Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Fii în întregime ceea ce ești, nu pe jumătate!

Dragi prieteni,

A fi în întregime ceea ce ești constituie condiția de posibilitate pentru a face parte din împărăția inaugurată de Isus Cristos. Pentru a ne aduce aminte de ceea ce suntem potrivit voinței Creatorului și, apoi, potrivit alegerilor noastre, vă invit să citiți și să meditați câteva gânduri pe această temă din Catehismul Bisericii Catolice.

«396. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său și l-a statornicit în prietenia sa. Făptură spirituală, omul nu poate trăi această prietenie decât sub forma supunerii de bunăvoie față de Dumnezeu. Acest lucru îl exprimă interdicția pentru om de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului, „căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri” (Gen 2, 17). „Pomul cunoașterii binelui și răului” (Gen 2, 17) evocă în chip simbolic granița de netrecut pe care omul, în calitate de creatură, trebuie să o recunoască liber și să o respecte cu încredere. Omul depinde de Creator; el este supus legilor creației și normelor morale care reglementează folosirea libertății.

397. Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa încrederea față de Creatorul său și, abuzând de libertatea proprie, nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului. Ca urmare, orice păcat va fi o nesupunere față de Dumnezeu și o lipsă de încredere în bunătatea lui.

398. Prin acest păcat, omul s-a preferat pe sine împotriva lui Dumnezeu, împotriva exigențelor condiției sale de creatură și, deci, împotriva propriului bine. Creat într-o stare de sfințenie, omul era destinat să fie pe deplin „îndumnezeit” de Dumnezeu în glorie. Sedus de diavol, el a voit „să fie ca Dumnezeu”, dar „fără Dumnezeu și punându-se pe sine înaintea lui Dumnezeu, nu conform cu Dumnezeu”.

399. Scriptura arată consecințele dramatice ale acestei prime neascultări. Adam și Eva pierd de îndată harul sfințeniei originare. Le e teamă de acest Dumnezeu, despre care și-au creat o imagine falsă, aceea a unui Dumnezeu gelos de prerogativele sale.

400. Armonia în care erau, datorată dreptății de la început, este distrusă; stăpânirea facultăților spirituale ale sufletului asupra trupului este nimicită; unirea dintre bărbat și femeie este supusă tensiunilor; relațiile lor vor fi marcate de poftă și tendința de dominare. Armonia cu creația este ruptă: creația vizibilă a devenit pentru om străină și ostilă. Din cauza omului, făptura e supusă „deșertăciunii” (Rom 8, 20). În sfârșit, consecința vestită în mod explicit pentru ipoteza neascultării se va înfăptui: omul „se va întoarce în țărâna din care a fost luat” (Gen 3, 19). Moartea își face intrarea în istoria omenirii.

401. După acest prima păcat, o adevărată „invazie” a păcatului inundă lumea: fratricidul lui Cain asupra lui Abel; corupția generală ca urmare a păcatului; apoi, în istoria lui Israel, păcatul se manifestă adesea mai ales ca infidelitate față de Dumnezeul legământului și ca încălcare a Legii lui Moise; și după Răscumpărarea adusă de Cristos, printre creștini, păcatul se manifestă în multiple feluri. Scriptura și Tradiția Bisericii reamintesc necontenit prezența și universalitatea păcatului în istoria omului: „Ceea ce ni se dezvăluie prin Revelația divină este confirmat de propria noastră experiență. Într-adevăr, omul, dacă își cercetează lăuntrul inimii, descoperă că este înclinat spre rău și cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul său, care este bun. Refuzând adeseori să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său, omul a frânt și ordinea cuvenită în relație cu scopul său ultim și, în același timp, întreaga armonie cu sine, cu semenii și cu toată creația” (GS 13, 1).

Din Catehismul Bisericii Catolice, București 1993, nr. 396-401, pp. 93-94.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 5 noiembrie 2017
Împărăția celor din urmă egali cu cei dintâi

Dragi prieteni,

Înțelegerea Împărăției lui Dumnezeu ca Împărăția celor din urmă egali cu cei dintâi este greu de propus, dar și de trăit. Astăzi, 24 septembrie 2017, la catedrala sf. Iosif din București, ne-am rugat și am meditat împreună cu numeroșii credincioși prezenți la liturghia de la 12.15 cuvintele lui Isus care ne asigură că, datorită generozității lui Dumnezeu care întrece în mod infinit dreptatea umană, în Împărăția cerurilor, cei din urmă vor fi cei dintâi și cei dintâi vor fi cei din urmă (cf. Mt 20, 16). Înainte de a asculta predica, vă invit să citiți comentariul sfântului Ioan Crisostom despre forța care mișcă Împărăția inaugurată de Isus Cristos, Împărăția celor din urmă egali cu cei dintâi.

«Cu ce scop, așadar, a fost compusă această parabolă și unde vrea să ajungă? Caută să-i încurajeze pe oamenii care s-au convertit și și-au schimbat viața la o vârstă înaintată și să-i ajute să nu considere inferiori. Acesta e motivul pentru care Domnul îi prezintă pe cei ce suportă cu greu ca aceștia să primească acele daruri, și nu atât faptul că ei sunt realmente roși și mâncați de invidie. Dumnezeu să ne scape de gândul acesta; aceia sunt introduși doar pentru a ne face să înțelegem că cei ce au sosit la urmă se bucură de o asemenea onoare încât poate provoca și invidia. Același lucru îl facem și noi de multe ori, când spunem, de exemplu, cutare m-a certat pentru faptul că ți-am făcut o astfel de onoare. Prin asta nu vrem să spunem că, într-adevăr, am fost certați, nici nu ne gândim să discredităm pe careva, ci vrem să arătăm măreția darului pe care i l-am făcut prietenului.

Dar mă veți întreba de ce stăpânul casei nu-i aduce împreună pe toți lucrătorii să lucreze în via sa. În ce-l privește pe stăpânul casei, el i-a chemat pe toți împreună, la aceeași oră, însă nu toți au ascultat îndată, iar asta din cauza diferitelor stări sufletești ale celor chemați. De aceea, unii au fost chemați dis de dimineață, alții la ora nouă, alții la amiază, alții la ora trei după masă, până la ceasul al unsprezecelea, fiecare la momentul în care era disponibil să asculte chemarea sa. Același lucru îl spune și Paul: „Când i-a plăcut lui Dumnezeu, cel care m-a pus deoparte încă din sânul mamei mele” (Gal 1, 15). Și când i-a plăcut lui Dumnezeu? Atunci când Paul era dispus să-l asculte. Neîndoielnic, Domnul ar fi voit să-l cheme chiar de la începutul vieții sale, dar știind că atunci Paul nu ar fi cedat, a așteptat să-l cheme în momentul în care era dispus. De aceea, îl va chema pe tâlhar în ultimul moment, pentru că altfel nu i-ar fi răspuns chemării sale. Paul nu i-ar fi răspuns înainte și, cu atât mai puțin, tâlharul nu l-ar fi ascultat.

Dar, dacă lucrătorii spun că nimeni nu i-a chemat la muncă, nu trebuie să pretindem, după cum v-am spus, analiza și explicația fiecărui detaliu al parabolei. Să nu uităm că nu stăpânul casei spune aceste lucruri, ci lucrătorii din ultimul ceas: stăpânul nu-i ceartă ca să nu-i deranjeze sau ca să-i determine să lucreze și ei în vie. Într-adevăr, faptul că avea intenția să-i cheme pe toți de la început îl găsim în parabolă acolo unde se spune că stăpânul casei a ieșit dis de dimineață pentru a tocmi muncitori.

Toate părțile parabolei spun clar că se adresează atât celor de la prima oră, cât și acelora care la o vârstă mai înaintată sau mai târziu se consacră virtuții. Celor dintâi, ca să nu se mândrească și să nu-i jignească pe cei ce vin în ceasul al unsprezecelea; celor din urmă, ca să știe că pot, în scurt timp, să recupereze totul. De vreme ce Domnul a vorbit mai înainte despre fervoare și zel, despre renunțarea la bogății, despre disprețul față de tot ceea ce avem – ceea ce necesită un mare efort și o ardoare tinerească – pentru a aprinde în ascultători flacăra iubirii și să dea tonul la voința lor, arată acum că chiar și cei ce au ajuns mai târziu pot să primească plata cuvenită unei zile întregi. Totuși, nu spune lucrul acesta în termeni clari, de teamă ca nu cumva aceștia să se mândrească și să fie neglijenți și să se comporte superficial; însă, arată că totul este lucrarea bunătății sale și, datorită ei, aceștia nu vor fi neglijați, dar vor primi și ei aceste bunuri de negrăit. Acesta este scopul principal pe care Cristos l-a urmărit în parabola de față.

Dar, să nu vă mirați dacă Domnul adaugă că „cei dintâi vor fi cei din urmă și cei din urmă vor fi cei dintâi și mulți vor fi cei chemați și puțini cei aleși” (Mt 20, 16). Nu afirmă lucrul acesta desprinzându-l din parabolă, ci vrea să facă să se înțeleagă că după cum s-a întâmplat lucrul acesta se va întâmpla și celălalt. Pentru că, aici, cei dintâi nu au devenit cei din urmă, ci toți au obținut, mai mult decât puteau să se aștepte și să spere, aceeași recompensă. Însă, după cum s-a întâmplat lucrul acesta împotriva oricărei speranțe și așteptări și cei din urmă au fost puși pe picior de egalitate cu cei dintâi, tot la fel se va petrece un fapt și mai mare și extraordinar, adică cei din urmă vor fi cei dintâi și cei dintâi vor fi cei din urmă».

Din Sfântul Ioan Crisostom, Comentariu la Evanghelia după Matei, 64, 3s., trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

 

  • 24 septembrie 2017
Creștini comori și perle în ogorul lumii

Dragi prieteni, în ultima duminică din luna iulie 2017, la predică, am subliniat că Împărăția lui Dumnezeu depinde, parțial, de creștini, mai exact de zelul lor în a descoperi lucrarea lui Dumnezeu din spatele cortinei lumii, de angajamentul lor în a deveni comori vii și perle strălucind de viață bună pentru toți, aici și acum, în lume. Înainte de a asculta predica, vă invit să citiți explicațiile Catehismului Bisericii Catolice despre semnificația cuvântului Împărăția lui Dumnezeu, Basileia, în greacă, și Regnum, în latină.

Despre Împărăția lui Dumnezeu, Catehismul Bisericii Catolice spune: «În Noul Testament, unul şi acelaşi cuvânt, Basileia, poate fi tradus fie prin „regalitate” (nume abstract), fie prin „regat, împărăţie” (nume concret), fie prin „domnie, stăpânire” (nume de acţiune). Împărăţia lui Dumnezeu este mai înainte de noi; ea s-a apropiat în Cuvântul întrupat, este vestită de-a lungul întregii Evanghelii, a venit în moartea şi Învierea lui Cristos. De la Cina cea de Taină şi în Euharistie, Împărăţia lui Dumnezeu vine, e în mijlocul nostru. Împărăţia va veni în slavă atunci când Cristos o va încredinţa Tatălui Său.» Dar «E posibil şi ca Împărăţia lui Dumnezeu să însemne Cristos în persoană, El, pe care îl chemăm prin năzuinţele noastre în fiecare zi şi căruia dorim să-i grăbim venirea prin aşteptarea noastră. Aşa cum El este Învierea noastră, pentru că înviem în El, tot astfel poate fi şi Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că întru El vom domni.»

«Această cerere este Marana tha!, strigătul Duhului şi al Miresei: „Vino, Doamne Isuse!”: Chiar dacă această rugăciune nu ne-ar fi impus datoria de a cere venirea Împărăţiei, noi tot am fi înălţat spontan acest strigăt, arşi de dorul de a ajunge să ne îmbrăţişăm nădejdile. Sufletele martirilor, sub altar, îl cheamă pe Domnul cu strigăt mare: „Până când vei zăbovi, Doamne, să ceri socoteală locuitorilor pământului pentru sângele nostru?!” (Ap 6, 10) Căci trebuie, într-adevăr, să li se facă dreptate, la sfârşitul timpurilor. Doamne, grăbeşte deci venirea Împărăţiei tale!»

«În rugăciunea Domnului este vorba, mai cu seamă, despre venirea de pe urmă a Împărăţiei lui Dumnezeu, prin întoarcerea lui Cristos. Dar această dorinţă nu abate Biserica de la misiunea ei din această lume, ci, dimpotrivă, o angajează mai mult. Căci, după Rusalii, venirea Împărăţiei este lucrarea Duhului Domnului, trimis „să-i desăvârşească lucrarea în lume şi să împlinească toată sfinţirea”.»

«„Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14, 17). Vremurile de pe urmă, în care ne aflăm, sunt cele ale revărsării Duhului Sfânt. Prin urmare, s-a încleştat o luptă hotărâtoare între „carne” şi Duh. Doar o inimă curată poate spune fără să se cutremure: „Vie Împărăţia ta”. Trebuie să fi fost la şcoala lui Paul pentru a spune: „Să nu mai domnească aşadar păcatul în trupul nostru muritor!” (Rom 6, 12) Cel care se păstrează curat în fapte, în gânduri şi în vorbe poate să-i spună lui Dumnezeu: „Vie Împărăţia ta!”»

«Cu discernământ în Duh, creştinii trebuie să facă deosebirea între creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu şi progresul culturii şi societăţii în care sunt inseraţi. Această deosebire nu este o separare. Chemarea omului la viaţa veşnică nu-i suprimă, ci îi întăreşte îndatorirea de a folosi energiile şi mijloacele primite de la Creator pentru a sluji în această lume dreptatea şi pacea».

Din Catehismul Bisericii Catolice, Editura ARCB, București 1993, nr. 2816-2820.

Mai jos puteți să ascultați predica:

 

  • 31 iulie 2017
Zâmbiți! Nu vă fie teamă! Dați gratuit Împărăția!

Dragi prieteni,

Ieri 25 iunie 2017, creștinii catolici l-au amintit pe sfântul Wilhelm, abate de Montevergine (Italia). Înainte de a asculta predica din această duminică, vă invit să citiți câteva gânduri despre viața lui.

Sfântul Wilhelm s-a născut în anul 1085, la Vercelli. După ce a intrat în viața monastică, a fondat mai multe mănăstiri potrivit regulei benedictine: „ora et labora, et legge!” („roagă-te și muncește, și citește!”). Prima mănăstire a întemeiat-o pe Muntele Virgin („Monte Vergine”, în provincia Avellino, Italia), adică neatins de mâna omului, de aceea mai este cunoscut cu numele de Sfântul Wilhelm de pe Muntelevirgin. În multele sale peregrinări s-a întâmplat o dată ca un lup să-i mănânce măgărușul care îi căra bagajele. Tradiția spune că sfântul Wilhelm i-a poruncit lupului să facă ceea ce făcea mai înainte măgărușul, adică să-i poarte bagajele. Iconografia îl reprezintă cu o carte în mâini și un lup la picioare care stă gata să asculte cererea stăpânului. Mesajul este acesta: sfântul Wilhelm a avut un rol civilizator, de altfel ca toți benedictinii în Europa, îmblânzind „lupii” de multe feluri, fie cei din oameni, fie cei din societate sau cei din natură.

Redau mai jos câteva fragmente dintr-o biografie a sfântului Wilhelm scrisă de Cipriano Carini.

« … după ce a rămas orfan de părinți din fragedă copilărie, deși era doar un copil, a ascultat de conștiința sa care îl chema cu putere să-și dedice viața lumii spirituale; într-adevăr, la vârsta de 15 ani, simțindu-se atras de viața contemplativă, a primit haina călugărească într-o mănăstire din orașul său. Pe lângă atracția spre lumea spirituală, simțea o puternică dorință să viziteze locurile de cult, sanctuarele mai importante ale lumii: Sfântul Iacob de la Compostella, Roma, Ierusalim.

În vremea respectivă era normal să-ți dedici o bună parte din viață pelerinajelor, de aceea și Wilhelm, în floarea tinereții sale despre care știm foarte puține lucruri, s-a lăsat prins de dorința de a putea vizita marile sanctuare, ținta pelerinajelor multor creștini. Astfel a pornit la drum în prima sa călătorie spre Sanctuarul Sfântului Iacob de Compostella, oprindu-se peste tot unde găsea o biserică sau un loc de rugăciune. Pelerinajul s-a terminat cu bine, în ciuda tuturor pericolelor care existau în vremea aceea și s-a întors cu bine, sănătos, în orașul său. Dar considerând viața ca un „pelerinaj” continuu pe pământ, pentru a nu se lega de lucrurile trecătoare, a început o nouă călătorie câțiva ani mai târziu, și de data aceasta spre Țara Sfântă. S-a gândit să coboare de-a lungul peninsulei italice pentru a se îmbarca la Brindisi și de acolo spre Orient. De data aceasta lucrurile nu au mers bine, deși a avut experiențe pline de entuziasm spiritual la Melfi, unde s-a oprit câtva timp, și mai târziu, pe Muntele Serico, lângă Atella, unde a trăit ca eremit; totuși, a întâmpinat multe greutăți din partea oamenilor din regiunile și orașele pe care le-a traversat. Printre altele, când era la Atella, prin mijlocirea Maicii Domnului, a făcut un miracol, redând vederea unui orb; acea minune a făcut să se răspândească faima lui de sfințenie printre oamenii de acolo și ca să scape de mulțimea credincioșilor care îi cereau rugăciunea și mijlocirea pentru a-i vindeca de multele lor boli a hotărât să pornească din nou la drum.

A făcut o scurtă vizită la Sfântul Ioan de Matera, care trăia într-un schit întemeiat de el la Ginosa și a început cu dânsul o prietenie ce va dura toată viața. Sfântul Ioan a încercat să-l oprească din drumul său spre Țara Sfântă, dar nu a fost ascultat; au reușit să-l convingă să nu meargă mai departe câțiva hoți de drumul mare care, ca să-i ia toate lucrurile sale, gândind că are la dânsul foarte mulți bani, l-au bătut rău de tot, lângă Oria, un sat mic la jumătatea distanței dintre Brindisi și Taranto. Acea nenorocire a fost pentru Wilhelm un semn al lui Dumnezeu care l-a oprit din pelerinajul său spre Țara Sfântă și îi cerea să rămână în Italia. De aceea, după ce a mai rămas puțin cu Sfântul Ioan de Matera și a trecut prin Lucania, ajungând la Irpinia a auzit un glas interior care îl chema să se oprească pe muntele „virgin”. Asta se întâmpla prin anul 1114.»

Din Cipriano Carini, San Guglielmo da Vercelli e Montevergine, Editrice Velar, Gorle (Bergamo), 2010, pp. 6-8, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 26 iunie 2017