințează energiilor interioare ale Creației sale și, la nivelul cel mai înalt, libertății autentice a oamenilor. A încredințat libertății Mariei decizia esențială a istoriei, venirea în lume a lui Dumnezeu însuși, Creatorul care îi propunea să vină și să salveze lume din interior și nu de sus.

De la preistorie la istorie

Preistoria secretă pe care am evocat-o lasă să se întrevadă importanța destinului Mariei, viitoarea Maică a Domnului. Acesta este un eveniment major al istoriei umane, dar un eveniment ascuns ca multe altele care va revela eternitatea, cel mai mare dintre evenimentele discrete: nașterea copilei care era destinată să devină Maica lui Dumnezeu. Aceasta este aurora mântuirii, de unde va răsări „Soarele dreptății”. Văzut din cer, de la înălțimile eternității, acesta este un moment binecuvântat între toate celelalte momente.

Îngerii cerului se vor apleca cu gingășie asupra leagănului, în timp ce îngerii căzuți în infern vor rage de mânie la vederea apariției acestui micuț și mizerabil animal uman care urma să schimbe cursul istoriei și al păcatului, instaurând în istorie sămânța perfectă a iubirii divine (în greacă: agape) și a sfințeniei, singura capabilă să regenereze din interior golul dăunător al păcatului, cu urmările sale chinuitoare și traumatizante, căci orice lipsă este și o rană.

Printre evenimentele ascunse (și există multe), Maria este evenimentul cel mai important, de nedespărțit de nașterea lui Dumnezeu-Mântuitor.

Din punct de vedere istoric, este de asemenea foaia în alb a atâtor minuni care nu au nici un ecou în această lume, a atâtor eroisme niciodată celebrate, a atâtor mame care au creat foarte multe destine mari, câteodată formând îndeaproape personalitățile și conștiințele copiilor lor, câteodată sacrificându-și viața proprie pentru a da naștere copiilor lor. Importanța tuturor acestora se va vedea în ziua cea din urmă.

Această succesiune intimă a generațiilor care își dau una alteia în mod neobosit flacăra iubirii este cel mai mare și cel mai profund secret al istoriei umane și divine, căci fiecare căsătorie umană creează împreună cu Dumnezeu noi persoane umane după imaginea lui Dumnezeu. Acest lucru esențial, deseori trădat de oamenii adulteri și violatori, este de asemenea banalizat prin repetare cotidiană și prin secretul însuși al iubirii, cauză și scop al Creației.

Nașterea Mariei se află la capătul acestui lanț anonim, căci ea îl va naște pe Dumnezeu însuși și va uni viața umană cu viața lui Dumnezeu, pentru ca toți să fie una.

Generațiile creștine au întrevăzut că nașterea Mariei depășește tot ceea ce a fost mai înainte.

Maria vine din neamul lui David?

Am încercat să demonstrez lucrul acesta, pentru a restabili deplina descendență biologică a lui Mesia, cu următoarele argumente:

1). În Israel, căsătoriile aveau loc în interiorul aceluiași trib: „nu-ți lua femeie străină, care nu e din tribul tatălui tău” (Tob 4, 12).

2). Noul Testament repetă potrivit profețiilor că „Isus este din neamul sau casa lui David” (Lc 1, 69; Rom 1, 1-4; 2 Tim 2, 8; Ap 5, 5 și 22, 16).

Dar reluarea profețiilor biblice în Evanghelii se înțelege prin legătura cu originea davidică a lui Iosif, tatăl adoptiv al lui Isus; cele două genealogii (Mt 1 și Lc 3) se referă doar la Iosif și, prin adopție, justifică obârșia davidică a lui Isus. Încă ceva, Luca lămurește marile ramuri genealogice, nu doar al lui Zaharia și al lui Iosif, ci și a două femei: Elisabeta (Lc 1, 5) și Ana (Lc 2, 36).

Însă, Mariei din Nazaret nu-i atribuie nici un fel de înrudire remarcabilă; o prezintă doar ca pe o țărancă umilă din Nazaretul Galileii, un loc disprețuit după cum subliniază multe fragmente din Evanghelie.

După decepția pe care au avut-o cu verificarea liniei genealogice a lui Iosif care trebuia să justifice caracterul mesianic al lui Isus, Luca avea tot interesul să menționeze apartenența Mariei la neamul lui David, dacă ar fi trebuit, însă cercetarea minuțioasă pe care cei doi evangheliști au făcut-o pentru a controla cu ajutorul unor surse parțial diferite originea davidică a lui Iosif le-a arătat, fără îndoială nu fără regrete, că Maria nu făcea parte din neamul lui David.

Pe de altă parte, Luca îi atribuie Mariei rădăcini sacerdotale care ajungeau până la Aron, în calitate de verișoară sau rudă a Elisabetei.

Oricum, Cristos justifică dubla speranță a tradiției biblice. Isus este în același timp Mesia regal și Mesia sacerdotal: Mesia a lui David prin Iosif, „prin adopție”, și Mesia a lui Aron prin neamul Mariei; dar, cel mai important lucru, Isus nu este atât un Mesia dinastic, prin adopție, cât mai ales un Mesia divin, potrivit lui Sofonia (3, 14-17) și profețiilor paralele. Lucrul acesta l-au înțeles cei doi evangheliști după ce a eșuat încercarea lor de a justifica credința populară care îl aclama pe Isus ca fiu al lui David.»

 

Din René Laurentin, Vie authentique de Marie, Editions L’Oeuvre spirituelle, Paris 2008, pp. 345-361, trad. Wilhelm Dancă

[1] Sermon 3, sur le Salve Regina, PL 184, 1069.

[2] În lucrările de exegeză științifică, catolice sau nu, nu este vorba deloc, de cele mai multe ori, despre Maria, chiar dacă subiectul este Gen 3, 15; Is 7, 14 sau Mih 5, 1-2. Apoi, deseori, teologia clasică a Întrupării nu menționa numele Mariei, din cauza caracterului abstract al noțiunii de unire ipostatică prin care se definea esența Întrupării.

[3] Această almah, „fată tânără” necăsătorită pe care regele urma să o ia în căsătorie, sau „femeie tânără” pe care se pregătea să o ia în căsătorie, era în prim planul intereselor sale personale. Ea a fost văzută ca fiind fecioară chiar de la prima traducere greacă a Septuagintei (două secole înainte de Isus Cristos) pe care a reluat-o Matei 1; profeția lui Isaia 7, 14 este unul dintre textele cele mai complexe ale Bibliei: situația este confuză. Ahaz este amenințat de două regate care au făcut alianță între ele. Se găsește în fața unei dileme, vrea să rezolve totul de unul singur. Refuză semnul pe care Isaia i-l propune din partea lui Dumnezeu. Isaia îi descoperă semnul, totuși, folosind termeni reali și, în același timp, simbolici, care vor fi înțeleși progresiv prin desfășurarea evenimentelor și inspirația Duhului Sfânt. Sensul autentic: „iată, Fecioara va zămisli” este literal în sens și implicit și virtual, dar, de asemenea, simbolic și tipologic; lucrul acesta este întâlnit mereu în dezvoltarea Revelației, acolo unde implicitul (virtualul) mai mult sau mai puțin sugestiv este înțeles treptat și explicat totodată de împrejurări, de inspirația și lumina Spiritului Sfânt care ajută la înțelegerea progresivă a planului lui Dumnezeu și a sensului ultim pe care îl revelează în mod treptat. Acesta este procesul însuși al Revelației biblice. Profeția dinastică din Isaia 7, 14 explică aspectul feminin și virtual feciorelnic al profeției anterioare pe care i-a făcut-o Natan lui David.

[4] „Bible”, Dhorme, edition Pleiade (1 p. 10).

[5] Această simbolică este intuitiv descoperită de Tradiția vie a poporului creștin. Căci, transmiterea nu este mecanică, ci vie și penetrantă.

[6] Comparare și analogie luminătoare: cosmosul care crește cu o viteză amețitoare nu se întinde într-un spațiu exterior preexistent, ci își creează spațiul său prin propria sa energie; această singularitate demonstrată științific face să se apropie în mod unic timpul și spațiul. Această informație nouă revoluționează filosofia viitorului, care se face din interior.

Maria: Neprihănita Zămislire

IOAN PAUL II DESPRE  MARIA PLINĂ DE HAR

«„Binecuvântat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu orice fel de binecuvântare spirituală, în cele cerești, în Cristos” (Ef 1, 3). Aceste cuvinte ale Scrisorii către Efeseni dezvăluie planul veșnic al lui Dumnezeu Tatăl, hotărârea lui de mântuire a oamenilor prin Cristos. Este un plan universal, care îi privește pe toți oamenii creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1, 26). După cum toți, „la început” sunt cuprinși în opera creatoare a lui Dumnezeu, tot astfel sunt, din veșnicie, cuprinși în planul divin al mântuirii, care urmează să se dezvăluie integral la „plinirea timpului”, prin venirea lui Cristos. Într-adevăr, acel Dumnezeu care este „Tatăl Domnului nostru Isus Cristos” – continuă cuvintele aceleiași Scrisori – „ne-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți și neprihăniți înaintea lui. În iubire el ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere prin Isus Cristos, după planul binevoitor al voinței sale, spre lauda gloriei harului său, cu care ne-a copleșit în Fiul său preaiubit. În el avem răscumpărarea prin sângele său, iertarea păcatelor, după bogăția harului său” (Ef 1, 4-7).

Planul divin al mântuirii, care ne-a fost dezvăluit pe deplin prin venirea lui Cristos, este veșnic. El este de asemenea, după învățătura Scrisorii către Efeseni precum și a celorlalte Scrisori ale sfântului Paul (cf. Col 1, 12-14; Rom 3, 24; Gal 3, 13; 2 Cor 5, 18-19) – legat din veșnicie de Cristos. El îmbrățișează pe toți oamenii, dar rezervă un loc deosebit „femeii” care este Mama aceluia căruia Tatăl i-a încredințat opera mântuirii. Ea, după cum scrie Conciliul Vatican II, „este deja schițată profetic în făgăduința făcută protopărinților noștri căzuți în păcat” – conform Cărții Genezei (cf. 3, 15); „de asemenea, ea este Fecioara care va zămisli și va naște un fiu care va fi numit Emmanuel” – după cuvintele lui Isaia (cf. 7, 14). Astfel Vechiul Testament pregătește acea „împlinire a timpului”, în care Dumnezeu „l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie (…) ca să primim înfierea”. Venirea Fiului lui Dumnezeu în lume este evenimentul relatat în primele capitole ale Evangheliilor după Luca și Matei.

(…) Când citim că solul îi spune Mariei „plină de har”, contextul evanghelic, punct de confluență al vechilor revelații și făgăduințe, ne îngăduie să înțelegem că este vorba aici de o binecuvântare deosebită între toate „binecuvântările spirituale în Cristos”. În misterul lui Cristos Maria este deja prezentă „înainte de întemeierea lumii”, ca aceea pe care Tatăl „a ales-o” ca Mamă a Fiului său în întrupare – și împreună cu Tatăl a ales-o Fiul, încredințând-o din veșnicie Duhului sfințeniei. Ea este într-un mod cu totul deosebit și extraordinar unită cu Cristos și este de asemenea iubită din veșnicie în acest Fiu iubit, în acest Fiu de o ființă cu Tatăl, în care sălășluiește toată „gloria harului”. În același timp, sufletul ei este deschis pe deplin la „darul de sus” (cf. Iac 1, 17). După cum ne învață Conciliul, Maria „se află în fruntea celor smeriți și săraci ai Domnului, care speră cu încredere de la el mântuirea și o primesc”.»

Din Ioan Paul II, Scrisoarea enciclică Redemptoris Mater, 25 martie 1987, nr. 7-8.

Mai jos puteți să ascultați predica din 8 decembrie 2016:

  • 22 martie 2017