Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Epifania face diferența între viața banală și viața creștină

Epifania sau Arătarea Domnului este una dintre cele mai mari sărbători creștine. Cu acest titlu, sărbătoarea se celebrează în ziua de 6 ianuarie și dezvoltă tema manifestării divinității lui Isus Christos în fața magilor, a iudeilor și a ucenicilor. În fața magilor epifania a avut loc la Betleem, în fața iudeilor, la botezul lui Isus în Iordan, iar în fața ucenicilor, la nunta din Cana Galileei.

Biserica Catolică de rit latin pune accentul în rugăciunile și lecturile din ziua de 6 ianuarie pe epifania de la Betleem, unde Isus Christos li s-a arătat magilor ca Fiu al Mariei și Fiu al lui Dumnezeu. La liturghia de la 12.15, de la catedrala sf. Iosif din București, în prezența a numeroși credincioși, pornind de la evanghelia zilei (Mt 2, 1-12), am subliniat importanța căutării lui Isus Christos în viața noastră creștină. În momentul de față, unul din cinci locuitorii ai planetei nu au auzit nimic despre Christos. De asemenea, mulți dintre cei care au fost botezați nu mai vin la biserică. Sunt ca un fel de stele stinse, moarte, care nu mai luminează, nu mai răspândesc în jur pacea și iubirea lui Christos.

Epifania mi-a dat prilejul, printre altele, să ridic aceste întrebări: cum putem deveni stele strălucitoare pentru cei din jur? Cum putem lumina calea celor care vor să-l cunoască pe Christos? La cine este Christos mai prezent: la cei care îl au în inima lor în mod formal, ritualist, exterior (au fost cândva botezați și miruiți) sau la cei care îl caută din toată inima (chiar dacă nu fac parte din Biserica lui Christos)? Ce se întâmplă cu cei care îi simt prezența lui Christos în inima lor și în același timp îl caută cu sinceritate?

Darurile magilor sunt un fel de hârtie de turnesol a luminozității noastre creștine. Aur îi oferă lui Christos doar regii, cei stăpâni pe viața lor. Oare noi suntem liberi și stăpâni pe viața noastră? Tămâie îi oferă cei care au simțul rugăciunii și al adorației. Oare noi îl adorăm doar pe Dumnezeu? Nu cumva avem și câțiva dumnezei falși? Smirna poate fi oferită de cel ce cunoaște greutățile vieții omenești. Oare noi suntem dispuși să le acceptăm pentru o cauză mai mare sau preferăm lenea, divertismentul și altele asemenea alunecând într-o viață banală? Despre toate acestea puteți să aflați mai multe ascultând predica postată mai jos. Vă doresc tuturor un An Nou mai bun, cu sănătate, pace și multă binecuvântare!

  • 6 ianuarie 2019
Anul Nou sau Crăciunul Mic al Maicii Domnului

Anul Nou 2019 potrivit calendarului solar l-am celebrat în satul meu natal, Buruienești, județul Neamț. După cum se știe, în ziua de 1 ianuarie, Biserica Romano-Catolică celebrează mai multe evenimente. Întâi de toate Solemnitatea Mariei, Născătoare de Dumnezeu. Apoi Octava Nașterii Domnului. În al treilea rând Anul Nou, începutul anului civil. Și, în fine, Ziua Mondială a Păcii, instituită de Sfântul Papă Paul al VI-lea în urmă cu 52 de ani.

Pentru a cuprinde toate aceste evenimente, am vorbit în cadrul omiliei despre Crăciunul Mic. O tradiție creștină veche face deosebire între Crăciunul Mare și Crăciunul Mic. Primul este consacrat în mod exclusiv Pruncului Isus, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Mariei. Al doilea este rezervat Mariei, Născătoare de Dumnezeu sau Maică a lui Dumnezeu, ori Theotokos, cum s-a spus în limba greacă (Conciliul din Efes, 431).

Neîndoielnic Maria a jucat un rol important în Întruparea celei de-a Doua Persoane a Sfintei Treimi. După ce a acceptat invitația îngerului Gabriel de a fi mama lui Isus (Lc 1, 26-38), Maria a plecat în vizită la Elisabeta. Aceasta a primit-o în casa ei cu următoarele cuvinte: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul trupului tău. Și de unde mie aceasta, să vină la mine Maica Domnului meu?” (Lc 1, 42-43). Maria ca Mamă a lui Isus, Om și Dumnezeu, a îndeplinit o misiune unică în planul lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor.

În lectura a doua de la liturghia de astăzi, Sfântul Paul spune că „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, născut sub lege” (Gal 4,4). Iar ceva mai departe Paul adaugă că „Dumnezeu l-a trimis pe Spiritul Fiului său în inimile noastre, care strigă Abba, Tată”. Această afirmație ne ajută să înțelegem că Maria este mama tuturor fraților și surorilor lui Isus. De aceea, o cinstim și urmăm exemplul de credință al Mariei. Ea este chipul milostivirii divine și, ca atare, stă de partea noastră în relația cu Dumnezeu Tatăl. Despre nevoia de a ne raporta cât mai des la Maria, ca Mama noastră în ordinea mântuirii, în viața de familie, dar și în societate am vorbit în omilia postată mai jos.

  • 1 ianuarie 2019
Maria Model și Regină a Iubirii care poartă de grijă

În ultima duminică din Advent Biserica o propune pe Maria, Maica Domnului, model de pregătire pentru celebrarea Crăciunului. Punctul de plecare al meditației noastre este evanghelia duminicii, care redă episodul vizitei Sfintei Fecioare la verișoara sa Elisabeta. Aici trei verbe atrag atenția cititorului: a porni (a se duce) în grabă, a se întâlni, a vesti. Ele devin un fel de program pentru creștinii din zilele noastre. Harul lui Dumnezeu dă ghes. Nu poate, nu vrea să stea singur în interiorul omului. Harul înseamnă relație cu Dumnezeu și cu semenii. Harul prezenței lui Dumnezeu în tine te scoate pe tine din tine și te poartă spre întâlnirea cu celălalt. În această privință Maria este model și regină.

Dar, înainte de a vedea dacă aceste verbe sunt în desfășurare în viața noastră, am pus o altă problemă. Care este semnificația spirituală a Crăciunului? Am folosit o parabolă scrisă de filosoful danez Soren Kierkegaard. Povestea spune că trăia cândva, undeva un rege bogat și puternic, care nu se simțea bine în palatul său. Avea nevoie de o soție care să-l iubească cu adevărat și să dea sens vieții lui. Umblând aiurea prin satele din regatul său, a văzut o tânără țărancă foarte frumoasă. S-a îndrăgostit pe loc. Dar cum să o aducă în palatul său? Exista un prag social care făcea diferența între țărani și familia regală. Nu putea fi trecut cu ușurință. A cerut sfat.

Un consilier i-a spus să-i dea poruncă tinerei țărănci ca să vină în palatul său. Asta ar fi fost îndeajuns. Pentru că el îi este rege. Tânăra ar fi trebuit să asculte, dacă regele i-ar fi dat poruncă, nu-i așa? Dar regele nu voia o iubire de slugă, ci o iubire adevărată de la egal la egal. Un alt consilier i-a sugerat să-i ofere tinerei de care se îndrăgostise multe daruri, pentru a o impresiona și a o atrage să-l iubească. Dar regele nu voia o iubire cumpărată cu daruri materiale, ci o iubire liberă. În fine, un alt consilier i-a spus că ar fi bine să se îmbrace în haine de țăran și să trăiască în satul cu pricina până când fata se va fi îndrăgostit de dânsul. Apoi să-i spună cine este și să vină cu ea la palat. Dar regele nu voia o iubire amăgitoare, falsă, ci o iubire sinceră, onestă. După ce i-a ascultat pe toți sfătuitorii săi, regele a luat o decizie de unul singur. Ascultați predica de mai jos ca să vedeți deznodământul poveștii. Totodată veți vedea cât de mult seamănă iubirea lui Dumnezeu născut Prunc la Betleem cu iubirea căutată de regele din parabolă. Isus a venit la noi prin Maria. De aceea, putem spune că prin Maria, dacă rămânem pe drumul arătat de ea, ajungem la Isus. Crăciun fericit! La mulți ani!

Predica se găsește aici:

  • 23 decembrie 2018
Maria Top Model de pregătire pentru Crăciun

Dragi prieteni,

În Advent am avut trei modele de pregătire pentru Sărbătoarea Nașterii Domnului: în prima duminică a fost profetul Isaia, în a doua și în a treia duminică a fost sfântul Ioan Botezătorul, iar acum, în ultima duminică, este sfânta Fecioară Maria, adevărat Top Model spiritual de pregătire pentru Crăciun.

Înainte de a asculta predica din această ultimă duminică de Advent 2017, vă invit să citiți un interviu acordat revistei Actualitatea Creștină 13/2017 în care vorbesc despre bucuria și iubirea ca esență a sărbătorii Crăciunului.

<<Bucuria, îndemn la profunzime

Moderator: Claudia Stan: <Crăciunul, timp predilect de exersare a bucuriei lăuntrice: oare știm să ne mai bucurăm? Mărturisesc că mă frapează, an după an, un banner care străjuiește intrarea în Biserica Italiană, aflată pe una din arterele ultracentrale ale Bucureștiului: „Christos se naște, veniți să-l adorăm”. E un îndemn tăcut, discret, de întoarcere la esență, care (se pare că avem nevoie să ni se reamintească asta!) e nașterea Pruncului în ieslea din Betleem, un îndemn care irumpe în mijlocul agitației acestei lumi nebune care aleargă după lucruri neesențiale, superficiale. Pentru omul modern, conceptul de adorație e fie necunoscut, fie desuet, pentru că vine în contradiție cu nevoia noastră de a face, de a controla, de a nu sta locului. De aceea, pentru început, vă propun să vorbim despre adorație: cum și de ce?

Pr. Wilhelm Dancă (W.D.): Contextul cultural în care se celebrează Crăciunul azi, un context postmodern, postcultural, postindustrial, e unul în care sărbătoarea e văduvită de componenta ei comunitară: societatea e mai fragmentată, oamenii au tendința de a se retrage în cercurile lor. E drept, Crăciunul e o sărbătoare a familiei, dar abordarea ei actuală atenuează mult conținutul ei supranatural, în favoarea distracției, a evadării dintr-un prezent considerat tot mai oprimant. Consecința acestei abordări este că, la biserică, omul ajunge să asiste la o celebrare din care nu înțelege esența, pentru că nu a parcurs etapele intermediare necesare acestei înțelegeri. Un alt aspect al realității actuale este acela că s-a pierdut alternanța dintre timpul de sărbătoare și timpul de peste an, dintre timpul sacru și cel profan: ajungem astfel să vorbim despre timp liber și timp de lucru, iar Crăciunul (ca și Paștele și celalalte sărbători) e redus la statutul de timp liber, în care trebuie să ieșim în oraș, să participăm la zgomotul și tumultul lui. În contextul acesta, despre care vorbeam și la început, invitația banner-ului de la Italiană e, într-un fel, ceea ce a fost steaua care i-a călăuzit pe magi la Cristos: o călăuză spre esență. Pentru omul educat religios, adorația este uimirea sufletului înaintea misterului dumnezeirii, o tresărire la contactul cu acest mister. În zilele noastre, care consideră adorația, statul cu Dumnezeu, un timp pierdut, este dificil să propunem acest act de uimire fără a se produce, mai înainte de toate, o mutație radicală a omului, înspre înțelegerea adorației ca stare de spirit, nu ca îndeletnicire.

 Magii călăuziți de stea sunt „cuprinși de bucurie mare” (Mt 2,10), iar îngerul le spune păstorilor: „Vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul” (Lc 2,10). Ce este bucuria despre ne vorbește evanghelia? Este ea diferită de bucuria lumii?

W.D.: Bucuria e ca o respirație care ne umple plămânii la sfârșitul unei lucrări bune, o mulțumire pentru existența unui moment în care privești un peisaj, un tablou frumos și sufletul tău tresare înaintea frumuseții. Bucuria este starea afectivă a unui om care posedă în mod conștient un bine. În sens larg bucuria înseamnă plăcere. În sens spiritual înseamnă delectarea provocată de bunurile spirituale. Omul se bucură pentru că este o ființă cu dorințe. Bucuria spirituală nu e neapărat opuse celei materiale, corporale, ba chiar s-ar cuveni ca acestea două să fie complementare și ca bucuria exterioară să se deschidă către cea interioară. Bucuria spirituală e și rod al credinței că Dumnezeu este Creatorul nostru, ne este aproape, ne ocrotește, e prezent în viața noastră ca cel mai mare Bine.

Un verset anume din literatura paulină pare a fi destinat cu precădere prilejurilor în care confundăm îmbuibarea cu sărbătoarea, iar Crăciunul e unul dintre aceste prilejuri (ca și Paștele): „Împărăția lui Dumnezeu nu constă în mâncare și băutură, ci în dreptate, pace, și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14,17). Întâi de toate, ce și unde este împărăția lui Dumnezeu? Apoi, acestea trei (dreptatea, pace și bucuria) cu ce sunt diferite de cele mundane, dacă sunt „în Duhul Sfânt”?

W.D.: Ordinea Duhului Sfânt ne face părtași unei bucurii agapice vindecate de egoism. Îmi amintesc o pildă din Pateric în care mai mulți călugări din pustiu se înțeleg să postească aspru pentru răscumpărarea păcatelor. În Vinerea Mare unul dintre călugări găzduiește un călător flămând, căruia îi pregătește de mâncare. Ceilalți frați sunt scandalizați de mirosul bucatelor care vine dinspre chilia lui și îi reproșează încălcarea postului, la care acesta le răspunde că, pentru el, Paștele a fost întâlnirea cu fratele flămând. Ce vedem aici? Creștinul se consideră pe sine sursă de bucurie pentru aproapele său, fiind conștient că Duhul Sfânt a inaugurat o lume nouă în care bucuria, dreptatea și pacea sunt elemente constitutive ale mântuirii. Creștinul face orice, de exemplu, încalcă o regula exterioară, pentru a fi bucurie dar al Duhului Sfânt pentru aproapele său. E adevărat că noi punem sărbătorile sub semnul consumismului, al mâncării, al cadourilor, dar, dacă aceastea sunt făcute în spiritul pildei din Pateric, fără excese, atunci rămânem în lumea bucuriei spirituale, noi le consumăm pe ele, în loc să ne lăsăm consumați de ele.

Bucuria e o consecință a virtuții teologale a credinței, așa cum pare să se sugereze Petru („crezând în el, tresăltați de o bucurie negrăită și glorificată” – 1Pt 1,8)? Altfel spus, avem credință dacă nu avem bucurie? 

W.D.: Credința e motivația bucuriei: ai toate motivele să fii bucuros când știi că te sprijini pe Cineva care nu te lasă niciodată. Potrivit Evangheliilor, bucuria este semnul distinctiv al Împărăției lui Dumnezeu. Intrarea în Împărăție se face prin credință, iar bucuria este starea sufletească a omului care crede.

„Bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,22), le făgăduiește Christos ucenicilor. Ce sufocă bucuria autentică, deplină și ce o cultivă?

W.D.: Din perspectiva omului care crede, bucuria este divino-umană. Cu alte cuvinte, provenind de la Dumnezeu ca dar al milostivirii sale, bucuria aceasta nu poate fi cumpărată, vândută, nu poate fi trăită la nivel psihic sau fizic, ca un fel de plăcere corporală. Totuși, bucuria făgăduită nouă de Christos este și „bucuria noastră”, adică este o bucurie care rodește în măsura în care împlinim voința lui Dumnezeu, primim harul iubirii sale, prin care El ni se dăruiește nouă, iar noi ne dăruim aproapelui. Reducerea acestei bucurii doar la dimensiunea divină (vezi diferitele forme de fideism) este la fel de sufocantă și păguboasă ca și reducerea ei la nivel uman, după cum se poate vedea în actualele manifestări de neopelagianism. Meditarea vieților sfinților din modernitatea noastră târzie, cum ar fi Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Sfânta Faustina sau Maica Tereza de Calcutta, ne poate ajuta să vedem și să pășim pe drumul bucuriei complete în Christos.

 În Biserica Romano-Catolică, Timpul Crăciunului începe cu Vesperele Nașterii Domnului și se încheie, pe 8 ianuarie, cu Botezul Domnului. Vă propun să identificăm firul roșu al bucuriei în liturgia tuturor celebrărilor din această perioadă.

W.D.: Trăirea creștină a Crăciunului ar trebui să fie în primul rând liturgică și să reziste în fața presiunilor unor mode comerciale și culturale. Ar trebui să fie un timp sfânt în care să realizăm că drama iubirii lui Dumnezeu, începută la întrupare, face parte din istoria noastră umană. Apoi, această conștientizare a mântuirii din timpul Crăciunului ar trebui să fie comunitară: e important să celebrăm Crăciunul personal, în sufletul nostru, dar nu separat de comunitatea noastră de credință. Angelus Silesius spunea că Isus se poate naște de o mie de ori, totul e zadarnic dacă el nu se naște în inima ta. Celebrarea „de apartament” a Crăciunului, în care nu merg la biserică, ci, în cel mai bun caz, sunt spectator al Liturghiei transmise la televizor sau la radio, nu e participare la sărbătoare: creștinul e chemat să fie actor, nu spectator, să participe, nu doar să asiste la drama divino-umană care are loc pe altar.

 Imediat după Crăciun, pe 26 decembrie, Biserica îl comemorează pe primul martir creștin, Sf. Ștefan, a cărui ucidere cu pietre ne este relatată de Faptele Apostolilor, pentru ca pe 28 decembrie să celebrăm amintirea Pruncilor Nevinovați, omorâți la porunca lui Irod, după cum ne spune Luca. Unde e bucuria în cruzime?

W.D.: Misterul nașterii lui Dumnezeu vestește deja misterul morții și învierii lui: iconografia bizantină reprezintă adesea ieslea în chipul unui mormânt. Logica iubirii totale a lui Dumnezeu este anticipată de sufletele Pruncilor Nevinovați, martori ai primelor zile de viață pământească a lui Christos, și mărturisită plenar de primul creștin care moare pentru credința în Isus, exercitându-și astfel libertatea credinței în mărturisirea adevărului.

Pe 27 decembrie, îl amintim pe Sf. Apostol și Evanghelist Ioan, care a murit în exil pe insula Patmos.

W.D.: E o linie de continuitate cu iubirea lui Dumnezeu dăruită fără rezerve. Ioan este apostolul iubirii, cel care ne-a lăsat cea mai profundă „definiție” a lui Dumnezeu, ca iubire.

Avem apoi, două sărbători închinate familiei și maternității: ultima zi din anul civil pentru Sf. Familie și prima zi din an pentru Sf. Maria, Născătoare de Dumnezeu. O familie hăituită și refugiată, o dumnezeire contestată încă din primele secole de creștinism (și mai radical în zilele noastre). Unde e bucuria aici?

W.D.: Pilda Sfintei Familii e una de comuniune exemplară cu Dumnezeu în timp de încercare, care ne arată că iubirea nu e o contemplare narcisistă a sinelui, ci o contemplare a lui Dumnezeu care rodește viața (iar acesta e alt mesaj al Craciunului). 1 ianuarie e și ziua păcii, care aduce în atenție rolul matern al femeii ca promotor al păcii; Papa Paul al VI-lea, care a instituit Ziua Mondială a Păcii în ziua în care Biserica o sărbătorește pe Maica Domnului amintea pilonii pe care se construiește civilizația iubirii, care sunt dreptatea, adevărul, libertatea, pacea.

Timpul Crăciunului se încheie cu Epifania (6 ianuarie) și Botezul Domnului (8 ianuarie), care par să ne îndemne să punem semnul egal între bucurie și revelație, între bucurie și pocăință. 

W.D.: În primele secole ale Bisericii, Epifania celebra trei evenimente ale istoriei mântuirii: adorația magilor, botezul lui Isus în Iordan și manifestarea publică a dumnezeirii sale la nunta din Cana Galileii. Reforma liturgică de după Conciliul Vatican II a considerat oportun ca Botezul Domnului să fie celebrat separat, ca placă turnantă între timpul Crăciunului și timpul de peste an, în vreme ce la Epifanie accentul liturgic se pune pe adorația magilor, iar nunta din Cana este amintită după Botezul Domnului.  Biserica Catolică de la noi păstrează binecuvântarea apei la 6 ianuarie, din solidaritate cu frații ortodocși.

Esența Crăciunului într-un singur cuvânt?

W.D.: Iubirea naște iubire. Dumnezeu e iubire. O iubire generoasă, care dă naștere altei iubiri. De ce n-ai fi tu această iubire?>>

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, Supliment Crăciun 2017, 13 (2017) 17-19.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 24 decembrie 2017
Teologia Nașterii Cuvântului la Toma de Aquino

La întrebarea „Cum are loc nașterea Cuvântului?”, sfântul Toma de Aquino a dat următorul răspuns:

„(…) trebuie știut că, fiind diferite, lucrurile au diverse moduri de naștere. Însă nașterea lui Dumnezeu este diferită de naşterea celorlalte lucruri, motiv pentru care nu putem să ne facem o idee despre nașterea lui Dumnezeu decât prin [analogia cu] nașterea celui care, între creaturi, ajunge în mai mare măsură la asemănarea cu Dumnezeu. Dar nimic nu este atât de asemănător ca sufletul uman cu Dumnezeu, după cum s-a spus. Modul de a da naștere în suflet are loc în felul următor: omul, prin sufletul său, gândește ceva, care e numit ‘conceptul’ intelectului; iar un asemenea concept se naște din suflet ca de la un tată şi este numit ‘cuvânt’ al intelectului, sau al omului. Așadar, sufletul, gândind, dă naștere cuvântului său. La fel, nici fiul lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu; nu ca un cuvânt rostit în exterior, pentru că acela trece, ci ca un cuvânt conceput în interior. Şi de aceea, cuvântul însuşi al lui Dumnezeu este de aceeaşi natură cu Dumnezeu şi este egal cu Dumnezeu. Din acest motiv, vorbind despre Cuvântul lui Dumnezeu, şi fericitul Ioan a distrus trei erezii. Mai întâi, erezia lui Fotin, care a fost atinsă deja, atunci când spune: la început era Cuvântul; în al doilea rând, a lui Sabellius, când spune: și Cuvântul era la Dumnezeu; în al treilea rând, a lui Arius, când spune: și Cuvântul era Dumnezeu.

Dar cuvântul este în noi într-un fel și într-un alt fel este în Dumnezeu. Căci în noi, cuvântul nostru este un accident, pe când în Dumnezeu Cuvântul lui Dumnezeu este la fel cu Dumnezeu însuși, pentru că nu există în Dumnezeu nimic care să nu fie esența sa. Dar nimeni nu poate să spună că Dumnezeu nu are cuvântul său, pentru că ar însemna că Dumnezeu ar fi întru totul nesocotit. Şi de aceea, după cum el a fost mereu Dumnezeu, tot la fel și Cuvântul său. Dar după cum artizanul face toate lucrurile potrivit formei pe care o gândește mai înainte în inima sa, iar această [formă] este cuvântul său, tot aşa și Dumnezeu le-a făcut pe toate prin Cuvântul său, ca printr-o artă a sa, [potrivit cu] Ioan,1, 3: toate au fost făcute prin el.

Referitor la învățătura care decurge din acest mister, Toma a precizat:

„1). Dacă, așadar, Cuvântul lui Dumnezeu este Fiul lui Dumnezeu, și dacă toate celelalte cuvinte ale lui Dumnezeu sunt o anumită similitudine a acestui Cuvânt, atunci trebuie, în primul rând, să ascultăm cu plăcere cuvintele lui Dumnezeu. Acesta este semnul că îl iubim pe Dumnezeu: dacă ascultăm cu plăcere cuvintele lui.

2). În al doilea rând, trebuie să credem în cuvintele lui Dumnezeu, pentru că în felul acesta cuvântul lui Dumnezeu locuiește în noi, adică Christos, care este cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul, în Efeseni, 3, 17, [spune] să locuiască Christos prin credință în inimile voastre, iar în Ioan, 5, 38, [se spune]: nu aveți în voi cuvântul lui Dumnezeu care rămâne.

3). În al treilea rând, trebuie să medităm mereu asupra cuvântului lui Dumnezeu care rămâne în noi, pentru că trebuie nu doar să credem, ci și să medităm, altfel nu ne-ar fi de folos. Iar o asemenea meditație este foarte utilă contra păcatului, potrivit cu Psalmul 118, 11: în inima mea am ascuns cuvintele tale, ca să nu păcătuiesc față de tine, iar despre bărbatul drept se spune în Psalmul 1, 2: la legea lui meditează ziua și noaptea. De asemenea și despre Fericita Fecioară se zice, în Luca, 2, 51: păstra toate aceste cuvinte punându-le alături în inima ei.

4). În al patrulea rând, omul trebuie să comunice altora cuvântul lui Dumnezeu, sfătuindu-i, predicându-i și înflăcărându-i. [Spune] Apostolul în Efeseni, 4, 29: să nu iasă nici un cuvânt rău din gura voastră, ci doar ceea ce este bun spre edificare. Tot el [afirmă] în Coloseni, 3, 16: cuvântul lui Christos să locuiască în voi în mod abundent, în toată înțelepciunea, învățându-vă și îndemnându-vă unii pe alții. Tot el, în II Timotei, 4, 2, [spune]: predică cuvântul, insistă la timp potrivit și la timp nepotrivit, argumentează, imploră, ceartă, cu toată răbdarea și învățătura.

5). În fine, cuvântul lui Dumnezeu trebuie pus în faptă, [potrivit cu] Iacob, 1, 22: să fiți oameni care pun în faptă cuvântul, nu doar care îl ascultă, înșelându-vă pe voi înșivă.

Fericita Maria a slujit aceste cinci [datorii], pe rând, prin naşterea din ea a Cuvântului lui Dumnezeu. Căci mai întâi a ascultat, [potrivit cu] Luca, 1, 38: Spiritul Sfânt va veni asupra ta; apoi a consimțit prin credință, [potrivit] aceluiaşi [capitol], 38: iată roaba Domnului; în al treilea rând l-a primit și l-a purtat în uter; în al patrulea rând l-a adus la lumina zilei și l-a născut; în al cincilea rând l-a hrănit și l-a alăptat, de aceea Biserica cântă [despre ea]: unica fecioară care l-a alăptat pe însuși regele îngerilor la sânul ei umplut din cer.”

Din Toma de Aquino, Expunere la simbolul apostolilor, trad. Wilhelm Dancă, Editura Polirom, Iași 2016, pp. 83-87.