Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Teologia Nașterii Cuvântului la Toma de Aquino

La întrebarea „Cum are loc nașterea Cuvântului?”, sfântul Toma de Aquino a dat următorul răspuns:

„(…) trebuie știut că, fiind diferite, lucrurile au diverse moduri de naștere. Însă nașterea lui Dumnezeu este diferită de naşterea celorlalte lucruri, motiv pentru care nu putem să ne facem o idee despre nașterea lui Dumnezeu decât prin [analogia cu] nașterea celui care, între creaturi, ajunge în mai mare măsură la asemănarea cu Dumnezeu. Dar nimic nu este atât de asemănător ca sufletul uman cu Dumnezeu, după cum s-a spus. Modul de a da naștere în suflet are loc în felul următor: omul, prin sufletul său, gândește ceva, care e numit ‘conceptul’ intelectului; iar un asemenea concept se naște din suflet ca de la un tată şi este numit ‘cuvânt’ al intelectului, sau al omului. Așadar, sufletul, gândind, dă naștere cuvântului său. La fel, nici fiul lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu; nu ca un cuvânt rostit în exterior, pentru că acela trece, ci ca un cuvânt conceput în interior. Şi de aceea, cuvântul însuşi al lui Dumnezeu este de aceeaşi natură cu Dumnezeu şi este egal cu Dumnezeu. Din acest motiv, vorbind despre Cuvântul lui Dumnezeu, şi fericitul Ioan a distrus trei erezii. Mai întâi, erezia lui Fotin, care a fost atinsă deja, atunci când spune: la început era Cuvântul; în al doilea rând, a lui Sabellius, când spune: și Cuvântul era la Dumnezeu; în al treilea rând, a lui Arius, când spune: și Cuvântul era Dumnezeu.

Dar cuvântul este în noi într-un fel și într-un alt fel este în Dumnezeu. Căci în noi, cuvântul nostru este un accident, pe când în Dumnezeu Cuvântul lui Dumnezeu este la fel cu Dumnezeu însuși, pentru că nu există în Dumnezeu nimic care să nu fie esența sa. Dar nimeni nu poate să spună că Dumnezeu nu are cuvântul său, pentru că ar însemna că Dumnezeu ar fi întru totul nesocotit. Şi de aceea, după cum el a fost mereu Dumnezeu, tot la fel și Cuvântul său. Dar după cum artizanul face toate lucrurile potrivit formei pe care o gândește mai înainte în inima sa, iar această [formă] este cuvântul său, tot aşa și Dumnezeu le-a făcut pe toate prin Cuvântul său, ca printr-o artă a sa, [potrivit cu] Ioan,1, 3: toate au fost făcute prin el.

Referitor la învățătura care decurge din acest mister, Toma a precizat:

„1). Dacă, așadar, Cuvântul lui Dumnezeu este Fiul lui Dumnezeu, și dacă toate celelalte cuvinte ale lui Dumnezeu sunt o anumită similitudine a acestui Cuvânt, atunci trebuie, în primul rând, să ascultăm cu plăcere cuvintele lui Dumnezeu. Acesta este semnul că îl iubim pe Dumnezeu: dacă ascultăm cu plăcere cuvintele lui.

2). În al doilea rând, trebuie să credem în cuvintele lui Dumnezeu, pentru că în felul acesta cuvântul lui Dumnezeu locuiește în noi, adică Christos, care este cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul, în Efeseni, 3, 17, [spune] să locuiască Christos prin credință în inimile voastre, iar în Ioan, 5, 38, [se spune]: nu aveți în voi cuvântul lui Dumnezeu care rămâne.

3). În al treilea rând, trebuie să medităm mereu asupra cuvântului lui Dumnezeu care rămâne în noi, pentru că trebuie nu doar să credem, ci și să medităm, altfel nu ne-ar fi de folos. Iar o asemenea meditație este foarte utilă contra păcatului, potrivit cu Psalmul 118, 11: în inima mea am ascuns cuvintele tale, ca să nu păcătuiesc față de tine, iar despre bărbatul drept se spune în Psalmul 1, 2: la legea lui meditează ziua și noaptea. De asemenea și despre Fericita Fecioară se zice, în Luca, 2, 51: păstra toate aceste cuvinte punându-le alături în inima ei.

4). În al patrulea rând, omul trebuie să comunice altora cuvântul lui Dumnezeu, sfătuindu-i, predicându-i și înflăcărându-i. [Spune] Apostolul în Efeseni, 4, 29: să nu iasă nici un cuvânt rău din gura voastră, ci doar ceea ce este bun spre edificare. Tot el [afirmă] în Coloseni, 3, 16: cuvântul lui Christos să locuiască în voi în mod abundent, în toată înțelepciunea, învățându-vă și îndemnându-vă unii pe alții. Tot el, în II Timotei, 4, 2, [spune]: predică cuvântul, insistă la timp potrivit și la timp nepotrivit, argumentează, imploră, ceartă, cu toată răbdarea și învățătura.

5). În fine, cuvântul lui Dumnezeu trebuie pus în faptă, [potrivit cu] Iacob, 1, 22: să fiți oameni care pun în faptă cuvântul, nu doar care îl ascultă, înșelându-vă pe voi înșivă.

Fericita Maria a slujit aceste cinci [datorii], pe rând, prin naşterea din ea a Cuvântului lui Dumnezeu. Căci mai întâi a ascultat, [potrivit cu] Luca, 1, 38: Spiritul Sfânt va veni asupra ta; apoi a consimțit prin credință, [potrivit] aceluiaşi [capitol], 38: iată roaba Domnului; în al treilea rând l-a primit și l-a purtat în uter; în al patrulea rând l-a adus la lumina zilei și l-a născut; în al cincilea rând l-a hrănit și l-a alăptat, de aceea Biserica cântă [despre ea]: unica fecioară care l-a alăptat pe însuși regele îngerilor la sânul ei umplut din cer.”

Din Toma de Aquino, Expunere la simbolul apostolilor, trad. Wilhelm Dancă, Editura Polirom, Iași 2016, pp. 83-87.

Crăciun cu filosofi pentru creștini filosofi

CRĂCIUN CU FILOSOFI PENTRU CREȘTINI FILOSOFI

Astăzi cuvântul „Crăciun” nu desemnează o aceeași realitate pentru toată lumea. Pentru unii înseamnă doar Crăciunul profan, tradiționalist și consumerist, care se celebrează prin întâlniri cu Moșul la serviciu, la școală sau în centrele comerciale; prin sacrificarea porcului, prin pregătiri culinare de sezon, prin împodobirea bradului și afaceri comerciale conexe, pe scurt, prin celebrări materialiste exterioare. În cazul acesta elementul spiritual poate să lipsească complet sau poate să supraviețuiască prin câteva simboluri religioase. Pentru alții termenul poate să desemneze Crăciunul romantic, care exaltă sentimentul de nevinovăție al copilăriei, al relațiilor călduroase din familie, al nostalgiei după o lume mai bună. Crăciunul romantic nu exclude elementul religios, ci îl reduce la câteva „bune” practici: mersul la liturghie în noaptea de Crăciun (în cazul creștinilor catolici), felicitările, gesturile de caritate. În fine termenul poate să facă trimitere la Crăciunul creștin, care se celebrează prin participarea la liturgia Nașterii Domnului din biserici și se concretizează printr-o viață trăită potrivit valorilor evanghelice. După cum se știe în centrul liturgiei Nativității este Pruncul, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Mariei, care se naște la Betleem într-un grajd. Dacă sunt pătrunse de realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu, detaliile sărbătorii Crăciunului capătă viață, dacă nu, rămân „forme fără fond”. Teologul german Karl Rahner spunea: „Crăciunul înseamnă că El a venit, a luminat noaptea, a transformat noaptea înspăimântătoare a neliniștilor și disperărilor noastre într-o Noapte Sfântă”. Lucrul acesta îl vestește Crăciunul. Lucrul acesta trebuie să fie o realitate adevărată și permanentă în inimile și în sufletele noastre. Așadar, dacă Pruncul divin se află în centrul pregătirilor noastre pentru Crăciun, atunci, în Noaptea Sfântă, toate formele de Crăciun vor căpăta semnificație și valoare: atmosfera de bucurie și de sărbătoare, luminile, bradul, schimbul de daruri, pentru că fiecare cadou poate să fie simbolul celui mai mare Cadou pe care ni l-a făcut Dumnezeu, și anume copilul Isus. Fără această Prezență pe care o inaugurează Isus în lume, nu doar pregătirile de Crăciun, ci toate căutările și idealurile noastre existențiale se golesc de sens[1].

Drumul spre Acela care este Adevărul sărbătorii Crăciunului este un drum comunitar și individual. Uneori comunitatea ajută persoana ridicându-i privirea persoanei spre înălțimi, alteori persoana deschide comunității orizonturi mai largi de înțelegere. Astfel, cu scopul de a primeni unele valori prăfuite ale Crăciunului, vă propun să ascultăm câțiva filosofi, asumându-mi în acest context convingerea lui Hegel care, criticând teologii de profesie din timpul său, îndemna să-i ascultăm mai curând pe filosofi, fiindcă în aceste vremuri „adevărurile fundamentale ale creștinismului au fost menținute și păstrate de filosofie” și, în consecință, oamenii religioși  ar trebui „să caute refugiu în filosofie”[2].

Prima valoare prăfuită a Crăciunului la care vreau să mă refer în continuare este blocarea creștinilor culturali în dimensiunea istorică a Crăciunului și, în consecință, ruptura între Crăciunul liturgic și Crăciunul moral. În sensul acesta mi se pare că filosoful danez Sören Kierkegaard (+1855) ar putea să ne ajute să înțelegem ceva mai bine taina Întrupării. Astfel primul adevăr despre Crăciun asupra căruia ne atrage atenția luteranul Kierkegaard este înjosirea sau umilirea Fiului lui Dumnezeu: „Creștinismul are mereu ca prim moment înjosirea și apoi ca al doilea moment o expresie paradoxală a înălțării. Cristos se naște într-o iesle: ce înjosire! Dar apoi steaua strălucește deasupra și Regii vin să-l adore (Mt 2, 1ss); însă înjosirea nu este înlăturată. Acești Regi ne dau o impresie curioasă despre neputința lor: aduc personal aceste daruri prețioase, îl adoră pe Prunc, dar ieslea și sărăcia rămân neschimbate. Acesta este semnul divinității”[3]. Al doilea adevăr este că prezența istorică a lui Isus Cristos pe pământ nu este doar un eveniment trecut. Iată ce spune la începutul lucrării sale Școala creștinismului: „Sunt optsprezece veacuri și mai mult de când Isus Cristos mergea pe fața pământului, dar aceasta nu a fost un eveniment asemenea altora care, doar după ce au trecut, trec în istorie și apoi, ca fapte de mult trecute trec mai departe în uitare. Nu, prezența Sa aici pe pământ nu va fi niciodată un eveniment de demult (…). Dar atâta vreme cât există un credincios, atunci acesta, tocmai pentru a fi devenit credincios, trebuie să fi fost – și ca credincios, trebuie să continue să fie – la fel de contemporan cu prezența Sa pe pământ cum au fost primii săi contemporani. Această contemporaneitate este condiția credinței și, mai strict definită, este însăși credința”[4]. Așadar, Isus, fiul Mariei, care s-a născut în urmă cu două mii de ani la Betleem, se poate naște astăzi prin credință în sufletul nostru, pentru a fi Emanuel, Dumnezeu-cu-noi. Prin credință putem deveni contemporani cu evenimentul nașterii lui Isus la Betleem. În fine al treilea adevăr se referă la scandalul unui Dumnezeu Om: „Dumnezeu Omul este unitatea dintre Dumnezeu și un singur om luat izolat. Că stirpea omenească stă sau trebuie să stea în relație de rudenie cu Dumnezeu, asta este un vechi păgânism; dar că un singur om luat izolat este Dumnezeu asta este creștinism, și acest un om singur luat izolat este Dumnezeu Omul. Nu există, nici în cer nici pe pământ, nici în abisurile și nici în confuziile gândirii celei mai fantastice, posibilitatea unei asocieri, omenește vorbind, mai nebunești. Astfel se arată ea în situația de contemporaneitate; și cu Dumnezeu Omul nu e posibilă nici un fel de relație dacă nu se începe cu situația de contemporaneitate”[5]. Evident că rațiunea în fața acestui paradox absolut – Dumnezeu Omul – se poticnește, însă omul rațional poate vedea că scandalul se îndreaptă spre înalt, nu spre adâncuri și, apelând la credință, intrând în temporalitatea lui Isus Dumnezeu Omul, omul devine creștin.

A doua valoare foarte prăfuită despre care vorbește sărbătoarea Crăciunului este armonia dintre Creator și creatură. Despre acest adevăr a scris filosoful ateu Jean-Paul Sartre (+1980), un filosof pentru care „ideea de Dumnezeu este contradictorie”, iar „omul este o pasiune inutilă”. În ciuda convingerilor sale raționaliste și a abordării strict intelectualiste a existenței lui Dumnezeu, Sartre a scris o piesă de teatru pe tema Crăciunului. Lucrul acesta s-a întâmplat în timpul detenției sale din Germania, în 1940. Pentru a-și exprima recunoștința față de preoții catolici pe care i-a cunoscut aici, cu care a avut numeroase discuții în contradictoriu și cu care s-a împrietenit, a scris piesa intitulată Joc de Crăciun. Piesa urma să fie reprezentată în ajunul Crăciunului din acel an. Teza fundamentală a scenetei este că gloria Crăciunului constă în unirea dintre Creator și creatură în persoana lui Isus. Povestitorul principal din piesă este un orb din născare. Astfel Sartre dă de înțeles că, deși ateu, rămâne deschis transcendenței, fiindcă, nu-i așa, orbii din născare doresc să vadă lumina și le place să se vorbească despre ea. Inspirat într-un anumit fel de Spiritul Sfânt, Sartre a scris unul din cele mai frumoase texte despre Încarnarea Fiului lui Dumnezeu. Sub aspect literar, artistic, Sartre poate fi comparat cu Roman Melodul. A vorbit dialectic și dramatic despre inefabilul și armonia contrariilor din inima Mariei[6]. „Fecioara este palidă: privește copilul. (…) Cristos este copilul său, carne din carnea sa și rodul trupului său. L-a purtat în sân nouă luni și îi va da să sugă; laptele ei va deveni sângele lui Dumnezeu. Uneori o năvălește ispita să uite că este Dumnezeu. Îl strânge în brațele sale și îi spune copilașul meu. Alteori rămâne blocată și se gândește: Dumnezeu este acolo, și o cuprinde un fel de teamă religioasă față de acest Dumnezeu-mut, față de acest copil terifiant. (…) există și alte momente rapide și alunecoase în care simte că, de fapt, Cristos este fiul său, micuțul său și, în același timp, este Dumnezeul său. Îl privește și se gândește: acest Dumnezeu este copilul meu. Această carne divină este carnea mea. El este făcut din mine, el are ochii mei și această formă a gurii sale este forma gurii mele, seamănă cu mine. El este Dumnezeu și seamănă cu mine. Nicio femeie n-a avut în felul acesta pe Dumnezeul său doar pentru ea singură, un Dumnezeu foarte mic care poate fi luat în brațe și acoperit cu sărutări, un Dumnezeu foarte cald care surâde și respiră, un Dumnezeu care poate fi atins și care râde”[7]. Deși a scris aceste cuvinte foarte frumoase, Sartre nu a făcut saltul credinței. Pentru el, Crăciunul a rămas nu atât un scandal, cât mai ales un prilej de nostalgie după Dumnezeu.

A treia valoare mult prăfuită a Crăciunului este scopul Nașterii Domnului sau al Întrupării Fiului lui Dumnezeu, și anume propter nos et propter nostram salutem, cum se spune în Crez, adică pentru noi și pentru a noastră mântuire. Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu s-a născut la Betleem pentru a ne mântui eliberându-ne din robia păcatului sau a Răului. Dar puterea de a ierta păcatele o are numai Dumnezeu, de aceea Pruncul este divin. Conexiunea dintre Crăciun și păcatele lumii a fost prezentă în reflecțiile lui Edith Stein (+1942), asistenta lui Edmund Husserl și admiratoarea lui Max Scheler care i-a orientat atenția spre chestiunile privitoare la credință. Sfânta Edith Stein este convinsă că „misterul încarnării și misterul răului sunt strâns legate între ele. Luminii, care a venit din cer, i se opune noaptea atât de adâncă și de tulburătoare a păcatului. Pruncul întinde din iesle mânuțele, iar zâmbetul său pare să spună deja ce vor rosti buzele sale mai târziu, după ce va deveni adult: «Veniți la mine voi toți care sunteți obosiți și împovărați». Unii au primit invitația sa”[8]. Alții, nu au primit această invitație, de aceea adaugă: „Aceste mâini dau (harul) și cer în același timp: voi înțelepților depuneți înțelepciunea voastră și deveniți simpli asemenea copiilor”[9]. Pentru ca să nu uităm acest adevăr fundamental al Crăciunului, Stein ne invită la păstrarea legăturii cu Dumnezeu prin ascultarea și practicarea Cuvântului său: „Pruncul divin a devenit Maestrul și ne-a spus ce trebuie să facem. Pentru a umple o întreagă viață umană cu viața divină nu este suficient să îngenunchezi o dată pe an în fața ieslei și să te lași prins de farmecul nopții sfinte. În scopul acesta trebuie să stăm zilnic în contact du Dumnezeu toată viața, să ascultăm cuvintele pe care le spune și care ne-au fost încredințate și să le punem în practică”[10]. Apoi să căutăm să actualizăm cât mai des Crăciunul, dacă se poate zilnic, prin participarea la Euharistie: „Așa cum corpul pământesc are nevoie de pâinea zilnică, tot la fel și viața divină aspiră în noi să fie alimentată încontinuu. «Aceasta este pâinea cea vie care s-a coborât din cer». Cine face din această pâine pâinea sa zilnică, în acela se împlinește zilnic misterul Crăciunului, încarnarea Cuvântului”[11].

Neîndoielnic, praful de pe cele trei valori pe care le implică sărbătoarea Nașterii lui Isus nu poate fi șters dacă nu ne implicăm personal. Refacerea legăturii dintre Crăciunul istoric, Crăciunul liturgic și Crăciunul moral este o chestiune de discernământ și de orientare a privirii. Și chiar dacă ne vom implica personal și vom sufla praful de pe valorile obosite, acesta va reveni, pentru că legea istoriei degradării intuițiilor existențiale este valabilă peste tot și în toate timpurile. Spunea sfântul Ioan al XXIII-lea: la storia tutto vela, tutto svela (istoria acoperă totul, istoria descoperă totul). Fiul lui Dumnezeu a asumat condiția timpului și a devenit Sensul istoriei. Asumându-ne acest principiu de interpretare a existenței creștine, învățăm că lecția Crăciunului este foarte simplă: lumina vine de sus! Filosofii deschiși transcendenți pe care i-am evocat în acest articol ne spun același lucru, și anume că omul poate scăpa de presiunea istoriei dacă privirea rațiunii sale se îndreaptă spre înălțimi sau, folosind cuvintele lui Blaise Pascal, dacă va descoperi rațiuni de a trăi nu doar cu mintea, ci și cu inima

 

Buruienești, 31 decembrie 2016                                                              Wilhelm Dancă

Într-o formă redusă și cu un alt titlu – „Crăciun cu filosofi”, articolul a apărut în revista Cultura, nr. 555 (22 decembrie 2016) 8-9.

———————————————————————————————————————————————————————-

[1] Cf. Ferdinando Castelli, Meditare il Natale. Letteratura e spiritualità, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 2013, pp. 109-110.

[2] Hegel i-a criticat pe teologii de profesie acuzându-i că au redus revelația la câteva dogme, cum ar fi dogma trinitară, și au contribuit astfel la pierderea interesului față de Dumnezeu. Refuzând să se ocupe de ceea ce este Dumnezeu în sine, nu doar de faptul că există, teologii s-au blocat în interpretări raționaliste și fideiste. Din perspectiva revelației divine, filosofia este mai ortodoxă decât teologia, fiindcă filosofia caută să explice ce este religia. Obiectul filosofiei ca religie este Dumnezeu, nimic altceva decât Dumnezeu și revelația lui Dumnezeu. Filosofia interpretează religia, credința în Cristos, evenimentul Cristos. Pentru Hegel, Cristos este un element universal abstract și semn a ceea ce este în mod real concret. Această calitate a lui Cristos de a fi universalul concret va fi dezvoltat de teologul Hans Urs von Balthasar, dar și de istoricul religiilor, Mircea Eliade, la care sacrul este universalul concret.

[3] Sören Kierkegaard, Diario, a cura di Cornelio Fabro, Brescia 1980-1983, vol. VIII, p. 217.

[4] Sören Kierkegaard, Școala creștinismului, trad. Mircea Ivănescu, Editura Adonai, Oradea 1995, p. 17.

[5] Ibidem, pp. 100-101.

[6] Cf. René Laurentin, Vie authentique de Marie, Editions de l’Oeuvre, Paris 2008, p.117.

[7] Jean-Paul Sartre, Jeu de Noël, 1940, în Laurentin, Vie authentique de Marie, pp. 117-118.

[8] Edith Stein, Il Mistero del Natale, Queriniana, Brescia 2015, pp. 26-27.

[9] Ibidem, p. 27.

[10] Ibidem, p. 38.

[11] Ibidem, p. 39.

  • 22 martie 2017
Gânduri albe despre Crăciun la Vasile Voiculescu

Într-un interviu acordat lui I. Valerian (Valeriu Ionescu) și publicat în revista „Viața literară” din mai 1926, Vasile Voiculescu vorbește despre raportul dintre poezie și viață și, printre altele, spune: „Cine s-a născut și-a crescut la țară a prins de mic în urechi melodia duioasă a colindelor”[1]. Într-adevăr, Vasile Voiculescu s-a născut (13/27 noiembrie 1884) și a trăit câțiva ani la țară, ani pe care îi evocă în Confesiuni:

Sunt născut la țară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viața mea. Părinții mei, oameni simpli … trăiau … o viață autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată de datini și străvechi obiceiuri … Ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut și care n-a fost prea contrariat de împrejurări a fost traiul de la țară, din prima copilărie: datinile, care se împleteau pe cununa anului și pe care le așteptam și le practicam ca pe niște mari și de preț spectacole… Toate acestea mi-au fost un fond, o comoară de unde am cheltuit și din care am trăit după ce am plecat de acasă, de la șase ani, în școli, printre streini[2].

Crăciunul este una dintre aceste datini, dar nu se bucură de prea multă atenție din partea poetului. Poeziile dedicate acestei sărbători sunt puține ca număr: „Magii” (1916), „Noul Mag” (1921), „Botezul” (1927), „Colindul ninsorii” (1927) și „Colind I” și „Colind II” (1941). Explicația o dă poetul însuși: „Dumnezeul meu favorit a fost Iehova, ale cărui apucături, de prigoană pentru vrăjmaș – protecție pentru aleși, le râvneam. Până astăzi am rămas un Iehovist în străfundurile necercetate ale sentimentelor mele credincioase. Fiul venea pe urmă, blând și ascultător, de mână cu Maica sfântă”[3].

Conținutul teologic al versurilor religioase din poeziile amintite mai sus este creștin, în conformitate cu adevărurile de credință mărturisite de tradiția orientală, căreia poetul îi aparține prin botez și prin structura sa sufletească. Apropierea lui Vasile Voiculescu de Nechifor Crainic și de cei de la revista Gândirea reflectă în primul rând căutările lui mistice, de la budism la teosofie, foamea sa sufletească – „pe care n-am săturat-o nici cu literatura, nici cu vreo faptă mare”, după cum spune în interviul acordat lui Nicolae Crevedia – și, în al doilea rând, dimensiunea spirituală a experienței care explică și invită la trăirea evenimentelor sacre din viața Mântuitorului: nașterea, botezul, misiunea publică, patima, moartea, învierea etc. În sensul acesta, exemplară pare poezia „Colind I”: „În coliba-ntunecoasă / Din carne și os lucrată, / A intrat Hristos deodată./ Nu făclie ce se stinge, / Nu icoană ce se frânge, / Ci el însuși, trup și sânge, / Preschimbat pentru făptură / Într-o scumpă picătură, / Dulcea cuminecătură”[4].

Pentru poetul Voiculescu dimensiunea mistică este mai importantă decât cea istorică sau empirică. În termeni teologi se poate spune că Voiculescu este atras mai mult de teologia apofatică decât de cea catafatică. Pe cale de consecință, referințele la circumstanțele concrete ale întrupării Fiului lui Dumnezeu nu sunt prezente în lirica sa; lucrul care contează este nașterea spirituală a Fiului în sufletul omului, care poate fi percepută cu ochiul interior al contemplației mistice. Cristos se poate naște din nou doar în sufletul sătul de contemplare, înfrigurat de căutarea mistică, asemenea sufletului celor trei magi: „Pe urma stelei strălucite ce-a izvorât din infinit / Trei magi, sătui de contemplare, încălecară și-au pornit …; Înfrigurați, nu se opriră nici chiar când steaua-i părăsi: … Și nu știau unde-au s-ajungă, știau atât, ce vor găsi!”[5].

Evident că în sufletul contemplativ credința nu este o problemă; poate fi comparată cu instinctul de tăcută și lină plutire pe ape, seamănă cu „un instinct de ritm și orientare”[6], de aceea magii sunt „însuflețiți ca de-o izbândă” și „își cred tot visul împlinit”. Credința nu rămâne un ansamblu de adevăruri moarte, ci devine temperament, atitudine de viață, pe care poetul o circumscrie în cuvinte precum lumină, suflet, inimă: „Trup, tu dormi? Somnul te paște? / Suflete, scoal’ și cunoaște / Luminos prunc că se naște / Din palatul treimii / În peștera inimii”[7].

Deși nu este bine definită, prin credință aflăm cine este pruncul care pentru noi se naște: „Dar pruncul cine mi-i? / E Hristosul Dumnezeu / Coborât în pieptul meu. / Maica sfântă-n brațe țină-l, / Sfântul Duh cu drag alină-l, / Îngerii cu raze-nchină-l”[8].

În fața Fiului ce vine omul își deschide sufletul și se pregătește să-l primească: „Și noi, Doamne, ne-am sculat / Colibele am curățat / Uși, ferestre, toate-s noi, / Doamne, intră și la noi”[9]. Sosirea Fiului în inima omului este un fel de teofanie interioară, fiind descrisă cu ajutorul unor imagini pe care le putem vedea în bisericile bizantine: „Coliba cum l-a primit / S-a făcut cer strălucit / Pe bolta de mărgărit / Iar în ea soare și stele / Cu arhangheli printre ele. / În mijloc tron luminos / Și, pe el, Domnul Hristos, / Care mult se bucura / Duhul Sfânt s-alătura / Și acolo rămânea / Și acum și pururea”[10].

Ființa întreagă a omului se uimește în fața acestei manifestări divine: „Eu nu dorm, trupul lin spune, / Ci-ncleștat de-o grea minune / Stau în mută rugăciune. / Să mă mișc nu se cuvine, / Ci cu harul care vine / Raiul tot se află-n mine”[11].

Rămânând fidel tradiției creștine orientale, Vasile Voiculescu a acordat atenție doar celebrării Crăciunului pentru noi (sărbătoarea Botezului lui Isus în Iordan), de aceea, Crăciunul lui Isus (sărbătoarea nașterii Mântuitorului de la 25 decembrie din tradiția creștină occidentală) este absent din lirica sa. Pătruns de importanța misionară a Botezului Domnului, poetul își asumă rolul de înainte-mergător și spune: „Nu-ntreb ce țări vei mai străbate călătorind astfel mereu, / Nu-ți număr morile pe țărmuri și dacă marea e aproape, / Dar, suflete, tu azi ești râul în care-un fiu de Dumnezeu / Va coborî să se boteze și, gol, sălășlui-va-n ape!”[12].

Încredințat că deține un fel de răspundere spirituală, de îndrumare a sufletelor, Vasile Voiculescu este unul dintre puținii scriitori interbelici care are conștiința unei misiuni etice: „Cuvântul are într-nsul o vatră în care arde jeratecul vieții. Dacă vreodată focul este amorțit, datoria noastră, a scriitorilor, e să facem foale din plămâni ca să-l aprindem”[13]. Din acest punct de vedere, itinerariul biografic al poetului este fața nevăzută a operei sale literare. Pentru a înțelege în profunzime mesajul său poetic și religios trebuie ținut cont și de parabola vieții sale, care a fost o continuă căutare. În toate domeniile unde s-a oprit privirea lui căutătoare, manifestă dorința obsesivă de lumină. Fără îndoială Vasile Voiculescu a fost însetat de lumina albă, adevărată, pentru că, în cele din urmă, după propria mărturisire, a „ieșit afară după ea, cu ochii la cer”. Obiectul căutării și credinței sale a fost așteptarea lui Dumnezeu care, deși ascuns, nu îi este necunoscut. „Suprema aventură cu care se izbândește visul și basmul unei vieți e că are să vie”, mărturisește poetul în Confesiuni[14].

Așadar aflăm de la Vasile Voiculescu că sărbătoarea Crăciunului înseamnă sărbătoarea vieții celei noi. Viața însă este multidimensională: „La cele două laturi de jos, pământești, le-aș zice dimensiuni pasionale – bucuria și durerea -, la care se limitează materialismul, trebuie să adăugăm o a treia, înălțimea, dimensiunea spiritualității … Și transfigurându-ne să trecem în a patra dimensiune, metafizică, în extaz și sfințenie”[15].

Poetul ne invită să trecem de la Crăciunul lui Isus la Crăciunul pentru noi, amintindu-ne acest adevăr simplu, și anume că Adventul se termină cu Crăciunul, că așteptarea lui Isus se termină cu nașterea lui în sufletul omului care, prin credință, devine boltă de mărgărit, cu soare și stele, cu arhangheli printre ele. Și de ce nu ar deveni boltă cu soare și stele?


Wilhelm Dancă / 04.12.02, Iași

[1] Vasile Voiculescu, Gânduri albe, Editura Cartea Românească, București 1986, p. 427.

[2] Ibid., p. 453.

[3] Ibid., p. 454.

[4] Colind I, în: Voiculescu, Gânduri albe, pp. 275-276

[5] Magii, în: Vasile Voiculescu, Poezii. Ediții definitive, Fundația Regală pentru Literatură și Artă (1944), Editura Semne, București 2006, p. 18.

[6] Voiculescu, Gânduri albe, pp. 449-450.

[7] Colind II, în: Voiculescu, Gânduri albe, p. 276.

[8] Ibidem.

[9] Colind I, în: Voiculescu, Gânduri albe, p. 276.

[10] Ibidem.

[11] Colind II, în: Voiculescu, Gânduri albe, p. 276.

[12] Botezul, în: vasilevoiculescu.eu/opere/poezii/botezul

[13] Voiculescu, Gânduri albe, p. 427.

[14] Vezi Voiculescu, Gânduri albe, p. 458.

[15] Ibidem.

  • 21 decembrie 2016