Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Ciril și Metodiu: Modele de simțire a unității Bisericii

IOAN PAUL II DESPRE APOSTOLATUL SFINȚILOR CIRIL ȘI METODIU (I)

(12) «Dar caracteristica pe care doresc să o subliniez în acțiunea desfășurată de apostolii slavilor, Ciril și Metodiu, este modul lor pacific de a zidi Biserica, inspirați fiind de concepția pe care o aveau despre Biserică una, sfântă și universală. Chiar dacă creștinii slavi, mai mult decât alții, îi consideră pe cei doi sfinți ca fiind „slavi după inimă”, aceștia rămân, totuși, oameni de cultură elenistă și de formație bizantină, adică oameni care aparțin în întregime tradiției civile și ecleziastice a Orientului creștin. Încă din epoca lor, divergențele dintre Constantinopol și Roma au început să devină motive de dezbinare, chiar dacă sciziunea dintre cele două părți ale aceluiași creștinism s-a produs mai târziu. Evanghelizatorii și învățătorii slavilor au plecat spre Moravia Mare, pătrunși de toată bogăția tradiției și de experiența religioasă caracteristică creștinismului oriental și exprimate în mod deosebit în învățătura teologică și în celebrarea liturgiei sacre. Deși, de mult timp deja, toate oficiile sacre fuseseră celebrate în greacă în toate Bisericile care se găseau pe teritoriul Imperiului bizantin, tradițiile proprii ale multor Biserici naționale din Orient – precum Biserica georgiană sau siriacă – care foloseau pentru serviciul divin limba poporului, erau bine cunoscute în marea cultură din Constantinopol și, mai ales de către Constantin Filosoful, datorită studiilor și contactelor repetate pe care le avusese cu creștinii din aceste Biserici, fie în capitală, fie în cursul călătoriilor. Cei doi frați, conștienți de vechimea și legitimitatea acestor sfinte tradiții, nu s-au temut să folosească limba slavă în liturgie, făcând din ea un instrument eficace pentru a-i familiariza cu adevărurile divine pe cei care vorbeau această limbă. Au făcut-o într-un spirit liber de orice atitudine de superioritate sau de dominare, din iubire pentru dreptate și cu zel apostolic evident față de popoarele care erau în curs de afirmare. Creștinismul occidental, după migrațiile noilor popoare, amestecase grupurile etnice care se alăturaseră populațiilor latine locale, dându-le tuturor, în scopul de ale uni, limba, liturgia și cultura latine, transmise prin Biserica Romei. Uniformitatea astfel realizată a dat acestor societăți relativ tinere și în plină expansiune un sentiment de forță și de fermitate, ceea ce a contribuit la o strânsă unitate în rândul lor și la o puternică afirmare în Europa. Putem înțelege că, într-o astfel de situație, orice diversitate risca să fie primită ca o amenințare a acestei unități încă in fieri și că exista tentația de a o elimina, chiar recurgând la diferite forme de constrângere.

(13) În acest punct, apare ca un lucru neobișnuit și admirabil modul în care cei doi sfinți, lucrând în situații atât de complexe și de precare, nu au încercat să impună popoarelor la care trebuiau să propovăduiască nici indiscutabila superioritate a limbii grecești și a culturii bizantine, nici obiceiurile ori modul de viață al unei societăți mult mai avansate, în care fuseseră formați, de care erau în mod evident atașați și cu care erau obișnuiți. Îndemnați de marea dorință de a-i reuni în Cristos pe noii credincioși, au adaptat la limba slavă textele bogate și rafinate ale liturgiei bizantine și au armonizat mentalitatea și obiceiurile noilor popoare cu elaborările subtile și complexe ale dreptului greco-roman. Urmând acest program de înțelegere și pace, au respectat în orice moment obligațiile misiunii lor. Au ținut cont de prerogativele tradiționale și de drepturile ecleziastice definite prin canoanele conciliare. De asemenea, au considerat că era de datoria lor – ei fiind supuși ai imperiului din Orient și credincioși care depindeau de patriarhul Constantinopolului – să dea cont Pontifului Roman despre munca lor misionară. Ei supuneau judecății acestuia, pentru a obține de la el aprobarea, doctrina pe care o mărturiseau și pe care o învățau, cărțile liturgice compuse în limba slavă și metodele adoptate pentru evanghelizarea acestor popoare. Desfășurându-și misiunea prin mandat de la Constantinopol, au încercat apoi să obțină confirmarea acesteia îndreptându-se spre Scaunul Apostolic de la Roma, centru vizibil al unității Bisericii. Astfel au zidit Biserica animați de simțământul universalității sale ca Biserică una, sfântă, catolică și apostolică. Acest lucru reiese, în modul cel mai clar și mai explicit, din comportamentul lor. Putem spune că invocația lui Isus din rugăciunea sacerdotală, ut unum sint (In 17, 21-22), reprezintă deviza lor misionară, în spiritul cuvintelor psalmistului: „Lăudați pe Domnul, toate neamurile, lăudați-l, voi, toate popoarele!” (Ps 117/116,1). Pentru noi, oamenii de astăzi, apostolatul lor exprimă și o chemare ecumenică: invită la reconstruirea, în pacea reconcilierii, a unității care a fost în mod grav compromisă după epoca sfinților Ciril și Metodiu și, în primul rând, unitatea dintre Orient și Occident. Convingerea celor doi sfinți din Salonic, conform căreia fiecare Biserică locală este chemată să reîmbogățească cu propriile sale daruri pleroma catolică, era în perfectă armonie cu intuiția evanghelică de a nu lăsa ca diferitele moduri de viață din Bisericile creștine particulare să nu poată justifica dezacordurile, neînțelegerile, rupturile în mărturisirea de credință unică și în practicarea carității.»

Din Ioan Paul II, Scrisoarea enciclică Slavorum apostoli, din 2 iunie 1985, trad. Iulia Cojocariu, nr. 12-13.

(București, 23 ianuarie 2017)

Fascinația sacrului de la Mircea Eliade la Papa Ioan Paul al II-lea

Între coperțile acestei cărți am adunat articolele și studiile relevante din punct de vedere teologic și filosofic pe care le-am publicat în diferite reviste de cultură catolică din țară sau în volume colective coordonate de mine și publicate între anii 1996 și 2002. Fiind încă marcat de frumusețea scrierilor lui Mircea Eliade despre sacru, dar și atras de personalitatea Papei Ioan Paul al II-lea, care a marcat atât orientarea mea pastorală ca preot, cât și orientarea mea intelectuală ca filosof și teolog, am structurat cartea în patru părți, potrivit reverberației meditațiilor mele despre sacru în fenomenologia religiilor (prima parte), în lumea dialogului interreligios (partea a doua), în filozofie și literatură (partea a treia) și în viața Bisericii (partea a patra).

Cartea poate fi considerată ca un răspuns parțial la provocările culturale cu care s-au confruntat dieceza de Iași și arhidieceza de București la sfârșitul celui de-al doilea mileniu creștin. În spiritul Conciliului Vatican al II-lea, datoria de a propune armonia dintre cultură și credința creștină este prioritară pentru mine. Neîndoielnic că am fost influențat de educația primită la Universitatea Gregoriană din Roma, de experiența pastorală la București sau în alte comunități din Italia, precum și de gânditorii care m-au atras prin lucrările lor: Mircea Eliade, Augustin, Grigore de Nyssa, Toma de Aquino, F. Mauriac, F.M. Dostoievski și alții. În toate aceste împrejurări am fost precedat și atras de manifestarea sacrului ca realitate semnificativă a unei lumi alta decât cea pe care o știam până atunci. Mișcat de această putere de fascinație a sacrului am încercat să arăt câteva posibile căi ale științei sacre în dialog cu valorile culturii.

Trăsătura unificatoare a acestui volum este perspectiva armoniei dintre credință și cultură. Abordând teme de actualitate, proprii unor domenii ca teologia fundamentală, ecumenismul contemporan, filosofia și istoria religiilor, filosofia tomistă etc., am căutat să formulez întrebări și să caut răspunsuri într-un limbaj clar, viu și accesibil. Scopul urmărit este invitația de a regândi lucrurile care contează în această viață și credem că vor supraviețui vicisitudinilor istoriei.

 

  • 21 martie 2015