Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Mâinile împreunate ca formă de rezistență la nedreptățile lumii

Mâinile împreunate simbolizează mai multe lucruri. Pentru unii reprezintă un gest defensiv, de rugăciune sau de salut. Pentru alții sunt semnul prin care începe o nouă viață. Ca simbol al rugăciunii acest gest este întâlnit pentru prima dată în Orientul îndepărtat. Se găsește ca mărturie scrisă și la creștini, dar abia prin anii 200 d.Ch. Ca gest liturgic mâinile împreunate apar pentru prima dată în Biserica catolică din Occident. Aici gestul are ceva în comun cu ceremonialul de vasalitate din Evul Mediu german. Vasalul se prezenta cu mâinile împreunate pentru a primi însemnele învestiturii. De asemenea, folosea același gest pentru a rosti jurământul de fidelitate față de seniorul său.

În India este un gest de salut și semnifică faptul că cele două persoane care se salută sunt egale prin relația comună cu Divinitatea prezentă și în unul, și în celălalt. Potrivit teoriilor științifice recente cele mai mici particule subatomice de materie se numesc „corzi”. Ele alcătuiesc o rețea ce cuprinde întregul Univers sub forma unor membrane. Oameni de știință contemporani, printre care și George Lemaître, spun că împreunarea a două membrane a făcut să apară explozia Big Bang. Această explozie inițială a dus la formarea Universului din care și noi facem parte. Dacă lucrurile stau așa, atunci putem spune folosind termeni științifici și biblici că Dumnezeu Creatorul a creat lumea prin împreunarea mâinilor. Așadar gestul mâinilor împreunate simbolizează nu doar rugăciunea sau salutul, ci și începutul unui univers.

În contextul predicii de astăzi, 23 septembrie 2018, am încercat să dau mâinilor împreunate o semnificație nouă. Am afirmat că sunt semn de început al revoltei împotriva nedreptăților lumii. Da, cred că rugăciunea sau mâinile împreunate pot schimba sau cel puțin pot reduce nedreptățile din lume. Această schimbare se face pe cale spirituală, nu prin violență sau prin crime. Mâinile împreunate pot declanșa începutul unui nou univers, chiar dacă se restrânge la lumea socială. Spre deosebire de revoluțiile făcute cu ajutorul forței fizice, cele spirituale operează schimbarea lumii în bine în mod eficace și durabil. Să le susținem cu mâinile împreunate!

Detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 23 septembrie 2018
Unde sunt Profeții prevestitori ai Milostivirii?

Unde sunt profeții prevestitori ai Milostivirii divine? Aceasta a fost întrebarea care mi-a venit în minte după ce am terminat de citit Evanghelia propusă pentru duminica de astăzi, 8 iulie 2018. După cum am auzit din fragmentul proclamat din Evanghelia după Marcu, mesajul de mântuire transmis de Isus în sinagogă nu a fost luat în serios de nazariteni, ba mai mult l-au alungat „cu mânie” (Lc 4, 28) din oraș pentru un motiv simplu: pentru că le-a vestit începutul Anului de milostivire al Domnului, apropierea iminentă a Împărăției lui Dumnezeu și condiția/bilet de intrare în Împărăție, și anume convertirea. Neîncrederea manifestată față de Isus și refuzul mesajului său au luat forme agresive: toți cei din sinagogă l-au scos din cetate și l-au fugărit până au ajuns pe buza unei prăpăstii; acolo trebuia să cadă și să moară. Dar Isus nu a căzut în prăpastie și, „trecând prin mijlocul lor”, a plecat mai departe spre Cafarnaum (cf. Lc 4, 30). Cu toate acestea Domnul nu s-a supărat pe oamenii din orașul său, nu s-a răzbunat pe ei, nu le-a vorbit cu asprime, chiar dacă l-a durut comportamentul lor. Evanghelistul spune că a rămas uimit de necredința/neîncredrea lor. Și încă ceva: că Isus a făcut puținul bine pe care îl putea face: a vindecat câțiva bolnavi (cf. Mc 6, 5).

Și în zilele noastre se întâmplă plus minus același lucru. Printre altele, Evanghelia nu este primită de concetățenii noștri, nu pentru că ar fi rea în sine, ci și din cauza neîncrederii pe care o au față de slujitorii sau vestitorii ei. Acesta este unul dintre motivele pentru care nici un preot romano-catolic nu ajunge paroh sau vicar în satul/orașul lui natal. Astăzi, vestitorii Evangheliei sunt priviți cu suspiciune: fie că este vorba de mesagerii calificați, instituiți ierarhic, cum sunt diaconii, preoții și episcopii, fie că este vorba de creștinii obișnuiți, care au misiunea de a vesti Împărăția lui Christos în virtutea botezului primit. Într-adevăr, trebuie să recunoaștem că trăim într-o lume sucită, greu de înțeles. Pe de o parte omul de lângă noi nu se descurcă singur în a găsi drumul care-l duce spre binele său integral, câteodată cere ajutorul; pe de alta, dacă încerci să-l ajuți și să-i arăți drumul vieții împlinite, atunci devine neîncrezător și rămâne la ceea ce știe sau la ceea ce a auzit de la „televizor”, refuzând ajutorul martorilor credibili. Evident că nu poți face nimănui un bine cu sila. Omul trebuie să fie cooperant și dialogant cu vestitorul Evangheliei, cu slujitorul Milostivirii divine, altfel nu poate intra și nu poate cunoaște împărăția lui Dumnezeu, care este împărăția iertării, a păcii, a dreptății, a adevărului și a libertății.

În timpul liturghiei de astăzi câțiva bebeluși s-au simțit foarte bine în mijlocul nostru. Unul dintre ei l-a lăudat pe Dumnezeu plângând, altul s-a rugat alergând în toate direcțiile, altul chiuia de bucurie prin fața altarului, altul alterna momentele de plâns cu cele în care alerga: când părinții îl luau în brațe plângea, când îl lăsau liber se bucura și alerga zâmbind. Mi-a plăcut foarte mult această atmosferă de liturghie împrospătată de prezența energică și dinamică a copilașilor. Felicitări părinților care își aduc copii la biserică când sunt mici. Oare nu ar trebui să-i aducă și când sunt mari? Da, asta este Biserica lui Dumnezeu și așa trebuie să fie orice Biserică a lui Dumnezeu: un loc în care fiecare om se simte liber, chiar și atunci când este bebeluș.

Mai jos puteți să ascultați predica de azi, 8 iulie 2018:

  • 8 iulie 2018
Împărăția lui Dumnezeu crește lent și eficace

Dragi prieteni,

Tema principală a lecturilor de la sfânta liturghie din această duminică, 17 iunie 2018, a fost Împărăția lui Dumnezeu. Isus a folosit două parabole, semănătorul care seamănă sămânța și grăuntele de muștar. Prima se referă la dinamica Împărăției, care crește fără ca semănătorul să știe cum are loc acest proces; a doua subliniază începuturile Împărăției în lumea noastră, începuturi care sunt modeste, de mici proporții, în raport cu împărățiile lumești. Doar la finalul timpurilor vom putea vedea dimensiunile și consistența binelui din Împărăția lui Dumnezeu. Acum trebuie să facem binele și să așteptăm cu încredere în Dumnezeu ca el să rodească. Mesajul parabolelor îi viza pe ucenicii descurajați din vremea lui Isus de faptul că Împărăția nu se vedea deloc în exterior, apoi pe creștinii persecutați din primele veacuri ale Bisericii, precum și pe creștinii marginalizați sau ridiculizați din zilele noastre. Tentația de a forța creșterea Împărăției a apărut odată cu timpurile în care Biserica a trăit în libertate socială și politică. Astfel, s-a încercat aducerea pe pământ a Împărăției lui Dumnezeu printr-un fel de revoluție (a iubirii frățești, a carității, a dreptății sociale etc.), prin inginerii pastorale (programe de formare neîntreruptă, programe anuale de formare, programe speciale de catehizare pentru laici etc.) sau prin impunerea unor legalisme absolute care cereau o supunere absolută. Totuși, virtutea de bază a celor ce fac parte din Împărăția lui Dumnezeu este răbdarea, la care se adaugă umilința și speranța. Trebuie să recunoaștem că acestea sunt virtuți rare în zilele noastre, dar pot fi dobândite prin exercițiu continuu și prin multă rugăciune.

Granițele Împărăției sunt într-o continuă reconfigurare. Duhul Sfânt suflă unde vrea! Dar interesele omenești afectează, uneori destul de grav, lucrarea Duhului. Despre această realitate ne-a vorbit Abouna Fadi, un părinte franciscan originar din Palestina care, în momentul de față, păstorește credincioșii catolici, atâția cât au mai rămas, dintr-o mică parohie din Damasc. A spus la sfârșitul liturghiei de la 12.15 că, după părerea lui, există o „politică” la nivel mondial pentru a-i îndepărta pe toți creștinii, indiferent de confesiune, din Siria. Oricum a cerut pentru credincioșii parohiei sale care se simt persecutați să ne rugăm să reziste și să continue să dea o mărturie credibilă despre Cristos, pentru că, printre altele, Siria este țara în care s-a convertit Sf. apostol Paul și țara de unde a pornit Vestea cea Bună pentru toate neamurile în primele secole ale creștinismului.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 17 iunie 2018
Fii în întregime ceea ce ești, nu pe jumătate!

Dragi prieteni,

A fi în întregime ceea ce ești constituie condiția de posibilitate pentru a face parte din împărăția inaugurată de Isus Christos. Pentru a ne aduce aminte de ceea ce suntem potrivit voinței Creatorului și, apoi, potrivit alegerilor noastre, vă invit să citiți și să meditați câteva gânduri pe această temă din Catehismul Bisericii Catolice.

«396. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său și l-a statornicit în prietenia sa. Făptură spirituală, omul nu poate trăi această prietenie decât sub forma supunerii de bunăvoie față de Dumnezeu. Acest lucru îl exprimă interdicția pentru om de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului, „căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri” (Gen 2, 17). „Pomul cunoașterii binelui și răului” (Gen 2, 17) evocă în chip simbolic granița de netrecut pe care omul, în calitate de creatură, trebuie să o recunoască liber și să o respecte cu încredere. Omul depinde de Creator; el este supus legilor creației și normelor morale care reglementează folosirea libertății.

397. Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa încrederea față de Creatorul său și, abuzând de libertatea proprie, nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului. Ca urmare, orice păcat va fi o nesupunere față de Dumnezeu și o lipsă de încredere în bunătatea lui.

398. Prin acest păcat, omul s-a preferat pe sine împotriva lui Dumnezeu, împotriva exigențelor condiției sale de creatură și, deci, împotriva propriului bine. Creat într-o stare de sfințenie, omul era destinat să fie pe deplin „îndumnezeit” de Dumnezeu în glorie. Sedus de diavol, el a voit „să fie ca Dumnezeu”, dar „fără Dumnezeu și punându-se pe sine înaintea lui Dumnezeu, nu conform cu Dumnezeu”.

399. Scriptura arată consecințele dramatice ale acestei prime neascultări. Adam și Eva pierd de îndată harul sfințeniei originare. Le e teamă de acest Dumnezeu, despre care și-au creat o imagine falsă, aceea a unui Dumnezeu gelos de prerogativele sale.

400. Armonia în care erau, datorată dreptății de la început, este distrusă; stăpânirea facultăților spirituale ale sufletului asupra trupului este nimicită; unirea dintre bărbat și femeie este supusă tensiunilor; relațiile lor vor fi marcate de poftă și tendința de dominare. Armonia cu creația este ruptă: creația vizibilă a devenit pentru om străină și ostilă. Din cauza omului, făptura e supusă „deșertăciunii” (Rom 8, 20). În sfârșit, consecința vestită în mod explicit pentru ipoteza neascultării se va înfăptui: omul „se va întoarce în țărâna din care a fost luat” (Gen 3, 19). Moartea își face intrarea în istoria omenirii.

401. După acest prima păcat, o adevărată „invazie” a păcatului inundă lumea: fratricidul lui Cain asupra lui Abel; corupția generală ca urmare a păcatului; apoi, în istoria lui Israel, păcatul se manifestă adesea mai ales ca infidelitate față de Dumnezeul legământului și ca încălcare a Legii lui Moise; și după Răscumpărarea adusă de Cristos, printre creștini, păcatul se manifestă în multiple feluri. Scriptura și Tradiția Bisericii reamintesc necontenit prezența și universalitatea păcatului în istoria omului: „Ceea ce ni se dezvăluie prin Revelația divină este confirmat de propria noastră experiență. Într-adevăr, omul, dacă își cercetează lăuntrul inimii, descoperă că este înclinat spre rău și cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul său, care este bun. Refuzând adeseori să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său, omul a frânt și ordinea cuvenită în relație cu scopul său ultim și, în același timp, întreaga armonie cu sine, cu semenii și cu toată creația” (GS 13, 1).

Din Catehismul Bisericii Catolice, București 1993, nr. 396-401, pp. 93-94.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 5 noiembrie 2017
Împărăția celor din urmă egali cu cei dintâi

Dragi prieteni,

Înțelegerea Împărăției lui Dumnezeu ca Împărăția celor din urmă egali cu cei dintâi este greu de propus, dar și de trăit. Astăzi, 24 septembrie 2017, la catedrala sf. Iosif din București, ne-am rugat și am meditat împreună cu numeroșii credincioși prezenți la liturghia de la 12.15 cuvintele lui Isus care ne asigură că, datorită generozității lui Dumnezeu care întrece în mod infinit dreptatea umană, în Împărăția cerurilor, cei din urmă vor fi cei dintâi și cei dintâi vor fi cei din urmă (cf. Mt 20, 16). Înainte de a asculta predica, vă invit să citiți comentariul sfântului Ioan Crisostom despre forța care mișcă Împărăția inaugurată de Isus Cristos, Împărăția celor din urmă egali cu cei dintâi.

«Cu ce scop, așadar, a fost compusă această parabolă și unde vrea să ajungă? Caută să-i încurajeze pe oamenii care s-au convertit și și-au schimbat viața la o vârstă înaintată și să-i ajute să nu considere inferiori. Acesta e motivul pentru care Domnul îi prezintă pe cei ce suportă cu greu ca aceștia să primească acele daruri, și nu atât faptul că ei sunt realmente roși și mâncați de invidie. Dumnezeu să ne scape de gândul acesta; aceia sunt introduși doar pentru a ne face să înțelegem că cei ce au sosit la urmă se bucură de o asemenea onoare încât poate provoca și invidia. Același lucru îl facem și noi de multe ori, când spunem, de exemplu, cutare m-a certat pentru faptul că ți-am făcut o astfel de onoare. Prin asta nu vrem să spunem că, într-adevăr, am fost certați, nici nu ne gândim să discredităm pe careva, ci vrem să arătăm măreția darului pe care i l-am făcut prietenului.

Dar mă veți întreba de ce stăpânul casei nu-i aduce împreună pe toți lucrătorii să lucreze în via sa. În ce-l privește pe stăpânul casei, el i-a chemat pe toți împreună, la aceeași oră, însă nu toți au ascultat îndată, iar asta din cauza diferitelor stări sufletești ale celor chemați. De aceea, unii au fost chemați dis de dimineață, alții la ora nouă, alții la amiază, alții la ora trei după masă, până la ceasul al unsprezecelea, fiecare la momentul în care era disponibil să asculte chemarea sa. Același lucru îl spune și Paul: „Când i-a plăcut lui Dumnezeu, cel care m-a pus deoparte încă din sânul mamei mele” (Gal 1, 15). Și când i-a plăcut lui Dumnezeu? Atunci când Paul era dispus să-l asculte. Neîndoielnic, Domnul ar fi voit să-l cheme chiar de la începutul vieții sale, dar știind că atunci Paul nu ar fi cedat, a așteptat să-l cheme în momentul în care era dispus. De aceea, îl va chema pe tâlhar în ultimul moment, pentru că altfel nu i-ar fi răspuns chemării sale. Paul nu i-ar fi răspuns înainte și, cu atât mai puțin, tâlharul nu l-ar fi ascultat.

Dar, dacă lucrătorii spun că nimeni nu i-a chemat la muncă, nu trebuie să pretindem, după cum v-am spus, analiza și explicația fiecărui detaliu al parabolei. Să nu uităm că nu stăpânul casei spune aceste lucruri, ci lucrătorii din ultimul ceas: stăpânul nu-i ceartă ca să nu-i deranjeze sau ca să-i determine să lucreze și ei în vie. Într-adevăr, faptul că avea intenția să-i cheme pe toți de la început îl găsim în parabolă acolo unde se spune că stăpânul casei a ieșit dis de dimineață pentru a tocmi muncitori.

Toate părțile parabolei spun clar că se adresează atât celor de la prima oră, cât și acelora care la o vârstă mai înaintată sau mai târziu se consacră virtuții. Celor dintâi, ca să nu se mândrească și să nu-i jignească pe cei ce vin în ceasul al unsprezecelea; celor din urmă, ca să știe că pot, în scurt timp, să recupereze totul. De vreme ce Domnul a vorbit mai înainte despre fervoare și zel, despre renunțarea la bogății, despre disprețul față de tot ceea ce avem – ceea ce necesită un mare efort și o ardoare tinerească – pentru a aprinde în ascultători flacăra iubirii și să dea tonul la voința lor, arată acum că chiar și cei ce au ajuns mai târziu pot să primească plata cuvenită unei zile întregi. Totuși, nu spune lucrul acesta în termeni clari, de teamă ca nu cumva aceștia să se mândrească și să fie neglijenți și să se comporte superficial; însă, arată că totul este lucrarea bunătății sale și, datorită ei, aceștia nu vor fi neglijați, dar vor primi și ei aceste bunuri de negrăit. Acesta este scopul principal pe care Cristos l-a urmărit în parabola de față.

Dar, să nu vă mirați dacă Domnul adaugă că „cei dintâi vor fi cei din urmă și cei din urmă vor fi cei dintâi și mulți vor fi cei chemați și puțini cei aleși” (Mt 20, 16). Nu afirmă lucrul acesta desprinzându-l din parabolă, ci vrea să facă să se înțeleagă că după cum s-a întâmplat lucrul acesta se va întâmpla și celălalt. Pentru că, aici, cei dintâi nu au devenit cei din urmă, ci toți au obținut, mai mult decât puteau să se aștepte și să spere, aceeași recompensă. Însă, după cum s-a întâmplat lucrul acesta împotriva oricărei speranțe și așteptări și cei din urmă au fost puși pe picior de egalitate cu cei dintâi, tot la fel se va petrece un fapt și mai mare și extraordinar, adică cei din urmă vor fi cei dintâi și cei dintâi vor fi cei din urmă».

Din Sfântul Ioan Crisostom, Comentariu la Evanghelia după Matei, 64, 3s., trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

 

  • 24 septembrie 2017