Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Credința moștenită și credința personală

Credința creștină este multiformă. După sursa din care provine, putem vorbi despre o credință moștenită și o credință personală. Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi – mărturisirea de credință a lui Petru potrivit căreia Isus este Mesia, Christos (cfr. Mc 8, 27-35) – face o distincție implicită între aceste două forme de credință: credința lumii în Christos și credința ucenicilor, adică și credința noastră, credința mea în Christos. Ambele forme prezintă avantaje și dezavantaje. Credința moștenită este credința pe care am primit-o fără nici un efort de căutare. Aceasta este credință primită în familie, de la părinți și bunici, rude, sau în biserică de la preoții care ne-au botezat și pregătit la mir, euharistie, spovadă, căsătorie. Este o credință solidă; rezistă la critici, mai ales la criticile intelectuale. Dar nu strălucește, nu atrage, nu rodește. Este o credință obosită, rutinată, care pune accentul mai mult pe imitație și repetiție, nu pe bucuria întâlnirii personale cu Dumnezeu în creație și în semenii noștri. Așadar, ca să fie atractivă, molipsitoare, autentică, credința moștenită trebuie să devină credință personală. „Dar voi cine spuneți că sunt eu?” (Mc 8, 29), îi întreabă Christos pe ucenici și, implicit, pe noi astăzi. Această formă de credință este pătrunsă de bucuria descoperirii alterității radicale a lui Dumnezeu și atrage chiar și într-o manieră non verbală.

Din păcate în țările majoritar creștine credința dominantă este credința moștenită, o credință de rutină. Nu este o credință asumată personal. La unii creștini cu o asemenea credință lipsa de roade spirituale și umane poate să ajungă până la pragul cel mai de jos, adică renegarea lui Christos. Acest prag a fost atins și de sfântul Petru în timpul pătimirii lui Christos, atunci când i-a spus servitoarei care îl „acuza” că este ucenicul lui Isus: „Femeie, nu-l cunosc” (Lc 22, 57). Neîndoielnic cauza negării lui Christos are ceva în comun cu acea credință moștenită sau credință a lumii, cu acea credință care încă nu a devenit credință personală.

Trecerea de la credința moștenită la credința personală se face prin împrospătarea privirii cu care ne uităm la Isus Christos. Ochii purificați, ochii înnoiți, privirea proaspătă îndreptată spre Christos este un mare har, da, pe care îl putem primi dacă, într-un anume fel, ne pregătim să-l primim.

În predica din această duminică de la 12. 15 la catedrala sf. Iosif din București, în prezența multor credincioși, sugeram că fidelitatea față de noi înșine poate fi o formă de pregătire la primirea acestui har divin. A nu te trăda pe tine însuți înseamnă să fii pregătit pentru întâlnirea cu Alteritatea radicală, care este Dumnezeu. Detalii găsiți aici dând click pe imaginea de mai jos.

  • 16 septembrie 2018
Credința moștenită se transmite dacă este trăită

Mulți dintre noi ne-am născut într-o familie sau într-un context cultural creștin. Am primit credința în familie, în biserică, în școală, în instituțiile sociale din care facem parte, dar nu poate că nu am reușit să ne-o însușim personal. În cazul acesta observăm că există două feluri de credință: una, credință moștenită, și alta, credință trăită. Ajungem să trăim credința dacă mai întâi am primit-o de la cineva sau prin cineva. Numim credința moștenită sau primită credință de mâna a doua, pentru că vine de la alții, din „mâinile” altora, are ceva „străin” în ea. Credința asumată personal în urma unei verificări individuale o numim credință de primă mână, adică subiectul se implică „personal”, responsabil în asumarea ei. Nu este vorba de o diferențiere calitativă, ci doar de mod de raportare, de relaționare, este credința calificată existențial. Credința trăită se poate transmite mai departe și ajunge la alții. Credința de mâna a doua rămâne la statutul de context cultural. Nu e ceva rău. Dimpotrivă. Se descrie, se explică, dar nu convinge, nu atrage, nu motivează alegeri importante de viață. Este o primă treaptă spre credința trăită. Din păcate astăzi crește numărul celor care se consideră credincioși doar din punct de vedere cultural. Cristos ne cheamă să trăim credința, să ne-o asumăm personal și să rămânem cu el și la bine, și la greu, dar mai ales în timpul încercărilor.

1). Creștini neînbisericiți

Creștinii care rămân doar creștini culturali mai sunt numiți creștini neînbisericiți, pentru că nu trăiesc credința în mod sacramental, participând la viața Bisericii. Unii dintre creștinii neînbisericiți încearcă o anumită verificare individuală, dar nu ajung să-l caute pe Cristos în Biserică, ci în afara ei. Aceștia cred că Isus Christos poate fi cunoscut doar teoretic, nu și cu viața. Climatul constituit din gesturi sacramentale și comunicări non verbale rodește cel mai bine profesiunea de credință în Isus Cristos, Sfântul lui Dumnezeu. Aici intră în discuție puterea exemplului creștinilor și forța invizibilă a Duhului Sfânt.

2). Credința intelectualizată

În fine mai există un fel de justificare prin care constatăm că unii ajung să facă parte dintre creștinii neînbisericiți, și anume aceștia trăiesc o credință la nivel de cunoștințe intelectuale, dogmatice, nu la nivel de relație existențială cu Cristos întrupat în Cuvântul Scripturii și în Euharistie.

3). Tentația docetistă

Tentația care stă mereu la pândă în viața acestora se numește docetism, adică tind să reducă credința în Isus Cristos om adevărat și Dumnezeu adevărat doar la credința în Cristos Dumnezeu adevărat. Docetismul este un curent spiritual care ignoră faptul că Isus Christos este și om adevărat. Pentru adepții docetismului umanitatea lui Cristos este un fel de apariție care poate fi neglijată fără consecințe importante pentru viața creștină de zi cu zi. Ispita de a refuza misterul întrupării sau greșeala de a nu ține cont de acest mister îl scoate pe cel credincios de pe orbita Bisericii. Se află în această situație cei care trăiesc o credință intelectualizată, fără referință la viața concretă, adică cei care rămân doar la credința de mâna a doua.

4). Cristos întreabă

Astăzi Isus Cristos le adresează lor, dar și nouă, următoarea întrebare: Nu cumva vreți să plecați și voi și să slujiți la alți dumnezei? (cfr. In 6, 67). Întrebarea este tulburătoare, dar benefică, fiindcă poate să trezească dorința de a trăi credința moștenită, de a avea o credință de primă mână. De asemenea, preoții ar trebui să și-o pună lor și credincioșilor pe care îi pregătesc la sacramente – la botez, la căsătorie sau la euharistie – fără teama că unii chiar vor pleca, fiindcă în Biserica lui Christos contează nu cantitatea, ci calitatea credincioșilor.

5). Catedrala Sf. Iosif la 12. 15

Deși foarte cald, la liturghia de la 12.15 au participat numeroși credincioși. M-am bucurat să-i revăd. Cu unii dintre ei am schimbat câteva păreri despre conferințele din China.

Mai multe detalii despre credința de primă mână puteți să aflați din predica postată mai jos.

  • 26 august 2018
Carieră și vocație Credința lasă urme

Dragi prieteni,

Azi mulți dinte noi suntem frământați de tensiunea dintre carieră și vocație. Din păcate mulți își sacrifică vocația (de creștin, de tată, de mamă, de preot etc.) în favoarea carierei. Dar, dacă în viața de zi cu zi credința lasă urme, atunci cariera nu contrazice vocația, dimpotrivă, cariera se poate împlini în orizontul vocației; vocația poate să dea un sens profund profesiunii sau meseriei. Mai multe despre acest important raport existențial din viața noastră în predica din 21 ianuarie 2018, predică ținută la catedrala sf. Iosif din București. Înainte de a asculta predica vă propun să meditați câteva dintre avantajele pe care le aduce credința în viața omului potrivit explicațiilor Sfântului Toma de Aquino.

„Primul lucru de care are nevoie un creștin este credința, fără de care nimeni nu se numește pe sine creștin fidel.

Însă credința produce patru bunuri.

1). Primul este acela că, prin credință, sufletul este unit cu Dumnezeu. Căci prin credință sufletul creștin aproape că se căsătorește cu Dumnezeu, [potrivit cu] Osea, 2, 20: te voi logodi cu mine în credință. Iar faptul că, atunci când este botezat, omul mai întâi mărturiseşte credinţa, când este întrebat: ‘crezi în Dumnezeu?’, vine din faptul că botezul este primul sacrament al credinței. Şi de aceeaomnul [spune] în Marcu, 16, 16: cine va fi crezut și se va fi botezat se va mântui. Căci botezul fără credință nu este de folos. Şi de aceea trebuie știut că, fără credință, nimeni nu este primit de Dumnezeu, [potrivit cu] Evrei, 11, 6: fără credință, este imposibil să îi fii plăcut lui Dumnezeu. Şi de aceea, [comentând] Romani, 14, 23, Augustin afirmă: tot ceea ce nu vine, însă, din credință este păcat, fiindcă unde nu există cunoașterea adevărului etern și neschimbător, virtutea este falsă chiar şi în cazul celor mai bune moravuri.

2). În al doilea rând, deoarece prin credință începe în noi viața eternă. Într-adevăr, viața eternă nu este altceva decât a-l cunoaşte pe Dumnezeu; de aceea zice Domnul în Ioan, 17, 3: viața eternă aceasta este, să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat. Dar această cunoaștere a lui Dumnezeu începe pe pământ prin credință, dar va deveni perfectă în viața viitoare, în care îl vom cunoaște pe el așa cum este. Şi de aceea se afirmă în Evrei, 11, 1: credința este substanța realităților în care trebuie să sperăm. Aşadar, nimeni nu poate să ajungă la fericire, care constă în cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu, dacă nu l-a cunoscut mai întâi prin credință, [potrivit cu] Ioan, 20, 29: fericiți cei care nu au văzut și au crezut.

3). În al treilea rând, deoarece credința îndrumă viața prezentă. Într-adevăr, pentru a-și trăi bine viața, omul trebuie să cunoască cele necesare pentru viaţa cea bună. Iar dacă ar trebui să le învețe prin studiu pe toate cele necesare pentru a-și trăi bine viața, ori nu ar reuși [niciodată] să atingă lucrul acesta, ori [ar reuşi] după mult timp. Dar credința ne învață toate cele necesare pentru a trăi bine viața. Căci ea ne învață că există un singur Dumnezeu, care îi răsplătește pe cei buni și îi pedepsește pe cei răi, că există o altă viață și altele de felul acesta prin care suntem atrași destul spre bine și evităm răul, [potrivit cu] Habacuc, 2, 4: cel drept al meu va trăi prin credință. Şi aceasta reiese, deoarece, înainte de venirea lui Christos, nici unul dintre filosofi, în ciuda întregului său efort, nu a putut să cunoască despre Dumnezeu și despre cele necesare pentru [a dobândi] viața eternă atât cât știe prin credință o bătrână, după venirea lui Christos. Şi de aceea se spune în Isaia, 11, 9: pământul a fost umplut de cunoașterea Domnului.

4). În al patrulea rând, deoarece credinţa este aceea prin care învingem tentațiile, [potrivit cu] Evrei, 11, 33: sfinții prin credință au cucerit regate. Şi aceasta reiese, pentru că orice tentație vine ori de la diavol, ori de la lume, ori de la carne. Diavolul te tentează să nu asculţi de Dumnezeu și să nu i te supui lui. Iar această tentație este învinsă prin credință, pentru că prin ea aflăm că Dumnezeu este Domnul tuturor și că, de aceea, trebuie să-l ascultăm, potrivit cu I Petru, 5, 8: dușmanul vostru, diavolul, ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită; împotriviți-vă lui, tari în credință. Lumea, însă, ne tentează sau ademenindu-ne cu bogății, sau înspăimântându-ne cu nenorociri. Dar și pe aceste [tentații] le învingem prin credință, care ne face să credem într-o viață mai bună decât aceasta, şi de aceea să disprețuim bogățiile acestei lumi și să nu ne fie frică de nenorociri, [potrivit] cu I Ioan, 5, 4: aceasta este victoria care a învins lumea, credința noastră. De asemenea, pentru că ne învață să credem că există rele mult mai mari, cum sunt cele ale infernului. Carnea însă ne tentează atrăgându-ne spre plăcerile momentane ale vieții prezente. Dar credința ne arată că, prin acestea, dacă ne alipim de ele într-un mod necuvenit, pierdem delectările eterne, [potrivit cu] Efeseni, 6, 16: în orice circumstanță, să luați scutul credinței. Reiese astfel că este foarte folositor să avem credinţă”.

(Din Toma de Aquino, Expunere la simbolul apostolilor, trad. Wilhelm Dancă, Editura Polirom, Iași 2016, 45-49).

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 21 ianuarie 2018
Credința mare transformă cățeaua în oiță

Dragi prieteni,

Am căutat să arăt în predica pe care am ținut-o la Sinaia, în 20 august 2017, în prezența multor credincioși că, într-adevăr, credința mare poate transforma cățeaua (cananeana) din noi sau din jurul nostru în (femeie) oiță a Împărăției lui Dumnezeu, ținând cont de faptul că, în vremea lui Isus, păgânii erau numiți și câini (cananei). Dacă aveți timp, înainte de a asculta predica, vă invit să meditați comentariul sfântului Augustin la acest episod din viața publică a Domnului Christos.

«Ați înțeles din Evanghelie, fraților, cum femeia cananeană prin statornicia sa a obținut forțând lucrurile ceea ce nu a putut să obțină printr-o singură cerere; dar Domnul amânând să o asculte îi punea la încercare dorința sa, nu-i refuza harul; pentru că știa când va fi ajuns la momentul să-l ceară, de vreme ce spre lucrul acesta o conducea. Mai întâi a fost numită cățea (cananeană), apoi i-a spus: O, femeie, mare este credința ta! (Mt 15, 28). După ce a primit harul a plecat mulțumită, dar mai întâi a fost transformată și apoi înveselită. Cât de mult s-a schimbat? Din cățea a devenit o femeie. Și ce fel de femeie era aceasta? Era o femeie de mare credință. I s-a adresat Domnului rugându-l cu multă insistență și ce har mare a obținut într-un timp atât de scurt. Iată de ce amâna să-i dăruiască harul Domnul care spusese: Trebuie să vă rugați întotdeauna și să nu vă descurajați niciodată (cf. Lc 18, 1). Acesta este un cuvânt important al Domnului care ne invită la rugăciune. Oamenii se roagă în fiecare zi, sfinții nu neglijează orarul rezervat rugăciunii. Pentru că și Apostolul zice: Bucurați-vă întotdeauna: rugați-vă fără încetare ! (1 Tes 5, 16-17). Iată ce înseamnă: Trebuie să vă rugați întotdeauna și să nu vă descurajați niciodată. Într-un alt loc Domnul spune: Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide (Mt 7, 7). Așa a făcut caneneana: a cerut, a căutat, a bătut și a primit. Ea a făcut așa pentru că fiica sa să fie eliberată de posedarea diavolului și a meritat harul; din acel moment fiica sa a fost vindecată. Oare ar fi cerut din nou acel har după ce fiica i-a fost vindecată? Înainte de a primi a continuat să caute, să ceară, să bată; a primit, s-a bucurat și a plecat. Nu știu ce este, ba da, știu că este ceva important lucrul pentru care trebuie să ne rugăm mereu și să nu ne descurajăm. Valorează mai mult viața nemuritoare decât vindecarea unei fiice. Iată de ce este nevoie să ne rugăm până la sfârșitul zilelor noastre pe pământ, până când vom trăi fără sfârșit, când nu va mai fi rugăciune, ci tresăltare de bucurie.»

«Fiți siguri, fraților, veți primi (ceea ce Dumnezeu a promis): cereți, căutați, bateți: veți primi, veți găsi, vi se va deschide. Dar nu trebuie să cereți, să căutați, să bateți doar cu vorbele, ci și cu viața voastră; faceți fapte bune, fără de care nu trebuie să se ducă viața prezentă. Ștergeți-vă păcatele prin faptele bune de fiecare zi. Dar trebuie să evitați neglijarea păcatelor ușoare; pentru că, deși nu sunt grave, se adună și formează un morman, se însumează și formează o cantitate. Nu trebuie să le considerați un fleac pentru că sunt mici, ci trebuie să vă temeți dacă sunt multe. Este ceva mai mic decât picăturile de ploaie? Dar cu multe picături se îmbibă ogoarele și se umplu râurile. Fiți atenți la păcatele voastre ușoare și mici pentru că formând un morman ar putea să vă zdrobească. Iată, apa mării pătrunde prin crăpături în corabie și poate să umple burta corabiei; dacă nu este dată afară de acolo, corabia se poate scufunda. Și un val, de exemplu, dacă este uriaș, poate veni ca un munte și, căzând peste corabie dintr-o dată, o distruge; așa sunt ucigașii de oameni, adică păcatele grave cum sunt adulterul, blasfemia, judecata falsă; sunt păcate care scufundă corabia dintr-o dată. Dar, păcatele ușoare, fără de care nu poate să fie trăită viața umană, intră fără să ne dăm seama, puțin câte puțin, prin crăpăturile fragilității umane  și se adună în burta corabiei. Imitați-i pe marinarii ale căror mâini lucrează neîncetat și, astfel, scot apa din burta corabiei; neîncetat – aș vrea să spun – săvârșesc fapte bune. Dar vin din nou în burta corabiei pentru că rămân în crăpăturile fragilității umane și, de aceea, trebuie golită din nou burta corabiei. Fiindcă dacă mâinile tale o vor goli neîncetat prin fapte bune, ziua judecății te va găsi curat și sigur vei ajunge la viața dorită de Iditum când spunea: Pleacă-ți urechea la lacrimile mele

Din Augustin, Discursul 77/B, nr. 1; 7, traducere Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 20 august 2017
Tereza a Pruncului Isus la masă cu cei care nu cred

Experiența mistică originală a sfintei Tereza a Pruncului Isus

Rezumat: Sfânta Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe a trăit nouă ani în mănăstirea de la Lisieux, între 1888 și 1897, în mod fizic separată de lumea exterioară, într-un regim de clauzură, dar solidară din punct de vedere mistic cu oamenii necredincioși din afara mănăstirii. A împărtășit condiția acestora prin încercări și dubii în ce privește credința în Dumnezeu și prin dorința clară de a avea harul „să stea la masa necredincioșilor”. A trecut de la modul de a fi „un dumnezeu” fără Dumnezeu la „un dumnezeu” cu Dumnezeu prin iubire. Această punte poate fi folosită și astăzi, dacă se pune problema trecerii de la necredință la credință. Într-adevăr iubirea luminează întunericul omului fără Dumnezeu și-i deschide calea spre adevărata lui rațiune de a fi.

Sfânta Tereza a Pruncului Isus a cunoscut neajunsurile necredinței în Dumnezeu, deși de la vârsta de cincisprezece ani și până la moarte (1897) a trăit doar în mănăstirea de la Lisieux (Franța), pentru că a dorit să stea la masă cu necredincioșii și s-a rugat pentru ei. Societatea franceză din acea vreme se confrunta cu fenomenul ascensiunii ateismului. Anumite curente de gândire, cum ar fi scientismul, pozitivismul, raționalismul propuneau modele de viață individuală și socială făcând abstracție de Dumnezeu. Astăzi alte curente culturale, care au izvorât din cele de mai înainte și se numesc fie nihilism, fie relativism, fie existențialism, fie open society sau în alt fel, susțin posibilitatea construirii unei lumi etsi Deus non daretur (ca și cum Dumnezeu nu ar exista). Din fericire sistemele politice, sociale și culturale bazate pe aceste curente de gândire trec printr-o criză profundă. Golul lăsat de căderea modelelor de viață socială într-o singură dimensiune (materialism, istorism, comunism și capitalism etc.) trebuie umplut cu ceva. Oamenii necredincioși simt și ei nevoia de sens, de aceea au devenit, parcă, mai puțin agresivi, mai dispuși la dialog. Oricum atât credincioșii cât și necredincioșii din vremurile noastre, care mai curând sunt agnostici, în aparență indiferenți, sau credincioși deficitari, simt nevoia de a descoperi rațiunile vieții. În acest context, mesajul sfintei Tereza a Pruncului Isus mi se pare actual, fiindcă a fost o sfântă a Iubirii, iar altă motivație mai bună pentru a trăi decât Iubirea nu există. Cred că zidul necredinței, mai puternic în exterior decât zidul Berlinului, ar putea fi dărâmat prin suflul cald al Iubirii[1].

Actualitatea mesajului sfintei Tereza se justifică, în afară de exigențele contextului religios, și prin alte trei caracteristici ale vieții sale: a fost solidară cu oamenii păcătoși și atei din vremea ei, a traversat ea însăși valea întunecată a slăbirii sau a pierderii credinței și a parcurs calea mică spre Dumnezeu prin Iubire. Neîndoielnic, aceste aspecte sunt strâns legate între ele, dar aici le voi separa pentru a sublinia mai mult forța lor de atracție și puterea învățăturii pe care o transmit. După cum se știe, datorită simplității mesajului ei, Tereza a devenit sfânta cea mai populară din zilele noastre, fiind cunoscută nu doar de numeroși catolici de pe cele cinci continente ale globului, ci și de ortodocși, protestanți și chiar de musulmani.

Intuițiile sale profunde despre credință și despre misiunea ei în Biserică sunt descrise în cartea Istoria unui suflet (1898), o carte autobiografică în care Tereza descrie etapele experienței sale religioase (manuscrisul A), chemarea sa în Biserică (manuscrisul B) și completarea amintirilor despre viața sa în mănăstirea carmelitană de la Lisieux (manuscrisul C)[2]. Despre solidaritatea cu cei păcătoși și necredincioși, care a devenit pentru mica Tereza un fel de rațiune de a fi în Carmel, iată o mărturie din 1897, cu puțin timp înainte de a muri: „Doamne, copilul vostru a înțeles lumina voastră divină, vă cere iertare pentru frații săi, primește să mănânce cât timp veți dori pâinea durerii și nu vrea să se ridice de la această masă plină de amărăciune unde mănâncă săracii păcătoși decât în ziua pe care ați stabilit-o”[3].

Iar ceva mai departe, după ce i-a mărturisit Domnului că este gata să-și verse ultima picătură de sânge pentru a spune că există un Cer, a adăugat: „I-am spus că sunt fericită să nu mă bucur de acest Cer frumos pe pământ până când nu-l va deschide pentru veșnicie săracilor necredincioși”[4]. Potrivit ultimelor cuvinte culese de surorile din mănăstire și scrise de Maica Agneza[5], sfânta Tereza îi cerea lui Dumnezeu înainte de a muri: „Dacă bunul Dumnezeu va asculta dorințele mele, îmi voi trăi Cerul meu pe pământ până la sfârșitul lumii. Da, vreau să-mi trăiesc Cerul meu făcând bine pe pământ”[6]. Dar cum a ajuns Tereza la conștiința universalității misiunii sale și, în special, la sensibilitatea față de cei păcătoși și atei?

Umanitatea sa îmbogățită și, ulterior, devenită universală a fost rodul purificării, eliberării prin fidelitatea neclintită față de Iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Această fidelitate s-a văzut într-un chip deosebit în anii de încercare a credinței, când iubirea a fost și a rămas singura realitate care a contat cu adevărat. Astfel, în timpul exercițiilor spirituale din 1896, meditând capitolul 13 din prima scrisoare a sfântului Paul către Corinteni, Tereza a mărturisit că a înțeles care este vocația sa: „Am înțeles că dacă Biserica are un corp, compus din diferite membre, cel mai necesar, cel mai nobil dintre toate nu-i lipsește, am înțeles că Biserica are o Inimă și că această Inimă arde de Iubire. Am înțeles că doar Iubirea face să se miște membrele Bisericii (…). Am înțeles că Iubirea cuprinde toate vocațiile, că Iubirea este totul, că ea îmbrățișează toate timpurile și toate locurile … într-un cuvânt că este Veșnică! Atunci într-un puseu al bucuriei mele delirante am strigat: O Isuse, Iubirea mea … în sfârșit am descoperit vocația mea, chemarea mea este Iubirea!”[7].

Această mărturie a fost scrisă în 8 septembrie 1896, la un an și câteva luni după ce se oferise ca victimă de ispășire completă Iubirii milostive a lui Dumnezeu (9 iunie 1895). Începând cu acea zi, a avut o singură grijă: să crească mereu în legătura sa cu Dumnezeu prin jertfa de sine ca răspuns la darul lui Cristos. Lucrul acesta a fost vizibil în toate activitățile sale, în toate devoțiunile și rugăciunile sale, dar mai ales în suferințele fizice și spirituale care s-au abătut asupra ei, din 3 aprilie 1896 și până la moarte, în 30 septembrie 1897. După cum se știe, a suferit de plămâni, hemoptizie, o boală cumplită care îi provoca sete, febră, transpirație, cangrene intestinale. A murit prin sufocare, fiindcă îi rămăsese sănătos doar jumătate de plămân. Spiritual, chinurile sale au însemnat absența mângâierile sufletești de mai înainte și un fel de pierdere a credinței. Oare să existe vreo legătură între simțirea absenței lui Dumnezeu și suferința fizică? Dacă privim la cele întâmplate cu Isus în timpul suferințelor sale pe cruce, răspunsul este da. Totuși, noaptea credinței la sfânta Tereza are ceva special, nu este o veritabilă noapte a credinței, fiindcă, deși simte gustul deznădejdii, amărăciunii, atracția și oroarea neantului, iubirea lui Dumnezeu rămâne[8]. Pe scurt, experiențele mistice ale dispariției lui Dumnezeu au condus-o pe sfânta Tereza la înțelegerea faptului că există oameni fără credință. Lucrul acesta nu i-a fost clar de la bun început: „nu puteam să cred că ar exista necredincioși care să nu aibă credință”[9]. Iar ceva mai târziu, se ruga astfel: „Ca toți cei ce nu sunt deloc luminați de flacăra luminoasă a Credinței să o vadă în cele din urmă luminând”[10].

Dar conștientizarea experienței concrete a ateismului a fost dureroasă și terifiantă: „Când vreau să-mi odihnesc inima mea obosită de întunericul ce-o înconjoară amintindu-mi de țara luminoasă spre care aspir neliniștea se dublează, mi se pare că întunericul împrumută vocea păcătoșilor și îmi spune bătându-și joc de mine:  – Tu visezi lumina, o patrie înmiresmată de cele mai suave parfumuri, tu visezi posesia eternă a Creatorului care a făcut toate aceste minunății, tu crezi să ieși într-o zi din cețurile ce te înconjoară, înainte, mergi înainte, bucură-te de moartea care îți va dărui nu ceea ce speri, ci noaptea cea mai adâncă, noaptea neantului”[11].

Când a aniversat doi ani de la oferirea ei ca victimă de ispășire, a constat: „De un an de zile încoace cred că am făcut cele mai multe acte de credință din toată viața mea”[12]. Iar câteva rânduri mai jos, adăuga: „Când preamăresc fericirea Cerului, posesia veșnică a lui Dumnezeu, nu simt nici un fel de bucurie, căci preamăresc pur și simplu ceea ce eu vreau să cred. Câteodată, e adevărat, o rază de soare foarte mică vine să lumineze întunericul meu, și atunci criza încetează pentru o clipă, dar apoi amintirea acelei raze în loc să-mi provoace bucurie face ca întunericul meu să fie și mai dens”[13].

Deci în spatele crizei credinței la sfânta Tereza se află necredința contemporanilor săi, care o provoacă, dar nu-i distruge credința proprie. Comparându-se cu o mică pasăre care dorește să scruteze soarele divin, Tereza spune: „nimic nu ar putea să o înspăimânte, nici vântul, nici ploaia, și dacă nori negri ascund Steaua Iubirii, mica pasăre nu-și va schimba locul, știe că dincolo de nori Soarele său strălucește mereu”[14].

Rostul experienței necredinței este acela ca Tereza să o retrăiască și să i-o ofere lui Dumnezeu prin iubire. Mesajul pare să fie clar: necredincioșii nu pot fi convertiți prin raționamente intelectuale sau prin argumente apologetice, deși sunt importante pentru înlăturarea pietrei de pe mormântul inteligenței lor. Trecerea de la „a fi un dumnezeu fără Dumnezeu” la „a fi un dumnezeu cu Dumnezeu”[15] se face în, cu și prin iubire. Împreună cu sfânta Tereza, cu sfântul Ioan Paul II susțin cu tărie că nimeni nu poate trăi fără iubire și doar iubirea este vrednică de crezare. Da, iubirea poate să-i deschidă inima omului și să-l conducă la poarta credinței, la a fi un dumnezeu cu Dumnezeu.

 

Wilhelm Dancă


[1] Vezi Paul Poupard, „Thérèse de Lisieux: La force de l’amour pour le monde de l’incroyance”, în: Centre Notre-Dame de Vie, Thérèse de l’Enfant-Jésus Docteur de l’Amour, Editions du Carmel, 1990, pp. 297-312.

[2] Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, Editions du Cerf et Desclée de Brouwer, Paris 1992. Vezi Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Istoria unui suflet, trad. Cosma Eusebiu și Marina Fara, Editura Pauline, București 2003.

[3] Manuscris C, 6 r°, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, pp. 241-242.

[4] Manuscris C, 7 r°, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, p. 241.

[5] Vezi Le „Carnet Jaune”, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, pp. 991-1147.

[6] Le „Carnet Jaune”, 17.7.

[7] Manuscris B, 3 v°, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, pp. 225-226.

[8] Vezi Hans Urs von Balthasar, Thérèse de Lisieux, Paris 1973.

[9] Manuscris C, 5 v°, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, p. 241.

[10] Manuscris C, 6 r°, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, pp. 241-242.

[11] Manuscris C, 6 v°, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, pp. 242-243.

[12] Manuscris C, 7 r°, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, p. 243.

[13] Manuscris C, 7 v°, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, pp. 243-244.

[14] Manuscris B, 5 r°, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, pp. 229-230.

[15] Vezi Maurice Blondel, L’Action. Essai d’une critique de la vie et d’une science de la pratique, PUF, Paris 1973, pp. vii-xxv.

  • 21 martie 2017