Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Predica despre Isus Mielul lui Dumnezeu

SFÂNTUL AUGUSTIN DESPRE MIELUL LUI DUMNEZEU

10). Lucrurile acestea s-au întâmplat la Betania, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan. A doua zi, Ioan a văzut că Isus vine la el și a strigat cu glas tare: Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ridică păcatul lumii (In 1, 28-29). Ereticii încă nu erau născuți și deja [Ioan] îi arăta cu degetul: atunci de pe malul râului își ridica vocea împotriva acelorași [eretici] împotriva cărora strigă Evanghelia de astăzi. Sosește Isus, iar el cel ce spune? Iată Mielul lui Dumnezeu. Dacă miel înseamnă inocent, și Ioan era un miel. Sau nu era inocent? Dar cine este inocent? Și cât anume? Toți provin din același izvor și din acea descendență despre care David gemând cântă: în nelegiuire m-am născut și în păcat m-a zămislit mama mea (Ps 50, 7). Așadar, doar el era Mielul, pentru că nu a venit în lume în felul acesta. El nu a fost conceput în nelegiuire, pentru că nu a fost conceput potrivit legilor naturii muritoare; nici nu se poate spune că în păcat l-a crescut mama sa, pentru că fecioară l-a conceput, fecioară l-a născut; pentru că l-a conceput prin credință, și prin credință l-a avut. Deci, iată Mielul lui Dumnezeu. Nu există în el moștenirea păcatului lui Adam; de la Adam a luat doar carnea, nu păcatul. Acela care nu a luat păcatul rasei noastre este acela care ridică păcatul nostru: Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ridică păcatul lumii.

11). Voi știți că unii spun: Noi, care suntem sfinți, ridicăm păcatele oamenilor; dacă, în practică, acela care botează nu este sfânt, cum poate ridica păcatul altuia când el însuși este plin de păcate? Împotriva unor asemenea argumentări nu trebuie să spunem ceva, este suficient să citim aici: Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ridică păcatul lumii. Oamenii să nu-și pună speranța în oameni: pasărea să nu zboare în munți, să-și pună încrederea în Domnul (cf. Ps 10, 2); și dacă își ridică ochii spre munți, de unde îi va veni ajutorul, să se convingă că ajutorul său îi va veni de la Domnul care a făcut cerul și pământul (cf. Ps 120, 1-2). Mare era faima lui Ioan. Îl întreabă: ești tu Christos? Răspunde: nu; ești tu Ilie? Răspunde: nu; ești tu profetul? Răspunde: nu. Atunci de ce botezi? Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe Acela care ridică păcatul lumii! El este Acela despre care s-a spus: După mine vine unul care a fost înainte de mine, pentru că era înainte de mine (In 1, 29-30). Vine după mine pentru că s-a născut după mine; a fost făcut înainte de mine, pentru că este mai mare decât mine; era înainte de mine, pentru că la început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu.

Din Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia IV, 10-11 (trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica din 15 ianuarie 2017 (Duminica a II-a, Anul A):

  • 22 martie 2017
Creștinul „fereastră” și rasismul spiritual

SFÂNTUL AUGUSTIN DESPRE „SOȚUL” FEMEII SAMARITENE

„(16) Dar să nu uităm că Domnul promitea un dar spiritual. Ce înseamnă: Cine bea din apa aceasta va înseta din nou? Lucrul acesta e valabil pentru apa naturală și este valabil pentru ceea ce ea semnifică. Apa fântânii este simbolul plăcerilor umane în profunzimea lor întunecată; oamenii le scot de acolo cu găleata poftei. Aplecîndu-se aproape de tot, lasă să ajungă pofta la fundul fântânii pentru a putea să scoată de acolo toată plăcerea; apoi gustă această plăcere care era pregătită de poftă. Într-adevăr, cine nu trimite înainte pofta nu poate să ajungă la plăcere. Ține cont de faptul că pofta este găleata și plăcerea este apa adâncă. Totuși, când cineva bea din plăcerile acestei lumi – mâncarea, băutura, băile, spectacolele, îmbrățișările carnale -, crezi că nu-i va fi din nou sete? De aceea Domnul spune: Cine bea din apa aceasta va înseta din nou; însă cine va bea apa pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată. Ne vom sătura – spune psalmul – de bunătățile casei tale (Ps 64, 5). Dar, care va fi apa ce ne-o va da dacă nu aceea despre care s-a spus: La tine se află izvorul vieții? Și cum vor putea să mai aibă sete cei ce se vor îmbăta din belșugul casei tale (Ps 35, 10)?

(19) Isus văzând așadar că acea femeie nu înțelegea și voind ca ea să înțeleagă, cheamă-l – îi spune – pe soțul tău. Iată de ce tu nu înțelegi ce-ți spun, pentru că intelectul tău nu este prezent; îți vorbesc potrivit spiritului, iar tu asculți potrivit cărnii. Ceea ce îți spun nu are nici o legătură nici cu bucuria urechilor, nici cu cea a ochilor, nici a mirosului, nici a gustului, nici a pipăitului; doar spiritul poate să perceapă ceea ce zic, doar intelectul; dar dacă intelectul tău nu este aici prezent, cum poți să înțelegi ceea ce zic? Cheamă-l pe soțul tău, fă să fie de față intelectul tău. Ce folos e să ai suflet? Nu e mare lucru, pentru că îl au și animalele. Dar de ce le ești superior? Pentru că tu ai intelectul pe care animalele nu-l au. Ce înseamnă așadar: cheamă-l pe soțul tău? Tu nu înțelegi, nu pricepi ce-ți spun; eu îți vorbesc despre darul lui Dumnezeu și tu te gândești la lucrurile materiale; tu mai vrei să suferi de setea materială, în timp ce eu vorbesc despre spirit; intelectul tău este absent, cheamă-l pe soțul tău. Să nu fii precum calul și măgarul care nu au intelect (Ps 31, 9). Așadar, frații mei, să ai suflet și să nu ai intelect, adică să nu te folosești de el și să nu trăiești potrivit lui înseamnă să trăiești ca animalele. Într-adevăr, există ceva în noi care se află și la animale, motiv pentru care trăim în trup, dar intelectul trebuie să-l guverneze. Intelectul orânduiește de sus mișcările sufletului ce se mișcă potrivit cărnii și dorește să se răspândească fără măsură și în plăcerile trupului. Cine merită numele de soț? Cine orânduiește lucrurile sau cine este orânduit de altcineva? Fără îndoială, când viața este bine orânduită, cel ce orânduiește sufletul este intelectul, care face parte din sufletul însuși. Intelectul nu este în fapt ceva diferit de suflet; așa după cum ochiul nu este un lucru diferit de carne, fiind un organ al trupului. Dar, deși ochiul este o parte a cărnii, numai el se bucură de lumină; celelalte membre ale corpului pot să fie inundate de lumină, dar nu pot să o perceapă; numai ochiul poate să fie inundat de lumină și să se bucure de ea. Astfel, ceea ce numim intelect este o facultate a sufletului nostru. Această facultate a sufletului care se numește intelect sau minte este luminată de o lumină superioară. Această lumină superioară care luminează mintea umană este Dumnezeu. Era lumina adevărată care luminează pe orice om care vine în această lume (In 1, 9). Această lumină era Cristos, această lumină vorbea cu samariteana; dar ea nu era prezentă cu intelectul ca să poată să fie luminată de acea lumină: și nu numai pentru a fi inundată de ea, ci și să poată să se bucure de ea. În fine, Domnul pare să fi voit să zică: acela pe care vreau să-l luminez nu este aici; cheamă-l pe soțul tău; folosește-te de intelect prin care vei putea să fii luminată și de care vei putea să fii călăuzită. Așadar, țineți cont de faptul că sufletul, fără intelect, este ca femeia, iar intelectul este precum soțul. Dar acest soț nu poate să o ghideze bine pe femeia sa, dacă nu este guvernat la rândul său de cel care-i este superior lui. Capul femei, într-adevăr, este bărbatul, iar capul bărbatului este Cristos (cf. 1 Cor 11, 3). Capul bărbatului vorbea cu femeia, dar bărbatul nu era prezent. Se pare că Domnul ar fi voit să spună: Adu-l încoace pe capul tău, pentru ca el să-l primească pe capul său; deci, cheamă-l pe soțul tău și întoarce-te aici; adică, fii atentă la mine, fii prezentă; pentru că, neînțelegând vocea adevărului aici prezentă este ca și cum tu ai fi absentă. Fii prezentă, dar nu singură; vino împreună cu soțul tău.

(22) Acest soț nu a luat locul, în femeia samaritană, celorlalți cinci soți. Și acolo unde nu ia locul, acolo domnește eroarea. Într-adevăr, când sufletul dobândește capacitatea de a raționa, una din două: sau este ghidat de o minte înțeleaptă, sau este ghidat de eroare. Eroarea, însă, nu ghidează, ci conduce la ruină. Astfel acea femeie greșea mai departe urmând cele cinci simțuri, iar eroarea o tulbura în mod violent. Acea eroare, însă, nu era soțul legitim, ci un adulterin; de aceea Domnul îi spune: Ai spus bine că „nu am soț”; ai avut, de fapt, cinci soți. Mai înainte ai fost ghidată de simțurile cărnii; apoi ai ajuns la vârsta la care trebuie să faci uz de rațiune și nu ai ajuns la înțelepciune, dimpotrivă, ai căzut în eroare; de aceea, după cei cinci soți, acela pe care îl ai acum nu este soțul tău. Și dacă nu era un soț, ce putea să fie dacă nu un adulterin? Așadar, cheamă-l, dar nu pe adulterin, cheamă-l pe soțul tău, pentru ca să poți să mă înțelegi cu ajutorul intelectului, iar eroarea să nu-ți ofere o părere falsă despre mine. Într-adevăr, acea femeie trăia încă în eroare, dorind apa pământească, după ce deja Domnul îi vorbise despre Spiritul Sfânt. Și trăia încă în eroare pentru că era unită cu un adulterin în loc să fie unită cu soțul ei adevărat. Așadar, dă-i drumul adulterinului care te corupe să plece și tu du-te și cheamă-l pe soțul tău. Cheamă-l și întoarce-te aici cu el și mă vei înțelege.

(30). Femeia, așadar, și-a lăsat urciorul. După ce a auzit: Sunt eu, eu care îți vorbesc și după ce a primit în inimă pe Cristos Domnul, ce altceva putea să facă dacă nu să lase urciorul și să alerge și să vestească vestea cea bună? A aruncat pofta și a alergat să vestească adevărul. Să învețe toți cei ce vor să vestească Evanghelia: să-și arunce găleata lor în fântână. Vă aduceți aminte de ce v-am spus în legătură cu găleata. Era un vas pentru a scoate apă; în greacă se cheamă idor, pentru că în greacă idor înseamnă ceea ce spunem noi despre găleată. Așadar, femeia a aruncat găleata care nu-i mai era de folos, mai mult chiar era ceva care o încurca: era doritoare să-și potolească setea doar cu acea apă. După ce s-a eliberat de ceea ce o încurca, ca să-l vestească pe Cristos, a alergat în cetate să spună lumii: Veniți să vedeți un om care mi-a spus tot ceea ce am făcut! Cu discreție, pentru a nu provoca mânie și indignare, și poate persecuție. Veniți să vedeți un om care mi-a spus tot ceea ce am făcut; oare nu o fi el Mesia? Lumea a ieșit, atunci, din cetate și se îndrepta spre el (In 4, 28-30).”

Din Sfântul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, XV, 16. 19. 22. 30, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica din 19 martie 2017 (Duminica a III-a din Post):

  • 21 martie 2017
Predica Discipolii lui Isus sare și lumină a lumii

PAPA BENEDICT XVI DESPRE BISERICA SARE ȘI LUMINĂ A LUMII

«Biserica nu este o organizație dintre multele altele sau un fel de stat în stat, care ar trebui, în consecință, să fie constituit după același reguli democratice ale jocului. Ea este cu totul altceva, o forță spirituală, ca să zic așa. Ea are forma sa socială și organizatorică, dar este esențialmente un izvor de forță, care furnizează ceea ce statul, cu de la sine putere, nu poate să aibă. Există o formulare, devenită deja proverbială, a lui Böckenförde: „Societatea democratică trăiește din forțe pe care singură nu le poate produce”. (…) De aceea, pentru Biserică este foarte important ca ea să nu se înțeleagă pe sine, în primul rând, ca un corp de autoadministrare, care face anumite oferte de prestare de servicii, ci că ea trăiește din ceea ce nu a făcut ea însăși și că trăiește acest lucru cu fidelitate și vitalitate, dând întregului corp al omenirii ceea ce el nu poate să aibă printr-o hotărâre luată de unul singur. Biserica nu poate să dea lumii nici un ordin, dar poate să aibă pregătite răspunsuri în situații de derută. Prin imaginile biblice despre sarea pământului, despre lumina lumii, se face întrucâtva referire la funcția de reprezentare a Bisericii. Sarea pământului presupune că nu tot Pământul este făcut din sare. Biserica are, în calitatea ei de Biserică, o funcție pentru întreg, în inima întregului, nefiind, pur și simplu, o copie a celuilalt, ea nu este nici măcar un stat. Toate acestea trebuie să fie prezentate în viața ei. Ea trebuie să fie conștientă de misiunea ei cu totul specifică, să fie cumva ieșirea din ceea ce este propriu lumii și pătrunderea în lumina lui Dumnezeu; Biserica trebuie să țină această ieșire liberă, deschisă, pentru ca suflul vieții să poată pătrunde înspre noi, în lume.

Din Papa Benedict al XVI-lea, Sarea pământului. Creștinismul și Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii. O convorbire cu Peter Seewald, traducere de Tudor Soroceanu, Editura Sapientia, Iași 2006, pp. 323-324.

Mai jos puteți să ascultați predica din 5 februarie 2017 (Duminica a V-a, Anul A):

  • 5 februarie 2017