Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
La începutul credinței noastre sunt fapte și martori

Credința noastră este primită și bazată pe mărturia de viață a celor care ne-au transmis-o. Fiecare dintre noi recunoaște că a fost un om (tata, mama, fratele, sora, prietenul etc.) care ne-a ajutat să facem primul drum la biserică. Sau, că a fost un om care ne-a deschis inima spre credința în Dumnezeu. La unii aceste amintiri sunt momente plăcute, edificatoare, memorabile, în schimb la alții, nu.

Lăsând deoparte calitatea acestor amintiri, putem spune că la începutul credinței noastre au fost niște fapte de credință ale unor martori demni de crezare. Neîndoielnic, acceptarea și trăirea credinței au depins de harul lui Dumnezeu, dar și de noi. Cum se îmbină toate acestea în viața concretă a omului credincios?

Problema transmiterii și acceptării credinței creștine în zilele noastre este, într-adevăr, o problemă. Părinții afirmă lucrul acesta când încearcă să se îngrijească de formarea religioasă a copiilor lor. Dar și preoții sunt de aceeași părere. Dacă stăm de vorbă cu ei, aceștia spun că și la oamenii maturi, în vârstă, se observă o anumită inapetență pentru realitățile spirituale. Această stare de fapt devine evidentă cu ocazia pregătirii pentru căsătorie, botez sau a primirii vreunui alt sacrament.

Unii dintre responsabilii pastorali își pierd speranța și spun că, de fapt, credința nu mai poate fi transmisă. Revoluția tehnologică, dezrădăcinarea culturală, globalizarea sau/și multiculturalismul ar fi schimbat ADN-ul omului. Celula umană s-ar opune credinței. Inima omului ar fi devenit insensibilă la manifestările cosmice ale sacrului sau la chemările interioare ale absolutului. Oare chiar așa să fie?

Prima predică pe care a ținut-o Isus la sinagoga din Nazaret nu a avut succes. Tocmai de aceea sfântul evanghelist Luca își începe evanghelia sa făcând referință la fapte și martori, care devin astfel bază a credibilității evangheliei scrisă de el. Deci credința în Evanghelia lui Isus nu înseamnă un salt în nimic și nu cere suspendarea „rațiunii„ pentru a accepta „ipoteza Dumnezeu”. Și totuși, a crede sau a nu crede, se bazează doar pe fapte și pe martori? Am încercat să răspund la aceste întrebări în predica din 27 ianuarie 2019, la liturghia de la 12.15 din catedrala sf. Iosif din București. Erau prezenți numeroși credincioși, ca și în duminicile anterioare. Detalii despre atmosfera din catedrală puteți găsiți în omilia postată mai jos.

  • 27 ianuarie 2019
Nunta din Cana: Creștinismul e religia bucuriei

Schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii este prima minune săvârșită de Isus. Evenimentul are o încărcătură simbolică. Sfântul Ioan Evanghelistul vorbește despre ceea ce s-a întâmplat la nunta din Cana (In 2, 1-11) pentru ca noi, asemenea primilor ucenici, să credem.

Este surprinzătoare precizarea din al doilea verset: „Și Mama lui Isus era acolo”. Dacă citim cu atenție evanghelia după Ioan, o mai găsim pe Mama lui Isus la sfârșitul vieții Fiului. Mai exact în timpul dialogului de pe Calvar, când Isus răstignit stă de vorbă cu Mama sa și cu ucenicul iubit (In 19, 25-27).

Concluzia evangheliei de astăzi este aceasta: după ce au văzut minunea, „ucenicii au început să creadă în El” (v. 11). Asta înseamnă că prezența Mamei lui Isus la începutul și la sfârșitul evangheliei are un rost. Într-adevăr, Maica Domnului l-a însoțit pe Isus în timpul activității sale publice, pe de o parte, iar pe de alta, ne este prezentată ca model de credință în Isus.

Pentru noi, nunta din Cana este o invitație la refacerea legăturii dintre Mama lui Isus și Biserică. Maica Domnului se află mereu în bucătăria relației noastre cu Christos. Vede imediat dacă avem sau nu mai avem vin, dacă legătura noastră cu Isus Domnul s-a transformat în datorie obositoare, apoasă.

De asemenea, nunta din Cana este o aducere aminte că participarea noastră la sărbătoarea întâlnirii cu Christos are ca ingredient principal vinul, adică bucuria. Oare de ce am despărțit sărbătoarea liturgică, religioasă de bucurie? Știm să ne bucurăm în afara Bisericii, dar la sfânta liturghie venim cu sughițuri, oftaturi, pe scurt, din datorie. Și ceea ce este și mai rău, ieșim așa cum am intrat. Suntem apă (oboseală, datorie, uscăciune religioasă) și la intrare și la ieșirea din biserică. Mai multe detalii despre modul în care putem depăși această situație găsiți în predica postată mai jos.

  • 20 ianuarie 2019
Credință multă puțină sau credibilă

Credință multă sau puțină? Ce fel de credincioși suntem? Cu multă sau puțină credință? Vă aduceți aminte pasajul din Evanghelie unde ucenicii îl întreabă pe Isus de ce nu au putut să alunge diavolul dintr-un om posedat. Isus le răspunde: „Din cauza puținei voastre credințe” (Mt 17, 20). Neîndoielnic în cazul acesta „multă” sau „puțină” nu înseamnă ceva cantitativ, ci mai curând ceva calitativ. Astfel putem să prelungim dimensiunea calitativă a credinței și să ne întrebăm: cum putem face credința noastră credibilă? Mai mult decât atât: unde și cine ar putea să transforme credința noastră „multă” sau „puțină” într-o credință credibilă?

Răspunsul propus de mine are legătură cu gândirea Fer. Paul al VI-lea: educatorii sau educații care sunt în același timp și martori! Studenții ar putea să-i formeze în credință pe profesori și profesorii pot să-i formeze în credință pe studenți. Da, dar cu o condiție simplă și angajantă: credința educatorilor și a celor care sunt educați să fie credibilă.

Lucrul acesta am căutat să-l subliniez în predica ținută la deschiderea anului universitar 2018/2019 în cadrul Facultății de Teologie Romano-Catolică a Universității din București. Deschiderea a avut loc în ziua de 1 octombrie 2018 și a cuprins două momente principale. Primul a fost consumat în celebrarea sfintei liturghii în catedrala sf. Iosif din București în prezența studenților și profesorilor Facultății. M-am bucurat mult că au participat câțiva preoți studenți sau doctoranzi la concelebrare. Nu au fost prea mulți studenți laici, poate și din cauza ploii care începuse să curgă peste București începând de la primele ore ale dimineții.

Am început noul an universitar împreună cu 119 studenți la programele de licență și de master și 38 de studenți la școala doctorală. Cadrele didactice titulare sunt 13, iar cele invitate 5. Nu suntem mulți, e adevărat! Dar succesul formării nu constă în a avea cifre mari, ci în capacitatea celor care sunt formați și a formatorilor să cultive spiritul unei familii. Secretul formării umane integrale este sentimentul apartenenței la această familie. De asemenea, asumarea spiritului acelui drum educațional parcurs nu de unul singur, ci împreună cu alții. Am invocat-o pe sf. Tereza a Pruncului Isus asupra noastră pentru a putea învăța și de la ea că înțelepciunea este scopul ultim al oricărui program educațional.

Mai jos puteți să ascultați predica:

Credința moștenită și credința personală

Credința creștină este multiformă. După sursa din care provine, putem vorbi despre o credință moștenită și o credință personală. Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi – mărturisirea de credință a lui Petru potrivit căreia Isus este Mesia, Christos (cfr. Mc 8, 27-35) – face o distincție implicită între aceste două forme de credință: credința lumii în Christos și credința ucenicilor, adică și credința noastră, credința mea în Christos. Ambele forme prezintă avantaje și dezavantaje. Credința moștenită este credința pe care am primit-o fără nici un efort de căutare. Aceasta este credință primită în familie, de la părinți și bunici, rude, sau în biserică de la preoții care ne-au botezat și pregătit la mir, euharistie, spovadă, căsătorie. Este o credință solidă; rezistă la critici, mai ales la criticile intelectuale. Dar nu strălucește, nu atrage, nu rodește. Este o credință obosită, rutinată, care pune accentul mai mult pe imitație și repetiție, nu pe bucuria întâlnirii personale cu Dumnezeu în creație și în semenii noștri. Așadar, ca să fie atractivă, molipsitoare, autentică, credința moștenită trebuie să devină credință personală. „Dar voi cine spuneți că sunt eu?” (Mc 8, 29), îi întreabă Christos pe ucenici și, implicit, pe noi astăzi. Această formă de credință este pătrunsă de bucuria descoperirii alterității radicale a lui Dumnezeu și atrage chiar și într-o manieră non verbală.

Din păcate în țările majoritar creștine credința dominantă este credința moștenită, o credință de rutină. Nu este o credință asumată personal. La unii creștini cu o asemenea credință lipsa de roade spirituale și umane poate să ajungă până la pragul cel mai de jos, adică renegarea lui Christos. Acest prag a fost atins și de sfântul Petru în timpul pătimirii lui Christos, atunci când i-a spus servitoarei care îl „acuza” că este ucenicul lui Isus: „Femeie, nu-l cunosc” (Lc 22, 57). Neîndoielnic cauza negării lui Christos are ceva în comun cu acea credință moștenită sau credință a lumii, cu acea credință care încă nu a devenit credință personală.

Trecerea de la credința moștenită la credința personală se face prin împrospătarea privirii cu care ne uităm la Isus Christos. Ochii purificați, ochii înnoiți, privirea proaspătă îndreptată spre Christos este un mare har, da, pe care îl putem primi dacă, într-un anume fel, ne pregătim să-l primim.

În predica din această duminică de la 12. 15 la catedrala sf. Iosif din București, în prezența multor credincioși, sugeram că fidelitatea față de noi înșine poate fi o formă de pregătire la primirea acestui har divin. A nu te trăda pe tine însuți înseamnă să fii pregătit pentru întâlnirea cu Alteritatea radicală, care este Dumnezeu. Detalii găsiți aici dând click pe imaginea de mai jos.

  • 16 septembrie 2018
Credința moștenită se transmite dacă este trăită

Mulți dintre noi ne-am născut într-o familie sau într-un context cultural creștin. Am primit credința în familie, în biserică, în școală, în instituțiile sociale din care facem parte, dar nu poate că nu am reușit să ne-o însușim personal. În cazul acesta observăm că există două feluri de credință: una, credință moștenită, și alta, credință trăită. Ajungem să trăim credința dacă mai întâi am primit-o de la cineva sau prin cineva. Numim credința moștenită sau primită credință de mâna a doua, pentru că vine de la alții, din „mâinile” altora, are ceva „străin” în ea. Credința asumată personal în urma unei verificări individuale o numim credință de primă mână, adică subiectul se implică „personal”, responsabil în asumarea ei. Nu este vorba de o diferențiere calitativă, ci doar de mod de raportare, de relaționare, este credința calificată existențial. Credința trăită se poate transmite mai departe și ajunge la alții. Credința de mâna a doua rămâne la statutul de context cultural. Nu e ceva rău. Dimpotrivă. Se descrie, se explică, dar nu convinge, nu atrage, nu motivează alegeri importante de viață. Este o primă treaptă spre credința trăită. Din păcate astăzi crește numărul celor care se consideră credincioși doar din punct de vedere cultural. Cristos ne cheamă să trăim credința, să ne-o asumăm personal și să rămânem cu el și la bine, și la greu, dar mai ales în timpul încercărilor.

1). Creștini neînbisericiți

Creștinii care rămân doar creștini culturali mai sunt numiți creștini neînbisericiți, pentru că nu trăiesc credința în mod sacramental, participând la viața Bisericii. Unii dintre creștinii neînbisericiți încearcă o anumită verificare individuală, dar nu ajung să-l caute pe Cristos în Biserică, ci în afara ei. Aceștia cred că Isus Christos poate fi cunoscut doar teoretic, nu și cu viața. Climatul constituit din gesturi sacramentale și comunicări non verbale rodește cel mai bine profesiunea de credință în Isus Cristos, Sfântul lui Dumnezeu. Aici intră în discuție puterea exemplului creștinilor și forța invizibilă a Duhului Sfânt.

2). Credința intelectualizată

În fine mai există un fel de justificare prin care constatăm că unii ajung să facă parte dintre creștinii neînbisericiți, și anume aceștia trăiesc o credință la nivel de cunoștințe intelectuale, dogmatice, nu la nivel de relație existențială cu Cristos întrupat în Cuvântul Scripturii și în Euharistie.

3). Tentația docetistă

Tentația care stă mereu la pândă în viața acestora se numește docetism, adică tind să reducă credința în Isus Cristos om adevărat și Dumnezeu adevărat doar la credința în Cristos Dumnezeu adevărat. Docetismul este un curent spiritual care ignoră faptul că Isus Christos este și om adevărat. Pentru adepții docetismului umanitatea lui Cristos este un fel de apariție care poate fi neglijată fără consecințe importante pentru viața creștină de zi cu zi. Ispita de a refuza misterul întrupării sau greșeala de a nu ține cont de acest mister îl scoate pe cel credincios de pe orbita Bisericii. Se află în această situație cei care trăiesc o credință intelectualizată, fără referință la viața concretă, adică cei care rămân doar la credința de mâna a doua.

4). Cristos întreabă

Astăzi Isus Cristos le adresează lor, dar și nouă, următoarea întrebare: Nu cumva vreți să plecați și voi și să slujiți la alți dumnezei? (cfr. In 6, 67). Întrebarea este tulburătoare, dar benefică, fiindcă poate să trezească dorința de a trăi credința moștenită, de a avea o credință de primă mână. De asemenea, preoții ar trebui să și-o pună lor și credincioșilor pe care îi pregătesc la sacramente – la botez, la căsătorie sau la euharistie – fără teama că unii chiar vor pleca, fiindcă în Biserica lui Christos contează nu cantitatea, ci calitatea credincioșilor.

5). Catedrala Sf. Iosif la 12. 15

Deși foarte cald, la liturghia de la 12.15 au participat numeroși credincioși. M-am bucurat să-i revăd. Cu unii dintre ei am schimbat câteva păreri despre conferințele din China.

Mai multe detalii despre credința de primă mână puteți să aflați din predica postată mai jos.

  • 26 august 2018