Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Să cinstim crucea simbol al mântuirii!

Dragi prieteni,

În sărbătoarea „Înălțarea Sfintei Cruci” din acest an, 14 septembrie 2017, la catedrala sf. Iosif din București, am vorbit la predică despre crucea simbol al mântuirii ce străjuiește altarele pe care se celebrează sfânta liturghie, îndemnându-i pe credincioșii prezenți ca, ori de câte ori vin la biserică, să-și îndrepte privirea spre Cristos răstignit, mort și înviat, și să se lase copleșiți de iubirea fără margini a lui Dumnezeu pentru noi. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva reflecții ale sfintei Edith Stein despre crucea simbol sau semn distinctiv al celor care cred în Cristos.

«Principiul de „simbol” est utilizat cu înțelesuri multiple. Uneori se folosește într-un sens foarte larg, astfel încât, prin el, se înțelege orice lucru perceptibil cu simțurile, prin care se denumește ceva spiritual; sau se înțelege orice lucru cunoscut din experiența naturală, prin care se desemnează ceva necunoscut, poate chiar ceva imposibil de înțeles cu ajutorul experienței naturale. În acest sens larg al cuvântului, atât crucea cât și noaptea pot fi numite simboluri. Totuși, ținând cont de diferența dintre semn și imagine, apare deja o contradicție. Imaginea – înțeleasă în sensul unei reproduceri – face referire la obiectul reprodus datorită unei asemuiri interioare. Cine vede reproducerea, este imediat direcționat cu gândul către original, pe care fie că îl recunoaște, fie că îl cunoaște prin tocmai acea reprezentare. Între semn și obiectul desemnat nu este necesară o concordanță de conținut. Relația dintre semn și conținut se bazează pe o înserare arbitrară, despre care trebuie să fie informat cel care dorește să înțeleagă semnul. Crucea, evident, nu este o imagine în sensul propriu al cuvântului. (Dacă o numim „imagine cu sens”, sau „alegorie”, nu înseamnă cu mult mai mult decât dacă o numim „simbol” în acel sens larg al cuvântului, pe care tocmai l-am explicat: este ceva vizibil, care indică către un sens aflat dincolo de ceea ce se poate vedea). Între cruce și suferință nu există nici o asemănare direct perceptibilă, nici vreun raport de semn arbitrar stabilit. Crucea a fost încărcată cu propria ei însemnătate datorită istoriei sale. Ea nu este un oarecare „obiect natural”, ci este o „unealtă” confecționată și utilizată de mâna omului în vederea unui scop bine definit. Ca unealtă, crucea a jucat în istorie un rol de o importanță incomparabilă. Oricine trăiește în incinta culturii creștine cunoaște câte ceva legat de acest rol. Din acest motiv, dar și datorită formei sale intuitive, crucea îl transpune, pe cel care o privește, nemijlocit în abundența sensurilor legate de ea. Este deci un semn, dar unul al cărei însemnătate nu i-a fost aplicată artizanal, ci pe care o merită realmente datorită efectelor produse de ea, cât și a istoriei sale. Forma ei vizibilă indică raportul între ea și sensul legat de ea. Acestei stări de fapt îi vom corespunde, numind crucea o emblemă (sau semn distinctiv)».

Din Edtih Stein, Știința crucii. Un studiu asupra lui Ioan al Crucii, trad. Ricarda Maria Terschak OCDS, Editura Carmelitană, București 2012, pp. 81-82.

Mai jos puteți să ascultați predica din sărbătoarea „Înălțarea Sfintei Cruci”:

  • 14 septembrie 2017
Discipolii lui Isus Cristos nu renunță la cruce!

Dragi prieteni,

Credința creștină rodește roade de viață bună dacă discipolii lui Isus Cristos nu renunță la cruce, dacă sunt dispuși să o accepte și să o poarte cu bucurie. Din păcate vremurile în care trăim nu îndeamnă nici la credință, nici la acceptarea crucii. Cu toate acestea știm bine că nu se ajunge la performanță fără transpirație, chiar dacă ai talent mult, că nu există glorie umană sau spirituală fără spini, ca viață împlinită presupune trecerea prin suferință, în fine, că nimeni nu poate avea o coroană fără cruce, evident, în sens existențial și spiritual.  Mai multe lucruri despre toate acestea veți găsi în predica de mai jos. Înainte de a o asculta vă propun să citiți câteva îndemnuri luate din Imitațiunea lui Cristos pentru a avea mai mult curaj în acceptarea sau, de ce nu, iubirea crucii proprii.

«(1). Multora li se pare aspru cuvântul acesta: Leapădă-te de tine, ia-ți crucea și urmează-l pe Isus (Mt 16, 24). Dar mult mai aspru totuși va fi cuvântul celălalt, rostit în ziua de pe urmă: Duceți-vă de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic (Mt 25, 41)! Cei ce ascultă acum și urmează cu bucurie cuvântul crucii, nu se vor teme când vor răsuna cuvintele osândei veșnice. Acest semn, al crucii, va sta înălțat pe ceruri când Domnul va veni la judecată. Atunci toți ucenicii crucii, care și-au orânduit viața după Cel Răstignit, nu vor avea a se teme de nimic, ci se vor apropia de Cristos-Judecătorul cu cea mai mare încredere. (2). Pentru ce, așadar, te temi să iei crucea, calea însăși care duce spre cer? În cruce este mântuirea, în cruce viața, în cruce ocrotirea împotriva vrăjmașilor; în cruce izvorul dulcilor desfătări cerești, în cruce tăria sufletului, bucuria spiritului, împlinirea virtuții, desăvârșirea sfințeniei. Nu este mântuire pentru suflet, nici nădejde de viață veșnică decât numai prin cruce. Ia-ți așadar crucea și urmează-l pe Isus, pe drumul vieții fără sfârșit. El a deschis calea, purtând pe umeri crucea, și a murit răstignit pe ea pentru tine, ca, purtând aceeași povară și tu, să râvnești să mori la rândul tău pe cruce. Căci dacă vom muri cu Cristos împreună, vom trăi împreună cu El (Rom 6, 8). Și dacă vei fi părtaș la patimile lui, din mărirea lui te vei împărtăși. (3). Într-adevăr, iată că totul atârnă de cruce, totul stă în răstignire; și nu alta este calea ce duce la viață și la adevărata pace lăuntrică: sfânta cale a crucii și a răstignirii zilnice. Poți colinda lumea întreagă, dacă vrei; poți căuta pretutindeni tot ce dorești: nicăieri nu vei găsi o cărare mai înaltă pe sus, și nici o potecă mai sigură pe jos, în afară de calea sfintei cruci. Rânduiește și așază totul după cum vrei tu și cum ți se pare mai bine: te vei convinge singur că pretutindeni pe lume trebuie, vrând-nevrând, să pătimești și să suferi, până la urmă, pentru câte ceva – și astfel, iată, peste cruce vei da, fără să vrei, întotdeauna: fie că trupul tău va fi încolțit de vreo durere, fie că sufletul tău va fi măcinat de alean și de amărăciune. (4). Se va întâmpla să fii părăsit de Dumnezeu, se va întâmpla să fii pus la încercare de aproapele tău, dar, mai des încă și înainte de orice, îți vei fi ție însuți povară și întrucât nu vei putea afla ușurare ori scăpare prin mângâieri sau alte leacuri și tămăduiri, decât când Dumnezeu va voi, va trebui să rabzi. Dumnezeu, într-adevăr, vrea ca tu să înveți să suferi povara amărăciunii fără a te bucura de vreo alinare, și lui singur să i te încredințezi, și astfel, prin urgisiri trecând, să te smerești tot mai mult. Nimeni, într-adevăr, nu simte mai adânc în inimă patima lui Cristos decât acela căruia i s-a întâmplat să sufere amărăciunea răstignirii. Crucea este, așadar, gata mereu și te așteaptă în tot locul. De ea nu vei putea scăpa, oriunde ai fugi: căci oriunde te-ai afla, te vei purta și te vei găsi pe tine însuți, mereu. Întoarce-te încotro vei vrea, în sus și în jos, în dreapta și în stânga: în toate părțile vei da peste cruce, și, oriunde te-ai afla, n-ai altă cale decât să-ți păstrezi cumpătul în răbdare, dacă vrei să te bucuri de pacea lăuntrică și să te poți învrednici de cununa vieții veșnice. (5). Dacă îți porți cruce de bunăvoie, crucea la rândul ei te va purta pe tine și te va duce spre limanul mult dorit, acolo unde vor înceta toate amărăciunile care, aici pe pământ, nu pot lua sfârșit niciodată. Dacă îți duce crucea cârtind, îți sporești singur povara și vei simți pe umerii tăi o greutate și mai apăsătoare; totuși, n-ai încotro: nu poți decât să înduri mai departe ce ți s-a dat. dacă te scuturi de o cruce, vei da fără îndoială de alta, aproape sigura încă și mai grea. (6). Cum ți-ai putea închipui că ai să scapi de ceea ce n-a scăpat nimeni dintre muritori până acum? Care dintre sfinți și-a trăit viața în această lume scutit de cruce, fără să aibă de înfruntat amărăciuni și lucruri potrivnice? Nici Isus Cristos, Domnul nostru, n-a fost – măcar un singur ceas – scutit de durerile și amărăciunile pătimirii pământești: Trebuia – zice el – să pătimească Cristos și să învie din morți și astfel să intre în mărirea sa (Lc 24, 26-46). Cum ai putea căuta o altă cale decât calea regească, drumul sfintei cruci?».

Din Thomas a Kempis, Imitațiunea lui Cristos, cap. XII, trad. Andrei Brezianu, ARCB, București 1992, pp. 96-99.

Mai jos puteți să ascultați predica din 3 septembrie 2017:

 

  • 3 septembrie 2017