Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Rosmini: Isus Christos? Cauza exemplară, Adevărul și Caritatea lui Dumnezeu

Persoana lui Christos și moartea sa

Scrisoare către don Luigi Gentili la Domodossola

«Dragul meu frate și coleg în slujirea Domnului,

care să vă hrănească mereu și să vă întărească cu harul său,

Îți răspund acum la întrebările pe care mi le-ai pus în scrisoarea ta dragă pe care am primit-o astăzi. Prima: în ce constă unirea ipostatică a lui I.C. și dacă aceasta ar fi unirea intelectului cu Cuvântul etern. – Așa după cum v-am spus verbal, unirea intelectului cu Cuvântul etern este unirea din ținuturile cerești, aceea a lui Christos, adică unirea ipostatică este unirea cea mai puternică. Vorbind cu dumneavoastră care ați citit Eseul, pot să mă explic pe scurt. În viața aceasta intelectul nostru vede ființa mentală sau comună; în cealaltă viață va vedea ființa subzistentă, pe Dumnezeu, esența divină. Când intelectul nostru vede ființa subzistentă, atunci nu încetează să vadă ființa mentală, dar această ființă mentală se identifică cu ființa subzistentă; tot la fel este identificat Cuvântul divin, lumea minții celor fericiți; deci cei fericiți văd Cuvântul. Dar ce înseamnă vederea Cuvântului? Nu înseamnă că deja sunt Cuvântul. Ei pot spune: vedem Cuvântul, dar nu pot să spună: suntem Cuvântul. Ce diferență există între aceste două expresii? Aceasta potrivit căreia vedem Cuvântul exprimă că, de fapt, Cuvântul este obiectul intelectului; dar când se spune suntem Cuvântul, atunci se exprimă că, în fapt, Cuvântul însuși este subiectul, nominativul, este acela care vorbește în această construcție. Țineți cont de această diferență și veți vedea cât de departe este unirea fericiților cu Dumnezeu în raport cu unirea ipostatică.

Veți zice: explicați-mi cum devine Cuvântul subiect în Christos. Aceasta este explicația pe care pot să v-o dau. Ce este o persoană? „Persoana este un subiect inteligent (un Eu) și autonom”; dacă vreți definiția pe care am dat-o în Antropologie: „persoana este o substanță inteligentă, în măsura în care conține un principiu independent și incomunicabil”. Dar în omul simplu partea rațională și volitivă este acest principiu ce constituie personalitatea, pentru că este principiul cel mai înalt care există într-un om, de care depind toate celelalte potențe; Eul în noi, în măsura în care este inteligent, volitiv, liber, în acea măsură este o forță supremă născută să domine toate celelalte forțe componente ale naturii umane și, deci, este o persoană. Dar în Christos nu este la fel; acel Eu uman, inteligent, volitiv, liber nu este suprem, nu este independent, ci unit cu un alt Eu, cu Eul divin; depinde de Eul divin într-un mod asemănător felului în care principiul animal într-un om depinde de principiul inteligent: sicut anima rationalis et caro unus est homo, ita Deus et homo unuis est Christus. Deci Eul uman în Christos nu este persoană. Când Christos spune: EGO et Pater unum sumus, vorbește de Eul divin, persoana; când spune: Pater maior Me est, vorbește despre un Me uman, și nu despre persoană, ci despre un principiu subordonat, nu despre primul, care îl privează de modul de a fi persoană. – A doua întrebare: dacă omenitatea lui Christos poate și să se bucure și, în același timp, să sufere. Dar referitor la acest punct vă trimit la ceea ce învață Sfântul Toma, partea a III-a, chestiunea XLVI, art. 7 și 8, care vă va mulțumi, cred, pe deplin. – A treia întrebare: despre părăsirea Tatălui. Mi se pare că pe scurt aceasta este explicația. Eul divin era în mod esențial fericit; Eul uman în ceea ce privește partea superioară, adică intelectul care avea viziunea beatifică, era fericit în întregime. În ținuturile cerești este un act al intelectului, al acestei singure puteri care îl vede pe Dumnezeu, care îi face pe toți fericiți. Astfel partea superioară a ținutului ceresc atinge, ca să spunem așa, pe Dumnezeu, iar celelalte părți sau potențe devin fericite nu pentru că îl ating sau îl văd pe Dumnezeu nemijlocit precum celelalte, deoarece ca atare (ca potențe separate) nu sunt capabile să-l vadă pe Dumnezeu, ci pentru că bucuria mare din plinătatea părții intelective dă pe dinafară și aproape că se revarsă în toate celelalte părți. Dar această revărsare și această inundare a bucuriei divine în Christos călător nu aveau loc; era împiedicat de însăși voința sa; cu excepția momentului de pe Tabor, când pentru câteva clipe, le-a arătat Apostolilor că putea să o facă. Astfel alte părți inferioare ale naturii umane a lui Christos nu erau fericite pe pământ și puteau să sufere durerea, după cum au și suferit peste măsură. Cu aceste premise, iată în ce consta părăsirea Tatălui. Cristos a murit doar din cauza durerii, fără să se nască în corpul său, după părerea mea, vreun fel de distrugere. Însă doar durerea corporală, fără distrugere, nu putea să-l ucidă, după părerea mea, pentru că eu cred că moartea nu survine decât atunci când spasmul corporal se termină cu o cangrenă sau provoacă vreo altă distrugere; dar lucrul acesta, cum spun, nu cred că a avut loc în Christos înainte de moarte. Totuși putea să-l ucidă și l-a ucis durerea spiritului care i s-a adăugat; fiind că sunt de părere că o durere excesivă a spiritului poate să împiedice orice funcție vitală a sufletului în corp, și deci poate, după ce a lăsat corpul mort, să se despartă de suflet.

Dar se va spune, cum poate să aibă loc lucrul acesta în Christos? Nu putea sau să reducă, sau să împiedice această durere, ori să se întărească singur? Putea, mai mult decât atât nimic nu-i era mai ușor, dar nu a voit și aici este aspectul eroic, inefabil al abandonării lui Christos în seama Providenței Tatălui său ceresc. Din respect față de sine Christos s-a lăsat în mâinile Tatălui; spunea Christos – „Eu am un Tată, se va gândi el la mine, nu vreau să mă gândesc decât la el, atunci să clarifice el lucrurile acestea! Tatăl meu este foarte bun, foarte grijuliu, de ce trebuie să-mi fac griji?” – Aceasta este caritatea ridicată la gradul cel mai înalt, la infinit. Nu-l costa nimic să se sprijine pe sine, dar nu, Tatăl trebuie să aibă cinstea de a-l salva pe acela care spera numai în Tatăl. Tatăl a voit să pună în primejdia cea mai mare posibilă atâta credință, atâta părăsire și l-a lăsat să moară fără să-l întărească, fără să-l ajute. Aceasta este părăsirea inefabilă. Deși Christos a fost părăsit de Tatăl, pentru lucrul acesta, el nu l-a părăsit pe Tatăl, dar a sperat în el și dându-și ultima suflare a spus: In manus tuas commendo spiritum meum!! Oh, ce lucruri inefabile, adorabile, incomprehensibile sunt acestea! Etiam si occideris me, in ipso sperabo. Cred din toată inima că, dacă vom putea să înțelegem părăsirea Tatălui, nu vom supraviețui durerii pe care ne-ar provoca-o.

La revedere, dragul meu, rugați-vă la Pătimirea dumnezeiască și plângeți și pentru mine, pentru că am inima foarte împietrită. La revedere și vă mulțumesc mult pentru tot binele pe care îl faceți sufletelor răscumpărate de Christos; acesta bine s-a făcut și pentru mine și mă simt dator; Christos vă va răsplăti. Îmbrățișați-i pe toți și aprindeți-i de dragostea divină. La revedere din nou. Al dumneavoastră devotat ROSMINI p.

Trento, 18 martie 1832

P.S. Animalele, pentru a răspunde la întrebarea din prima dumneavoastră scrisoare, nu au nici un fel de cunoaștere propriu-zisă; au doar senzații și tot ceea ce ține de senzații: 1. fantezie; 2. instinct; 3. obișnuință. Dar ar fi prea mult să vă vorbesc despre aceste lucruri. Puteți să găsiți ceva despre ele în Antropologia, în care voi trata pe larg aceste chestiuni. Spuneți-i dragului Molinari și lui Vismara, Morera, Belisy, Alvazzi, Flecchia, Giuseppe și Petru mii de urări în Domnul.»

Din Antonio Rosmini, Epistolario completo, Casale Monferrato, tip. Givoanni Pane, 1889, vol. IV, pp. 236-239, scrisoarea 1641, trad. Wilhelm Dancă.

[Corespondența lui Rosmini este foarte bogată; ediția 1884-1889 conține 11.000 publicate în 13 volume. Începând din 2013 se pregătește o ediție critică a Epistolarului rosminian.]

Cuvântul, înțelepciunea lui Dumnezeu în istorie

«45. În mai multe cărți sfinte s-a vorbit despre credință ca sursă de înțelegere, ca aceea ce învigorează rațiunea umană și o conduce la adevăr, ca învățătoare ce o face să vadă și care îi încredințează secretele înțelepciunii. Sfântul Paul scriind Evreilor învață că doar prin credință cunoaștem acel plan foarte vast pe care Dumnezeu l-a conceput și îl desfășoară practic în univers.

Tot acest lanț imens de evenimente din care rezultă universul, care începe cu cuvântul creator și se termină cu cuvântul judecător al lumii, toate aceste nenumărate evenimente, spun, potrivit Sfântului Paul, stau împreună și depind doar de Cuvântul divin. „Prin credință”, spune (Sfântul Paul), „înțelegem că lumea a fost alcătuită prin cuvântul lui Dumnezeu, așa încât ceea ce se vede provine din cele care nu se văd” (Evr 11,3). Ce sunt aceste lucruri invizibile din care au fost scoase cele vizibile? Cele dintâi sunt conceptele atotputernicului, care subzistau în mintea sa înainte de crearea universului, sunt decretele concepute de el deja din veșnicie, dar care rămâneau invizibile pentru creaturi, fiindcă acestea nu erau încă formate, iar acelea încă nu erau puse în act. Asemenea decrete și concepte sunt planul arhitectului înțelept, potrivit căruia a proiectat și a construit edificiul; dar acest proiect nu fusese inscripționat în nicio materie exterioară, nici pe hârtie, nici pe piatră sau pe lemn;  exista doar în mintea sa. De aceea creatura intelectivă înainte de a fi admisă la vederea unei asemenea minți, nu găsește nici unde, nici cum să vadă marele proiect al lumii, cu excepția cazului în care este pus în execuție în mod vizibil. Dar nu este pus în execuție pe deplin decât la sfârșitul secolelor. Astfel, acest proiect, acest concept imens devine vizibil în mod perfect doar la sfârșitul secolelor, deși toate secolele, potrivit doctrinei Sfântului Paul, sunt cuprinse în el, sunt toate, înainte ca să se desfășoare, proiectate și așezate în secretul minții celei mari. De vreme ce încă nu au trecut toate aceste secole, prin care se zidește edificiul maiestos corespunzător cu fiecare din părțile sale modelului etern, și, neputând să fie în ochii omului, care trăiește pe pământ, pe deplin vizibil, Dumnezeu putea doar să i-l arate în mod pozitiv sub aspectul părților sale principale și al scopului său sublim; astfel, numai revelația putea să ne facă părtași la conceptul divin. Numai prin auzire, doar prin credință care, pe scurt, vine din auzite, am fi putut să înțelegem că toate secolele trecute au fost îndreptate de Cel Etern spre scopul cel mai înalt al gloriei Cuvântului umanizat.

46. Aceasta este marea explicație pentru care, potrivit profetului Isaia, Dumnezeu îl consolează pe Israel, poporul său, și îi dovedește cât de slab este sprijinul pe care se bazează celelalte popoare ce se încred în zei falși; el îi provoacă pe acești zei și pe toți adoratorii lor să explice marele plan al universului, așa după cum el poate să o facă, fiindcă el l-a conceput și doar el l-a pus în desfășurare.

Așadar, pentru a face cunoscut acest plan, pentru a transmite această mare știre care doar ea putea să aducă liniște în sufletul uman mereu neliniștit, mereu agitat în privința viitorului său destin, el este cel priceput în a cunoaște prezentul, trecutul, viitorul, fiind el toată imensitatea timpurilor, toată vastitatea spațiilor adunate la un loc, în unitatea lor cea mai completă și perfectă, și legând fiecare atom și fiecare mișcare de un singur scop fixat din eternitate și demn de Dumnezeu, de un scop care este Dumnezeu însuși, Cuvântul. „Eu sunt cel dintâi”, spune în acel loc (Is 44, 6-8), „și cel din urmă și în afară de mine nu este Dumnezeu. Cine este ca mine? Să spună, să facă cunoscut și să-mi explice, de când am format poporul din vechime! Cele viitoare și cele care vor veni să le facă cunoscute! Nu vă temeți și nu vă înspăimântați! Nu te-am făcut eu să auzi de demult și nu ți-am făcut cunoscut? Voi sunteți martorii mei”. Aproape că spune: dacă nu aveți nicio ființă în afară de mine care să poată să expună și să reveleze în fața neamului omenesc marele plan ce cuprinde toate lumile, ce cuprinde lungimea, lățimea, adâncul, trecutul, prezentul, viitorul, atunci nu aveți pe nimeni în afară de mine care să-i găsească și să le transmită oamenilor consolarea adevărată în necazurile lor, să le dea acea știință atât de necesară, care explică guvernarea universală și care o justifică, care înlătură dificultățile minții omului încercat și care liniștește tulburările inimii. Să tremure așadar în întunericul ignoranței sale profunde cine este departe de mine; cei care îmi sunt aproape să nu se teamă de nimic, dar în revelațiile ce le voi face lor și ce le-am făcut mereu, să caute puterea lor, să-și bazeze tăria lor, astfel încât dacă celorlalți oameni li se întâmplă să aibă noroc, să nu invidieze soarta lor incertă și de moment.

47. Într-adevăr, nimeni în afara lui Dumnezeu nu putea să descopere acel scop moral al universului care regularizează toate iregularitățile aparente; doar el putea deja încă de la început să vorbească oamenilor recent creați cum au fost scoase lucrurile din nimic, cum era creatura inteligentă scopul tuturor celorlalte (creaturi), care era scopul acestei creaturi, de ce a creat-o, adică pentru ca să găsească în slujirea sa fericirea. Numai Dumnezeu revelând omului planul pe care doar el îl concepuse putea să-l facă părtaș la punerea lui în desfășurare.

Așadar, știința ce reînsuflețește și revitalizează spiritul oprimat în încercare este aceea ce revelează tainele Providenței, iar aceasta nu putea să fie decât de la Dumnezeu, nu putea să vină decât de la cuvântul lui Dumnezeu. Rațiunea umană nu putea să o inventeze de la sine, trebuia să fie pozitivă. Dumnezeu o scotea din gândul secret al minții sale, deoarece în exterior acel gând nu se realiza deplin și nu se făcea văzut decât la sfârșitul secolelor, când se va putea vedea din toate lucrurile unitatea cea mai simplă. De aceea, fără această revelație, doar cu ajutorul științei experimentale, omul lovit de nenorociri și încurcat de varietatea evenimentelor cu greu ar fi reușit să nu șovăie și să nu piardă și ideea de minte binefăcătoare care guvernează lumea. Pentru acest motiv Dumnezeu nu l-a lăsat pe om fără revelație, ci a început să i-o dea când au apărut primele sale nenorociri, mai mult chiar decât atât, când el a început să existe; se poate spune că, atunci, încă de la început, printr-o astfel de revelație s-a pus în mișcare rațiunea umană imobilă.

48. Existența, înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu în guvernarea universului a fost cu adevărat acea sămânță fructiferă, aruncată la început, care a germinat tot ce a fost cel mai sănătos, cel mai consolant, cel mai prețios conținut din toate filosofiile națiunilor.

De aceea cei integri care au fost loviți și tulburați de nenorocirile umane să-l roage pe Dumnezeu nu pentru o altă consolare, ci să le sporească luminile sale, să sporească descoperirea secretelor sale din Providența sa. Aceasta este răsplata sfinților încercați: „Fă-mi cunoscute, Doamne, căile tale, și învață-mă cărările tale. Călăuzește-mă în adevărul tău și învață-mă, căci tu ești Dumnezeul mântuirii mele și pe tine te-am așteptat ziua întreagă”. (Ps 25, 4-5). Astfel, doar din cunoașterea acestor căi și a acestor cărări și din ce aștepta personajul (din Psalmi) ce vorbește despre acea întărire, înțelegem ce-i trebuia spiritului său încercat; sau din cunoașterea, cum spun Eusebiu și Teodor Eracles, a scopurilor Providenței, a privirilor care bat departe, potrivit cărora Dumnezeu împarte bunurile și relele. Comunicând mai multe din aceste lumini acelor oameni care au mai mare nevoie, Domnul îi provoacă cu bunătate fidelă, așa cum spune Apostolul, „Încă nu v-a încercat vreo ispită care să depășească măsura omenească. Dumnezeu este credincios: el nu va permite să fiți ispitiți peste ceea ce puteți, însă o dată cu ispita vă va da și o ieșire ca să o puteți îndura” (1 Cor 10, 13). Așa încât prin suferințe și nenorociri cei buni nu suferă decât o ispită, pe care Sfântul Paul o numește „omenească”, adică sensibilă, fără ca tulburarea din simțurile lor să treacă și să genereze îndoială în minte sau să îndepărteze consensul voinței de la credința adevărată.

49. Nici această știință consolatoare pe care Dumnezeu o comunică sfinților săi nu este diferită de corpul adevărurilor ce constituie religia revelată. Cât de prețioasă este această religie pentru omenire! Nu este oare adevărat că cel ce o studiază și o judecă în mod echitabil află în cele din urmă că ea nu este altceva decât o știință de încurajare comunicată ființelor muritoare pentru a le mângâia și a le susține în încercările lor, pentru a le revela în descurajările lor și pentru a le confirma în adevăr și în virtute? De aceea măreața carte a Scripturilor este o scrisoare divină, un tratat mângâietor, unde se găsește depozitul Credinței. Faptul că acesta este scopul și misiunea generală a scripturilor divine face parte din învățătura Apostolului către Romani, care îi întărea în încercare și le spunea: „tot ce a fost scris de mai înainte a fost scris pentru învățătura noastră pentru ca, prin statornicia și mângâierea Scripturilor, să avem speranță” (Rom 15, 4).»

Din Antonio Rosmini, Teodicea, a cura di Umberto Muratore, Roma-Stresa, Citta Nuova-CISR, 1977, pp. 60-63, trad. Wilhelm Dancă.

Christos Învățătorul adevărului și al carității

«108. Dar după cum am spus, în fiecare ucenic locuiește Cuvântul și-l umple de Duhul său, în așa fel încât fiecare este și centru și întruchiparea scopului întregului, cu toate că este și un mădular mai mult sau mai puțin important care îndeplinește un rol mai mult sau mai puțin important în trupul al cărui cap este Christos. În fiecare pâlpâie deci lumina adevărului și în fiecare arde focul carității: nu îi lipsește nici celui mai neînsemnat creștin în marea și în substanțiala comuniune a Bisericii și poartă în sine principiul și aplecarea spre alte unificări binefăcătoare și care este mai mult sau mai puțin aplecat spre acestea spre a contribui mai mult sau mai puțin la caritate, și aceasta mai mult sau mai puțin la cunoașterea exterioară și prin daruri, se manifestă în el. De aici rezultă toate acele asociații de ordin religios, care își propun să propage, prin mai mult zel, pe o scară mai mare, cu mai multă rânduială, caritatea și binefacerile față de aproapele: care nu sunt, după cum reiese clar, decât propovăduirea adevărului și a carității, rădăcinile mereu roditoare, și rezultatul firesc și necesar al Școlii, al lui Dumnezeu care este Învățătorul nostru și Mântuitorul oamenilor, adică a Bisericii sale.

Căci caritatea poate fi exercitată de oricine, dar cu mai mult rod dacă sunt mai mulți laolaltă, dacă o fac într-un cuget, asemenea unei armate pașnice bine organizate, instruite și disciplinate, în aceeași acțiune. Și cine iubește cu adevărat un lucru, îl iubește în întregime, nu doar o parte din el, și cum adevărul despre care vorbim e nelimitat, la fel și caritatea pură e, prin felul său de a fi, nemărginită; astfel nu s-ar putea zice niciodată: îndeajuns, fără a se respinge singură, deci tinde spre atingerea culmii să facă tot binele de care este în stare. Marginile sale nu sunt decât subiective dat fiind că ea se găsește implicată și antrenată în om, nu se poate extinde și în lucrările exterioare, și rămâne astfel implicată în măsura în care rămâne implicat în om și adevărul. Acea ignoranță deci, care se poate găsi până și la creștini în ceea ce privește cunoașterea care ține de reflecție, și slaba conlucrare dintre libera voință pentru explicarea adevărului însuși, sunt cele două limite impuse de diferiți oameni zelului carității lui Christos. Dar aceste limite pot fi împinse din ce în ce mai încolo și îndepărtate; și deci nedefinitul este mereu o nouă manifestare a Creștinismului. Dat fiind că caritatea ajunge să facă totul și cu orice sacrificiu. Acum toate lucrurile bune, fie și trecătoare, pot servi țelului celor bune, căruia, prin presupuneri și argumentări neautorizate, a fost atât de controversat în rândul filosofilor dinainte de Christos, fără de care nu ar fi văzut limpede în veci, și nu ar fi căzut de acord; dar după Christos nimănui nu-i mai poate fi neclar sau îndoielnic care este țelul. Așadar, caritatea este o dragoste pentru care omul se uită pe sine pentru semenii săi, nu-și mai caută altă preocupare decât aceea de a le aduce toate cele bune, prin fiecare învățătură, osteneală și suferință, fie că este vorba de un lucru bun pentru trup, intelect sau unul moral: subordonându-le pe cele două de mai înainte celui din urmă pentru că este țelul celorlalte. Cele trei culmi care produc caritatea, la o privire atentă, se reîntorc la cele trei stări ale ființei, cea reală, cea ideală și cea morală: și îi revin celor trei categorii supreme, în care se regăsesc toate lucrurile care pot fi concepute de minte, și care se cufundă în cele trei stări primordiale ale ființei. Și cum în această ființă, una și în același timp Întreită, se regăsește adevărul; la fel se poate vedea din nou în ce fel caritatea se regăsește în adevăr, și cum acestea două comunică între ele. Acum, adevărul deplin e rânduit, dat fiind că și ființa e rânduită; în așa fel încât după rânduiala generării, vine ființa reală și ideală, și după acestea două cea morală, și întreaga ființă ajunge să atingă perfecțiunea prin ea. Astfel, în același mod e rânduită, de asemenea, și caritatea. Despre care, orice altă dragoste care s-ar îndepărta de această rânduială, și s-ar opune rânduielii adevărului, în consecință, s-ar putea spune că e falsă, și mai degrabă, dăunătoare decât binefăcătoare. Cristos, așadar, a adus adevărata dragoste pe pământ, care nu putea fi pe de-a-ntregul adevărată decât cu condiția să fie în același timp atât sublimă cât și dumnezeiască, și pe bună dreptate el a putut să afirme că acest precept era al său. (cf. In 15, 12).

109. Și cum caritatea pornește de la discipoli fie de unii singuri, fie în părtășie; așa pornește de la aproapele spre binele individului, și spre binele comunității; totuși, înțelesul uman al carității se adresează întotdeauna individului; căci comunitățile însele condiționează mijloacele și nu scopurile, neputând avea alt scop decât fie binele indivizilor asociați, fie al celorlalți. În caritate se găsește deci principiul nemuritor al refacerii și reformei nu numai a Bisericii, după cum am spus când am vorbit despre adevăr, dar și a societății familiale, lucrarea de educație fiind în mod principal datorată carității, iar în ceea ce privește societatea civilă, în căutarea îndurării care îi însuflețește pe membrii săi, căci aceasta are ca temelie dreptatea, căreia îi domolește rigoarea, făcând pace între păreri și interese printr-o stimă reciprocă, prin concesii mutuale și rezonabile înțelegeri între cetățeni, și mai ales să reteze orgoliul și despotismul atât de obișnuit și aproape de neseparat al acestei puternice societăți, învățând-o ce este ea, faptul că este doar slujitoarea și nicidecum stăpâna Bisericii, sau a Familiei, pe care asemenea orânduirilor precedente care prin modul cum erau concepute le-au respectat și slujit, trebuie să aibă ca scop cinstirea acestora. Dar fiind că și familia și națiunea sunt părtașe ale acestei nemuriri, căci înțelepciunea creștinească are părtășie cu toate lucrările pe care le cuprinde și le preface și că mai înainte de toate ea însăși încurajează marea școală pe care a deschis-o, adică Biserica catolică.

110. Dar caritatea nu se oprește, după cum am spus, la om, ci se desăvârșește în Dumnezeu; pentru că ea îi iubește pe oameni sau pentru că aceștia au sau pot să aibă părtășie cu dumnezeirea. Dat fiind că, Dumnezeu, Învățătorul lumii, este Adevărul, iar acesta odată ce se face cunoscut oamenilor, desăvârșește Adevărul, așa încât acesta este începutul și uneori sfârșitul învățăturii dumnezeiești care într-un cerc nicidecum vicios, ci puternic și plin de viață, sălășluiește și se împlinește, astfel Dumnezeu, Duhul adevărului, este Caritatea, care făcându-se cunoscută oamenilor se reîntoarce mereu la ea însăși, așa cum a observat și Sfântul Augustin, iubește cu aceeași dragoste, și totul este dragoste, Dumnezeu Dragoste începutul și Dumnezeu Dragoste sfârșitul. Și astfel dezvăluit și împărtășit omului scopul binelui, i-au fost dăruite omenirii acele două lucruri supreme pe care ea le-a căutat mereu bâjbâind prin lumea întunericului, adică virtutea desăvârșită și viața fericită. Căci în acel mod de viață și de lucru care se mărginește și se oprește în mijlocul drumului, care nu înțelege scopul absolut al tuturor lucrurilor, Dumnezeu poate să lase să se vadă prea bine vreo asemănare sau mai degrabă analogie cu virtutea, spre care aceasta are o aplecare, și această asemănare sau analogie sau aplecare poate fi luată în mod eronat de oameni drept virtute dar nu poate fi virtute, „după cum”, spune Sfântul Augustin, „nici înțelepciunea adevărată nu este cea care, în lucrurile percepute de ea cu chibzuință, în acțiunile pline de curaj, puse în aplicare cu multă grijă, bine rânduite, nu își îndreaptă atenția spre acea finalitate, în care Dumnezeu este totul în toți, într-o veșnicie sigură și pace deplină. Într-o asemenea virtute totală, pe care omul o găsește pe acest pământ, unde totul începe și nimic nu se sfârșește, unde adevărul esențial este privit ca o enigmă, unde îndurarea este practicată ca un exercițiu laborios și ca un efort, găsește, după cum spuneam, pe acest pământ, viața fericită, ascunsă printre vălurile adevărului și învăluită printre pătimirile îndurării, dar nu mai puțin adevărată. Omul aflat într-o astfel de condiție se declară satisfăcut în sinea sa, și declară asta cu toată sinceritatea. El știe să ia în stăpânire infinitul și, în voința lui, a cărui bunăvoință și maiestate nesfârșite le simte din plin, poposind ca într-un loc foarte sigur, căruia i se încredințează cu o speranță fără de tăgadă, fiindcă nici el, deși plămădit de Însuși Dumnezeu în spiritul carității sentimentelor, nu se mulțumește deloc să prefere bucuria eternă, în locul onorurilor trecătoare și pune în balanță valoarea celor două comori nemărginite, ca o femeie ce zice: „ori pătimești, ori mori” și așa cum același Apostol, ezită în privința binelui, care ar trebui să fie cel mai prețios; sau evidențiază meritul chiar înaintea viziunii, așa cum spunea o altă femeie: „să nu mori, dar să pătimești”, și cum spune undeva Apostolul Paul: „Căci aș dori să fiu eu însumi anatema de la Christos pentru frații mei” (adică separat de principiul său) (cf. Rom 9, 3). Dar, dacă în timpul școlii, al activităților libere, al așteptării unor merite este suficientă, pentru a face fericită viața omenească, „acea speranță”, ca să folosim exprimarea Sfântului Augustin, „a contemplării lui Dumnezeu, care aduce cu sine înțelepciunea adevărului sigură și plăcută”. Odată cu încetarea curgerii timpului, adevărul esențial, care persistă în om ca început, manifestându-se totodată și ca sfârșit, îi dezvăluie și îi oferă toate comorile eterne, ascunse în profunzimile ființei adevărate, și astfel, Christos, ca în bine cunoscutul verset biblic, dăruiește Împărăția Tatălui, deja dezvăluită oamenilor; și Îndurarea se contopește cu Adevărul, care o influențează, o însoțește și se raportează la ea, distrugând, ca să zic așa, cuptorul care strânge laolaltă flăcările, ațâță văpaia flăcărilor care nu se ostoiește, și, cuprinzând întreaga ființă descoperită, face ca omul să trăiască prin ea, adăpându-se din focul divin și din nemurire. Promisiunea, așa cum apare destul de limpede, este pe măsura marelui Învățător, fiind în conformitate cu absolutul învățăturii: totul se înfăptuiește, dacă acel învățător este Dumnezeu, deci el trebuie să fie totul laolaltă și obiectul doctrinei, adevărul, și sursa obiectului îndurării și chiar obiectul veșnic al fericirii: orice altă știință ar fi mai prejos de un astfel de învățător și unei astfel de învățături, așa cum orice alt țel ar fi fost inferior măreției Creatorului.

111. Sfântul Augustin observă că există anumite lucruri, pe care, deținându-le, implicit le cunoști. Și pe acestea oamenii nu le pot separa de dragoste. Dar, în același timp, unele dintre ele nu pot fi cunoscute pe deplin, și, deci, nici deținute de către cel care nu se bucură de ele, plăcerea fiind în sine un act de dragoste; nu pot fi stăpânite, dacă nu sunt cunoscute și nici cunoscute, atâta timp cât nu sunt iubite și plăcute de cineva. Binele se află în următoarea situație: bonum quod non amatur, nemo potest perfecte habere vel nosse: quis enim potest nosse quantum sit bonum, quo non fruitur. Non autem fruitur, si non amat: nec habet igitur quod amandum est, qui non amat. (De Diversis Quaestionibus, q. 35).

Aplicând această doctrină la o viață fericită, se confirmă ceea ce spuneam mai înainte, adică:

În cunoașterea adevărului se desăvârșește îndurarea, pentru că aceasta fiind un bine, nu poate fi cunoscută în totalitate, dacă nu este iubită și nimeni nu se bucură de ea, și invers, îndurarea se desăvârșește neapărat în cunoașterea adevărului, căci faptul în sine de a deține acest obiect iubit implică tocmai cunoașterea lui. Ceea ce nu implică un cerc vicios, ci mai degrabă ca adevărul și îndurarea să coexiste aproape, aș zice împreună, comunicând și completându-se reciproc.

Cele două cuvinte la care se rezumă învățătura lui Christos, Adevăr și Îndurare, conțin nu numai înțelepciunea omului în viața prezentă, ci și fericirea din viața viitoare; așa încât, învățăcelul unei astfel de școli primește înțelepciunea, pe care și-a dobândit-o în vârtejul încercărilor prezente și își însușește o oarecare demnitate și o oarecare pace în toiul luptelor care s-au dat în jurul lui, fie de forțele naturii, fie de neîncetatele conflicte ale omenirii; astfel are revelația morții trecătoare și a veșnicei fericiri.

De aceea, ca în cuvântul Învățătorului dumnezeiesc: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău” (Mt 22, 37), nu este numai un act de dreptate, ci și o măsură, de chibzuință dată omului, așa încât el să-și poată da seama unde poate descoperi această viață de veșnică fericire, care este ultima sa speranță și ansamblul nevoilor sale, și asta pentru că în îndurarea deplină se descoperă împlinirea adevărului; astfel, în mod asemănător, îi este indicată chiar viața fericită, aproape arătată cu degetul de către Învățătorul dumnezeiesc, în deplina cunoaștere a adevărului, care nu poate fi desăvârșită, dacă omul ignoră această parte pe care doar îndurarea i-o revelează, astfel zicându-i: „Iar viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Christos”. (In 17, 3).

Am preluat acest text din Antonio Rosmini, Introducere în filozofie, trad. Raluca Anca Popescu, Editura Ars docendi, București 2002, pp. 300-308.

[Pentru motive didactice, în textul citat mai sus am redat următoarele cuvinte într-un limbaj catolic uzual: milă = caritate; restaurație = refacere; milostivire = îndurare; universală = catolică; Hristos = Christos; Iisus = Isus; slova = cuvântul; grăind = zicând; ucenic = discipol; Pavel = Paul.]

București, 8 aprilie 2017

  • 8 aprilie 2017
Kierkegaard: Isus Christos? Paradox, model, cale și adevăr

Christos este paradoxul

«El nu este, și nu vrea să fie pentru nimeni, unul despre care am avut ceva de învățat doar din istorie (istoria lumii, istoria pur și simplu, în contrast cu istoria sfântă) căci din istorie nu se poate ajunge să știi nimic despre el, pentru că, în primul rând, despre el nu poți „să știi” nimic. El nu vrea să fie judecat omenește după urmările vieții sale, adică, el este semnul scandalului și obiectul credinței și vrea să fie aceasta. A-l judeca după urmările vieții sale este o blasfemie; căci el este Dumnezeu, și atunci viața sa, pe care el o trăiește și a trăit-o, este nesfârșit mai hotărâtoare decât toate urmările ei în istorie. Cine a rostit aceste cuvinte ale chemării? Cel care cheamă, care rostește invitația. Cine este cel care cheamă? Isus Christos. Care Isus Christos? Isus Christos care e așezat în slavă la dreapta Tatălui? Nu, de pe tronul slavei sale el nu a rostit nici un cuvânt. Deci este Isus Christos în umilința lui, în starea de umilire, cel care a rostit aceste cuvinte. Și atunci Isus Christos nu este unul și același? Da, el este astăzi și ieri același și același ca și acum 1800 de ani, acel Isus Christos care s-a coborât pe sine însuși și și-a asumat condiția de serv, acel Isus Christos este cel care a rostit cuvintele acelea ale chemării. Tot el este acela care a spus că se va reîntoarce în slavă. La acea reîntoarcere în slavă este iarăși același Isus Christos; dar lucrul acesta nu s-a întâmplat încă. Așadar acum el nu este în slavă? Ba da, aceasta o crede creștinul. Dar cuvintele acelea el le-a rostit când se afla în starea de umilire, dintru slava sa el nu le-a spus. Și despre întoarcerea sa întru slavă nu se poate ști nimic, ea poate fi doar, în înțelesul cel mai strict al cuvântului, crezută. Dar credincios nu poți ajunge să fii decât venind la el când el se află în umilința lui, venind la el care semnul scandalului și obiectul credinței. Altminteri el nu există pe pământ, căci numai astfel a fost el aici. Că el se va întoarce în slavă, e un lucru pe care-l așteptăm, dar lucrul acesta nu poate fi așteptat și crezut decât de cel care, așa cum a fost el aici, a stat lângă el și stă mai departe lângă el. Isus Christos este acum același; însă el a trăit acum 1800 de ani în acea umilință și se schimbă de abia la reîntoarcerea sa. Nu s-a întors încă, deci el este încă mai departe cel umilit, despre care se crede că va reveni întru slavă. Ceea ce a spus și a predicat el, acel cuvânt pe care el l-a rostit, devine eo ipso neadevărat dacă stârnim aparență că Christos al slavei a fost cel care l-a rostit. Nu, acela tace, cel umilit vorbește. Intervalul (dintre umilința și reîntoarcere în slavă) care în clipa aceasta durează de vreo 1800 de ani, intervalul, adică ceea ce intervalul vrea să facă din el, relatările lumești ale istoriei lumii și istoriei bisericii despre Christos, despre cine a fost Christos, cine a fost adică cel care a spus cuvintele acelea, este indiferent, nu înseamnă nici vreun întreg, nici vreo jumătate; este ceva care pe el doar îl deformează, și prin aceasta face neadevărate acele cuvinte ale chemării. Căci ar fi un neadevăr dacă eu inventez cuvinte pe care un om nu le-a rostit niciodată și susțin că el le-ar fi spus. Dar este de asemenea neadevăr, și cuvântul pe care el l-a spus devine neadevărat, sau devine neadevărat faptul că el anume le-a spus, acele cuvinte, când eu îl inventez pe el în esență altfel decât era el odinioară, atunci când le-a spus. În esență altfel; căci un neadevăr în legătură cu unul sau altul dintre lucrurile întâmplătoare faptul că „el” anume le-a spus. Și astfel, dacă așa îi place lui Dumnezeu, să meargă aici pe pământ într-un atât de strict incognito, cum numai un atotputernic și-l poate asuma – și de ce, cu ce intenție anume face el asta, asta o știe numai el cel mai bine, și oricum temeiul și intenția rată că acest incognito vrea să însemne ceva esențial – dacă îi place lui Dumnezeu să vină în această umilă înfățișare de serv, arătând întocmai ca oricare alt om, să vină și să-i învețe pe oameni – și cineva apoi repetă întocmai cuvintele pe care el le-a spus, dar trezește impresia că Dumnezeu ar fi spus aceste cuvinte; atunci lucrul devine neadevărat că el a spus aceste cuvinte. Se poate învăța ceva din istorie despre Isus Christos? Nu. De ce nu? Pentru că, în primul rând, despre „Christos” nu se poate „ști” nimic. El este paradoxul, contrariul credinței, există numai pentru credință. Dar orice comunicare istorică este comunicare a „științei”, astfel că din istorie nu se poate ajunge să se știe nimic despre Christos. Căci dacă ajungi să știi despre el mult sau puțin sau ceva, atunci nu este acela care el este în realitate. Atât ajungi să știi despre el altceva decât ceea ce el este în realitate, astfel că nu ajungi să știi nimic despre el, sau ajungi să știi ceva neadevărat, ești înșelat astfel. Istoria face din Christos un altul decât el este într-adevăr, și astfel ajungi să știi din istorie mai multe despre Christos? Nu, nu despre Christos, căci despre el nu se poate ști nimic, în el se poate crede doar.» (pp. 36-38).

Contemporaneitatea cu Christos

«Creștinismul a venit pe lume ca Absolutul însuși, nu ca mângâiere sau consolare în înțelesul omenesc al cuvântului, creștinismul vorbește dimpotrivă mereu despre felul în care creștinul trebuie să sufere, despre cum un om, pentru a deveni și a fi creștin, trebuie să îndure suferințe, pe care el le și poate evita dacă renunță să devină creștin. Este într-adevăr o deosebire, mereu, nesfârșit mai mare căscându-se, între Dumnezeu și om și din cauza aceasta în situația contemporaneității se vădește că a deveni creștin (pentru a fi transformat întru asemănare cu Dumnezeu) omenește vorbind este un chin și o suferință încă și mai mare decât cea mai mare suferință omenească, și pe lângă aceasta și o crimă în ochii contemporanilor. Și așa se va arăta a fi totdeauna atunci când a deveni creștin ajunge să însemne și a deveni contemporan cu Christos. Și dacă a deveni creștin nu ajunge să capete această semnificație, atunci toate astea sunt o simplă vorbărie, devii creștin și e totul o vorbă goală și auto-înșelăciune și e doar vanitate, și e totul blasfemie și păcat împotriva celei de-a doua poruncii a legii și păcat împotriva Duhului Sfânt. Căci în fața Absolutului nu există decât un singur timp: Prezentul; pentru cel care nu este contemporan cu Absolutul, acesta nu există. Și că Isus Christos este Absolutul, asta se vede ușor, pentru că în fața lui nu există decât o singură situare: cea a contemporaneității; cei trei sute, șapte sute, cincisprezece sute, șaptesprezece sute sau optsprezece sute de ani sunt ceva ce nu are nimic de-a face cu toată problema, nu o schimbă cu nimic, și nici nu dezvăluie cine anume a fost el. Căci cine este el e evident și revelat numai pentru credință. Isus Christos, ca să spunem asta cu toată gravitatea, nu este un comediant, și nici o personalitate doar istorică, pentru că el ca paradox este o personalitate cât se poate de neistorică. Însă contemporaneitatea constituie deosebirea dintre poezie și realitate. Sigur, deosebirea dintre poezie și istorie constă în faptul că istoria este ceea ce s-a petrecut în realitate, poezia este posibilul, gânditul, poetizatul. Ceea ce s-a întâmplat însă cu adevărat, trecutul, este numai într-un anumit sens realul, anume numai în contrast cu ceea ce e creat de poezie. Lipsește aici determinantul, care este determinantul adevărului (ca interioritate) și al întregii religii: determinantul pentru tine. Trecutul nu este realitate „pentru mine”; numai prezentul este pentru mine realitate. Numai lucrul acela pe care îl trăiești în același timp, ca un contemporan cu el, este „pentru tine” realitate. Și astfel orice om nu poate deveni contemporan decât cu timpul în care trăiește – și apoi cu încă ceva, căci viața lui Christos pe pământ, istoria sfântă, stă singură pentru sine, în afara istoriei. Despre istorie poți să citești și să auzi ca despre ceva trecut, aici poți, dacă așa îți place ție, să formulezi judecăți pornind de la rezultate, de la deznodământ. Însă viața lui Christos pe pământ nu e ceva trecut, ea nu a așteptat la vremea ei, acum 1800 de ani, și nu așteaptă nici acum ajutorul rezultatului acesta. Un creștinism istoric este o încurcătură de vorbe și o nebunie creștină; căci ceea ce trăiește în fiecare generație ca creștin adevărat este acel lucru contemporan cu Christos, nu are nimic de a face cu creștinii din generațiile trecute, dar are totul de a face cu Isus Christos cu care este contemporan. Viața sa pe pământ merge laolaltă cu fiecare generație a stirpei omenești, viața sa pe pământ are contemporaneitatea sa veșnică. Și asta face de fiecare dată ca toate prelecțiile docte (care erudiție doctă, profesorală își are toate peticele șarlatanești și tot sprijinul în esență în sporovăiala că creștinismul ar fi ceva de domeniul trecutului și s-ar afla în istoria celor 1.800 de ani) să fie cea mai necreștinească dintre toate ereziile, ceea ce vede oricine și deci ar renunța la toate aceste dizertații docte, dacă ar încerca să-și imagineze generația contemporană cu Christos – ținând asemenea dizertații docte, însă orice generație (de credincioși) este de fapt contemporană. Dacă nu poți să te învingi pe tine însuți să devii creștin în situația de contemporaneitate cu Christos sau dacă el în situația de contemporaneitate cu tine nu te poate emoționa și atrage la sine, atunci tu nu ai să devii niciodată creștin. Poți atunci să-l cinstești și să-l lauzi, să-i mulțumești și să-l răsplătești cu toate bunurile lumești pe cel care te face să-ți închipui că ești totuși creștin – acela te înșală. Te poți socoti fericit că ai fost contemporan cu vreunul care să îndrăznească să-ți spună asta, poți ajunge să te exasperezi până îți vine să turbezi de mâncărimea asta care seamănă cu înțepătura unui „tăune”, că ești contemporan cu cineva care ți-o spune; în primul caz ești unul care se lasă înșelat, în celălalt caz ai ajuns cel puțin să afli câte ceva despre adevăr. Dacă nu poți să înduri condiția de contemporaneitate, această privire în realitate, dacă nu poți să ieși pe stradă și să-l vezi pe Dumnezeu în această oribilă procesiune și să vezi că acesta e și cazul tău și să-i cazi la picioare și să-l adori: atunci tu nu ești în esență creștin.» (pp. 86-89).

Christos este modelul

«… căci în realitate să fii creștin nu înseamnă să fii Christos (o, blasfemie!), ci să fii dintre cei care-l urmează, dar nu un asemenea adept delicat și împodobit care să vrea să profite de pe urma denumirii și îl lasă pe Christos să fi suferit acum multe, multe sute de ani; nu, să fii dintre cei care-l urmează înseamnă ca viața ta să capete la fel de multă asemănare cu viața lui cât îi este posibil unei vieți omenești să capete. Creștinismul nu este o doctrină; toată vorbăria despre scandalul întru creștinism ca doctrină este o înțelegere greșită, însemnează a atenua impulsul irezistibil într-o piatră a poticnirii, ca atunci când se vorbește despre o piatră de poticnire întru doctrina lui Dumnezeu Omul, întru învățătura despre iertarea păcatelor și împăcare. Nu, scandalul nu se leagă aici nici de Christos, și nici de faptul că tu însuți ești creștin. Dar cum mai apoi în creștinism totul a devenit confuz, tot astfel și aspectul acesta și astfel s-a realizat tocmai bine ca creștinismul să fi devenit păgânism. În creștinism se tot desfășoară o veșnică predică despre ce s-a întâmplat după moartea lui Christos, cum a învins el și cum învățătura sa a cucerit victorioasă întreaga lume, pe scurt se aud predici pline de încredere care ar trebui să se încheie mai curând cu exclamații de ura! decât cu amin. Nu, viața lui Christos aici pe pământ – aceasta este paradigma, și la fel și eu trebuie, ca orice alt creștin, să mă străduiesc să-mi alcătuiesc viața și acesta este obiectivul esențial al predicii, la asta trebuie să slujească ea, adică să mă mențină în stare activă atunci când mă moleșesc, și să mă întărească atunci când îmi pierd curajul. Tocmai aceasta este paradigma în situația de contemporaneitate; în ea nu se ajunsese câtuși de puțin la vorbărie despre ceea ce s-a petrecut apoi. Însă creștinismul actual l-a înlăturat pe Christos, și dimpotrivă vrea – să-l moștenească, să profite de numele său mare, de urmările uriașe ale vieții sale, și chiar nu lipsește mult ca ei actualii creștini să nu-și însușească drept propriu merit aceste urmări și să încerce să ne facă să ne închipuim că creștinismul actual este Christos. În loc ca fiecare generație să înceapă de la început cu Christos și apoi să-și facă din viața lui o paradigmă, creștinismul actual și-a luat libertatea să expună întreaga relație la modul pur istoric, să înceapă prin a-l lăsa pe Christos să rămână mort – și atunci e un adevărat triumf. (…) În situația de contemporaneitate, când te puteai asigura în fiecare clipă în ce măsură ucenicul îi seamănă învățătorului, nu era cu putință nici un fel de asemenea vorbărie goală scoasă din istoria universală; căci atunci ucenicul era alcătuit după paradigmă – nu ca în creștinismul actualmente existent, unde (presupunând, ceea ce este adevărul, că Christos este modelul, paradigma) dacă îi iei în considerare pe creștinii luați izolat, la gândul că ei ar putea corespunde unei astfel de paradigme, te miri singur, ca atunci când cineva ar susține că domus s-ar declina după paradigma lui mensa.» (pp. 128-130).

Christos este calea și adevărul

«Astfel Christos este adevărul în sensul că singura explicație adevărată despre ce este adevărul este aceasta: că el este adevărul. Poate fi întrebat aceasta un apostol, poate fi întrebat un creștin, anume ce este adevărul, și atunci apostolul și creștinul acela arată spre Christos la întrebarea aceasta și spune: priviți-l pe el, învățați de la el, el era adevărul. Asta vrea să spună că adevărul în sensul în care Christos este adevărul, nu este o sumă de fraze, nici o determinare conceptuală și nici altele asemenea, ci o viață. Ființa adevărului nu este o reduplicare directă a ființei în relație cu gândirea, ceea ce ar fi doar o ființă gândită dar pe care gândirea o asigura că a fi fiind doar o himeră care nu există, în timp ce-i păstrează gândirii valabilitatea că este lucrul gândit, că adică are valabilitate. Nu, ființa adevărului este reduplicarea în tine, în mine, în el, că viața ta, viața mea, viața lui exprimă apropiindu-se treptat, străduindu-se să o facă, adevărul; că viața ta, viața mea, viața lui este apropiindu-se treptat de asta, străduindu-se spre asta, ființa adevărului, așa cum adevărul era în Christos, o viață, căci el era adevărul. Și din cauza asta, înțeles la modul creștin, adevărul nu constă firește în a ști adevărul. În pofida întregii filosofii mai noi, există aici o uriașă deosebire, în ceea ce se vede din relația lui Christos cu Pilat, căci Christos nu putea răspunde la întrebarea lui Pilat – Ce este adevărul, ar fi putut răspunde doar un neadevăr, tocmai pentru că nu el era cel care știa ce este adevărul, ci pentru că el era adevărul. Nu că el n-ar fi știut ce este adevărul; însă atunci când ești adevărul și când chemarea insistă ca să fii adevărul, știința adevărului este un neadevăr. Căci adevărul este ceva care urmează cu totul de la sine din faptul că ești adevărul, nu invers; și tocmai din cauza aceasta devine neadevăr când a ști adevărul este ceva despărțit și deosebit de a fi adevărul sau când a ști adevărul este făcut să devină unul și același lucru cu a fi adevărul; pentru că mai curând situația este inversă: a fi adevărul este de fapt unul și același lucru cu a ști adevărul și Christos n-ar fi știut niciodată adevărul dacă el n-ar fi fost el însuși adevărul; și nici un om nu știe mai mult despre adevăr decât ce este el în acel adevăr. La drept vorbind adevărul nu poate fi știut; căci dacă știi ce e adevărul atunci trebuie să știi că adevărul este să fii adevărul și atunci știi în știința ta despre adevărul că a ști adevărul este un neadevăr. Dacă ai vrea să spui că prin știința adevărului ai fi adevărul, atunci spui singur că ești adevărul: să fii adevărul atunci când spui că știi adevărul ar fi să fii adevărul, căci în alte cazuri ar trebui să spui: adevărul; este să știi adevărul, altminteri întrebarea despre adevăr revine, astfel că întrebării nu i se răspunde, ci răspunsul decisiv este doar amânat în faptul că trebuie iarăși să poți ști dacă sau nu ești adevărul. Asta vrea să spună: știința stă în relație cu adevărul, dar până aici eu sunt neadevărat în afara mea; în mine, adică atunci când eu sunt adevărat în mine (nu neadevărat în afara mea) este adevărul, atunci când el este, există, o ființă, o viață. Din cauza asta se spune „Căci aceasta este viața veșnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe cel pe care l-ai trimis” (In 17, 3): adevărul. Asta vrea să spună, numai atunci cunoscu în adevărul lui cu adevărul, atunci când el devine în mine o viață. Din cauza aceasta Christos asemuiește adevărul cu o mâncare și și-o asumă ca pe o mâncare; căci tot astfel cum trupește prin preluarea (asimilarea) mâncării se primește viața, la fel, spiritual vorbind, adevărul este și ceea ce dă viață cât și ceea ce primește viață, el este adevărul. Și de aici se vede ce uriașă confuzie, poate cea mai mare posibilă, este să vrei să predai creștinismul ca pe o doctrină. Și cum creștinismul prin această continuă predare ca într-o școală se preschimbă se mai vede și din faptul că astăzi toate modurile de exprimare se alcătuiesc în sensul că adevărul ar fi o cunoaștere și o știință (se vorbește acum constant despre percepere, speculație, contemplare și așa mai departe) pe când, dimpotrivă, în creștinismul originar toate exprimările arătau că adevărul este o ființă, un ceva care este. Există o deosebire între adevăr și adevăruri, și această deosebire se vede mai ales în determinantul „a fi ceva care este”, sau se mai vede și prin faptul că se face o deosebire între „calea” și distincția finală privind ceea ce se va atinge la urmă, „rezultatul”. În raport cu adevărul, prin care se arată că există o deosebire între calea urmată și ceea ce se atinge când se înaintează sau s-a mers pe această cale, pentru cei care vin mai târziu se poate ivi o schimbare în comparație cu predecesorii lor, cel care parcurge calea mai târziu urmând un model poate începe dintr-un alt loc decât predecesorul, el poate ajunge cu mult mai ușor, pe scurt, o asemenea schimbare care se ivește de la sine constă în faptul că drumul va fi scurtat, în anumite cazuri va fi scurtat până într-acolo încât calea va dispărea. Când adevărul va fi calea, adică adevărul însuși, va însemna o viață – și astfel spune Christos despre sine: Eu sunt adevărul și calea și viața (In 14,6) – atunci nu mai poate fi gândită vreo schimbare în ce privește relația dintre predecesori și cei care îi urmează. Schimbarea ar fi constat în faptul că drumul ar fi fost scurtat, ceea ce ar fi fost posibil pentru că drumul nu era în esență același lucru cu adevărul. Când însă adevărul este însăși calea, atunci drumul nu mai poate fi scurtat și nu mai poate dispare fără ca adevărul să nu fie deformat sau să dispară. (…) Când vrem să ne ținem ferm de litere a ceea ce a fost spusa lui Christos că el este adevărul, atunci vom vedea tot mai limpede că o biserică triumfătoare nu poate fi în lumea aceasta decât o iluzie, că în lumea aceasta în adevăr nu poate fi vorba decât de o biserică luptătoare. Însă biserica luptătoare se află față de Christos într-o situație de umilință și se simte atrasă spre el; biserica triumfătoare abuzează de biserica lui Christos. Textul de față are ca misiune tocmai să facă limpede aceasta, și mai trebuie doar să se amintească și de faptul că printr-o biserică triumfătoare se va înțelege totdeauna o biserică voind să fie triumfătoare aici pe lumea aceasta; căci o biserică triumfătoare întru veșnicie este ceva cu totul în ordine, corespunzând Înălțării lui Christos în glorie.» (pp. 232-234; 237-238).

Din Sören Kierkegaard, Școala creștinismului, trad. Mircea Ivănescu, Editura Adonai, București 1995. Am modificat traducerile de mai sus și am redat câțiva termeni într-o altă formă: ființare – ființă sau ceva care este; Cristos – Christos.

  • 31 martie 2017
Kant: Isus Christos? Ideea personificată a moralității

«Singurul lucru ce poate transforma o lume în obiect al deciziei divine și în scop al creației este umanitatea (ființa rațională din lume în genere), în toată desăvârșirea ei morală, a cărei consecință directă în voința ființei supreme e fericirea, înțeleasă ca supremă condiție. Omul, foarte plăcut lui Dumnezeu, „există în el din vecie”; ideea acestuia pornește din ființa divină; astfel privind lucrurile, omul nici nu este o creație, ci unicul său fiu; este „cuvântul (să fie!) prin care sunt toate celelalte lucruri și fără de care nu există nimic din ceea ce a fost creat” [In 1, 1ss] (căci totul a fost făcut de dragul lui, adică al ființei raționale din lume, așa cum poate fi conceput omul, potrivit menirii lui morale). „El e răsfrângerea strălucirii divine” [Evr 1, 3]. „În om, Dumnezeu a iubit lumea” [1 In 4,10] și numai prin el, admițându-i dispozițiile morale, putem spera că „vom deveni copiii Domnului” [In 1, 12] etc.

A ne înălța la acest ideal de desăvârșire morală, adică la prototipul dispoziției morale în toată puritatea ei, este atunci datoria universală a oamenilor, pentru îndeplinirea căreia ne poate da forță însăși această idee pe care rațiunea ne-o înfățișează drept o năzuință. Dar tocmai pentru că nu noi suntem autorii ei, ci ea s-a instaurat în om, fără să înțelegem măcar cum de a putut natura umană să fie receptivă la ea, preferăm să spunem că acel prototip a coborât la noi din cer, acceptând umanitatea (căci e cu neputință să ne reprezentăm atât modul în care omul rău de la natură se leapădă de Rău și se înalță la idealul sfințeniei, cât și modul în care acel prototip acceptă umanitatea – care, pentru sine, nu este rea – și se coboară până la ea). Așadar, această reunire cu noi poate fi privită ca o stare de înjosire a Fiului lui Dumnezeu [cfr. Fil 2, 6ss], dacă ni-l reprezentăm pe acel om cu dispoziție morală divină drept prototip al nostru, care, deși este el însuși sfânt și, ca atare, n-ar fi obligat să îndure chinul, ia totuși asupra sa cele mai mari patimi, pentru a promova ce e mai bine în lume; în schimb, omul, care nu este niciodată scutit de vină, chiar dacă a adoptat aceeași dispoziție morală, poate considera totuși că se face singur vinovat de suferințele care l-ar afecta indiferent pe ce cale; deci trebuie să se socotească nedemn de reunirea dispoziției lui morale cu o asemenea idee, cu toate că aceasta îi slujește drept prototip.

Idealul unei umanități foarte plăcute lui Dumnezeu (prin urmare, al unei desăvârșiri morale, atât cât este ea cu putință la o ființă dependentă în lume de nevoi și înclinații) nu ni-l putem închipui altfel decât sub forma ideii unui om care ar fi dispus nu numai să pună singur în practică orice îndatorire umană și, totodată, să răspândească în juru-i, prin învățătura și pilda sa, Binele în cea mai mare măsură posibilă, ci, chiar încercat fiind de cele mai mari ispite, să ia asupra sa – de dragul a ce e mai bine în lume – orice suferință, până la moartea cea mai rușinoasă, chiar și în locul dușmanilor săi. Căci omul nu-și poate face o idee despre nivelul și tăria unei forțe așa cum este cea a unei dispoziții morale, decât dacă se arată biruitor atunci când, luptându-se cu obstacolele, se confruntă cu cele mai mari provocări.

Prin credința practică în acest Fiu al lui Dumnezeu (în măsura în care ni-l reprezentăm că a acceptat natura umană), omul poate spera să devină foarte plăcut lui Dumnezeu (iar prin aceasta, să fie și mântuit); altfel spus, cel ce e conștient de o dispoziție morală potrivit căreia poate să creadă și să aibă încredere în sine că va rămâne nestrămutat dependent de prototipul umanității în condițiile unor ispite și suferințe asemănătoare (devenite piatra de încercare a acelei idei) și că va urma cu fidelitate pilda divină, un astfel de om, și numai el, este împuternicit să se considere un obiect demn de simpatia lui Dumnezeu.» (pp. 82-84).

Pro și contra realității istorice și concrete a lui Christos

«Sub raport practic, întreaga realitate a acestei idei se află în ea însăși. Căci ea rezidă în rațiunea noastră legiuitoare în plan moral. Se cuvine să fim în conformitate cu ea; de aceea, trebuie să și putem fi astfel. Dacă ar trebui să demonstrăm mai întâi posibilitatea de a fi în conformitate cu acest prototip, așa cum e neapărat necesar în cazul conceptelor naturii (spre a nu risca să fim ținuți în loc de niște concepte goale), tot astfel ar trebui să avem îndoieli și când vrem să-i recunoaștem înseși legii morale autoritatea de a fi un mobil necondiționat și totuși suficient al liberului nostru arbitru; căci modul în care ar fi posibil ca simpla idee a unei legalități în genere să constituie pentru liberul-arbitru un resort mai puternic decât orice resorturi imaginabile, furnizate de diverse avantaje, nu poate fi nici înțeles de rațiune, nici atestat de exemplele oferite de experiență, fiindcă în ceea ce privește rațiunea, legea poruncește necondiționat, iar cât privește exemplele experienței, chiar dacă n-ar fi existat niciodată nimeni care să fi dat ascultare necondiționată acestei legi, necesitatea obiectivă de a fi un astfel de om se vădește totuși în integralitatea ei și pentru ea însăși. Așadar, nici nu e nevoie de un exemplu al experienței spre a transforma într-un model pentru noi ideea unui om foarte plăcut lui Dumnezeu din punct de vedere moral; ea există deja, ca atare, în rațiunea noastră. Sunt însă unii care, pentru a recunoaște că un om constituie un asemenea exemplu, demn de urmat și în concordanță cu acea idee, cer spre atestare mai mult decât văd, adică mai mult decât o conduită merituoasă, total ireproșabilă, firește, atât cât putem pretinde măcar, cer, în plus, eventual, și niște minuni ce ar trebui săvârșite de individul respectiv sau pentru acesta. Cei care au astfel de pretenții își mărturisesc implicit necredința morală, adică lipsa credinței în virtute, absență ce nu poate fi suplinită de o credință (doar istorică) fundamentată pe dovezi miraculoase; pentru că valoare morală are numai credința în valabilitatea practică a acelei idei existente în rațiunea noastră (în orice caz, singura care poate confirma și acele minuni a căror origine s-ar afla în principiul Binelui, fără a putea lua însă de la acestea confirmarea ei.

Tocmai de aceea trebuie să fie posibilă și o experiență care să ofere exemplul unui asemenea om (atât cât putem pretinde și aștepta de la o experiență exterioară în genere să probeze o dispoziție morală lăuntrică), căci, potrivit legii, s-ar cuveni ca fiecare om să dea exemplul personal spre a ilustra această idee; dar prototipul rămâne întotdeauna în rațiune, fiindcă pentru aceasta nu este adecvat nici un exemplu din experiența exterioară, care nu dezvăluie dispoziția morală lăuntrică, ci doar ne permite s-o deducem, deși nu în mod riguros și cert (desigur, nici experiența lăuntrică proprie nu-i îngăduie omului să pătrundă în adâncul sufletului său, astfel încât să ajungă prin autoanaliză la o cunoaștere absolut sigură în legătură cu temeiul maximelor pe care le susține și în legătură cu puritatea și fermitatea lor).

Or, dacă un asemenea om, având o dispoziție morală cu adevărat divină, ar fi coborât, să zicem, la un moment dat din cer pe pământ și s-ar fi dat pe sine – prin învățătura, conduita și patimile sale – ca exemplu de om foarte plăcut lui Dumnezeu, măcar atât cât putem pretinde de la experiența exterioară (deși prototipul unui astfel de om nu trebuie căutat nicicând altundeva decât în rațiunea noastră) și dacă el ar fi făcut prin toate acestea un imens bine moral în lume, provocând o revoluție în neamul omenesc, tot n-am avea motiv să admitem că el este altceva decât un om zămislit pe cale naturală (întrucât și acesta se simte totuși obligat să dea personal un asemenea exemplu), cu toate că astfel nu s-ar nega de-a dreptul faptul că el n-ar putea fi și un om zămislit pe cale supranaturală. Căci în scop practic, ultima supoziție n-ar fi deloc în avantajul nostru; fiindcă prototipul pe care-l punem la baza acestei apariții trebuie căutat totuși mereu în noi înșine (deși suntem zămisliți pe cale naturală), iar existența lui în sufletul omenesc este deja în sine destul de neinteligibilă, astfel încât nici nu este nevoie ca, în afara originii sale supranaturale, să mai admitem ipostazierea lui într-un om aparte. Mai degrabă, înălțarea unui asemenea sfânt deasupra întregii fragilități a naturii umane ar împiedica punerea în practică a ideii acestuia la cei ce ne urmează în tot ce suntem în stare să pricepem. Căci, deși am concepe natura acelui om foarte plăcut lui Dumnezeu ca fiind umană, în măsura în care el ar fi, asemenea nouă, împovărat chiar de aceleași nevoi, prin urmare, și de aceleași suferințe, chiar de aceleași înclinații naturale, prin urmare, și de aceleași tentații spre contravenție, totuși am gândi despre ea că este supraumană, în măsura în care o voință pură, înnăscută și imuabilă, iar nu una obținută cu eforturi, nu i-ar lăsa posibilitatea nici unei contravenții, și atunci distanța față de omul natural ar deveni iarăși infinită, astfel încât acel om divin n-ar mai putea fi dat drept pildă omului natural. Acesta din urmă ar spune: Dați-mi întreaga voință a unui sfânt, și atunci orice tentație spre Rău care îmi va ieși în cale va eșua de la sine; dați-mi deplina certitudine interioară că după o scurtă viață pe pământ, voi avea parte numaidecât (ca urmare a acelei sfințenii) de întreaga strălucire eternă a împărăției cerești, și atunci voi lua asupra mea toate patimile, oricât ar fi de grele, până la moartea cea mai rușinoasă, nu doar cu dragă inimă, ci și cu bucurie, deoarece am în fața ochilor un deznodământ apropiat și strălucit! Ce-i drept, gândul că acel om divin a fost din vecie adevăratul deținător al unor bunuri precum măreția și beatitudinea (și n-a trebuit să le câștige mai întâi, îndurând asemenea patimi), dar că le-a înstrăinat de bunăvoie pentru niște netrebnici pur și simplu, ba chiar pentru dușmanii săi, spre a-i salva de la coruperea veșnică, ar trebui să ne trezească în suflet admirația, iubirea și recunoștința față de el; desigur, ideea unei atitudini în conformitate cu o regulă morală atât de desăvârșită ar fi valabilă și ca precept de urmat pentru noi, dar omul divin însuși nu ne-ar putea fi înfățișat drept exemplu de imitat, așadar nici ca dovadă că noi suntem în stare să realizăm un bine moral de o asemenea puritate și măreție și să ajungem la el. Vorbind despre sine, chiar acest povățuitor cu dispoziție morală divină, dar, de fapt, umană, ar fi la fel de îndreptățit să spună că întrupează în el (prin învățătura și conduita sa) idealul Binelui. Căci atunci, el ar vorbi numai despre dispoziția morală din care-și face o regulă de acțiune, pe care însă, neputând s-o vădească drept exemplu pentru sine însuși, ci pentru alții, o exteriorizează expunând-o doar prin învățăturile și faptele lui: „Cine dintre voi mă poate învinui de păcat?” (In 8, 46). Or, dacă nu avem dovezi contrare, este injust să trecem pilda ireproșabilă dată spre învățătură de un povățuitor – când ea este oricum de datoria fiecăruia – în alt cont decât al celei mai pure dispoziții morale a lui. O asemenea dispoziție morală, concepută în idealul umanității cu toate patimile luate asupra sa de dragul a ce e mai bine în lume, este pe deplin valabilă, în fața justiției supreme, pentru toți oamenii din orice timp și din orice lume, atunci când omul își clădește justiția după modelul acesteia, așa cum se și cade să procedeze. Firește, ea va rămâne întotdeauna o justiție ce nu e a noastră, în măsura în care aceasta ar trebui să constea într-o conduită aflată în deplină și ireproșabilă conformitate cu acea dispoziție morală. Dar trebuie să existe posibilitatea ca prima să se dedice celeilalte, dacă ea se pune de acord cu dispoziția morală a prototipului, deși, pentru a se face înțeleasă, întâmpină încă mari dificultăți, pe care vrem să le expunem acum.» (pp. 84-90).

Interpretarea rațională a vieții istorice a lui Christos

«Așadar, în ciuda principului Binelui, aici (pe pământ) a fost instaurată o împărăție a Răului, căruia i s-au suspus toți oamenii descendenți (pe cale naturală) din Adam, și anume cu consimțământul lor, fiindcă iluzia bunurilor acestei lumi le-a întors privirile de la hăul coruperii ce le era rezervată. Ce-i drept, în fața pretenției legitime a Răului cu privire la dominația asupra oamenilor, principiul Binelui s-a apărat instituind o formă de guvernare statuată numai în vederea venerării publice a numelui său (în teocrația iudaică). Fiindcă însă aici dispoziția sufletească a supușilor a rămas orientată exclusiv către resorturile reprezentate de bunurile acestei lumi – și ei nici nu voiau, așadar, să fie guvernați în această viață altfel decât prin răsplăți și pedepse, nefiind, în schimb, capabili de alte legi decât acelea care, în parte, impuneau ceremonii și datini împovărătoare, în parte, erau ce-i drept morale, dar numai când exista o constrângere exterioară, prin urmare doar în măsura în care erau civile, iar atunci dispoziția morală lăuntrică nici nu mai intra în discuție -, această reglementare n-a prejudiciat în esență împărăția întunericului, ci a slujit doar spre a păstra mereu în memorie dreptul de neșters al primului proprietar. – Atunci, în sânul aceluiași popor – într-o perioadă când el resimțea din plin toate relele fizice provocate de o constituție ierarhică și când, în cea mai mare parte, fusese trezit la rațiune, maturizându-se deci pentru o revoluție, atât din cauza acestor fapte, cât și poate datorită teoriilor despre libertatea morală, de natură să zdruncine servilismul, elaborate de filosofii greci care căpătaseră treptat influență asupra lui – a apărut deodată, ca pogorât din cer, un individ a cărui înțelepciune era și mai pură decât a filozofilor de până atunci; în privința învățăturilor și a pildei lui, singur a dat de știre că este, ce-i drept, om adevărat, și totuși un trimis de obârșie divină și că, în nevinovăția lui originară, nu fusese implicat în contractul pe care restul neamului omenesc, prin reprezentantul său, primul strămoș, l-a încheiat cu principiul Răului și „de care principele acestei lumi n-a avut, așadar, parte” (In 14, 30). Astfel a fost pusă în primejdie dominația principiului Răului. Căci acest om foarte plăcut lui Dumnezeu a rezistat ispitelor lui de a adera și el la acel contract; când și alți oameni au adoptat prin credință aceeași dispoziție morală, Răul a pierdut tot atâția supuși, iar împărăția lui risca să fie complet distrusă. Atunci, el i-a oferit acestui om vasalitatea întregii sale împărății, cu condiția de a accepta să se pună în slujba lui, ca proprietar al acesteia. Întrucât încercarea n-a avut sorți de izbândă, nu numai că el l-a privat pe acest venetic pe domeniul lui de tot ce-i putea face plăcut traiul pe pământ (ducându-l la sărăcie lucie), ci a stârnit împotriva lui și toate persecuțiile prin care oamenii răi îi pot amărî viața cuiva, a provocat patimile pe care numai cel ce are o dispoziție morală bună le trăiește cu adevărat profund, a defăimat intenția pură a învățăturilor lui (pentru a-l lipsi de orice aderenți) și l-a prigonit până la moartea cea mai rușinoasă, fără ca totuși, printr-un asemenea asalt al unor netrebnici asupra fermității și sincerității dovedite de învățătura și pilda lui în vederea Binelui suprem, să facă ceva împotriva sa. Iar acum, deznodământul acestei lupte! Rezultatul ei poate fi privit ca unul legitim, sau chiar ca unul fizic. Dacă ne uităm la acesta din urmă (care este evident), constatăm că principiul Binelui este partea înfrântă; după numeroasele patimi îndurate, acest om a fost nevoit să-și dea viața în disputa respectivă, pentru că a provocat o revoltă în sânul unei dominații străine (care deține puterea). Cum însă împărăția unde dictează principiile (fie ele bune, sau rele) nu este o împărăție a naturii, ci a libertății, adică una în care putem dispune de lucruri numai dacă stăpânim sufletele, și în care deci nimeni nu este sclav (șerb), exceptându-l pe cel ce vrea să fie sclav, și câtă vreme vrea să fie astfel, tocmai această moarte (supremul stadiu de pătimire a unui om) întruchipa principiul Binelui, adică umanitatea în desăvârșirea ei morală, ca exemplu de urmat pentru oricine. Reprezentarea acestuia trebuia și putea să aibă cea mai mare influență asupra sufletelor oamenilor chiar în perioada respectivă, cum o poate avea în orice epocă, vădind cel mai izbitor contrast între libertatea copiilor cerului și robia unui simplu fiu al pământului. Însă principiul Binelui nu s-a pogorât nevăzut, din cer în umanitate, doar într-o anumită perioadă, ci de la originea neamului omenesc, unde-și are primul sediu în mod legitim (așa cum trebuie să recunoască oricine când ia aminte la sfințenia acestui principiu și, totodată, la caracterul neinteligibil al legăturii lui cu natura sensibilă a omului la nivelul predispoziției morale). Așadar, întrucât principiul Binelui a apărut într-un om real, considerat exemplu pentru toți ceilalți, „omul acesta a venit pe proprietatea lui, iar ai săi nu l-au primit, dar pe cei care l-au primit i-a împuternicit să se cheme copii ai lui Dumnezeu, ce cred în numele său” (In 1, 11ss); adică prin pilda lui (cât privește ideea morală), el deschide poarta libertății pentru oricine care, aidoma lui, vrea să facă să dispară tot ceea ce ține libertatea în lanțurile vieții pământești, spre dezavantajul moralității, și se adună sub stăpânirea lui la această „împroprietărire a unui popor ce și-ar da silința să facă lucruri bune”, lăsându-i în voia lor pe cei care preferă robia morală. (…)

Dacă dezbrăcăm de veșmântul lui mistic acest mod de reprezentare plin de viață și care era, probabil, unic ca popularitate în epoca lui, observăm cu ușurință că din punct de vedere practic, acesta a fost valabil și obligatoriu (în spiritul și sensul lui rațional) pentru toată lumea din orice perioadă, fiindcă el îi e destul de accesibil fiecărui om, făcându-l să-și recunoască îndatoririle. Acest sens constă în faptul că pentru oameni nu există altă mântuire decât să adopte cât mai profund în dispoziția lor morală principii morale autentice și că acestei adoptări nu i se opune, eventual, sensibilitatea atât de acuzată, ci o anumită perversitate din vină proprie, sau oricum am vrea să mai numim această stricăciune ori amăgire (fausseté, viclenie satanică, prin care Răul a intrat în lume), o corupție care rezidă în toți oamenii și nu poate fi înfrântă de nimic altceva decât de ideea Binelui moral în toată puritatea lui, având conștiința că ea aparține într-adevăr predispoziției noastre originare și că trebuie doar să ne dăm silința s-o apărăm de orice amestec impur și s-o adoptăm profund în dispoziția noastră morală pentru ca, prin efectul pe care îl are treptat asupra sufletului, să ne convingem că temutele forțe ale Răului nu pot realiza nimic împotriva noastră (nu pot „trece de porțile iadului”) și că trebuie să-i atribuim Binelui alt semn distinctiv decât cel al unei conduite bune, ca să nu suplinim cumva, din superstiție, absența acestei încrederi prin expiații ce nu presupun nici o schimbare de opinie, sau din exaltare, prin pretinse clarificări interioare (pur pasive), astfel încât să fim mereu ținuți la distanță de Binele ce se întemeiază pe spontaneitate. – De altfel, o strădanie precum cea de față – de a căuta în Scriptură un sens aflat în armonie cu tot ce e mai sfânt din ce ne învață rațiunea – nu numai că poate fi îngăduită, ci trebuie considerată, mai degrabă, o datorie, iar aici ne putem aminti de cuvintele pe care înțeleptul învățător le-a spus ucenicilor săi despre cineva care mergea pe un drum aparte, la capătul căruia avea să ajungă totuși la aceeași destinație: „Să nu-l opriți, căci cine nu e împotriva noastră este cu noi” (Mc 9, 39-40)». (pp. 110-117).

Immanuel Kant, Religia în limitele rațiunii pure, trad. Radu Gabriel Parvu, Editura Humanitas, București 2004, pp. 82-90; 110-117.

 

Texte selectate pentru cursul de Cristologie filosofică.

  • 24 martie 2017
Predica despre Isus Mielul lui Dumnezeu

SFÂNTUL AUGUSTIN DESPRE MIELUL LUI DUMNEZEU

10). Lucrurile acestea s-au întâmplat la Betania, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan. A doua zi, Ioan a văzut că Isus vine la el și a strigat cu glas tare: Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ridică păcatul lumii (In 1, 28-29). Ereticii încă nu erau născuți și deja [Ioan] îi arăta cu degetul: atunci de pe malul râului își ridica vocea împotriva acelorași [eretici] împotriva cărora strigă Evanghelia de astăzi. Sosește Isus, iar el cel ce spune? Iată Mielul lui Dumnezeu. Dacă miel înseamnă inocent, și Ioan era un miel. Sau nu era inocent? Dar cine este inocent? Și cât anume? Toți provin din același izvor și din acea descendență despre care David gemând cântă: în nelegiuire m-am născut și în păcat m-a zămislit mama mea (Ps 50, 7). Așadar, doar el era Mielul, pentru că nu a venit în lume în felul acesta. El nu a fost conceput în nelegiuire, pentru că nu a fost conceput potrivit legilor naturii muritoare; nici nu se poate spune că în păcat l-a crescut mama sa, pentru că fecioară l-a conceput, fecioară l-a născut; pentru că l-a conceput prin credință, și prin credință l-a avut. Deci, iată Mielul lui Dumnezeu. Nu există în el moștenirea păcatului lui Adam; de la Adam a luat doar carnea, nu păcatul. Acela care nu a luat păcatul rasei noastre este acela care ridică păcatul nostru: Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ridică păcatul lumii.

11). Voi știți că unii spun: Noi, care suntem sfinți, ridicăm păcatele oamenilor; dacă, în practică, acela care botează nu este sfânt, cum poate ridica păcatul altuia când el însuși este plin de păcate? Împotriva unor asemenea argumentări nu trebuie să spunem ceva, este suficient să citim aici: Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ridică păcatul lumii. Oamenii să nu-și pună speranța în oameni: pasărea să nu zboare în munți, să-și pună încrederea în Domnul (cf. Ps 10, 2); și dacă își ridică ochii spre munți, de unde îi va veni ajutorul, să se convingă că ajutorul său îi va veni de la Domnul care a făcut cerul și pământul (cf. Ps 120, 1-2). Mare era faima lui Ioan. Îl întreabă: ești tu Christos? Răspunde: nu; ești tu Ilie? Răspunde: nu; ești tu profetul? Răspunde: nu. Atunci de ce botezi? Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe Acela care ridică păcatul lumii! El este Acela despre care s-a spus: După mine vine unul care a fost înainte de mine, pentru că era înainte de mine (In 1, 29-30). Vine după mine pentru că s-a născut după mine; a fost făcut înainte de mine, pentru că este mai mare decât mine; era înainte de mine, pentru că la început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu.

Din Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia IV, 10-11 (trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica din 15 ianuarie 2017 (Duminica a II-a, Anul A):

  • 22 martie 2017
Creștinul „fereastră” și rasismul spiritual

SFÂNTUL AUGUSTIN DESPRE „SOȚUL” FEMEII SAMARITENE

„(16) Dar să nu uităm că Domnul promitea un dar spiritual. Ce înseamnă: Cine bea din apa aceasta va înseta din nou? Lucrul acesta e valabil pentru apa naturală și este valabil pentru ceea ce ea semnifică. Apa fântânii este simbolul plăcerilor umane în profunzimea lor întunecată; oamenii le scot de acolo cu găleata poftei. Aplecîndu-se aproape de tot, lasă să ajungă pofta la fundul fântânii pentru a putea să scoată de acolo toată plăcerea; apoi gustă această plăcere care era pregătită de poftă. Într-adevăr, cine nu trimite înainte pofta nu poate să ajungă la plăcere. Ține cont de faptul că pofta este găleata și plăcerea este apa adâncă. Totuși, când cineva bea din plăcerile acestei lumi – mâncarea, băutura, băile, spectacolele, îmbrățișările carnale -, crezi că nu-i va fi din nou sete? De aceea Domnul spune: Cine bea din apa aceasta va înseta din nou; însă cine va bea apa pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată. Ne vom sătura – spune psalmul – de bunătățile casei tale (Ps 64, 5). Dar, care va fi apa ce ne-o va da dacă nu aceea despre care s-a spus: La tine se află izvorul vieții? Și cum vor putea să mai aibă sete cei ce se vor îmbăta din belșugul casei tale (Ps 35, 10)?

(19) Isus văzând așadar că acea femeie nu înțelegea și voind ca ea să înțeleagă, cheamă-l – îi spune – pe soțul tău. Iată de ce tu nu înțelegi ce-ți spun, pentru că intelectul tău nu este prezent; îți vorbesc potrivit spiritului, iar tu asculți potrivit cărnii. Ceea ce îți spun nu are nici o legătură nici cu bucuria urechilor, nici cu cea a ochilor, nici a mirosului, nici a gustului, nici a pipăitului; doar spiritul poate să perceapă ceea ce zic, doar intelectul; dar dacă intelectul tău nu este aici prezent, cum poți să înțelegi ceea ce zic? Cheamă-l pe soțul tău, fă să fie de față intelectul tău. Ce folos e să ai suflet? Nu e mare lucru, pentru că îl au și animalele. Dar de ce le ești superior? Pentru că tu ai intelectul pe care animalele nu-l au. Ce înseamnă așadar: cheamă-l pe soțul tău? Tu nu înțelegi, nu pricepi ce-ți spun; eu îți vorbesc despre darul lui Dumnezeu și tu te gândești la lucrurile materiale; tu mai vrei să suferi de setea materială, în timp ce eu vorbesc despre spirit; intelectul tău este absent, cheamă-l pe soțul tău. Să nu fii precum calul și măgarul care nu au intelect (Ps 31, 9). Așadar, frații mei, să ai suflet și să nu ai intelect, adică să nu te folosești de el și să nu trăiești potrivit lui înseamnă să trăiești ca animalele. Într-adevăr, există ceva în noi care se află și la animale, motiv pentru care trăim în trup, dar intelectul trebuie să-l guverneze. Intelectul orânduiește de sus mișcările sufletului ce se mișcă potrivit cărnii și dorește să se răspândească fără măsură și în plăcerile trupului. Cine merită numele de soț? Cine orânduiește lucrurile sau cine este orânduit de altcineva? Fără îndoială, când viața este bine orânduită, cel ce orânduiește sufletul este intelectul, care face parte din sufletul însuși. Intelectul nu este în fapt ceva diferit de suflet; așa după cum ochiul nu este un lucru diferit de carne, fiind un organ al trupului. Dar, deși ochiul este o parte a cărnii, numai el se bucură de lumină; celelalte membre ale corpului pot să fie inundate de lumină, dar nu pot să o perceapă; numai ochiul poate să fie inundat de lumină și să se bucure de ea. Astfel, ceea ce numim intelect este o facultate a sufletului nostru. Această facultate a sufletului care se numește intelect sau minte este luminată de o lumină superioară. Această lumină superioară care luminează mintea umană este Dumnezeu. Era lumina adevărată care luminează pe orice om care vine în această lume (In 1, 9). Această lumină era Cristos, această lumină vorbea cu samariteana; dar ea nu era prezentă cu intelectul ca să poată să fie luminată de acea lumină: și nu numai pentru a fi inundată de ea, ci și să poată să se bucure de ea. În fine, Domnul pare să fi voit să zică: acela pe care vreau să-l luminez nu este aici; cheamă-l pe soțul tău; folosește-te de intelect prin care vei putea să fii luminată și de care vei putea să fii călăuzită. Așadar, țineți cont de faptul că sufletul, fără intelect, este ca femeia, iar intelectul este precum soțul. Dar acest soț nu poate să o ghideze bine pe femeia sa, dacă nu este guvernat la rândul său de cel care-i este superior lui. Capul femei, într-adevăr, este bărbatul, iar capul bărbatului este Cristos (cf. 1 Cor 11, 3). Capul bărbatului vorbea cu femeia, dar bărbatul nu era prezent. Se pare că Domnul ar fi voit să spună: Adu-l încoace pe capul tău, pentru ca el să-l primească pe capul său; deci, cheamă-l pe soțul tău și întoarce-te aici; adică, fii atentă la mine, fii prezentă; pentru că, neînțelegând vocea adevărului aici prezentă este ca și cum tu ai fi absentă. Fii prezentă, dar nu singură; vino împreună cu soțul tău.

(22) Acest soț nu a luat locul, în femeia samaritană, celorlalți cinci soți. Și acolo unde nu ia locul, acolo domnește eroarea. Într-adevăr, când sufletul dobândește capacitatea de a raționa, una din două: sau este ghidat de o minte înțeleaptă, sau este ghidat de eroare. Eroarea, însă, nu ghidează, ci conduce la ruină. Astfel acea femeie greșea mai departe urmând cele cinci simțuri, iar eroarea o tulbura în mod violent. Acea eroare, însă, nu era soțul legitim, ci un adulterin; de aceea Domnul îi spune: Ai spus bine că „nu am soț”; ai avut, de fapt, cinci soți. Mai înainte ai fost ghidată de simțurile cărnii; apoi ai ajuns la vârsta la care trebuie să faci uz de rațiune și nu ai ajuns la înțelepciune, dimpotrivă, ai căzut în eroare; de aceea, după cei cinci soți, acela pe care îl ai acum nu este soțul tău. Și dacă nu era un soț, ce putea să fie dacă nu un adulterin? Așadar, cheamă-l, dar nu pe adulterin, cheamă-l pe soțul tău, pentru ca să poți să mă înțelegi cu ajutorul intelectului, iar eroarea să nu-ți ofere o părere falsă despre mine. Într-adevăr, acea femeie trăia încă în eroare, dorind apa pământească, după ce deja Domnul îi vorbise despre Spiritul Sfânt. Și trăia încă în eroare pentru că era unită cu un adulterin în loc să fie unită cu soțul ei adevărat. Așadar, dă-i drumul adulterinului care te corupe să plece și tu du-te și cheamă-l pe soțul tău. Cheamă-l și întoarce-te aici cu el și mă vei înțelege.

(30). Femeia, așadar, și-a lăsat urciorul. După ce a auzit: Sunt eu, eu care îți vorbesc și după ce a primit în inimă pe Cristos Domnul, ce altceva putea să facă dacă nu să lase urciorul și să alerge și să vestească vestea cea bună? A aruncat pofta și a alergat să vestească adevărul. Să învețe toți cei ce vor să vestească Evanghelia: să-și arunce găleata lor în fântână. Vă aduceți aminte de ce v-am spus în legătură cu găleata. Era un vas pentru a scoate apă; în greacă se cheamă idor, pentru că în greacă idor înseamnă ceea ce spunem noi despre găleată. Așadar, femeia a aruncat găleata care nu-i mai era de folos, mai mult chiar era ceva care o încurca: era doritoare să-și potolească setea doar cu acea apă. După ce s-a eliberat de ceea ce o încurca, ca să-l vestească pe Cristos, a alergat în cetate să spună lumii: Veniți să vedeți un om care mi-a spus tot ceea ce am făcut! Cu discreție, pentru a nu provoca mânie și indignare, și poate persecuție. Veniți să vedeți un om care mi-a spus tot ceea ce am făcut; oare nu o fi el Mesia? Lumea a ieșit, atunci, din cetate și se îndrepta spre el (In 4, 28-30).”

Din Sfântul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, XV, 16. 19. 22. 30, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica din 19 martie 2017 (Duminica a III-a din Post):

  • 21 martie 2017