Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Domnul Christos vine a doua oară Azi nu mâine

Domnul Christos vine a doua oară Azi nu mâine! Acesta a fost mesajul pe care l-am transmis credincioșilor din catedrala sf. Iosif din București prezenți la liturghia de la 12.15. Erau de față mulți tineri și oameni în vârstă, dar și copii mici și bebeluși. Unii dintre aceștia mici scânceau din când în când, foarte frumos, alții mai mărișori se plimbau țanțoși prin fața altarului. Atmosfera a fost caldă, pătrunsă de atenție și evlavie.

Am pornit de la Evanghelia zilei (Mc 13, 23-32), care a trezit ceva fiori și sentimente de spaimă. Într-adevăr, Cuvântul Domnului din această duminică se referă la cele ce se vor întâmpla la sfârșitul lumii. Soarele se va întuneca. Luna nu va mai străluci. Stelele vor cădea de pe cer. Puterile cerului se vor cutremura. Fiul Omului va veni pe nori cu putere mare și glorie. Îngerii îi vor aduna pe toți aleșii Domnului de la capătul pământului până la capătul cerului.

Dincolo de imaginile ce descriu catastrofele cosmice de la sfârșitul lumii se întrevede apropierea iminentă a venirii Domnului ca Judecător. Această apropiere este urgentă și invită la disponibilitate pe orice om. Semnele care vestesc a doua venire a Domnului sunt la îndemâna oricui vrea să le vadă. Totul este fragil și trecător. Nu putem să calculăm și să planificăm nimic. Nici Fiul Omului nu știe când va avea loc sfârșitul lumii. Mesajul este simplu și puternic. Fiți gata mereu! Fața acestei lumi trece!

Disponibilitatea celor aleși nu înseamnă dezangajare și lipsă de interes pentru viața prezentă. Dimpotrivă. Faptul că au fost aleși de Dumnezeu se manifestă în orizontul unor acțiuni marcate de generozitate, bunătate și atenție față de cei nevoiași. Prin cei aleși Domnul Christos vrea să ajungă să fie cunoscut de toți oamenii.

Cei aleși de Dumnezeu – botezul este un semn al alegerii – au nevoie de discernământ și curaj pentru a rezista la mitul „actualității”. Mode și curente ideologice finanțate și impuse cu forța propun căi alternative de „facere” și „refacere” a omului. Domnul Christos ne arată măsura omului desăvârșit, iar Cuvântul său, care nu trece, rămâne reper pentru „facerea” și „refacerea” omului.

Mai multe detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 18 noiembrie 2018
Credința moștenită și credința personală

Credința creștină este multiformă. După sursa din care provine, putem vorbi despre o credință moștenită și o credință personală. Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi – mărturisirea de credință a lui Petru potrivit căreia Isus este Mesia, Christos (cfr. Mc 8, 27-35) – face o distincție implicită între aceste două forme de credință: credința lumii în Christos și credința ucenicilor, adică și credința noastră, credința mea în Christos. Ambele forme prezintă avantaje și dezavantaje. Credința moștenită este credința pe care am primit-o fără nici un efort de căutare. Aceasta este credință primită în familie, de la părinți și bunici, rude, sau în biserică de la preoții care ne-au botezat și pregătit la mir, euharistie, spovadă, căsătorie. Este o credință solidă; rezistă la critici, mai ales la criticile intelectuale. Dar nu strălucește, nu atrage, nu rodește. Este o credință obosită, rutinată, care pune accentul mai mult pe imitație și repetiție, nu pe bucuria întâlnirii personale cu Dumnezeu în creație și în semenii noștri. Așadar, ca să fie atractivă, molipsitoare, autentică, credința moștenită trebuie să devină credință personală. „Dar voi cine spuneți că sunt eu?” (Mc 8, 29), îi întreabă Christos pe ucenici și, implicit, pe noi astăzi. Această formă de credință este pătrunsă de bucuria descoperirii alterității radicale a lui Dumnezeu și atrage chiar și într-o manieră non verbală.

Din păcate în țările majoritar creștine credința dominantă este credința moștenită, o credință de rutină. Nu este o credință asumată personal. La unii creștini cu o asemenea credință lipsa de roade spirituale și umane poate să ajungă până la pragul cel mai de jos, adică renegarea lui Christos. Acest prag a fost atins și de sfântul Petru în timpul pătimirii lui Christos, atunci când i-a spus servitoarei care îl „acuza” că este ucenicul lui Isus: „Femeie, nu-l cunosc” (Lc 22, 57). Neîndoielnic cauza negării lui Christos are ceva în comun cu acea credință moștenită sau credință a lumii, cu acea credință care încă nu a devenit credință personală.

Trecerea de la credința moștenită la credința personală se face prin împrospătarea privirii cu care ne uităm la Isus Christos. Ochii purificați, ochii înnoiți, privirea proaspătă îndreptată spre Christos este un mare har, da, pe care îl putem primi dacă, într-un anume fel, ne pregătim să-l primim.

În predica din această duminică de la 12. 15 la catedrala sf. Iosif din București, în prezența multor credincioși, sugeram că fidelitatea față de noi înșine poate fi o formă de pregătire la primirea acestui har divin. A nu te trăda pe tine însuți înseamnă să fii pregătit pentru întâlnirea cu Alteritatea radicală, care este Dumnezeu. Detalii găsiți aici dând click pe imaginea de mai jos.

  • 16 septembrie 2018
Cum putem fi vindecați de surzenia spirituală?

Surzenia spirituală este o „boală” care se vindecă greu. Pentru a scăpa de ea nu sunt suficiente forțele proprii. Cine suferă de surzenia spirituală are nevoie de Christos și de altcineva care să-l conducă la Christos taumaturgul. Sprijinul celor apropiați se poate concretiza în mai multe forme.

Astfel, dacă este vorba și de surzenia fizică, atunci solidaritatea cu cel suferind se exprimă prin înțelegere și răbdare, prin vorbire lentă și articulată, pe scurt, prin tratarea suferinței aproapelui cu bunăvoință, simpatie și umor. Nicidecum cu ironie sau cinism. De asemenea, ajutorul se poate concretiza și în pledoaria pentru adoptarea a diferite forme de protejare a urechilor, de la reducerea consumului excesiv de muzică cu volumul dat la maximum până la reducerea poluărilor fonice de pe stradă, de la locul de muncă etc.

Când ne confruntăm și cu surzenia psihologică, cred că trebuie să adoptăm mai multe măsuri. Primele se referă la reducerea factorilor care distrag atenția. Aici intră în discuție consumul supraîncărcat de telefon mobil, de tabletă, de calculator, de televizor, de radio etc. Dar lucrul cel mai important este asumarea efortului de concentrare asupra lucrării pe care o săvârșim, începând de la activitatea profesională și terminând cu activitățile spirituale de acasă sau din biserică. Ar fi o adevărată pierdere de timp și o suferință să mergi la plimbare și să te gândești la lucrurile nerezolvate de la serviciu sau să mergi la biserică și să te gândești la vecinii care nu te lasă în pace.

În fine, surzenia spirituală este „boala de urechi” pe care o putem întâlni deseori în viața credincioșilor sau a oamenilor religioși de ieri și de azi. Se spune că cea mai cruntă formă de surzenie este cea provocată de voința de a nu vrea să mai auzi nimic și pe nimeni. Este un fel de autoizolare de cei din jur și de Dumnezeu. Cine se găsește în această situație greu se mai poate vindeca de unul singur. Are nevoie de sprijinul celor apropiați. Pentru creștini, doar Christos poate să vindece în mod efectiv orice boală, inclusiv surzenia spirituală. El este taumaturgul prin excelență. Dar el nu vindecă în mod automat sau cu forța. El îi vindecă pe cei care îi cer ajutorul. Dar atunci să ne întrebăm: suntem dispuși să-i conducem pe cei din jurul nostru care suferă de surzenia spirituală la Christos taumaturgul?

Mai multe detalii găsiți în meditația propusă în 9 septembrie 2018 la catedrala sf. Iosif în cadrul liturghiei de la 12.15 în prezența a numeroși credincioși. După liturghie am reîntâlnit o parte dintre credincioșii care au fost plecați în concediu. Toți ne-am bucurat că ne-am revăzut. Am constat că ne-am dus dorul în mod reciproc. Domnul să binecuvânteze revederea noastră!

Făcând click pe imaginea de mai jos, puteți să ascultați mai multe despre răspunsurile posibile la întrebarea pusă la început.

  • 9 septembrie 2018
Christos și Ulise modele de întoarcere acasă

Dragi prieteni,

Astăzi, 6 mai 2018, parohul catedralei mi-a spus că, după părerea lui, ar fi fost mai puțină lume la biserică. Nu cred. Nu am avut această impresie. Într-adevăr, ziua a fost deosebit de frumoasă – vreme bună, agreabilă, soare blând, temperatură optimă pentru o plimbare în aer liber – cu toate acestea, la liturghia de la 12. 15 la catedrala sf. Iosif din București a fost multă lume. Am observat cum mulți dintre credincioșii prezenți au venit în față, mai aproape de altar, fie pentru a evita forfota de la intrare, fie pentru a participa mai activ la liturghie. Nu e rău să se repete lucrul acesta. Așa este normal. În fața altarului să nu existe nici un spațiu liber. Chiar și fizic, credincioșii să se lipească de altar, să se lipească în mod simbolic eliminând distanța dintre ei și Christos.

După liturghie, mai mulți credincioși au venit să mă salute sau să-mi ceară vreun sfat. Printre aceștia îl amintesc aici pe un fost coleg de școală generală, B.M., din satul meu natal, care a venit la București cu ocazia unei nunți – dacă am înțeles bine ieri s-a căsătorit chiar băiatul lui – și a ținut cu dinadins să mă vadă și să mă salute. Îi mulțumesc din toată inima. Cu ajutorul lui, în ochii lui, am revăzut pentru câteva clipe lumea copilăriei și nevinovăția acelor ani! Dar, mai mult decât atât, reîntâlnirea cu el m-a făcut să mă gândesc încă o dată la avantajul celor care cred în Dumnezeu și-l urmează pe Christos participând la sacramente, în special la sfânta euharistie. Cine crede și frecventează Biserica, oriunde poate să fie acasă, adică niciodată nu va fi victima izolării, singurătății. Peste tot va avea surpriza să găsească prieteni, colegi, frați și surori. Într-adevăr, după acest criteriu se recunosc azi discipolii lui Isus, și anume după impactul efectiv al fraternității în Christos, nu după înălțimea bisericii, nu după numărul mare de credincioși înregistrați la recensământul civil sau religios.

Drumul spre acest „acasă” unde se regăsesc frații și surorile care te așteaptă bucuroși este greu de găsit azi, de aceea vă propun două modele de întoarcere spre acest „acasă” special: Christos și Ulise. Drumul creștin nu-l exclude pe cel laic, dimpotrivă, îl presupune. Christos împlinește drumul prefigurat de Ulise. Drum bun spre acel „acasă” din inima noastră! Christos a înviat!

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 6 mai 2018
Suntem chemați să dăm ceea ce nu avem

Dragi prieteni,

Asemenea apostolilor de la începuturile Bisericii, astăzi, și noi suntem chemați să dăm lumii ceea ce nu avem, adică suntem chemați să-l dăm lumii pe Christos, căutându-l mereu și cu ardoare. Asta înseamnă că suntem invitați să dăm nu din prea plinul nostru sau din prea puținul nostru, ci din ceea ce nu avem. Acesta este paradoxul, curajul creștinismului cald și disponibil. Christos se dobândește căutându-l. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva cuvinte din comentariul Sf. Toma la evanghelia după Ioan, cu referire la evanghelia duminicii a II-a de peste an (B).

«Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, și i-a spus: „L-am găsit pe Mesia!” – care, tradus, înseamnă „Christos” – și l-a adus la Isus» (In 1, 41-42). Ioan prezintă aici intervenția rodnică a lui Andrei; și pentru a sublinia perfecțiunea convertirii acestuia din urmă, începe prin a spune în cine a produs rod: în fratele său.

Într-adevăr, așa cum în Itinerariul lui Clement (o lucrare apocrifă, n.n.) i se atribuie lui Petru aceste cuvinte, și anume că un semn evident al convertirii desăvârșite a unui om constă în faptul că, după ce s-a convertit, cu cât cineva îi este mai apropiat, cu atât mai mult se străduiește să-l convertească la Christos. De aceea, Andrei, după ce s-a convertit așa cum se cuvine, nu a păstrat pentru dânsul comoara pe care a descoperit-o; se grăbește și aleargă degrabă la fratele său pentru a-i împărtăși bunurile pe care le-a primit: Andrei „l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon”, pe care îl căuta ca să-l facă pe fratele său de sânge să-i devină frate de credință – Un frate care-și ajută fratele este ca o cetate întărită (Prov 18, 19, versiunea LXX) – Iar cel care aude să spună „Vino !” (Ap 22, 17).

Apoi Evanghelistul prezintă cuvintele lui Andrei către fratele său: „L-am găsit pe Mesia – care, tradus, înseamnă Christos (Uns)”. Potrivit lui Chrisostom, Andrei răspunde tacit unei întrebări. A fost întrebat ce anume i-a învățat Cristos, iar răspunsul este imediat: Isus l-a făcut să recunoască pe deplin, cu ajutorul mărturiilor Scripturilor, că el era Christos. De aceea, spune: „L-am găsit”. Acest cuvânt subliniază printre altele că l-a căutat de multă vreme și cu ardoare – Fericit este omul care află înțelepciune (Prov 3, 13).

Cuvântul evreiesc Messiah se traduce în greacă cu Christos, în latină prin Unctus, Uns. Pentru că Isus a fost uns într-un mod unic cu ulei invizibil, adică cu Duh Sfânt, Andrei, folosind acest nume, îl arată limpede ca atare – Te-a uns Dumnezeu, Dumnezeul tău, cu untdelemnul bucuriei ca pe nimeni altul dintre semenii tăi (Ps 45, 8), adică ca pe nimeni altul dintre sfinți. Căci, toți sfinții au primit ungerea cu acest ulei, dar Christos a primit-o într-o manieră specifică lui, după cum este sfânt într-o manieră unică. De aceea, potrivit lui Chrisostom, Andrei nu spune simplu un Mesia, ci pe Mesia.

În fine, Ioan prezintă rodul inițiativei lui Andrei: „l-a adus (pe Petru) la Isus”. Aceste ultime cuvinte pun în evidență ascultarea lui Petru, căci, a alergat îndată, fără să întârzie. Vă rog să remarcați aici apartenența lui Andrei fără rezerve la Christos: îl aduce pe fratele său la Christos și nu la sine (cunoștea bine slăbiciunea sa). Îl conduce la Christos pentru ca acesta să-l învețe. Prin lucrul acesta el spune în același timp că așa trebuie să fie efortul și zelul predicatorilor, ca ei să nu revendice pentru ei înșiși roadele predicării lor, nici să nu caute să scoată din asta vreun profit și onoruri personale, ci să caute să conducă totul la Isus, adică să raporteze totul la gloria și onoarea sa – Căci nu ne predicăm pe noi înșine, ci pe Isus Christos Domnul (2 Cor 4, 5).»

(Din Thomas d’Aquin, Commentaire sur l’Evangile de Saint Jean, trad. M. – D. Philippe, o.p., Les Editions du Cerf, Paris 1998, 168-169; trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 14 ianuarie 2018