Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Ioan Paul II: Ideologiile răului și gândirea europeană

«De-a lungul anilor s-a format în mine convingerea că ideologiile răului sunt adânc înrădăcinate în istoria gândirii filosofice europene. Aici trebuie să fac referire la unele fapte legate de istoria Europei și, mai ales, de aceea a culturii ei. Când a fost publicată enciclica despre Duhul Sfânt, unele medii din Occident au reacționat negativ și destul de vivace. De unde reacția aceasta? Provenea din aceleași surse din care, cu mai bine de două sute de ani în urmă, pornise așa-zisul Iluminism european – mai ales Iluminismul francez, fără a le exclude pe celelalte: englez, german, spaniol și italian. Iluminismul polonez avea să parcurgă un drum numai al lui. Cât despre Rusia, se pare că nu a experimentat mișcarea iluministă. Acolo criza tradiției creștine a venit pe altă cale, ca mai apoi să explodeze la începutul secolului XX, cu o și mai mare violență, sub forma revoluției marxiste radicale atee.

Ca să ilustrăm mai bine acest fenomen, trebuie să ne întoarcem la perioada anterioară Iluminismului, mai ales la revoluția produsă în gândirea filosofică de către Descartes. Acel cogito, ergo sum – gândesc, deci exist – a adus cu sine o răsturnare în maniera de a face filozofie. În perioada pre-carteziană, filosofia, deci cogito, sau, mai degrabă, cognosco, era subordonată lui esse, considerat primordial. Lui Descartes, în schimb, esse i-a apărut ceva secundar, în timp ce l-a considerat primordial pe cogito. În acest moment nu numai că se produce o schimbare de direcție în felul de a filosofa, dar se abandonează cu hotărâre ceea ce fusese până atunci filosofia, ceea ce fusese mai ales filosofia Sfântului Toma de Aquino: filosofia lui esse. Mai înainte, totul era interpretat în optica lui esse și, potrivit acestei optici, se căuta o explicație pentru orice fapt. Dumnezeu ca Ființă pe deplin autosuficientă (Ens subsistens) era considerat sprijinul indispensabil pentru orice ens non subsistens, ens participatum, adică pentru toate ființele create, așadar, și pentru om. Cogito, ergo sum a comportat ruptura cu acea linie de gândire. Acum primordial devine ens cogitans. După Descartes, filosofia devine o știință a gândirii pure: tot ceea ce este esse – atât lumea creată, cât și Creatorul – rămâne în aria lui cogito, ca un conținut al conștiinței umane. Filosofia se ocupă de ființe în măsura în care se află în sfera conștiinței și nu în afara ei.

În acest moment este bine să ne oprim câteva clipe asupra tradițiilor filosofiei poloneze, în special asupra a ceea ce se petrece după venirea la putere a partidului comunist. În universități este blocată orice formă de gândire filosofică socotită a nu corespunde cu modelul marxist. Și aceasta s-a făcut prin cel mai simplu și mai radical sistem: acționând asupra persoanelor care reprezentau acel mod de a face filozofie. Este foarte semnificativ faptul că aceia care au fost îndepărtați de la catedre au fost mai ales reprezentanții filosofiei realiste, inclusiv exponenții fenomenologiei realiste, cum ar fi Roman Ingarden și, de la școala din Leopoli-Varșovia, Izydora Dambska. Operațiunea a fost mai dificilă cu exponenții tomismului, din moment ce ei se aflau la Universitatea Catolică de la Lublin și în Facultățile de Teologie de la Varșovia și Cracovia, precum și în Seminariile Superioare. Oricum, într-un al doilea moment, au fost și ei ajunși fără milă de mâna regimului. Erau priviți cu suspiciune și acei profesori universitari de valoare care păstrau o atitudine critică față de materialismul dialectic. Printre aceștia îi amintesc mai ales pe Tadeusz Kotarbinski, Maria Ossowska, Tadeusz Czezowski. Din ordo universitar nu puteau să lipsească cursuri cum ar fi cele de logică și de metodologia științelor: dar se putea ca profesorii „disidenți” să fie împiedicați, limitându-le prin orice mijloc influența în formare studenților.

Ceea ce s-a petrecut în Polonia după venirea la putere a marxiștilor a avut efecte similare cu ceea ce se întâmplase mai înainte în Europa occidentală, după perioada iluministă. S-a vorbit, printre altele, de „apusul realismului tomist”, și prin aceasta se înțelegea abandonarea creștinismului ca sursă a filosofiei. În definitiv, ceea ce era pus sub semnul întrebării era chiar posibilitatea de a ajunge la Dumnezeu. În logica lui cogito, ergo sum, Dumnezeu se reducea la un conținut al conștiinței umane; nu mai putea fi considerat drept Cel care îl explică în profunzime pe sum uman. Așadar, nu mai putea să rămână Ens subsistens, „Ființa subzistentă” (în trad. rom. – autosuficientă), Creatorul, Cel care dăruiește viața, mai mult, Cel care Se dăruiește pe Sine în misterul Întrupării, al Mântuirii și al Harului. Dumnezeul Revelației încetase să mai existe ca „Dumnezeul filosofilor”. Rămăsese doar ideea de Dumnezeu, ca temă a unei elaborări libere a gândirii umane.

Astfel se prăbușesc și temeliile „filosofiei răului”. Răul, în sens realist, poate exista doar în relație cu binele și, mai ales, în relație cu Dumnezeu, Binele suprem. Tocmai despre acest rău vorbește Geneza. Din această perspectivă se poate înțelege păcatul originar și orice păcat personal al omului. Dar acest rău a fost mântuit de Cristos pe cruce. Mai exact, a fost mântuit omul, care, prin lucrarea lui Cristos, a devenit părtaș la viața lui Dumnezeu. Toate acestea, marea dramă a istoriei mântuirii, dispăruseră din mentalitatea iluministă. Omul rămăsese singur: singur ca unul care își creează propria istorie și propria civilizație; singur ca unul care hotărăște ce e bun și ce e rău, ca unul care ar exista și ar acționa etsi Deus non daretur – chiar dacă Dumnezeu nu ar exista.

Dacă omul poate hotărî singur, fără Dumnezeu, ce e bun și ce e rău, el poate și să dispună ca un grup de oameni să fie anihilat. Decizii de acest fel au fost luate, de exemplu, în cel de al Treilea Reich de oameni care, ajunși la putere pe căi democratice, s-au servit de ele ca să pună în fapt perversele programe ale ideologiei național-socialiste, care pornea de la baze rasiste. Decizii similare au fost luate și de partidul comunist în Uniunea Sovietică și în țările supuse ideologiei marxiste. În acest context, s-a continuat exterminarea evreilor și a altor grupuri, cum ar fi cel de etnie rromă, al țăranilor din Ucraina, al clerului ortodox și catolic din Rusia, din Belarus și de dincolo de Urali. La fel, au fost urmărite toate persoanele incomode pentru regim: de exemplu, foștii luptători din septembrie 1939, soldații Armatei Naționale din Polonia după cel de al Doilea Război Mondial, exponenții inteligenței care nu împărtășeau ideologia marxistă sau pe cea nazistă. Evident, era vorba de eliminare în sens fizic, dar, uneori, și de eliminare în sens moral: persoana respectivă era împiedicată – mai mult sau mai puțin drastic – să-și exercite drepturile.

Ajunși în acest punct, nu putem să nu atingem o chestiune care astăzi este mai actuală și mai dureroasă ca oricând. După căderea regimurilor construite pe ideologii ale răului, în acele țări formele de exterminare de mai sus au încetat. Totuși, persistă exterminarea legală a ființelor omenești concepute și încă nenăscute. Și de data aceasta este vorba despre o exterminare hotărâtă de parlamente alese democratic, în care se face apel la progresul civil al societăților și al întregii omeniri. Nu lipsesc nici alte grave forme de violare a Legilor lui Dumnezeu. Mă gândesc, de exemplu, la puternicele presiuni exercitate de Parlamentul European ca să fie recunoscute – ca o formă alternativă a familiei – căsătoriile homosexuale, cărora le-ar reveni și dreptul la adopție. Este legitim, ba chiar obligatoriu, să-ți pui întrebarea dacă aici nu acționează o altă ideologie a răului, poate mai ascunsă, care încearcă să exploateze, împotriva omului și a familiei, chiar și drepturile omului.

De ce se întâmplă toate acestea? Care este rădăcina acestor ideologii post-iluministe? În definitiv, răspunsul e simplu: toate acestea se întâmplă pentru că Dumnezeu a fost respins drept Creator și, în consecință, drept sursă a hotărârii a ce e bine și ce e rău. A fost respinsă noțiunea a ceea ce, în mod mai profund, ne face ființe omenești, adică noțiunea de natură umană ca „dat real”, iar în locul ei a fost pus un „produs al gândirii”, liber format și liber schimbabil, după circumstanțe. Consider că o analiză mai atentă a acestei chestiuni poate să ne conducă dincolo de cotitura carteziană. Dacă vrem să vorbim serios despre bine și rău, trebuie să ne întoarcem la Sfântul Toma de Aquino, adică la filosofia ființei. De exemplu, prin metoda fenomenologică se pot examina experiențe cum ar fi cea a moralității, a religiei sau chiar a ființei omenești, îmbogățindu-ne semnificativ cunoașterea. Dar nu se poate uita că toate aceste analize, evident, presupun existența ființei omenești, adică a unei ființe create, și a realității Ființei absolute. Dacă nu plecăm de la asemenea premise „realiste”, sfârșim prin a ne învârti în gol.»

Din Ioan Paul II, Memorie și identitate, trad. Roxana Utale, Editura RAO, București 2005, pp. 16-20.

București, 2 aprilie 2017

Maria: Neprihănita Zămislire

IOAN PAUL II DESPRE  MARIA PLINĂ DE HAR

«„Binecuvântat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu orice fel de binecuvântare spirituală, în cele cerești, în Cristos” (Ef 1, 3). Aceste cuvinte ale Scrisorii către Efeseni dezvăluie planul veșnic al lui Dumnezeu Tatăl, hotărârea lui de mântuire a oamenilor prin Cristos. Este un plan universal, care îi privește pe toți oamenii creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1, 26). După cum toți, „la început” sunt cuprinși în opera creatoare a lui Dumnezeu, tot astfel sunt, din veșnicie, cuprinși în planul divin al mântuirii, care urmează să se dezvăluie integral la „plinirea timpului”, prin venirea lui Cristos. Într-adevăr, acel Dumnezeu care este „Tatăl Domnului nostru Isus Cristos” – continuă cuvintele aceleiași Scrisori – „ne-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți și neprihăniți înaintea lui. În iubire el ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere prin Isus Cristos, după planul binevoitor al voinței sale, spre lauda gloriei harului său, cu care ne-a copleșit în Fiul său preaiubit. În el avem răscumpărarea prin sângele său, iertarea păcatelor, după bogăția harului său” (Ef 1, 4-7).

Planul divin al mântuirii, care ne-a fost dezvăluit pe deplin prin venirea lui Cristos, este veșnic. El este de asemenea, după învățătura Scrisorii către Efeseni precum și a celorlalte Scrisori ale sfântului Paul (cf. Col 1, 12-14; Rom 3, 24; Gal 3, 13; 2 Cor 5, 18-19) – legat din veșnicie de Cristos. El îmbrățișează pe toți oamenii, dar rezervă un loc deosebit „femeii” care este Mama aceluia căruia Tatăl i-a încredințat opera mântuirii. Ea, după cum scrie Conciliul Vatican II, „este deja schițată profetic în făgăduința făcută protopărinților noștri căzuți în păcat” – conform Cărții Genezei (cf. 3, 15); „de asemenea, ea este Fecioara care va zămisli și va naște un fiu care va fi numit Emmanuel” – după cuvintele lui Isaia (cf. 7, 14). Astfel Vechiul Testament pregătește acea „împlinire a timpului”, în care Dumnezeu „l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie (…) ca să primim înfierea”. Venirea Fiului lui Dumnezeu în lume este evenimentul relatat în primele capitole ale Evangheliilor după Luca și Matei.

(…) Când citim că solul îi spune Mariei „plină de har”, contextul evanghelic, punct de confluență al vechilor revelații și făgăduințe, ne îngăduie să înțelegem că este vorba aici de o binecuvântare deosebită între toate „binecuvântările spirituale în Cristos”. În misterul lui Cristos Maria este deja prezentă „înainte de întemeierea lumii”, ca aceea pe care Tatăl „a ales-o” ca Mamă a Fiului său în întrupare – și împreună cu Tatăl a ales-o Fiul, încredințând-o din veșnicie Duhului sfințeniei. Ea este într-un mod cu totul deosebit și extraordinar unită cu Cristos și este de asemenea iubită din veșnicie în acest Fiu iubit, în acest Fiu de o ființă cu Tatăl, în care sălășluiește toată „gloria harului”. În același timp, sufletul ei este deschis pe deplin la „darul de sus” (cf. Iac 1, 17). După cum ne învață Conciliul, Maria „se află în fruntea celor smeriți și săraci ai Domnului, care speră cu încredere de la el mântuirea și o primesc”.»

Din Ioan Paul II, Scrisoarea enciclică Redemptoris Mater, 25 martie 1987, nr. 7-8.

Mai jos puteți să ascultați predica din 8 decembrie 2016:

  • 22 martie 2017
Să-l urmăm pe Iosif și să ascultăm de îngerii din vis

IOAN PAUL II DESPRE SLUJIREA „ECONOMIEI MÂNTUIRII” PE URMELE SFÂNTUL IOSIF

«(28). În timpuri grele pentru Biserică, Pius al IX-lea, voind să o încredințeze protecției speciale a sfântului patriarh Iosif, l-a declarat „patron al Bisericii catolice”. Pontiful știa că nu face un gest la întâmplare, deoarece din cauza demnității deosebite dată de Dumnezeu acestui slujitor al său așa de credincios, „Biserica, după sfânta Fecioară, soția lui, a avut mereu o mare cinstire și l-a umplut de laude pe fericitul Iosif și a alergat la el mai ales în nenorociri”.

Care sunt motivele unei încrederi așa de mari? Leon al XIII-lea le-a expus astfel: „Motivele pentru care fericitul Iosif trebuie să fie considerat patron special al Bisericii, iar Biserica, la rândul ei, să se încreadă tot mai mult că va avea apărarea și ocrotirea sa, provin îndeosebi din faptul că el a fost soțul Mariei și tatăl purtător de grijă al lui Isus (…). Iosif a fost la timpul său păzitor, cap și apărător legitim și natural al familiei divine (…). Așadar, este cu adevărat vrednic ca fericitul Iosif, așa cum a știut să conducă cu sfințenie familia din Nazaret în orice eveniment, tot așa acum să acopere și să apere cu ocrotirea sa cerească Biserica lui Cristos”.

(29). Această ocrotire trebuie să fie invocată și este necesară pentru Biserică nu numai pentru a se apăra împotriva pericolelor care apar, dar mai ales și în special pentru a se întări în acțiunea sa reînnoită de evanghelizare a lumii și de reevanghelizare în acele „țări și națiuni unde – așa cum am scris în exortația apostolică Christifideles laici – religia și viața creștină erau într-un timp deosebit de înfloritoare” și care „acum sunt puse la grea încercare”. Pentru a duce prima vestire a lui Cristos sau pentru a o duce din nou acolo unde ea a fost neglijată sau uitată, Biserica are nevoie de „putere de sus” specială (cf. Lc 24, 29; Fap 1, 8), desigur un dar al Duhului Domnului, dar care nu este desprinsă de mijlocirea și de exemplul sfinților săi.

(30) În afară de protecția sa sigură, Biserica se încrede și în exemplul luminos al lui Iosif, un exemplu ce depășește fiecare stare de viață și care se propune întregii comunități creștine, oricare ar fi starea și îndatoririle fiecărui credincios în cadrul ei.

Cum s-a spus în constituția Conciliului Vatican II despre revelația divină, atitudinea fundamentală a întregii Biserici trebuie să fie aceea de „ascultare cu pietate a cuvântului lui Dumnezeu”, adică aceea de disponibilitate absolută de a sluji cu fidelitate voința mântuitoare a lui Dumnezeu, revelată în Isus. Găsim deja la începutul răscumpărării umane întruparea modelului de ascultare, după Maria, chiar în Iosif, cel care se distinge prin împlinirea fidelă a poruncilor lui Dumnezeu.

Paul al VI-lea invita să se invoce ocrotirea sa „așa cum a obișnuit să facă Biserica, în aceste timpuri din urmă, înainte de toate printr-o reflecție teologică asupra unirii acțiunii divine cu acțiunea umană în marea economie a răscumpărării, în cadrul căreia prima, cea divină, este de la sine suficientă, dar a doua, cea umană, a noastră, deși nu este capabilă de nimic (cf. In 15, 5), nu este niciodată scutită de o colaborare umilă, dar condițională și înnobilatoare. În afară de aceasta, Biserica îl invocă ocrotitor dintr-o dorință profundă și foarte actuală de a-și revigora existența sa seculară cu virtuțile evanghelice adevărate, care strălucesc în sfântul Iosif”.

(31) Biserica transformă aceste exigențe în rugăciune. Amintind că Dumnezeu a încredințat grijii plină de iubire a sfântului Iosif începutul răscumpărării noastre, ea îi cere să-i dăruiască harul de a colabora cu fidelitate la opera mântuirii, de a-i dărui aceeași fidelitate și curăție a inimii care l-a animat pe Iosif în slujirea Cuvântului întrupat și de a umbla înaintea lui Dumnezeu pe căile sfințeniei și ale dreptății după exemplul și prin mijlocirea sfântului.

Deja cu o sută de ani în urmă, papa Leon al XIII-lea chema lumea catolică la rugăciune pentru a obține ocrotirea sfântului Iosif, patron al întregii Biserici. Scrisoarea enciclică Quamquam pluries reamintea acea „iubire paternă” pe care Iosif „o nutrea față de copilul Isus”, și îi recomanda lui, „păzitor neobosit al familiei divine, moștenirea scumpă pe care Isus Cristos a dobândit-o cu sângele său”. De atunci, Biserica – așa cum am amintit la început – imploră ocrotirea sfântului Iosif – pentru acea sfântă legătură de dragoste ce l-a unit cu neprihănita Fecioară Născătoare de Dumnezeu” și îi încredințează toate grijile sale, chiar și familia umană care este amenințată de pericole.

Și astăzi avem numeroase motive pentru a ne ruga în același fel: „Îndepărtează de la noi, preaiubitorule părinte, toată ciuma rătăcirilor și a viciilor …, vino din cer în ajutorul nostru în această luptă cu puterea întunericului …; și precum odinioară ai scăpat din primejdia morții pe pruncul Isus, apără acum sfânta Biserica a lui Dumnezeu de cursele dușmanului și de orice nenorocire”. Și astăzi avem motive întemeiate de a recomanda pe orice om sfântului Iosif.

(32). Îndemn cu tărie ca amintirea prezentă a figurii sfântului Iosif să reînnoiască și în noi accentele acelei rugăciuni pe care a recomandat-o cu un secol în urmă predecesorul meu ca să se înalțe către el. Este sigur că această rugăciune și însăși figura lui Iosif dobândesc o actualitate reînnoită pentru Biserica din timpul nostru, în relație cu noul mileniu creștin.

Conciliul Vatican II i-a sensibilizat din nou pe toți cu privire la „marile lucruri ale lui Dumnezeu”, cu privire la acea „economie a mântuirii”, a cărui ministru special a fost Iosif. Așadar, recomandându-ne ocrotirii celui căruia însuși Dumnezeu „i-a încredințat păzirea comorilor sale cele mai prețioase și mai mari”, învățăm în același timp de la el să slujim „economia mântuirii”. Fie ca sfântul Iosif să devină pentru toți un învățător deosebit în slujirea misiunii mântuitoare a lui Cristos, datorie ce revine fiecăruia și tuturor în Biserică: soților și părinților, celor care trăiesc din munca mâinilor proprii sau din orice altă muncă, persoanelor chemate la viața contemplativă ca și celor chemate la apostolat.»

Din Ioan Paul II, Exortația apostolică Redemptoris custos, 15 august 1989, nr. 29-32.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 21 martie 2017
Papa Ioan Paul II: Însemnări personale

CARDINALUL STANISŁAW DZIWISZ DESPRE ÎNSEMNĂRILE PERSONALE ALE PAPEI IOAN PAUL II

«„Nu las în urma mea nici o proprietate care să fie administrată. Obiectele de uz cotidian vă rog să le distribuiți după cum credeți. Însemnările personale să fie arse. Rog ca aceste chestiuni să fie supravegheate de părintele Stanisław, căruia îi mulțumesc pentru colaborarea și ajutorul lui de-a lungul atâtor ani. Toate celelalte mulțumiri le port în inimă în fața lui Dumnezeu, fiindcă e greu să le exprimi aici” (Ioan Paul II, Testament, 6 III 1979).

Acestea au fost dispozițiile pe care Sfântul Părinte Ioan Paul II le-a lăsat în testamentul său. Am îndeplinit întocmai voința Sfântului Părinte după moartea sa, în anul 2005, distribuind toate lucrurile pe care le avea, îndeosebi obiectele personale. Totuși nu am avut curajul de a arde hârtiile și caietele cu însemnări pe care le-a lăsat, deoarece ele conțin informații importante despre viața sa. Le vedeam mereu pe biroul Sfântului Părinte, dar nu m-am uitat niciodată în ele. Când am citit testamentul, m-a emoționat faptul că Ioan Paul II, căruia i-am fost alături aproape patruzeci de ani, mi-a încredințat toate lucrurile lui.

Nu am ars însemnările lui Ioan Paul II, deoarece constituie o cheie pentru a înțelege spiritualitatea lui, adică tot ce este mai profund într-un om: relația sa cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine. Ele dezvăluie într-un fel o altă latură a persoanei pe care am cunoscut-o ca episcop al Cracoviei și al Romei, succesor al lui Petru, Păstor al Bisericii universale. De asemenea, ne arată cum era viața lui cu mult înainte, în anii în care a fost consacrat și a intrat în slujba episcopiei Cracoviei. Sunt, în același timp, o mărturie despre relația lui intimă cu Dumnezeu Creatorul, Stăpânul și Învățătorul. Și, mai ales, dezvăluie izvoarele spiritualității sale, ale forței sale interioare și ale voinței neclintite de a-l sluji pe Cristos până la ultima suflare.

Când mă întorc la însemnările lui Ioan Paul II, am în fața mea figura Sfântului Părinte, pe care îl văd în capela de pe strada Franciszkańska, adâncit în rugăciune în fața lui Dumnezeu și a Preasfântului Sacrament, sau îi aud oftatul în capela mică a Palatului Apostolic din Vatican. Chipul lui luminos nu-i trăda niciodată trăirile. Privea întotdeauna plin de curaj crucea și icoana Maicii Domnului din Czestochowa. De la Ea a învățat dăruirea totală față de Dumnezeu, repetând cuvintele lui Ludovic-Maria Grignon de Montfort: Totus tuus ego sum, o Maria, et omnia mea Tua sunt – „Sunt în întregime al Tău, o, Maria, și toate ale mele Îți aparțin”. Dăruirea totală în fața lui Dumnezeu după modelul Fecioarei Maria și îndeplinirea voinței divine până la sfârșit au fost trăsăturile caracteristice ale acestui Om al rugăciunii, care în relația cu Dumnezeu a descoperit o comoară, o întreagă lume a spiritului.

Fie ca lectura însemnărilor personale ale lui Ioan Paul II să ne ajute pe toți să descoperim profunzimea spirituală a omului secolului XXI și să ne ducă la o și mai mare iubire pentru Dumnezeu și pentru semeni.»

Cardinalul Stanisław Dziwisz, „Cuvântul introductiv”, în: Papa Ioan Paul II – Karol Wojtyła, În mâinile Domnului. Însemnări personale 1962-2003, trad. Constantin Geambașu, Editura Humanitas, București 2015, pp. 5-6.

Mai jos vă propun să ascultați interviul acordat Anei Petrache în care am vorbit despre cartea În mâinile Domnului. Însemnări personale a Papei Ioan Paul II:

  • 21 martie 2017
Ioan Paul II despre ecumenism în România

SFÂNTUL IOAN PAUL II ESTE PENTRU REFACEREA UNITĂȚII DINTRE CREȘTINII CATOLICI, ORTODOCȘI ȘI PROTESTANȚI DIN ROMÂNIA

Către Membrii Conferinței Episcopale Române (vineri 7 mai 1999): Trebuie să ne străduim toți, cu inimă deschisă și perseverență în cadrul dialogului, atât teologic cât și caritativ, cu celelalte Biserici și Comunități creștine, în perspectiva unității tuturor discipolilor lui Cristos. În această privință să nu uităm învățătura Conciliului Vatican II, când subliniază că sufletul mișcării ecumenice îl constituie convertirea inimii, sfințenia și rugăciunea (cf. Unitatis Redintegratio, 8). Sper ca și în România să se poată organiza inițiative ecumenice, împreună cu frații noștri ortodocși și celelalte comunități creștine.

Către Membrii Sfântului Sinod (sâmbătă 8 mai 1999): Sunt bucuros că, în fapt, a fost posibil să încep aici în România un dialog fratern asupra problemelor care încă ne despart. Biserica Greco-Catolică din România a suferit în deceniile trecute o represiune violentă. Drepturile ei au fost călcate în picioare și violate. Fiii săi au suferit mult, unii până la mărturia supremă a sângelui. Sfârșitul prigoanei a restituit libertatea, dar problema structurilor bisericești își așteaptă încă soluția definitivă. Fie ca dialogul să constituie calea pentru vindecarea rănilor încă deschise și pentru rezolvarea dificultăților mai persistă. Victoria carității va fi o pildă nu numai pentru Biserici, dar și pentru întreaga societate. Îl rog pe Dumnezeu, Părinte al milostivirii și Domn al păcii, ca iubirea primită și dăruită să fie semnul prin care creștinii pot fi recunoscuți ca fideli Domnului lor. Bisericile Ortodoxe și Biserica Catolică au parcurs un lung drum de reconciliere: doresc să-i exprim lui Dumnezeu profunda și emoționata mea gratitudine pentru cât s-a făcut, și să vă mulțumesc vouă, venerați Frați în Cristos, pentru străduința depusă pe această cale. Nu a sosit oare timpul de a relua cu hotărâre cercetarea teologică susținută de rugăciunea și de simpatia tuturor credincioșilor ortodocși și catolici? Dumnezeu știe cât de mult lumea noastră, ca și Europa, pe care o sperăm eliberată de lupte fratricide, au nevoie de o dovadă de iubire fraternă, care să învingă ura și neînțelegerile și să deschidă inimile spre reconciliere! Unde sunt Bisericile noastre atunci când dialogul tace și armele vorbesc limbajul lor de moarte? Cum să educăm credincioșii noștri în spiritul fericirilor, atât de diferit de modul de a gândi al puternicilor acestei lumi? Beatitudine, Frați întru Episcopat, să redăm Bisericii unitate vizibilă, pentru că altfel această lume va fi lipsită de o mărturie pe care numai urmașii Fiului lui Dumnezeu, mort și înviat din iubire, o pot duce până la cele din urmă consecințe. Ce-ar putea oare determina oamenii de azi să creadă în El, dacă noi continuăm să sfâșiem cămașa necusută a Bisericii, dacă nu reușim să dobândim de la Dumnezeu miracolul unității, lucrând pentru a înlătura obstacolele din calea manifestării ei depline? Cine ne va ierta de această mărturie neadusă? Am căutat unitatea din toate puterile mele, și voi continua să mă dedic până la sfârșit, ca ea să fie între preocupările prioritare ale Bisericilor și să le susțină în slujirea apostolică.

Către Creștinii ortodocși (Piața Unirii, duminică 9 mai 1999): Să izbucnească din Biserica Ortodoxă Română și din cea Catolică o singură cântare de preamărire a Numelui Domnului! Să formeze o simfonie de glasuri exprimând frățietatea cordială a raporturilor reciproce și implorând comuniunea deplină a tuturor credincioșilor. Întemeiate pe succesiunea apostolică, Biserica Ortodoxă Română și cea Catolică au același Cuvânt al Domnului, păstrat în Sfintele Scripturi și aceleași Taine sau Sacramente. În special, conservă aceeași Preoție și celebrează unicul Sacrificiu al lui Cristos, prin care El edifică și face să crească Biserica sa. Binecuvântat fie Numele Domnului pentru tot ce se face în ascultare de porunca lui Cristos. Mă gândesc la dialogul internațional dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, și la cel dintre Biserica Greco-Catolică și Biserica Ortodoxă Română. Gândul meu se îndreaptă, deopotrivă, către colaborarea pastorală respectuoasă dintre credincioșii ortodocși și catolici, care se dezvoltă la diferite nivele și aduce roade promițătoare și în rândul tinerilor, precum și la eforturile pentru realizarea unei traduceri interconfesionale a Bibliei. Fie ca relațiile reciproce să devină din ce în ce mai libere de orice teamă și suspiciune, și să demonstreze că scopul oricărei acțiuni pastorale este de a-l ajuta pe fiecare să crească în fidelitatea față de unicul Domn.

Către Creștinii catolici (Parcul Izvor, duminică 9 mai 1999): Datorită Constituției Lumen Gentium, Biserica a dobândit o conștiință mai profundă de a fi popor al lui Dumnezeu în drum spre împlinirea Împărăției. Percepem misterul Bisericii una, sfântă, catolică și apostolică, și descoperim valoarea misiunii sale în mod deosebit aici pe pământ românesc, unde trăiesc alături, unii de alții, creștini care aparțin tradiției orientale și celei occidentale. Trăiesc orientați spre unitate, preocupați să răspundă poruncii lui Cristos și prin aceasta dornici să dialogheze, să se înțeleagă și să se ajute între ei. Această năzuință de cooperare fraternă, susținută de rugăciune și însuflețită de stimă și respect reciproc, trebuie sprijinită și promovată deoarece numai pacea edifică, pe când discordia distruge. În numele acestei mari inspirații ecumenice, mă adresez tuturor celor ce cred în Cristos, care trăiesc în România. Mă aflu aici printre voi însuflețit numai de dorința adevăratei unități și de voința de a îndeplini ministerul petrin pe care Domnul mi l-a încredințat între frații și surorile în credință. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că îmi este dat să îndeplinesc atare slujire. Doresc din inimă și măr rog să se poată ajunge cât mai curând la deplina comuniune fraternă între toți cei ce cred în Cristos din Occident și din Orient. Pentru această unitate, însuflețită de iubire s-a rugat divinul Învățător în Cenacol în ajunul pătimirii și morții sale. Această unitate a creștinilor este înainte de toate opera Duhului Sfânt, de invocat fără încetare. În ziua Rusaliilor, Apostolii, care până în acel moment erau confuzi și fricoși, au devenit plini de curaj și de zel apostolic. Nu s-au temut să-l vestească pe Cristos răstignit și înviat; nu le-a mai fost frică să-și  mărturisească prin cuvinte și cu viața fidelitatea față de Evanghelie, chiar și atunci când aceasta însemna prigoană și uneori moartea. Mulți, într-adevăr, au plătit cu martiriul această fidelitate. Călăuzită de Spiritul Sfânt, Biserica s-a răspândit astfel pretutindeni în lume. Dacă uneori s-au produs neînțelegeri și, din păcate, rupturi dureroase în interiorul Trupului mistic al lui Cristos, unic și indivizibil, totuși mai puternică decât orice dezbinare a dăinuit conștiința a ceea ce îi unește pe toți credincioșii și chemarea comună la unitate. La sfârșitul celui de-al doilea mileniu, drumurile care se îndepărtaseră încep să se apropie și asistăm la intensificarea mișcării ecumenice menite să atingă unitatea deplină. Semnele acestui drum neîntrerupt către unitate sunt prezente și pe pământul vostru, în România, Țară care în cultura, limba și istoria sa, poartă urmele vii ale tradiției latine și ale celei orientale. Urarea mea cea mai vie este ca rugăciunea lui Isus în Cenacol: „Tată, fă ca toți să fie una” (cf. In 17, 21), să vă rămână mereu pe buze și să nu înceteze niciodată să bată în inimile voastre.

Către Tinerii din România (Aeroportul Otopeni, duminică 9 mai 1999): Țara voastră are ca și înscrisă în rădăcinile ei o singulară vocație ecumenică. Prin poziția geografică și prin lunga ei istorie, prin cultură și tradiție, România este o casă unde Orientul și Occidentul se regăsesc în dialog natural. Aici și Biserica respiră deosebit de evident prin cei doi plămâni ai săi. Și în aceste zile am putut trăi această experiență. Alături unii de alții, cum erau Petru, Andrei și ceilalți apostoli adunați în rugăciune cu Maica Domnului în primul cenacol, am trăit noi Rusalii spirituale. Vântul Duhului Sfânt a suflat cu putere peste acest pământ și ne-a făcut să fim tari în comuniune și mai cutezători în vestirea Evangheliei. Noua limbă care ne-a fost dăruită, limba comuniunii fraterne, am folosit-o și i-am simțit dulceața și frumusețea, forța și eficiența. Evenimentul spiritual pe care l-am trăit (…) este o experiență de păstrat și de transmis, în speranța că noul mileniu ce se deschide în fața noastră să fie un timp de mai mare comuniune între Bisericile creștine și de descoperire a fraternității dintre popoare. acesta este visul pe care-l port cu mine în timp ce las acest iubit pământ. Aș vrea să vă încredințez acest vis vouă, tuturor. În special, aș vrea să-l încredințez tinerilor.

Fragmente din Ioan Paul II, Discursuri, 7-9 mai 1999, București.