Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Paștele de vară confirmă speranța învierii noastre

Dragi prieteni,

În 15 august 2017, am celebrat sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului la Sinaia. În cadrul predicii am folosit expresia Paștele de vară pentru a desemna faptul că Maria, Mama lui Isus, la sfârșitul vieții sale pământești a fost primită în cer cu sufletul și cu trupul. Un mister și un privilegiu unic. Sărbătoarea este foarte veche; este menționată deja în secolul VI, în Orient, iar în secolul VII în Occident. În afară de Paștele de vară, sărbătoarea are alte denumiri – Paștele Mariei, Adormirea, Înălțarea sau Ridicarea Prea Sfintei Fecioare Maria cu sufletul și cu trupul la cer. Ele vor să sublinieze conținutul aceluiași mister, și anume că, atunci când i s-au terminat zilele pe pământ, Maria a murit, ca orice făptură omenească, dar trupul său a fost scutit de putrezire, fiind făcut părtaș la gloria învierii. Astfel a devenit semn de speranță pentru toți cei botezți. Este cea mai importantă sărbătoare a Maicii Domnului. Înainte de a asculta predica, vă invit să citiți și să meditați câteva explicații despre natura și temeiul cultului Sfintei Fecioare Maria în Biserică, care au fost formulate de părinții participanți la lucrările Conciliului Vatican al II-lea la cererea expresă a Papei Paul al VI-lea.

«66. Maria, care a fost înălţată prin harul lui Dumnezeu, după Fiul său, deasupra tuturor îngerilor şi oamenilor pentru că este Mama preasfântă a lui Dumnezeu şi a luat parte la misterele lui Cristos, este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. Din cele mai vechi timpuri sfânta Fecioară e venerată sub titlul de “Născătoare de Dumnezeu”, sub a cărei ocrotire credincioşii aleargă rugându-se, în toate primejdiile şi nevoile[192]. Mai ales începând cu conciliul din Efes, cultul poporului lui Dumnezeu faţă de Maria s-a dezvoltat minunat în veneraţie şi iubire, în invocare şi imitare, după cuvintele ei profetice: “Mă vor ferici toate neamurile, căci mi-a făcut lucruri mari Cel atotputernic” (Lc 1,48). Acest cult, în felul în care a existat întotdeauna în Biserică, deşi este cu totul aparte, diferă în mod esenţial de cultul de adoraţie care i se aduce Cuvântului întrupat, deopotrivă ca şi Tatălui şi Duhului Sfânt, şi îl favorizează în cel mai înalt grad. Diferitele forme de pietate faţă de Născătoarea de Dumnezeu, pe care Biserica le-a aprobat în limitele învăţăturii sănătoase şi adevărate, în funcţie de împrejurările de timp şi de loc şi după firea şi mentalitatea credincioşilor, au drept rezultat ca, prin cinstirea Mamei, Fiul, pentru care toate trăiesc (cf. Col 1,15-16) şi în care Tatălui veşnic “i-a plăcut să sălăşluiască toată plinătatea” (Col 1,19), să fie cunoscut, iubit, preamărit precum se cuvine, şi poruncile lui să fie urmate.

67. Sfântul Conciliu afirmă în mod expres această doctrină catolică şi în acelaşi timp îi îndeamnă pe toţi fiii Bisericii să promoveze cu generozitate cultul, mai ales liturgic, faţă de sfânta Fecioară, să preţuiască practicile şi exerciţiile de pietate faţă de ea, recomandate de magisteriu de-a lungul veacurilor, şi să respecte cu sfinţenie cele hotărâte în trecut cu privire la cultul icoanelor lui Cristos, ale sfintei Fecioare şi ale sfinţilor[193]. El îndeamnă stăruitor şi pe teologi şi pe predicatorii cuvântului divin să se ţină departe, cu grijă, de orice falsă exaltare precum şi de orice îngustime a minţii în considerarea demnităţii deosebite a Născătoarei de Dumnezeu[194]. Prin studiul Sfintei Scripturi, al sfinţilor părinţi şi învăţători şi al liturgiilor Bisericii, studiu efectuat sub conducerea magisteriului, ei să ilustreze corect rolul şi privilegiile sfintei Fecioare care Îl au în vedere totdeauna pe Cristos, Izvorul unic al adevărului, al sfinţeniei şi al evlaviei. Să evite cu grijă, atât în cuvinte cât şi în fapte, tot ce ar putea induce în eroare pe fraţii despărţiţi sau pe orice altă persoană, în privinţa adevăratei învăţături a Bisericii. La rândul lor, credincioşii să nu uite că adevărata devoţiune nu constă nici într-un sentiment steril şi trecător, nici într-o credulitate deşartă, ci ea purcede din credinţa adevărată, care ne face să recunoaştem preeminenţa Maicii lui Dumnezeu şi ne îndeamnă la iubire filială faţă de Mama noastră şi la imitarea virtuţilor ei.

68. Mama lui Isus, după cum în ceruri, glorificată deja cu trupul şi sufletul, este chipul şi pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină, tot astfel, aici pe pământ, străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, până când va veni ziua Domnului (cf. 2Pt 3,10).»

Din Conciliul Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 66-68.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 15 august 2017
Mesajele de la Fatima, Mesaje de speranță

Redau aici textul complet al Secretului de la Fatima pe care Lucia, Iacinta și Francisc l-au primit în timpul celei de-a treia apariții a Maicii Domnului în Cova da Iria – Fatima, la 13 iulie 1917. Redactarea textului a fost făcută de sora Lucia în „al treilea memoriu” din 31 august 1941, adresat episcopului de Leiria-Fatima. În cadrul conferinței pe care am prezentat-o în seara zilei de 18 mai 2017 la sediul Facultății de Teologie Romano-Catolică din București am vorbit despre contextul aparițiilor, despre limbajul și conținutul secretului încredințat copilașilor păstori de la Fatima, iar în final am subliniat elementele de speranță pe care le comportă și transmit mesajele de la Fatima.

«Secretul constă în trei lucruri distincte, două dintre ele sunt pe punctul de a le revela.

Primul, așadar, a fost viziunea iadului.

Fecioara ne-a arătat o mare de foc, care părea că era sub pământ. Scufundați în acel foc, demonii și sufletele, ca și cum ar fi fost cărbuni aprinși incandescenți și negri sau de culoarea bronzului, cu formă umană, care se legănau în incendiu, purtați de flăcările care ieșeau din ei înșiși, împreună cu nori de fum căzând din toate părțile, asemenea unor scântei ca la marile incendii, fără greutate și echilibru, printre strigăte și gemete de durere și disperare care mă îngrozeau și mă făceau să tremur de frică. Demonii puteau fi recunoscuți după formele oribile și respingătoare de animale înfricoșătoare și necunoscute, dar transparente și negre. Această viziune a durat un moment. Mulțumesc Mamei noastre din cer, care la început ne-a prevenit cu promisiunea că ne va duce în cer (la prima apariție), altfel cred că am fi fost morți de spaimă și de groază.

Apoi am înălțat ochii către Fecioara, care ne-a spus cu bunătate și tristețe:

„Ați văzut iadul, unde cad sufletele sărmanilor păcătoși. Pentru a le salva, Dumnezeu vrea să stabilească în lume devoțiunea la inima mea neprihănită. Dacă vor face ce vă voi spune, multe suflete se vor mântui și vor avea pace. Războiul este pe punctul de a se sfârși, dar dacă nu vor înceta să-l supere pe Dumnezeu, în timpul pontificatului lui Pius al XI-lea va începe un altul și mai devastator. Când veți vedea o noapte luminată de o lumină necunoscută să știți că este marele semn pe care Dumnezeu vi-l dă precum că se pregătește să pedepsească lumea pentru crimele sale, prin război, foamete și persecuții îndreptate împotriva Bisericii și a Sfântului Părinte. Pentru a împiedica aceasta, voi veni să cer consfințirea Rusiei la inima mea neprihănită și împărtășania reparatoare în primele sâmbete. Dacă vor accepta cererile mele, Rusia se va converti și vor avea pace; dacă nu, va răspândi erorile sale în lume, promovând războaie și persecuții împotriva Bisericii. Cei buni vor fi martirizați, Sfântul Părinte va avea mult de suferit, multe națiuni vor fi distruse. În sfârșit, inima mea neprihănită va triumfa, Sfântul Părinte îmi va consfinți Rusia, care se va converti, și va fi acordată lumii o perioadă de pace”. (pp. 20-21).

«A treia parte a secretului revelat la 13 iulie 1917 în Cova da Iria-Fatima.

Scriu în act de supunere față de tine, Dumnezeul meu, care mi-ai poruncit prin intermediul Excelenței sale, episcopul de Leiria și al preasfintei Mame a ta și a mea.

După cele două părți pe care le-am expus deja, am văzut în partea stângă a Doamnei noastre, ceva mai sus, un înger cu o spadă de foc în mâna stângă; scânteind, emitea flăcări care păreau că urmau să incendieze lumea; dar se stingeau la contactul cu splendoarea pe care Doamna noastră o emana din mâna sa dreaptă către el: Îngerul indicând pământul cu mâna dreaptă, cu o voce puternică a spus: Penitență, Penitență, Penitență! Și am văzut într-o lumină imensă care este Dumnezeu: „ceva ca atunci când vezi într-o oglindă persoanele care îți trec prin față” un episcop îmbrăcat în alb „am avut presimțirea că era Sfântul Părinte”. Alți episcopi, preoți, persoane consacrate urcau pe un munte abrupt, în vârful căruia era o mare cruce din trunchiuri necojite de culoare gri, de parcă ar fi fost de plută. Sfântul Părinte, înainte de a ajunge acolo, a traversat o mare cetate jumătate în ruină și aproape tremurând, cu pas șovăitor, marcat de durere și de suferință, el se ruga pentru sufletele cadavrelor pe care le întâlnea în drumul său; ajuns în vârful muntelui, prosternat în genunchi la picioarele marii cruci, el a fost ucis de un grup de soldați care au tras asupra lui cu focuri de armă și cu săgeți, și în același mod au murit unii după alții, episcopii, preoții, persoanele consacrate și mai multe persoane laice, bărbați și femei de diferite categorii sociale. Sub brațele crucii erau doi îngeri, fiecare cu o stropitoare de cristal în mână, în care adunau sângele martirilor și cu el stropeau sufletele celor care se apropiau de Dumnezeu.» (pp. 26-27).

Din Congregația pentru Doctrina Credinței, Mesajul de la Fatima, trad. Ovidiu Bișog, Editura Presa Bună, Iași 2000, pp. 20-21; 26-27.

Mai jos puteți să ascultați conferința despre „Mesajele de la Fatima, Mesaje de speranță” din 18 mai 2017: