Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Darul oferit din iubire alungă singurătatea

Darul pentru susținerea celor nevoiași din comunitate poate fi făcut în multe feluri.

Mai întâi există așa numitele „daruri cu bombăneli”. Ele sunt susținute de invidia și criticile la adresa aproapelui în sărăcie sau în mizerie. Exemplu: nu-mi place să fac pomană cerșetorilor care stau în fața bisericii. Pentru că sunt leneși, pentru că își merită soarta, pentru că s-au învățat cu mâna întinsă etc. Cu toate acestea, trec peste nemulțumirea mea și le dau ceva.

În al doilea rând există „darurile făcute de rușine”, motivate de competiția cu alte persoane. Cine este mai bine văzut în public este intenția de bază a donațiilor. Exemplu: o familie oarecare nu vrea să fie considerată că stă mai rău decât altele și face aceleași cadouri la biserică sau la diferite ONG-uri de binefaceri.

În al treilea rând avem așa zisele „daruri calculate”. Astfel, se fac donații cu scopul de a obține anumite avantaje.

În fine putem să întâlnim persoane care fac daruri din iubire. Este vorba de iubirea recunoscătoare. Acesta este „darul iubirii” pe care îl laudă Isus în evanghelia de azi, 11 noiembrie 2018.

Darul făcut din iubire față de Dumnezeu, care a fost atât de generos cu noi în Isus Christos, este darul aducerii de mulțumire. Un dar rar în zilele noastre! Este darul care ilustrează că verbul „a fi” (om) contează mai mult decât verbul „a avea” (averi). Într-adevăr, dacă dai din iubire, ceea ce dai nu se mai termină niciodată.

Iubirea donatoare instituie o relație între cel care dă și cel care primește. Oamenii trec din categoria beneficiarilor de bunuri materiale în categoria celor care se bucură de adevărurile spirituale și existențiale. Domnul Isus o laudă pe văduvă tocmai pentru că a dat tot ceea ce avea. Cu alte cuvinte darul este autentic în măsura în care îl costă viața pe cel care îl oferă.

Urmând spiritul Evangheliei de astăzi putem să ne dăm seama că oamenii cu „dare de mână” sunt de două feluri. Unii sunt bogați și dau pomană ca și cum ar fi oamenii cei mai săraci. Alții sunt săraci și fac donații ca și cum ar fi cei mai bogați dintre bogați.

Nu este importantă cantitatea care se dă, ci inima cu care se dă. Darul autentic ne scoate din izolare, din singurătatea lucrurilor materiale și ne deschide spre ceilalți, spre Dumnezeu.

Mai multe detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 11 noiembrie 2018
Cine seamănă iubire va culege iubire

Cine seamănă iubire va culege iubire. Cine sădește iubire va găsi iubire. S-ar putea să-l cauți pe Dumnezeu în Dumnezeu și să nu-l găsești. Dar, dacă îl cauți pe Dumnezeu în aproapele îl vei găsi. Despre cum să ținem unite iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele am vorbit astăzi, 4 noiembrie 2018, în catedrala sf. Iosif din București. George Bernard Shaw spunea să ne temem de oamenii care au un Dumnezeu doar în cer. Însă ar trebui să ne temem și de cei care au un Dumnezeu doar aici pe pământ. Cum să nu ne mai fie teamă? Cum să ținem legate cele două forme de iubire?

Iubirea de Dumnezeu nu trebuie să aibă o altă motivație decât Dumnezeu însuși. Sfântul Bernard spunea că Dumnezeu trebuie iubit pentru cine și ceea ce este Dumnezeu și fără măsură. Dacă Dumnezeu este perceput de noi drept Cineva care ne iubește (K. Barth), atunci, această iubire poate să genereze și să susțină iubirea față de aproapele.

Cum putem ajunge la iubirea celor apropiați nouă? Mai întâi să-i cunoaștem. Să vedem cine sunt începând cu cei din familie, cu vecinii de pe scară sau de pe stradă. Apoi să punem în practică iubirea față de semeni, dar căutându-l și găsindu-l în ei pe Dumnezeu. Nu întâmplător Isus le-a cerut discipolilor să-i iubească pe dușmani. De multe ori semenii și dușmanii noștri sunt aceleași persoane (G. K. Chesterton).

Ura, egoismul, violența sau indiferența față de semenii noștri este semn că ne lipsește iubirea autentică. Absența iubirii înrădăcinate în Dumnezeu din familie și din societate duce la apariția certurilor și a războaielor între oameni. De asemenea, sunt semn că noi am acumulat multă frustrare, supărare și insatisfacție. De aceea, pentru a-i putea iubi pe dușmani să încercăm mai întâi să ne iubim pe noi înșine. Să ne prețuim, să ne apreciem, să ne simpatizăm. Să fim fanii noștri cei mai buni. O generație de tineri crescută în fericirea aprecierii demnității proprii și a propriilor calități justifică speranța că o lume mai bună este posibilă.

Atenție! Astăzi după predică două persoane, una mai tânără și alta mai în vârstă, au avut probleme de sănătate. Criză de stomac, într-un caz, iar în celălalt cădere de calciu. Să ne rugăm pentru ele! Am meditat puțin la cele întâmplate. M-am întrebat: o fi fost din cauza oboselii, vârstei, aerului încărcat din biserică, sau a predicii? Nu știu. Oricum, daca predica despre iubire are vreun efect asupra trupului, minții și inimii omului acela nu poate fi decât unul bun. Ca să vă convingeți, deschideți linkul de mai jos.

  • 4 noiembrie 2018
Dăruirea de sine din iubire criteriu de sfințenie

Dăruirea de sine din iubire este un criteriu de sfințenie introdus recent de Papa Francisc prin scrisoarea „Maiorem hac dilectionem” din 11 iulie 2017. Scrisoarea are ca subtitlu: „Despre dăruirea vieții”. Se bazează pe următoarea afirmație biblică: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15, 13).

Astfel Papa Francisc a apropiat și mai mult conceptul de prietenie și dăruirea de sine de sfințenia autentică. Este vorba despre „un nou aspect al drumului de beatificare și de canonizare” (art. 1). Acest aspect are menirea de a conduce la recunoașterea faptului că există acea dăruire de sine din iubire.

În acest context sfințenia înseamnă dăruirea de sine pentru prietenii tăi. Sacrificiul lui Christos se reactualizează și astăzi, chiar dacă mulți consideră că creștinismul este în criză. Dar se reactualizează într-un mod pe care trebuie să-l revizuim.

Noi suntem chemați să trăim condiția de discipoli ai lui Christos în registrul dăruirii de sine din iubire. De aceea, pentru a deveni sfinți, nu trebuie să îndeplinim acțiuni și lucruri extraordinare sau să avem carisme excepționale. Trebuie mai întâi să-l ascultăm pe Isus și, apoi, să-l urmăm fără să ne pierdem încrederea când dăm de greutăți. Dăruirea de sine din iubire în mijlocul încercărilor de multe feluri este semn de sfințenie autentică. Părinții și bunicii noștri sunt exemple concrete ale conceptului de dăruire de sine din iubire, de aceea trebuie cinstiți și invocați, nu doar în aceste zile.

Comemorarea tuturor sfinților nu le servește sfinților, ci nouă. Sfântul Bernard spunea că „sfinții noștri nu au nevoie de laudele noastre și nu primesc nimic din cultul dat lor. În ce mă privește, trebuie să mărturisesc, când mă gândesc la sfinți, simt că în mine ard niște dorințe mari”. Folosind cuvintele papei Benedict al XVI-lea, a fi sfinți înseamnă „să trăim fericiți în preajma lui Dumnezeu, în lumina sa, în marea familie a prietenilor lui Dumnezeu”.

Din păcate, astăzi, se cultivă nu pedagogia fericirilor evanghelice, cale de sfințire, ci pedagogia violenței și a groazei. Exemplu cel mai elocvent este adoptarea fără discernământ a tuturor ingredientelor sărbătorii neo-păgâne Haloween. Mai multe despre ce înseamnă sfințenia astăzi, provocările la adresa ei și cum putem rezista pe drumul sfințeniei găsiți în predica postată mai jos.

  • 1 noiembrie 2018
În afara iubirii nu există mântuire!

Dragi prieteni,

În ultima duminică a anului bisericesc 2017 am vorbit despre Christos Rege și Păstor, subliniind rolul iubirii agapice în viața noastră creștină, care înseamnă ascultare de și imitare a lui Isus Bunul Păstor. Am făcut diferența între iubirea „eros” și iubirea „agape” și, parafrazând dictonul latin „extra ecclesiam nulla salus”, am afirmat cu tărie că în afara iubirii nu există mântuire.

Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați explicațiile papei emerit Benedict al XVI-lea despre diferența/legătura între iubirea umană, bazată pe eros, și iubirea creștină, bazată pe agape.

«2). Iubirea lui Dumnezeu față de noi este o chestiune fundamentală pentru viață și ridică întrebări decisive în legătură cu cine este Dumnezeu și cine suntem noi. În această privință, ne stă în față mai întâi o problemă de limbaj. Termenul „iubire” a devenit astăzi unul dintre cuvintele cele mai folosite și, de asemenea, unul dintre cele mai degradate, un cuvânt căruia noi îi dăm înțelesuri complet diferite. Chiar dacă tema acestei enciclice se concentrează asupra problemei înțelegerii și practicii iubirii în Sfânta Scriptură și în tradiția Bisericii, nu putem pur și simplu să facem abstracție de sensul pe care îl are acest cuvânt în diferitele culturi și în limbajul actual.

Să amintim în primul rând vastul câmp semantic al cuvântului „iubire”: se vorbește despre iubirea patriei, despre iubirea meseriei, despre iubirea dintre prieteni, despre iubirea muncii, despre iubirea dintre părinți și copii, între frați și vecini, despre iubirea față de aproapele și despre iubirea față de Dumnezeu. Dar, în toată această diversitate de sens, iubirea dintre bărbat și femeie, în care trupul și sufletul participă în mod inseparabil și în care ființei umane i se deschide o promisiune de fericire ce pare irezistibilă, se remarcă drept arhetipul iubirii prin excelență, în fața căreia pălesc, la prima vedere, toate celelalte forme de iubire. Atunci apare o întrebare: toate aceste forme de iubire se unesc în cele din urmă și iubirea, în ciuda totalei diversități a manifestărilor sale, este în ultimă instanță una singură sau, dimpotrivă, folosim pur și simplu același cuvânt pentru a desemna realități complet diferite?

3). Iubirii dintre bărbat și femeie, ce nu se naște din gândire și din voință, ci care, ca să spunem așa, se impune ființei umane, Grecia antică i-a dat numele de eros. Să anticipăm deja că Vechiul Testament grecesc folosește doar de două ori cuvântul eros, iar Noul Testament nu-l folosește niciodată: dintre cele trei cuvinte referitoare la iubire – eros, philia (iubirea de prietenie) și agape – scrierile neo-testamentare îl preferă pe ultimul, care în limba greacă era mai curând marginal. Cât privește iubirea de prietenie (philia), aceasta este reluată și aprofundată în Evanghelia după Ioan pentru a exprima raportul dintre Isus și ucenicii săi. Marginalizarea cuvântului eros, precum și noua viziune despre iubire ce se exprimă prin intermediul cuvântului agape denotă fără nici o îndoială ceva esențial în noutatea creștinismului cu referire precisă la înțelegerea iubirii. În critica la adresa creștinismului, care s-a dezvoltat cu o radicalitate crescândă începând cu iluminismul, această noutate a fost considerată într-un mod absolut negativ. Potrivit lui Friedrich Nietzsche, creștinismul i-ar fi dat eros-ului să bea venin, iar eros-ul nu a murit, ci a ajuns să degenereze în viciu[1]. Filozoful german exprima în felul acesta o percepție foarte răspândită: Biserica, prin poruncile și interdicțiile sale, nu ne amărăște cel mai frumos lucru al vieții? Nu ridică ea oare panouri de interdicții chiar acolo unde bucuria prevăzută pentru noi de către Creator ne oferă o fericire ce ne face să gustăm mai dinainte ceva ce ține de divin

4). Oare este într-adevăr așa? Creștinismul a distrus cu adevărat eros-ul? Să privim lumea precreștină. Grecii – cu siguranță în mod asemănător cu alte culturi – au văzut în eros înainte de toate beția, înfrângerea rațiunii de către o „nebunie divină” care îl smulge pe om din limita existenței sale și care, în această ființă tulburată de o putere divină, îi permite să experimenteze cea mai înaltă beatitudine. Toate celelalte puteri dintre cer și pământ aveau astfel o importanță secundară: „Omnia vincit amor”, afirma Vergilius în Bucolice – iubirea învinge toate lucrurile – și adăuga: „Et nos cedamus amori” – și noi, de asemenea, cedăm iubirii[2]. În religii, această atitudine a fost tradusă în cultul fertilității, căruia îi aparținea prostituția „sacră”, înfloritoare în multe temple. Deci eros-ul era celebrat ca forță divină, ca și comuniune cu divinul.

La această formă de religie, care neagă ca o foarte puternică tentație credința într-un singur Dumnezeu, Vechiul Testament s-a opus cu cea mai mare fermitate, respingând-o hotărât ca perversiune a religiozității. Cu toate acestea, nu a refuzat eros-ul ca atare, ci a declarat război deformării sale distrugătoare, pentru că falsa divinizare a eros-ului, care se produce aici, îl lasă fără demnitatea sa, îl dezumanizează. În fapt, în templu, prostituatele, care trebuie să dăruiască beția divinului, nu sunt tratate ca ființe umane, nici ca persoane, ci ele sunt doar instrumente pentru a stârni „nebunia divină”; în realitate, ele nu sunt zeițe, ci persoane umane de care se abuzează. De aceea eros-ul turmentat și indisciplinat nu este urcare, „extaz” către Dumnezeu, ci cădere, degradare a omului. Astfel devine limpede faptul că eros-ul are nevoie de disciplină, de purificare, pentru a dărui omului nu plăcerea de o clipă, ci o anumită degustare a împlinirii existenței, a acelei fericiri spre care tinde ființa noastră întreagă.

5). Din această privire rapidă aruncată asupra concepției despre eros în istorie și în timpul de față, două aspecte ies la suprafață în mod clar. Mai întâi că există o anumită relație între iubire și divin: iubirea promite infinitul, eternitatea – o realitate mai mare și complet alta decât cotidianul existenței noastre. Dar, în același timp, a rezultat faptul că drumul spre un astfel de scop nu constă pur și simplu în a te lăsa dominat de instinct. Sunt necesare purificări și maturizări, care și ele trec pe calea renunțării. Lucrul acesta nu înseamnă refuzul eros-ului, nu este „înveninarea” lui, ci vindecarea lui în vederea măreției sale adevărate.

Așa ceva depinde înainte de toate de structura ființei umane, care este alcătuită din trup și suflet. Omul devine cu adevărat el însuși, când trupul și sufletul se găsesc într-o profundă unitate; provocarea eros-ului este într-adevăr depășită atunci când s-a reușit această unire. Dacă omul aspiră să fie doar spirit și dacă vrea să refuze trupul întrucât ar fi o moștenire pur animalică, atunci spiritul și trupul își pierd demnitatea lor. Și dacă, pe de altă parte, el se leapădă de spirit și deci consideră materia, trupul, ca realitate exclusivă, la fel își pierde măreția sa. Epicurianul Gassendi, glumind, i se adresa lui Descartes și-l saluta astfel: „O, Suflete!”. Iar Descartes îi răspundea zicând: „O, Trupule!”[3]. Dar nu este doar spiritul sau doar trupul care iubește; omul, persoana iubește ca o creatură unitară, din care fac parte trupul și sufletul. Numai atunci când cele două părți se contopesc cu adevărat într-o unitate, omul devine pe deplin el însuși. Numai în felul acesta iubirea – eros – poate să se maturizeze și să ajungă la adevărata sa măreție.

Astăzi nu rareori se reproșează creștinismului din trecut de a fi fost adversarul corporalității; de fapt, au existat mereu tendințe în sensul acesta. Dar modul de a exalta corpul, pe care noi îl vedem astăzi, este înșelător. Eros-ul degradat la nivelul „sex”-ului pur devine marfă, „lucru” ce se poate cumpăra sau vinde; mai mult, omul devine marfă. În realitate, așa ceva nu este marele „da” pe care omul îl spune trupului. Dimpotrivă, omul consideră acum trupul și sexualitatea ca parte doar materială din el însuși, pe care o folosește și exploatează într-un mod calculat. O parte, de altfel, pe care el nu o vede ca pe un domeniu al libertății sale, ci drept ceva pe care, în felul său, încearcă să-l facă și plăcut și inofensiv. În realitate, ne găsim în fața unei degradări a trupului uman, care nu mai este integrat în totalitatea libertății existenței noastre, care nu mai este expresia vie a totalității ființei noastre, ci se găsește într-un fel respins în domeniul pur biologic. Aparenta exaltare a trupului poate foarte repede să se transforme în ură față de corporalitate. Într-un mod diferit, credința creștină a considerat mereu omul ca ființă una și duală, în care spiritul și materia se întrepătrund reciproc și astfel ambele componente trăiesc o noblețe nouă. Da, eros-ul vrea să ne ridice „în extaz” către divin, să ne conducă dincolo de noi înșine, dar tocmai de aceea se cere un drum de urcare, de renunțări, de purificări și de vindecări.

6). Cum ar trebui să ne reprezentăm concret acest drum de urcare și de purificare? Cum trebuie trăită iubirea, ca să se realizeze deplin promisiunea sa umană și divină? Putem să găsim o primă indicație importantă în Cântarea Cântărilor, una dintre cărțile Vechiului Testament bine cunoscută de către mistici. După interpretarea preponderentă astăzi, poemele conținute în această carte sunt la origine cântece de iubire, probabil pregătite pentru o sărbătoare de nuntă evreiască în care trebuiau să preamărească iubirea conjugală. În acest context, faptul că se găsesc în carte două cuvinte diferite pentru a vorbi despre „iubire” este foarte instructiv. Avem mai întâi cuvântul „dodim”, un plural care exprima iubirea încă nesigură, într-o situație de căutare nedeterminată. Acest cuvânt este apoi înlocuit cu cuvântul „ahabà” care, în traducerea greacă a Vechiului Testament, este redat prin cuvântul având același sunet „agape”, care, așa cum am văzut, devine expresia caracteristică a concepției biblice despre iubire. În opoziție cu iubirea nedeterminată și încă în căutare, acest termen exprimă experiența iubirii care devine acum o veritabilă descoperire a celuilalt, depășind caracterul egoist mai înainte în mod clar dominant. Acum iubirea devine grija față de altul și pentru altul. Nu se mai caută pe sine însăși – scufundarea în beția fericirii – dimpotrivă, caută binele ființei iubite; devine renunțare, este gata de sacrificiu, chiar îl caută.

Face parte din creșterea iubirii spre trepte mai elevate, spre purificările sale profunde, ca ea să caute acum caracteristica sa definitivă, iar așa ceva are loc într-un dublu sens: în sensul caracterului exclusiv – „numai această persoană” – și în sensul lui „pentru totdeauna”. Iubirea cuprinde totalitatea existenței în toate dimensiunile sale, inclusiv în cea a timpului. Nu ar putea să fie altfel, deoarece promisiunea sa vizează ceva definitiv; iubirea vizează eternitatea. Da, iubirea este „extaz”, dar extaz nu în sensul unui moment de beție, ci extaz ca drum, ca exod permanent din eu-l închis în sine însuși spre eliberarea sa în dăruirea de sine și, în felul acesta, spre descoperirea de sine însuși, ba chiar spre descoperirea lui Dumnezeu: „Dacă cineva va încerca să-și salveze viața, o va pierde; iar dacă cineva o va pierde, o va păstra” (Lc 17,33), spune Isus – una dintre afirmațiile sale care se întâlnește în evanghelii în multe variante (cf. Mt 10,39; 16,25; Mc 8,35; Lc 9,24; In 12,25). Prin acestea Isus își descrie drumul său personal, care, prin cruce, îl conduce la înviere: drumul bobului de grâu care cade în pământ și moare și astfel aduce multe roade. Pornind din centrul sacrificiului său personal și al iubirii care în el ajunge la împlinirea sa, el descrie cu aceste cuvinte și esența iubirii și a existenței umane în general.

7). Reflecțiile noastre, la început mai degrabă filozofice, despre esența iubirii ne-au condus acum, printr-o dezvoltare dinamică interioară, până la credința biblică. La început s-a pus întrebarea dacă diferitele sensuri ale cuvântului „iubire”, uneori chiar opuse, nu ar subînțelege o anumită unitate profundă sau dacă, dimpotrivă, ele nu ar trebui să rămână independente. Dar, mai ales, a ieșit la suprafață întrebarea dacă mesajul despre iubire care ne este vestit de Biblie și de tradiția Bisericii ar avea ceva în legătură cu experiența umană obișnuită a iubirii sau dacă nu cumva mai curând i s-ar opune. În legătură cu aceste lucruri, am întâlnit două cuvinte fundamentale: eros, ca termen ce desemnează iubirea „lumească” și agape, ca expresie ce desemnează iubirea bazată pe credință și modelată de ea. De asemenea, aceste două concepții sunt opuse deseori una alteia ca iubire „ascendentă” și iubire „descendentă”. Există alte clasificări similare, ca, de exemplu, distincția dintre iubirea posesivă și iubirea oblativă (amor concupiscientiaeamor benevolentiae), la care se adaugă uneori și iubirea ce nu urmărește decât propriul interes.

În dezbaterea filozofică și teologică, aceste distincții au fost deseori radicalizate până acolo că au fost puse în opoziție între ele: iubirea descendentă, oblativă, mai exact agape, ar fi tipică pentru creștinism; de cealaltă parte, cultura necreștină, mai ales cultura greacă, ar fi caracterizată de iubirea ascendentă, posesivă și senzuală, adică de eros. Dacă se dorește extremizarea acestei antiteze, atunci esența creștinismului ar fi ruptă de relațiile vitale și fundamentale ale existenței umane și ar constitui o lume în sine, ce poate fi admirabilă, dar puternic separată de complexitatea existenței umane. În realitate, eros și agape – iubirea ascendentă și iubirea descendentă – niciodată nu pot fi separate complet una de alta. Cu cât mai mult aceste două forme de iubire, deși în dimensiuni diferite, își găsesc justa lor unitate în realitatea unică a iubirii, cu atât mai mult se realizează natura adevărată a iubirii în general. Chiar dacă, inițial, eros-ul este cu precădere senzual, ascendent – atracție față de marea promisiune a fericirii – atunci când se apropie de celălalt, își va pune mereu mai puține întrebări în legătură cu sine însuși, va căuta mereu mai mult fericirea celuilalt, se va îngriji mereu mai mult de celălalt, se va dărui și va dori „să fie pentru” celălalt. În felul acesta momentul lui agape se introduce în el; în caz contrar, eros se degradează și își pierde însăși natura sa. Pe de altă parte, omul nu poate să trăiască exclusiv în iubirea oblativă, descendentă. Nu poate întotdeauna doar să dăruiască, trebuie și să primească. Acela care vrea să dăruiască iubire trebuie și el să o accepte ca pe un dar. Omul poate, cu siguranță, așa cum ne spune Domnul, să devină izvor din care să curgă râuri de apă vie (cf. In 7,37-38). Dar ca să devină un astfel de izvor, el însuși trebuie să bea mereu din nou din izvorul primordial și originar care este Isus Christos, din inima străpunsă din care curge iubirea lui Dumnezeu (cf. In 19,34).

În fragmentul biblic despre scara lui Iacob, sfinții părinți au văzut exprimată simbolic, în diferite moduri, legătura inseparabilă dintre urcare și coborâre, dintre eros care-l caută pe Dumnezeu și agape care transmite darul primit. În acest text biblic, se spune că patriarhul Iacob a văzut în vis, pe piatra pe care își sprijinise capul, o scară ce atingea cerul și pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și coborau (cf. Gen 28,12; In 1,51). Interpretarea pe care papa Grigore cel Mare o dă acestei viziuni în lucrarea sa Regula pastorală este deosebit de mișcătoare. Bunul păstor, spune el, trebuie să fie înrădăcinat în contemplație. Într-adevăr, numai așa îi va fi posibil să accepte necesitățile altora în inima sa, în așa fel încât să devină propriile sale necesități: „Per pietatis viscera in se infirmitatem caeterorum transferat”[4]. În acest context, sfântul Grigore se referă la sfântul Paul care a fost înălțat la cer până la cele mai mari mistere ale lui Dumnezeu și tocmai în felul acesta, când coboară de acolo, este capabil să se facă tuturor toate (cf. 2Cor 12,2-4; 1Cor 9,22). Pe de altă parte, mai dă și exemplul lui Moise, care intră mereu din nou în cortul sacru, rămânând în dialog cu Dumnezeu, pentru a putea astfel, pornind de la Dumnezeu, să fie la dispoziția poporului său. „Înăuntru (în cort), răpit în sus de contemplație, afară (de cort) se lasă zorit de greutatea celor suferinzi: Intus in contemplationem rapitur, foris infirmantium negotiis urgetur[5].

8). În felul acesta am găsit un prim răspuns, încă destul de general, la cele două întrebări precedente: în fond, „iubirea” este o realitate unică, dar cu dimensiuni diferite; rând pe rând, una sau alta dintre dimensiuni poate să se impună într-un mod mai evidențiat. Acolo unde totuși cele două dimensiuni se despart complet una de alta, se ivește o caricatură sau, în orice caz, o formă reducționistă de iubire. Într-o manieră sintetică, am văzut, de asemenea, că în cazul de față credința biblică nu construiește o lume paralelă sau o lume opusă fenomenului uman originar care este iubirea, ci acceptă omul întreg, intervenind în dorința lui de iubire pentru a o purifica, deschizându-i totodată dimensiuni noi.»

(Din Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus Caritas est, nr. 2-8, trad. Wilhlem Dancă, Editura Presa Bună, Iași 2006, 7-16).

[1] Cf. Jenseits von Gut und Böse, IV,168.

[2] X, 69.

[3] Cf. R. DESCARTES, Oeuvres, ediţie îngrijită de V. Cousin, vol. 12, Paris 1824, pag. 95 ş.u.

[4] II,5; Sch 381,196.

[5] Ibid., 198.

Mai jos puteți să ascultați predica din 26 noiembrie 2017:

  • 26 noiembrie 2017
Predica: Gradele iubirii de dușmani

SFÂNTUL TOMA DE AQUINO DESPRE IUBIREA DUȘMANILOR

La întrebarea dacă ține de necesitatea carității ca dușmanii să fie iubiți, sfântul Toma de Aquino a răspuns, zicând că: «trebuie spus că iubirea dușmanilor poate fi cercetată sub trei aspecte. Sub primul aspect, dușmanii să fie iubiți întrucât sunt dușmani; și acest fel este greșit și repugnă carității, fiindcă aceasta înseamnă a iubi răul altuia. Sub al doilea aspect, se poate recunoaște iubirea dușmanilor după natura (lor), dar în mod universal. Și în felul acesta iubirea dușmanilor vine din necesitata carității, adică iubind cineva pe Dumnezeu și pe aproapele, să nu-i excludă pe dușmanii săi de la această generalitate a iubirii aproapelui. Sub al treilea aspect, se poate considera iubirea dușmanilor în special, adică să fie mișcat cineva în mod special de o mișcarea a iubirii către dușman. Și aceasta ține nu ține de necesitatea carității în mod absolut, pentru că nici a fi mișcat de mișcarea iubirii în special către oricare dintre oameni nu ține de necesitatea carității, pentru că asta ar fi imposibil. Ține totuși de necesitatea carității prin dispunere sufletească, adică omul să aibă sufletul pregătit să își iubească dușmanul în particular, dacă s-ar ivi necesitatea. Dar, ca omul să  împlinească acest lucru în act, adică să îl iubească pe dușman de dragul lui Dumnezeu fără o îmbinare a necesității, aceasta ține de perfecțiunea carității. Căci de vreme ce aproapele este iubit din caritate de dragul lui Dumnezeu, cu cât mai mult îl iubește cineva pe Dumnezeu, cu atât mai mult își arată iubirea față de aproapele, fără să îl împiedice vreo dușmănie. După cum, dacă cineva l-ar iubi mult pe un om, din dragoste față de acela i-ar iubi și pe fiii lui, chiar dacă i-ar fi dușmani.» (Sth II-II, a. 8.)

Iar la întrebarea dacă ține de necesitatea carității ca un om să arate față de dușman semne ori manifestări ale iubirii, sfântul Toma a formulat acest răspuns, zicând că: «manifestările și semnele carității provin din iubirea interioară și sunt proporționate cu aceasta. Dar iubirea interioară față de dușman în general ține de necesitatea absolută a poruncii; însă în particular nu în mod absolut, după pregătirea sufletească, cum am spus mai sus. Astfel că trebuie vorbit despre manifestarea sau semnul iubirii arătându-le în afară. Căci sunt anumite binefaceri sau semne ale iubirii pe care le arătăm semenilor în general, de exemplu când cineva se roagă pentru toți credincioșii sau pentru tot poporul, sau când cineva face pe socoteala lui un bine întregii comunități. Și a arăta dușmanilor asemenea binefaceri ori semne ale iubirii ține de necesitatea poruncii, căci, dacă nu s-ar manifesta față de dușmani, atunci ar avea chipul vânăt la răzbunării, împotriva căreia se spune în Levitic, 19, 18: să nu ceri răzbunare, și să nu îți amintești nedreptatea cetățenilor tăi. Altele sunt însă binefacerile ori semnele iubirii p e care le arată cineva în mod particular față de anumite persoane. Și a arăta dușmanilor asemenea binefaceri sau semne de iubire nu ține de necesitatea mântuirii decât prin dispunerea sufletului, adică să li se vină în ajutor sub condiția necesității, cum se spune în Proverbe, 25, 21: dacă a flămânzit dușmanul tău, hrănește-l; dacă însetează, dă-i să bea. Dar faptul de a manifesta astfel de binefaceri față de dușmani în afara condiției necesității ține de perfecțiunea carității, prin care cineva nu numai că se ferește să fie învins de rău, ceea ce aparține necesității, ci vrea chiar ca el să învingă răul în cel bun, ceea ce aparține chiar perfecțiunii, atât timp, adică, cât nu se ferește doar să nu fie deturnat spre ură din cauza nedreptății suferite, ci intenționează chiar să-l atragă pe dușman către iubirea sa datorită binefacerilor sale.» (Sth II-II, a. 9.)

Fragment luat din Toma de Aquino, Summa theologiae, II-II, aa. 8-9. Vezi traducerea românească, Alexander Baumgarten (coord.), Ed. Polirom, Iași 2017, pp. 198-199.

Mai jos puteți să ascultați predica din 19 februarie 2017 (Duminica a VII-a, Anul A):

  • 21 martie 2017