Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Nunta din Cana: Creștinismul e religia bucuriei

Schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii este prima minune săvârșită de Isus. Evenimentul are o încărcătură simbolică. Sfântul Ioan Evanghelistul vorbește despre ceea ce s-a întâmplat la nunta din Cana (In 2, 1-11) pentru ca noi, asemenea primilor ucenici, să credem.

Este surprinzătoare precizarea din al doilea verset: „Și Mama lui Isus era acolo”. Dacă citim cu atenție evanghelia după Ioan, o mai găsim pe Mama lui Isus la sfârșitul vieții Fiului. Mai exact în timpul dialogului de pe Calvar, când Isus răstignit stă de vorbă cu Mama sa și cu ucenicul iubit (In 19, 25-27).

Concluzia evangheliei de astăzi este aceasta: după ce au văzut minunea, „ucenicii au început să creadă în El” (v. 11). Asta înseamnă că prezența Mamei lui Isus la începutul și la sfârșitul evangheliei are un rost. Într-adevăr, Maica Domnului l-a însoțit pe Isus în timpul activității sale publice, pe de o parte, iar pe de alta, ne este prezentată ca model de credință în Isus.

Pentru noi, nunta din Cana este o invitație la refacerea legăturii dintre Mama lui Isus și Biserică. Maica Domnului se află mereu în bucătăria relației noastre cu Christos. Vede imediat dacă avem sau nu mai avem vin, dacă legătura noastră cu Isus Domnul s-a transformat în datorie obositoare, apoasă.

De asemenea, nunta din Cana este o aducere aminte că participarea noastră la sărbătoarea întâlnirii cu Christos are ca ingredient principal vinul, adică bucuria. Oare de ce am despărțit sărbătoarea liturgică, religioasă de bucurie? Știm să ne bucurăm în afara Bisericii, dar la sfânta liturghie venim cu sughițuri, oftaturi, pe scurt, din datorie. Și ceea ce este și mai rău, ieșim așa cum am intrat. Suntem apă (oboseală, datorie, uscăciune religioasă) și la intrare și la ieșirea din biserică. Mai multe detalii despre modul în care putem depăși această situație găsiți în predica postată mai jos.

  • 20 ianuarie 2019
Anul Nou sau Crăciunul Mic al Maicii Domnului

Anul Nou 2019 potrivit calendarului solar l-am celebrat în satul meu natal, Buruienești, județul Neamț. După cum se știe, în ziua de 1 ianuarie, Biserica Romano-Catolică celebrează mai multe evenimente. Întâi de toate Solemnitatea Mariei, Născătoare de Dumnezeu. Apoi Octava Nașterii Domnului. În al treilea rând Anul Nou, începutul anului civil. Și, în fine, Ziua Mondială a Păcii, instituită de Sfântul Papă Paul al VI-lea în urmă cu 52 de ani.

Pentru a cuprinde toate aceste evenimente, am vorbit în cadrul omiliei despre Crăciunul Mic. O tradiție creștină veche face deosebire între Crăciunul Mare și Crăciunul Mic. Primul este consacrat în mod exclusiv Pruncului Isus, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Mariei. Al doilea este rezervat Mariei, Născătoare de Dumnezeu sau Maică a lui Dumnezeu, ori Theotokos, cum s-a spus în limba greacă (Conciliul din Efes, 431).

Neîndoielnic Maria a jucat un rol important în Întruparea celei de-a Doua Persoane a Sfintei Treimi. După ce a acceptat invitația îngerului Gabriel de a fi mama lui Isus (Lc 1, 26-38), Maria a plecat în vizită la Elisabeta. Aceasta a primit-o în casa ei cu următoarele cuvinte: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul trupului tău. Și de unde mie aceasta, să vină la mine Maica Domnului meu?” (Lc 1, 42-43). Maria ca Mamă a lui Isus, Om și Dumnezeu, a îndeplinit o misiune unică în planul lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor.

În lectura a doua de la liturghia de astăzi, Sfântul Paul spune că „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, născut sub lege” (Gal 4,4). Iar ceva mai departe Paul adaugă că „Dumnezeu l-a trimis pe Spiritul Fiului său în inimile noastre, care strigă Abba, Tată”. Această afirmație ne ajută să înțelegem că Maria este mama tuturor fraților și surorilor lui Isus. De aceea, o cinstim și urmăm exemplul de credință al Mariei. Ea este chipul milostivirii divine și, ca atare, stă de partea noastră în relația cu Dumnezeu Tatăl. Despre nevoia de a ne raporta cât mai des la Maria, ca Mama noastră în ordinea mântuirii, în viața de familie, dar și în societate am vorbit în omilia postată mai jos.

  • 1 ianuarie 2019
Maria Model și Regină a Iubirii care poartă de grijă

În ultima duminică din Advent Biserica o propune pe Maria, Maica Domnului, model de pregătire pentru celebrarea Crăciunului. Punctul de plecare al meditației noastre este evanghelia duminicii, care redă episodul vizitei Sfintei Fecioare la verișoara sa Elisabeta. Aici trei verbe atrag atenția cititorului: a porni (a se duce) în grabă, a se întâlni, a vesti. Ele devin un fel de program pentru creștinii din zilele noastre. Harul lui Dumnezeu dă ghes. Nu poate, nu vrea să stea singur în interiorul omului. Harul înseamnă relație cu Dumnezeu și cu semenii. Harul prezenței lui Dumnezeu în tine te scoate pe tine din tine și te poartă spre întâlnirea cu celălalt. În această privință Maria este model și regină.

Dar, înainte de a vedea dacă aceste verbe sunt în desfășurare în viața noastră, am pus o altă problemă. Care este semnificația spirituală a Crăciunului? Am folosit o parabolă scrisă de filosoful danez Soren Kierkegaard. Povestea spune că trăia cândva, undeva un rege bogat și puternic, care nu se simțea bine în palatul său. Avea nevoie de o soție care să-l iubească cu adevărat și să dea sens vieții lui. Umblând aiurea prin satele din regatul său, a văzut o tânără țărancă foarte frumoasă. S-a îndrăgostit pe loc. Dar cum să o aducă în palatul său? Exista un prag social care făcea diferența între țărani și familia regală. Nu putea fi trecut cu ușurință. A cerut sfat.

Un consilier i-a spus să-i dea poruncă tinerei țărănci ca să vină în palatul său. Asta ar fi fost îndeajuns. Pentru că el îi este rege. Tânăra ar fi trebuit să asculte, dacă regele i-ar fi dat poruncă, nu-i așa? Dar regele nu voia o iubire de slugă, ci o iubire adevărată de la egal la egal. Un alt consilier i-a sugerat să-i ofere tinerei de care se îndrăgostise multe daruri, pentru a o impresiona și a o atrage să-l iubească. Dar regele nu voia o iubire cumpărată cu daruri materiale, ci o iubire liberă. În fine, un alt consilier i-a spus că ar fi bine să se îmbrace în haine de țăran și să trăiască în satul cu pricina până când fata se va fi îndrăgostit de dânsul. Apoi să-i spună cine este și să vină cu ea la palat. Dar regele nu voia o iubire amăgitoare, falsă, ci o iubire sinceră, onestă. După ce i-a ascultat pe toți sfătuitorii săi, regele a luat o decizie de unul singur. Ascultați predica de mai jos ca să vedeți deznodământul poveștii. Totodată veți vedea cât de mult seamănă iubirea lui Dumnezeu născut Prunc la Betleem cu iubirea căutată de regele din parabolă. Isus a venit la noi prin Maria. De aceea, putem spune că prin Maria, dacă rămânem pe drumul arătat de ea, ajungem la Isus. Crăciun fericit! La mulți ani!

Predica se găsește aici:

  • 23 decembrie 2018
Neprihănita Zămislire cauza bucuriei noastre

Neprihănita Zămislire este o sărbătoare celebrată cu multă bucurie de credincioșii catolici. Sărbătoarea nu este cunoscută de credincioșii ortodocși, deși celebrează sărbătoarea „Nașterea Sfintei Fecioare Maria”. În calendarul creștin se celebrează ziua de naștere pentru viața acestui pământ doar în cazul a trei persoane. Acestea sunt sfânta Fecioară Maria, sfântul Ioan Botezătorul și Isus Mântuitorul. Teologia catolică a dezvoltat reflecțiile asupra sfințeniei Fecioare Mariei înainte și după nașterea sa. Astfel Biserica Catolică a ajuns să susțină în baza revelației divine (Gen 3, 15 și Lc 1, 28) ca adevăr de credință că Maria a fost zămislită fără de păcat strămoșesc.

În această privință s-a remarcat Fericitul Ioan Duns Scotus (m. 1308), care a afirmat, printre altele, că Isus Christos s-ar fi întrupat și fără păcatul lui Adam. De asemenea, a mai spus că Maria a fost pregătită încă din veșnicie pentru a deveni mamă a Fiului lui Dumnezeu. Scopul întregului univers este întruparea lui Christos. Prin urmare, Maria a fost scutită de pata păcatului strămoșesc din prima clipă a existenței sale. Maria a fost neprihănit zămislită și nu a cunoscut nici un fel de păcat. Nici păcat originar, nici păcat actual, motiv pentru care a fost ridicată cu trupul și sufletul la cer.

Această lucrare dumnezeiască nu trebuie interpretată ca un fel de atingere a principiului universalității mântuirii în Christos. S-a făcut o excepție de la universalitatea păcatului originar (cf. Rom 5). Datorită acestui privilegiu persoana Mariei este „tota pulchra” („toată frumoasă”, cf. Ct 4, 7), „plină de har” (Lc 1, 28). Păcatul nu a atins nici trupul, nici sufletul Fecioarei.

Unii sfinți părinți ai Bisericii au avut rezervele lor teologice față de Neprihănita Zămislire, de exemplu sfântul Bernard, sfântul Toma de Aquino, sfântul Bonaventura. După ce s-au clarificat reținerile lor, în 8 decembrie 1854, Biserica Catolică a proclamat ca adevăr de credință Neprihănita Zămislire a Fecioarei Maria. Cu acest titlu Maria strălucește și luminează drumul tuturor acelora care vor să ajungă la Isus, Fiul lui Dumnezeu.

În contextul Adventului am vorbit despre Neprihănita Zămislire și am subliniat în predica de astăzi două lucruri. Mai întâi sfințenia ca încredere în Dumnezeu și, apoi, libertatea ca exercițiu al ascultării. Pornind de la prima lectură (Gen 3, 9-15.20) am dezvolta sensul păcatului ca neîncredere, fugă și teamă de Dumnezeu. Domnul striga în Eden: „Adame, unde ești?” Iar Adam stătea undeva prin grădină gol, ascuns și înfricoșat (cf. Gen 3, 9-10). În evanghelie am văzut sensul libertății, rod al ascultării. Aici este vorba despre libertatea Mariei care alege să colaboreze la planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii. În timpul Adventului creștinii sunt chemați să nască speranța mântuirii în lume. Lucrul acesta se poate face prin alegeri de viață bazate pe încrederea în Dumnezeu și pe libertatea ca exercițiu de ascultare. Dar pentru asta trebuie să se desprindă de obișnuințele egoiste și individualiste. Să-i facă mai mult loc aproapelui și lui Dumnezeu.

Maria este cauza bucuriei creștinilor, pentru că prin ea a venit Isus Christos în lume, și prin ea lumea poate să ajungă la Isus Domnul. Ad Jesum per Mariam! Detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 8 decembrie 2018
Fatima 100. Aniversarea aparițiilor

„Fatima 100” este titlul unei cărți consacrate aniversării centenarului aparițiilor Maicii Domnului la Fatima în context românesc. Am avut privilegiul și bucuria să coordonez această carte, care a apărut la editura ARCB, București 2018. Volumul se poate cumpăra de la librăriile catolice din țară sau prin comandă pe internet: www.librariasfiosif.ro Pentru a vă ajuta să vă decideți în cunoștință de cauză, redau mai jos introducerea la această carte „rară” în peisajul teologiei românești.

<Între 13 mai și 13 octombrie 1917, la Fatima, în valea Cova da Iria, Portugalia, Maica Domnului s-a arătat la trei copilași – Lucia, Francisc și Iacinta – în timp ce se rugau Rozariul. Mesajul aparițiilor a avut o influență enormă asupra mersului istoriei în secolul XX, marcând într-un chip special destinul Europei. Cu prilejul împlinirii a o sută de ani de când au avut loc acele evenimente, în țara noastră s-au organizat pelerinaje de pocăință, zile speciale de rugăciuni și s-au propus misiuni populare. În cadrul Facultății de Teologie Romano-Catolică a Universității din București am organizat o conferință teologică la nivel național având ca temă aniversarea centenarului aparițiilor Maicii Domnului de la Fatima, în zilele de 12 și 13 octombrie 2017. Volumul de faţă conține comunicările științifice prezentate la acea întâlnire.

Trebuie spus că, în țara noastră, prima aniversare a aparițiilor a avut loc în 1942. Atunci s-a celebrat jubileul de 25 de ani al apariţiilor. Bisericile catolice din România au organizat zile speciale de adorație, de post și de rugăciune, dar şi manifestări teologice, în măsura posibilităților. Din cauza Celui de-al Doilea Război Mondial, acest jubileu a avut dimensiuni reduse. Atmosfera în care s-a celebrat jubileul de argint al aparițiilor transpare într-o anumită măsură din cartea episcopului Ioan Suciu, Fecioara din Fatima. Lucrarea a fost începută în 1942 şi publicată în 1943 la editura „Buna Vestire” din Blaj.

O altă inițiativă legată de „Fatima” a avut loc câțiva ani mai târziu, în 1945. Astfel, din dorința de a pune capăt ororilor războiului, părintele iezuit Alexandru Horvath, paroh la biserica „Sf. Elena” din București, a organizat pe 13 februarie 1945 în propria parohie primul pelerinaj de pocăință la Fecioara din Fatima. La acest pelerinaj au participat numeroși credincioși din toate cartierele capitalei (Cf. Revista „Raiul Copiilor”, 4 martie 1945, an VII, nr. 5-6, p. 56). De atunci și până astăzi, cu mici întreruperi, această devoțiune către Maica Domnului de la Fatima a fost îmbrățișată de mulți credincioși catolici, dar și de câțiva ortodocși. Devoțiunea constă în recitarea rugăciunii Rozariului, spovadă și participare activă la sfânta liturghie în zilele de 13 ale lunii.

În urmă cu trei ani, pe 10 noiembrie 2015, cu ocazia aniversării a 70 de ani de la începutul acestei practici de evlavie mariană, IPS Ioan Robu, arhiepiscop și mitropolit de București, a emis un decret de confirmare a devoțiunii și a fixat biserica „Sf. Elena” din capitală ca loc de pelerinaj de pocăință în cinstea Fecioarei de la Fatima.

În zilele de 12 și 13 octombrie 2017, cu ocazia aniversării centenarului aparițiilor, Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității din București a organizat un simpozion național la care au participat profesori de teologie de la cele trei Facultăți de Teologie Romano-Catolică din țară: Universitatea din București, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. Remarcăm că întâlnirea profesorilor de teologice catolică din țara noastră la București în cadrul unei conferințe teologice a fost prima de acest fel care a avut loc după anii 1990. Punând inițiativa sub ocrotirea Maicii Domnului, participanții la lucrări și-au exprimat speranța ca dialogul teologic inter-facultăți să continue și să aducă lumină în sufletele celor care vor să ajungă la Isus cu ajutorul Mariei (cf. In 19, 27).

În paginile acestui volum sunt publicate comunicările prezentate în cadrul simpozionului marian de la Bucureşti. Ordinea comunicărilor ţine cont de parcursul formării teologice de bază din facultăţile catolice. Astfel, în prima parte intitulată „Maria în istoria recentă a Europei şi a Bisericii”, se găsesc trei comunicări care tratează chestiuni din domeniul antropologiei religioase, al istoriei Bisericii şi al teologiei fundamentale. În partea a doua, „Maria în lumina Bibliei”, sunt trei comunicări cu caracter biblic, iar în ultima parte, „Maria în liturgia și teologia Bisericii”, avem trei comunicări dintre care una cu caracter liturgic, şi celelalte două cu caracter mariologic.

Fiecare parte conţine câte trei capitole. Astfel, în partea întâi, care este dedicată aspectelor antropologice şi istorice, capitolul I, „Mesajul de la Fatima şi căderea comunismului”, semnat de Wilhelm Dancă, porneşte de la teza potrivit căreia sistemul comunist s-a prăbuşit atât din cauza propriilor erori economice, cât şi pentru că s-a opus lucrării Bisericii în lume, încercând să-l elimine pe Dumnezeu din inima omului. Argumentarea ţine cont de faptul că mesajul de la Fatima, care viza drama comunismului ateu, a fost receptat lent, dar eficace. Validitatea acestui mesaj a fost confirmată de unele evenimente politice şi sociale care au avut loc în URSS şi în ţările blocului comunist din secolul XX. După ce se face distincţia între revelaţia definitivă în Isus Christos şi revelaţiile particulare, în articol se subliniază că, în urmă cu o sută de ani, la Fatima a avut loc o revelaţie particulară în cadrul unui eveniment de rugăciune. De aceea, pentru a fi înţeles, cititorul trebuie să ajungă la nivelul propriu de referinţă, adică la cel spiritual. Provocarea articolului este următoarea: dacă, prin spiritualitatea rostogolită în istorie, Fatima a sabotat ideologiile impuse cu forţa în secolul XX, atunci „Moscova” de astăzi, chiar dacă nu mai crede în lacrimi, oare nu ar putea să creadă în Fatima?

Capitolul al II-lea este intitulat „Maria, izvor autentic de spiritualitate” şi este semnat de János Vik. Autorul consideră că Fecioara Maria poate fi văzută în contextul apariţiilor de la Fatima ca oglinda curată a misterului divin. Preacurata Fecioară Mamă a trăit în mod desăvârşit faza contemplativă a vieţii spirituale. Pentru o atitudine contemplativă, privirea pură, care nu vrea să realizeze nimic, este cea mai specifică. Contemplaţia ca atitudine include, în afară de aceasta, încrederea şi dragostea pură, în care nu se aşteptă nimic de la celălalt. În cele din urmă contemplaţia include şi suferinţa. Putem presupune că păstoraşii de la Fatima au trăit şi ei la rândul lor această atitudine contemplativă care poate face o diferenţiere între darurile lui Dumnezeu, şi Dumnezeul însuşi, care este singurul demn de adorat.

În capitolul al III-lea, „Fatima 100. Aspecte istorice”, Fabian Doboş se opreşte la unele aspecte istorice care alcătuiesc fundalul clarobscur al tabloului apariţiilor. Mai întâi, expune, pe scurt, contextul politic în care a avut loc evenimentul, apoi descrie, cronologic, cele şase apariţii ale Maicii Domnului.

Partea a doua conţine şi ea trei capitole, dar orizontul lor de cercetare este biblic. Astfel, în continuitate cu capitolele din prima parte, în capitolul al IV-lea, „Chipul Mariei, chipul Bisericii în Luca 1,26-56”, Hristofor-Tarciziu Şerban susţine că în Bisericile tradiţionale Maria, Mama lui Isus, se bucură de o apreciere deosebită, apreciere care se fundamentează, în principal, pe textele evanghelice. Totuşi, numeroase studii atestă faptul că Maria nu reprezintă doar personajul istoric care a dat naştere lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, ci ea este înfăţişată cu trăsături care evocă, prin diferite apelative, Poporul ales şi vocaţia lui în istorie. Autorul încearcă să pună în evidenţă, în mod prefigurativ, şi trăsăturile ecleziologice ale Mariei, sugerate în filigran în Luca 1,21-56. Astfel, chipul Mariei apare, pe de o parte, ca o sinteză a nenumărate ecouri de texte veterotestamentare care evocă lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu în sânul poporului lui Israel, şi, pe de altă parte, ca o proiectare programatică în noul popor născut ca Trup al lui Cristos Înviat, în ziua de Rusalii, adică Biserica.

În capitolul al V-lea, „Maria, simbolul Israelului în Evanghelia după Ioan”, Zoltán Olah porneşte de la constatarea faptului că Maria, Mama lui Isus, apare numai de două ori în Evanghelia după Sfântul Ioan. Dar în amândouă cazurile Isus i se adresează cu apelativul „femeie”, ceea ce poate să surprindă pe cititor. Nu este un mod obişnuit de a te adresa mamei. Autorul caută să clarifice rolul Mamei lui Isus în Evanghelia după Ioan şi propune interpretarea că Maria este de fapt simbolul lui Israel, poporul lui Dumnezeu, mai ales în ce priveşte trăsăturile sale sublime. Figura şi rolul Mariei nu separă, ci uneşte Israelul şi poporul nou al lui Dumnezeu. Prin figura şi rolul ei, Biserica este adânc înrădăcinată în poporul lui Dumnezeu vechi–testamentar. Părinţii Bisericii au înţeles acest lucru şi de aceea văd în Maria nu numai prefigurarea Bisericii, ci şi reprezentarea Israelului.

Capitolul al VI-lea are ca titlu „Maria şi poporul lui Dumnezeu în Apocalips (Ap 12)”. Aici Iulian Faraoanu constată că tematica mariană nu este atât de frecventă în ultima carte a Bibliei. Capitolul 12 ar putea fi totuşi o excepţie. Pe de altă parte, se vede că apar destul de des imaginile ecleziologice alături de temele de teologie şi cristologie. Unii biblişti cred că o pistă în vederea înţelegerii mesajului cărţii ar putea fi reprezentată chiar de analizarea imaginilor Bisericii. Autorul îşi propune să ofere o lumină parţială asupra conceptului de Biserică, văzută ca popor al lui Dumnezeu în raport cu Maria, Maica Bisericii în Apocalips. De asemenea, autorul caută un răspuns la întrebări cum ar fi: care sunt formele de relaţionare dintre poporul lui Dumnezeu şi Maria? Se poate intui o referinţă mariologică în Apocalips?

Partea a treia conţine ultimele trei capitole ale lucrării, care au un caracter liturgic şi eclezial. Titlul acestei părți este „Maria în liturgia și teologia Bisericii”. Aici, în capitolul al VII-lea, „Liturgia de Rorate în Transilvania. Consideraţii istorico-teologice”, David Diosi analizează cea mai populară liturghie de Advent, aşa numita Liturghie Rorate, care se celebrează dimineaţa în zori. Printre credincioşii din Transilvania există o veche şi bogată tradiţie legată de această liturghie. În acest articol este prezentată istoria liturghiilor Rorate, dezvoltarea lor, şi se caută un răspuns la întrebarea de ce se ţineau dimineaţa în zori. Principala finalitate a studiului este aceea de a identifica şi de a descrie tradiţia acestei liturghii în Transilvania.

În capitolul al VIII-lea, „Maica Domnului la Dumitru Stăniloae”, Ştefan Lupu se opreşte la câteva aspecte ale teologiei părintelui Stăniloae referitoare la Fecioara Maria, mai exact la acele puncte esenţiale prin care se deosebeşte de alte abordări din cadrul teologiei ortodoxe româneşti. Caută să prezinte legătura dintre Maica Domnului şi Fiul lui Dumnezeu, apoi „istoricitatea” ei, sfinţenia şi perspectiva ecumenică asupra rolului ei. Gândirea părintelui Dumitru Stăniloae despre Maica Domnului, sau, aşa cum îi plăcea lui să spună, despre „theotokologie”, se înscrie pe coordonatele deschise de teologii de dinaintea sa, dar a urmărit mereu aspecte de actualitate, de punere în valoare a legăturii Maicii Domnului cu Sfânta Treime, cu Duhul Sfânt. Deşi părintele Dumitru Stăniloae a scris despre Fecioara Maria în mai multe rânduri, dar nu foarte mult, adică nu a elaborat cărţi sau studii ample despre Fecioara Maria, autorul remarcă faptul că în studiile şi în cărţile sale el a avut întotdeauna o abordare caldă, plină de sensibilitate faţă de Maica Domnului.

În fine, în capitolul al IX-lea, „Contribuţia lui Rene Laurentin la mariologia Conciliului Vatican II”, Lucian Dîncă îl consideră pe părintele R. Laurentin o autoritate de referinţă în materie de mariologie post-conciliară. Aduce ca argument un lung şir de lucrări teologice, dogmatice, mariologice. Dar şi sutele de articole publicate în reviste ştiinţifice de specialitate din lume sunt o dovadă a aportului său la revigorarea mariologiei, plecând de la baze biblice şi patristice. Papa Ioan al XXIII-lea l-a invitat să facă parte din Comisia pregătitoare şi apoi din Comisia de teologi experţi la Conciliul Vatican II. Implementarea deciziilor conciliare a constituit o preocupare de bază a teologului marian. De asemenea, studiul fenomenului apariţiilor Fecioarei Maria pretutindeni în lumea catolică l-a preocupat la cel mai înalt nivel, rămânând de neegalat în acest domeniu până astăzi.

De Maria numquam satis! Despre Maria nu se va vorbi niciodată îndeajuns! Aşa spunea Sfântul Bernard adresându-se celor care o cinstesc pe Fecioara Maria, Mama lui Isus şi Maica Bisericii. În orizontul spiritual al acestui îndemn am introdus volumul pe care îl publicăm acum. Volumul poate fi citit cu mult folos de toţi cei care cultivă în viaţa lor de credinţa devoţiunea către Maica Domnului de la Fatima, de teologii laici şi cei consacraţi. De asemenea, lucrarea de faţă se adresează publicului larg din România care, poate fără să ştie, este subiectul unui mister de libertate la întredeschiderea căruia în 1989 Maica Domnului a avut un rol important. Sper ca volumul să fie un semn de aducere aminte că libertatea nu este un instrument sau o condiţie pentru a atinge alte obiective, ci scopul suprem al vieţii trăite în comunitate.>

Spuneam la început că este vorba de o carte „rară”, pentru că, la noi, în România, scrierile teologice cu un conținut mariologic sunt puține. De aceea, îndrăzniți să cumpărați sau să citiți „Fatima 100”!

  • 23 noiembrie 2018