Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Cine este Isus Christos pentru tine?

Dragi prieteni,

După două zile de drumeție pe platoul Bucegilor și pe la cota 1400 am coborât astăzi, 27 august 2017, la Sinaia și am meditat împreună cu numeroșii credincioși adunați la biserică întrebarea pe care Isus a adresat-o discipolilor de ieri și de azi: dar voi cine spuneți că sunt eu? Ținând cont de contextul lecturilor biblice din această duminică, la întrebarea Cine este Isus Christos pentru tine? se răspunde nu prin aprofundarea doctrinei creștine, ci prin urmarea lui Isus Mesia, așa cum a făcut Matei vameșul, care, „ridicându-se” (de la postul lui de vameș), „l-a urmat” (Mt 9, 9). Înainte de a asculta predica vă invit să citiți câteva gânduri ale sfântului Ciprian despre rolul lui Petru, piatra apostolică, în a face vizibilă unitatea Bisericii, care se zidește pe Piatra vie, pe Christos, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, Piatra din capul unghiului.

«Domnul îi spune lui Petru: „Și eu îți zic: tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui. Ție îți voi da cheile împărăției cerurilor: ceea ce vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Mt 16, 18-19). Pe unul singur zidește Biserica, deși tuturor apostolilor, după învierea sa, le-a dăruit puteri egale zicându-le: „Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi. Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: Primiți pe Duhul Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute” (In 20, 21-23). Totuși, pentru a arăta unitatea, a constituit o singură catedră și a dispus cu ajutorul cuvântului său de autoritate ca principiul acestei unități să izvorască din unul singur. Ceea ce era Petru, cu siguranță, erau și ceilalți apostoli: părtași în mod egal la cinste și la putere; dar începutul provine din unitate, ca astfel credința lui Christos să se arate a fi unică. La această unică Biserică a lui Christos face aluzie Spiritul Sfânt în Cântarea Cântărilor când, în persoana Domnului, spune: „dar numai una este ea, porumbița mea, perfecta mea; una este la mama ei, desăvârșita celei care a născut-o” (Ct 6, 9). Cine nu păstrează această unitate a Bisericii, crede oare că va păstra credința? Cine se opune și rezistă Bisericii, crede oare că este în Biserică? Dar și fericitul apostol Paul îl învață și dezvăluie misterul sacru al unității zicând: „Este un singur trup și un singur Duh, după cum ați și fost chemați la o singură speranță, aceea a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez, un singur Dumnezeu” (Ef 4, 4-6).

Din sfântul Ciprian, Despre unitatea Bisericii, 4-5, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 27 august 2017
Edith Stein: Știința crucii și cristologia fenomenologică

Asceza creștină

«În timpul copilăriei vieții spirituale, când începem să ne încredințăm călăuzirii lui Dumnezeu, simțim cum ne conduce mâna sa puternică și robustă; vedem cu extremă claritate cât trebuie să facem și să nu facem. Dar situația nu rămâne mereu așa. Cine îi aparține lui Christos trebuie să trăiască viața sa întreagă. Trebuie să ajungă la vârsta matură a lui Christos, să înceapă într-o zi calea crucii, să meargă spre Ghetsemani și Golgota. Și toate suferințele care provin din exterior sunt nimic în comparație cu noaptea întunecată a sufletului, când lumina divină nu mai luminează și vocea Domnului nu mai vorbește. De ce face așa? Suntem aici în fața misterelor sale, mistere pe care nu putem să le pătrundem până la capăt. Dar ceva putem să vedem în ele. Dumnezeu a devenit om pentru ca să participăm din nou la viața sa. Participare care era la început și care este scopul ultim.

Dar între timp mai este ceva. Christos este Dumnezeu și om, iar cine vrea să participe la viața sa, trebuie să ia parte la viața sa divină și umană. Natura umană asumată de el i-a dat posibilitatea să sufere și să moară. Natura divină pe care o avea din eternitate a dat patimii și morții sale o valoare infinită și puterea de a împlini răscumpărarea. Patima și moartea lui Christos continuă în corpul său mistic și în fiecare din membrele sale. Fiecare om trebuie să sufere și să moară. Dar dacă el este un membru viu al corpului lui Christos, suferința sa și moartea sa devin răscumpărătoare, datorită divinității capului. Acesta este motivul obiectiv pentru care toți sfinții au dorit să sufere. Nu este vorba de o dorință bolnavă. Ochii minții naturale văd în asta un fel de perversiune. Dar în lumina misterului răscumpărării ea este ceva extrem de inteligibil. Astfel, acela care este unit cu Christos rămâne statornic fără să fie zdruncinat și în noaptea întunecată a îndepărtării subiective de Dumnezeu și a părăsirii subiective din partea sa; probabil providența divină îi impune această încercare pentru a-l elibera pe cel care este înlănțuit în mod obiectiv. Între timp să spunem: „facă-se voia ta!” și tocmai, de aceea, în noaptea cea mai întunecată.»

Din Edith Stein, Il Mistero del Natale, trad. Carlo Danna, Queriniana, Brescia 2015, pp. 35-37; traducere în limba română de Wilhelm Dancă.

Misterul Crăciunului este în fiecare zi

«Într-adevăr, Dumnezeu a venit pentru a ne răscumpăra, pentru a ne uni cu sine, pentru a face voința noastră conformă cu a sa. Cunoaște natura noastră. Ține cont de ea și ne-a dăruit așadar tot ceea ce poate să ne ajute să atingem obiectivul.

Pruncul divin a devenit Învățătorul și ne-a spus ce trebuie să facem. Pentru a îmbiba o întreagă viață umană de viață divină nu este îndeajuns să îngenunchem o dată pe an în fața ieslei și să ne lăsăm răpiți de încântare în noaptea sfântă. În scopul acesta trebuie să rămânem zilnic în contact cu Dumnezeu pentru toată viața, să ascultăm cuvintele pe care le-a rostit și care ne-au fost transmise și să le punem în practică. Înainte de toate trebuie să ne rugăm așa după cum ne-a învățat Mântuitorul să o facem și ne-a îndemnat continuu și în mod insistent. „Cereți și vi se va da”. Este o promisiune sigură de a fi ascultați. Și cine rostește zilnic din inimă rugăciunea sa „Doamne, facă-se voia ta” poate să aibă încredere că nu trădează voința divină chiar și atunci când nu are nici o certitudine subiectivă în legătură cu ea.

În afară de lucrul acesta, Christos nu ne-a lăsat orfani. L-a trimis pe Spiritul său, care ne învață pe noi toți adevărul. A întemeiat Biserica, care este călăuzită de Spiritul său, și a instituit într-nsa pe reprezentanții săi, prin gura cărora Spiritul său ne vorbește în cuvinte omenești. Așadar nu suntem singuri, iar acolo unde scade încrederea în propria judecată, dar și în propria rugăciune suntem sprijiniți de puterea ascultării și a mijlocirii.

„Și Cuvântul s-a făcut trup”. Lucrul acesta a devenit adevăr în ieslea de la Betleem. Dar s-a împlinit și într-o altă formă. „Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică”. Știind bine că suntem oameni și rămânem oameni în fiecare zi supuși slăbiciunilor noastre, Mântuitorul vine în ajutorul umanității noastre într-o modalitate cu adevărat divină. Așa după cum trupul pământesc are nevoie de pâine zilnică, tot la fel și viața divină așteaptă în noi să fie încontinuu alimentată. „Aceasta este pâinea cea vie, care a coborât din cer”. Cine face ca aceasta să devină pâinea sa zilnică în el se împlinește zilnic misterul Crăciunului, întruparea Cuvântului.»

Din Edith Stein, Il Mistero del Natale, trad. Carlo Danna, Queriniana, Brescia 2015, pp. 38-39; traducere în limba română de Wilhelm Dancă.

Sensul liturgiei

«Viața de fiu al lui Dumnezeu înseamnă așadar să devenim mici și în același timp mari. A trăi euharistic înseamnă să ieși spontan din meschinătatea propriei vieții și să pătrunzi în spațiile ample ale vieții lui Christos. Cine îl vizitează pe Domnul în casa sa nu se va mai îngriji doar și mereu de ale sale și propriile treburi, ci va începe să se intereseze de treburile Domnului. Participarea la jertfa zilnică ne introduce, fără să ne dăm seama, în viața liturgică. Rugăciunile și riturile altarului propun din nou în mod continuu în fața sufletului nostru, în timpul anului liturgic, istoria mântuirii și fac să-i percepem mereu mai mult sensul. Iar acțiunea sacrificatoare ne impregnează neîntrerupt cu misterul central al credinței noastre, punctul de sprijin al istoriei lumii – misterul întrupării și al răscumpărării. Cine poate să participe cu spirit și inimă deschisă la jertfa sfântă fără să intre la rândul său în dinamica acesteia, fără să fie atins de dorința de a se insera pe sine și neînsemnata sa viață personală în marea lucrare a Răscumpărătorului?

Misterele creștinismului sunt un întreg indivizibil. Cine adâncește unul dintre ele ajunge în cele din urmă la toate celelalte. Astfel calea care pornește de la Betleem se îndreaptă fără oprire spre Golgota, pornește de la iesle și ajunge la cruce. Când prea sfânta Fecioară îl prezentă pe Prunc la templu, i s-a prezis că sufletul său va fi străpuns de o sabie, că acel copil era pus spre căderea și ridicarea multora și ca semn de contradicție. Era vestirea patimii, a luptei dintre lumină și întuneric care se manifestase deja în jurul ieslei!

În anumiți ani Întâmpinarea Domnului și Septuagesima, celebrarea întrupării și pregătirea pentru pătimire cad în aceeași zi. În noaptea păcatului luminează steaua Betleemului. Peste splendoarea luminoasă care luminează ieslea cade umbra crucii. Lumina se stinge în întunericul vinerii sfinte, dar revine și luminează mai luminoasă, soare al mizericordiei, dimineața învierii. Fiul încarnat al lui Dumnezeu ajunge prin cruce și pătimire la gloria învierii. Fiecare dintre noi, omenirea întreagă va ajunge împreună cu Fiul omului, prin suferință și moarte, la aceeași glorie.»

Din Edith Stein, Il Mistero del Natale, trad. Carlo Danna, Queriniana, Brescia 2015, pp. 42-44; traducere în limba română de Wilhelm Dancă.

Mistica crucii

«Cu ajutorul acestei succedări viu colorate a imaginilor, s-a derulat înaintea noastră întreaga cale a sufletului. Totodată am avut prilejul să recunoaștem hotărârile tainice ale lui Dumnezeu datorită cărora, începând din dimineața Creației, acest drum fusese proiectat. Și ne dăm seama, cât de puternic întrețesută este această cale tainică a sufletului cu misterele credinței. Ales din veșnicie, sufletul, în calitatea sa de mireasă a Fiului lui Dumnezeu, va participa la viața trinitară a Divinității. Pentru a se cununa cu mireasa, Cuvântul Etern îmbracă natura umană. Dumnezeu și sufletul urmează să fie „doi într-un singur trup”. Deoarece trupul omului păcătos se află în revoltă împotriva spiritului, orice viață în trup nu este altceva decât luptă și suferință: și aceasta, pentru „Fiul Omului” mai mult decât pentru oricare dintre oameni; pentru alții cu atât mai mult, cu cât sunt mai legați de el. Isus Christos caută să câștige sufletul, prin a-și risca viața pentru viața lui, luptând împotriva dușmanilor săi și ai lor. Alungă Satana și toate spiritele rele, oriunde s-ar întâlni personal cu ele. Smulge sufletele din tirania lor. Necruțător dezvăluie răutatea umană, acolo unde aceasta i se înfățișează orbită, deghizată și încăpățânată. Tuturor celor care-și recunosc propria lor păcătoșenie și, mărturisind-o căiți, își doresc fierbinte descătușarea din această stare, el le întinde mâna; în același timp însă le cere să-l urmeze necondiționat, lepădându-se de tot ce se împotrivește în interiorul lor, spiritului său. Prin toate acestea ațâță împotriva sa furia iadului, ura răutății și a slăbiciunii umane, până când acestea erup, pregătindu-i moartea pe cruce. Aici, prin chinurile extreme ale trupului și ale sufletului, mai ales prin noaptea părăsirii de Dumnezeu, Isus Christos plătește, dreptății divine, prețul datoriilor adunate ale tuturor timpurilor, deschizând totodată zăgazurile milostivirii paterne pentru toți cei care au curajul să îmbrățișeze crucea și pe cel Crucificat. În sufletele acestora, el își revarsă lumina și viața sa divină care însă, datorită faptului că nimicește fără îndurare tot ce-i stă în cale, este concepută mai întâi sub aspectul nopții și al morții. Aceasta este Noaptea întunecată a contemplației, este moartea pe cruce a „omului celui vechi”. Noaptea va fi cu atât mai întunecată, moartea cu atât mai chinuitoare, cu cât sufletul va fi cuprins mai puternic de pețirea divină a iubirii, și cu cât sufletul i se va încrede acesteia cu mai puține reticențe. Continua prăbușire a naturii oferă tot mai mult spațiu luminii și vieții divine, care subjugă capacitățile naturale, transformându-le în unele divinizate și spiritualizate. Astfel se desfășoară în creștin, o nouă întrupare a lui Christos, care echivalează cu o înviere din moartea prin răstignire. „Noul om” poartă pe trupul său, rănile lui Christos: amintirea mizeriei păcatului, din care a fost înviat spre o viață fericită, și aducerea aminte a prețului care se cerea plătit pentru aceasta. În suflet rămâne dorul după plinătatea vieții, până în clipa în care i se va îngădui să intre, prin moartea reală a trupului, în lumina cea fără de umbră.

Așadar, unirea nupțială a sufletului cu Dumnezeu este țelul pentru care sufletul a fost creat, pentru care a fost răscumpărat prin cruce, țel înfăptuit pe cruce și pecetluit cu crucea, pentru toți vecii vecilor.»

Din Edith Stein, Știința Crucii. Un studiu despre Ioan al Crucii, trad. Ricarda Maria Terschak OCDS, Editura Carmelitană, Ciofliceni 2012, pp. 328-329. În acest text am schimbat litera mare cu litera mică pentru pronumele care se referă la persoanele divine și am redat „Christos” în loc de Cristos.

 

  • 10 mai 2017
Vladimir Soloviov: Christos și Antichrist

Text selectat din Vladimir Soloviov, Povestire despre Antichrist, pentru cursul de Christologie filosofică; textul va fi discutat și analizat în cadrul orelor de seminar. Printre alte teme, vom discuta despre Christos între bine și rău, forța binelui, ispitele lui Christos, libertatea în spirit, Christos și adevărul.

«Împăratul-supraom va înțelege ce îi trebuie gloatei sale. În această vreme va sosi la el la Roma din Extremul Orient un mare mag învăluit într-un nor des de legende stranii și povești înfricoșate. Conform zvonurilor care circulau printre neo-budiști, ar fi fost de proveniență divină: s-ar fi tras din zeul solar Surja și dintr-o oarecare nimfă de râu.

Acest mag, pe numele său Apolloniu, fără îndoială, un om de geniu, semi-asiat și semi-european, episcop catolic in partibus infidelium, va reuni într-o manieră uimitoare stăpânirea ultimelor descoperiri și aplicații tehnice ale științei apusene și cunoașterea și îndemânarea de a folosi tot ceea ce este cu adevărat solid și semnificativ în mistica tradițională a Orientului. Rezultatele unei asemenea combinații vor fi uluitoare. Apolloniu va ajunge să stăpânească arta semi-științifică, semi-magică de a atrage și a direcționa conform voinței sale electricitatea atmosferică, și în popor se va spune că el poate să coboare pe pământ focul ceresc. De altfel, copleșind imaginația mulțimii cu tot soiul de minunății nemaivăzute, nu va abuza pe moment de forța sa în vreun scop anume. Și iată că acest om va veni la marele împărat, i se va închina ca unui adevărat fiu al lui Dumnezeu, îi va spune că a găsit în cărțile secrete ale Orientului predicțiuni directe cum că el, împăratul, ar fi ultimul mântuitor și jude universal și își va oferi, spre a-i sluji, întreaga lui făptură și pricepere. Fermecat, împăratul îl va primi ca pe un dar suprem și, împodobindu-l cu titluri pompoase, nu se va mai despărți de el. și iată că popoarele Pământului, copleșite de stăpânitorul lor cu binefaceri, vor mai căpăta, în afară de pacea generală, în afară de potolirea generală a foamei, și posibilitatea de a se desfăta continuu cu tot soiul de minuni și semne, care mai de care mai variate și mai surprinzătoare. Se încheia cel de-al treilea an al domniei supraomului.

După rezolvarea încununată de succes a problemei politice și sociale s-a pus problema religioasă. A zgândărit-o împăratul însuși, și mai ales referitor la creștinism Situația creștinătății în vreme aceea era următoarea: deși numeric se subțiase considerabil – pe tot globul rămăseseră nu mai mult de patruzeci și cinci de milioane de creștini – se desăvârșise moral, câștigând astfel în calitate ceea ce pierduse în cantitate. Printre creștini nu mai erau oameni care să nu fie legați de creștinism prin reale interese spirituale. Diversele orientări se reduseseră cantitativ într-un mod destul de echilibrat, menținându-se astfel între ele cam același raport numeric. Iar în ceea ce privește simțămintele reciproce, cu toate că vrajba nu se schimbase în armonie deplină, oricum se atenuase considerabil, iar contradicțiile își pierduseră acuitatea de până atunci. Papalitatea fusese gonită de mult din Roma și, după nesfârșite peregrinări, își găsise adăpost la Petersburg, cu condiția să se abțină de la propagandă aici și în interiorul țării. În Rusia papalitatea s-a simplificat mult. Fără să-și modifice, în esență, componența necesară a colegiilor și oficiilor sale, ea a fost nevoită să spiritualizeze caracterul activității acestora și, de asemenea, să reducă la dimensiuni minime ritualul și ceremonialul său pompos. Multe obiceiuri stranii și ispititoare, deși nedesființate oficial, au ieșit de la sine din uz. În toate celelalte țări, îndeosebi în America de Nord, ierarhia catolică mai avea destui reprezentanți cu voință puternică, energie neobosită și situație independentă, ce concentrau mai tare ca înainte unitatea Bisericii catolice și îi păstrau semnificația internațională, cosmopolită. Referitor la protestantism, în fruntea căruia se afla Germania, îndeosebi după unirea unei părți considerabile a Bisericii anglicane cu cea catolică, acesta se debarasase de tendințele sale negative extremiste, ale căror adepți au trecut pe față la indiferentism religios și ateism. În Biserica evanghelică rămăseseră doar cei care credeau sincer, iar în fruntea lor erau oameni ce reuneau o mare erudiție, o profundă religiozitate și tendința crescândă de a face să renască prin sine chipul viu al creștinismului vechi autentic. Biserica ortodoxă rusă, după ce evenimentele politice au modificat poziția oficială a Bisericii, deși pierduse multe milioane dintre membrii săi efectivi, nominali, a împărtășit în schimb bucuria de a se fi unit cu cei mai buni dintre staroveri și chiar cu mulți sectanți de orientare pozitiv-religioasă. Această biserică înnoită a început, fără să sporească numeric, să crească în forța spiritului, fapt dovedit în lupta sa internă cu sectele, tot mai numeroase în popor, cu caracter extremist și cărora nu le era străin elementul demonic și satanic.

În timpul primilor doi ani ai noii domnii, toți creștinii, speriați și istoviți de o întreagă serie de revoluții și războaie precedente, au manifestat față de noul stăpânitor și reformele sale pacifiste, pe de-o parte, o expectativă binevoitoare, pe de altă parte, o mare simpatie și chiar o exaltare fierbinte. În cel de-al treilea an însă, odată cu apariția marelui mag, mulți ortodocși, catolici și evanghelici au început să dea semne de temeri și antipatii serioase. Textele Evangheliei și ale apostolilor, ce vorbeau despre prințul veacului și despre antichrist, au început să fie citite cu multă atenție și comentate cu însuflețire. Împăratul și-a dat seama, după unele indicii, de furtuna ce va să vină și a hotărât să limpezească lucrurile cât mai curând.

La începutul celui de-al patrulea an de domnie, el emite un manifest adresat tuturor credincioșilor creștini, fără deosebire de confesiune, în care aceștia sunt invitați să-și aleagă ori să-și numească reprezentanți plenipotențiari la sinodul ecumenic prezidat de el. În perioada respectivă rezidența fusese transferată de la Roma la Ierusalim. Palestina era pe atunci o regiune autonomă, populată și condusă mai ales de evrei. Ierusalimul, fost oraș liber, devenise oraș imperial. Lăcașurile sfinte creștine rămăseseră neatinse, însă pe teritoriul întinsei platforme Haram-esh-Sherif, între Birket-Israin și actuala cazarmă, într-o parte, și moscheea Al-Aksa și „grajdurile lui Solomon”, în partea cealaltă, a fost înălțată o clădire uriașă, care cuprindea, în afară de două vechi geamii nu prea mari, o mare catedrală „imperială” pentru unificarea tuturor cultelor și două palate imperiale luxoase, cu biblioteci, muzee și încăperi special amenajate pentru experimente și exerciții de magie. În această semi-catedrală-semi-palat, pe data de 14 septembrie urma să aibă loc deschiderea sinodului ecumenic. Dat fiind faptul că protestantismul nu are cler propriu-zis, ierarhii catolici și ortodocși au hotărât, la dorința împăratului și pentru a imprima un oarecare caracter omogen reprezentării tuturor orientărilor creștinismului, să admită ca la sinod să participe un număr de mireni dintre ai lor, oameni cunoscuți prin cucernicie și devotament față de interesele Bisericii, iar dacă au fost admiși mireni, n-a putut fi exclusă participarea reprezentanților clerului inferior, călugări și preoți. Astfel, numărul total al membrilor sinodului depășea cifra de trei mii, și aproape un milion de pelerini creștini au umplut Ierusalimul și întreaga Palestină.

Trei dintre membrii sinodului se remarcau în mod deosebit. Întâi și-ntâi papa Petru al II-lea, ce stătea de drept în fruntea părții catolice a sinodului. Predecesorul lui murise în timp ce venea la sinod, și la Damasc s-a întrunit un conclav ce l-a ales în unanimitate pe cardinalul Simone Barionini, care a luat numele de Petru. Era de origine simplă, din popor, provenea din regiunea Napoli și își căpătase renumele ca predicator în cadrul ordinului carmelit cu mari merite în lupta cu o sectă satanică ce prinsese puternic în Petersburg și în împrejurimile acestuia și care ademenea nu numai ortodocși, ci și catolici. Numit arhiepiscop de Moghiliov și apoi și cardinal, era vizat mai dinainte pentru tiară. Avea cam la vreo patruzeci de ani, era de statură mijlocie și bine legat, cu fața roșie, nasul acvilin și sprâncenele stufoase. Se aprinde ușor și era iute, vorbea cu patimă, făcând gesturi ample și mai mult fascina auditorul, decât să-l convingă. Față de suveranul universal arăta neîncredere și antipatie, îndeosebi după ce răposatul papă, îndreptându-se spre sinod, cedare insistențelor împăratului și-l numise cardinal pe cancelarul imperial, marele mag universal, episcopul exotic Apolloniu, pe care Petru îl considera un catolic îndoielnic și un impostor neîndoios.

Conducătorul real, deși neoficial al ortodocșilor era starețul Ioan, foarte cunoscut în mijlocul poporului rus. Deși oficial era considerat episcop „în retragere”, nu se retrăsese la nici o mănăstire, ci călătorea tot timpul în diverse direcții. Circulau pe socoteala sa o seamă de legende. Unii spuneau că ar fi înviat Feodor Kuzmici, adică împăratul Alexandru I, născut cam cu trei veacuri în urmă. Alții mergeau și mai departe, afirmând că ar fi adevăratul stareț Ioan, adică apostolul Ioan Evanghelistul, care nici n-ar fi murit niciodată și a început să se arate deschis, pe față, în ultima vreme. În ceea ce-l privește, el nu vorbea niciodată despre originea și tinerețea sa. Acum era foarte bătrân, dar sprinten, cu părul alb și barba tot așa, bătând pe alocuri în galben, ba chiar în verde, înalt, slab la trup, dar cu obrajii plini și ușor rumeni, cu ochi vioi și strălucitori, cu o expresie de înduioșătoare bunătate pe chip blând și la vorbă. Umbla întotdeauna îmbrăcat într-o rasă albă și-n mantie.

În fruntea protestanților la sinod se afla un teolog german, extrem de învățat, profesorul Ernst Pauli. Era un bătrânel uscățiv și mic de statură, cu o frunte enormă, avea nas ascuțit și bărbia și-o rădea cu grijă. Ochii lui erau neobișnuiți datorită privirii ieșite din comun, o privire sălbatic-blajină. Își freca tot timpul mâinile, dădea din cap, încrunta fioros din sprâncene, se bosumfla și, fulgerând cu privirea, scotea morocănos sunete sacadate: So nun! So also! Era îmbrăcat festiv – cu cravată albă și redingotă lungă de pastor, cu însemnele nu se știe cărui ordin pe ea.

Deschiderea sinodului fu impresionantă. Două treimi din uriașul templu închinat „unității tuturor cultelor” erau ocupate cu bănci și scaune pentru membrii sinodului; cealaltă treime o ocupa o tribună înaltă unde, pe lângă tronul imperial și un altul mai scund pentru marele mag – tot el cardinal-cancelar imperial – se aflau șiruri de fotolii: în spate pentru miniștri, curteni și secretari de stat, iar lateral niște șiruri mai lungi a căror destinație nu era cunoscută. În balcoane erau orchestre, iar în piața alăturată se aliniaseră două regimente de gardă și bateria pentru salvele de onoare. Membrii sinodului oficiaseră deja slujbele în diverse biserici, astfel că deschiderea sinodului trebuia să fie pe deplin laică. La intrarea împăratului, însoțit de marele magistru și întreaga sa suită, orchestra începu să cânte „Marșul omenirii unite”, ce slujea drept imn imperial internațional. Toți membrii sinodului se ridicară în picioare și fluturându-și pălăriile strigară tare de trei ori: „Vivat! Ura! Hoch!”

Împăratul se opri lângă tron și, întinzând cu măreață bunăvoință mâna, spuse cu o voce sonoră și plăcută: „Creștini de toate confesiunile! Iubiți supuși ai mei și frați! De la începutul domniei mele, binecuvântată de Cel de Sus cu fapte atât de minunate și glorioase, nu am avut vreodată motiv să fiu nemulțumit de voi. V-ați făcut întotdeauna datoria cu conștiinciozitate și credință. Dar pentru mine e prea puțin. Iubirea mea sinceră pentru voi, frați iubiți, cere în schimb tot iubire. Vreau ca voi să mă recunoașteți drept adevărat conducător în tot ceea ce fac pentru binele omenirii nu din simțul datoriei, ci din iubire fierbinte. Iată deci că, în afară de ceea ce fac pentru toată lumea, vreau să dau dovadă de bunăvoință aparte față de voi. Creștini, prin ce v-aș putea face fericiți? Ce să vă ofer, nu ca supuși ai mei, ci ca frați întru credință? Creștini! Spuneți-mi, ce anume prețuiți voi cel mai mult în creștinism? Căci numai aflând acest lucru voi ști încotro să-mi îndrept eforturile!” Se opri în așteptare. În templu era un vuiet surd. Membrii sinodului vorbeau între ei în șoaptă. Papa Petru, gesticulând aprins, le explica ceva celor din jurul său. Profesorul Pauli clătina din cap și plescăia crâncen din buze. Starețul Ioan, aplecat spre un episcop din răsărit și un capucin le șoptea ceva la ureche.

Așteptând câteva minute, împăratul se adresă sinodului pe același ton blând, în care însă răsuna o abia perceptibilă umbră de ironie. „Dragi creștini, spuse el. Înțeleg cât este de greu pentru voi să dați un singur răspuns direct. Înțeleg și vreau să vă ajut. Din nefericire v-ați scindat încă din timpuri atât de vechi în diverse confesiuni și partide că poate nici nu aveți un singur lucru care să vă atragă pe toți. Dar dacă voi nu vă puteți pune de acord, eu sper să pun de acord toate confesiunile voastre, arătându-le aceeași iubire și fiind deopotrivă gata să întâmpin năzuința adevărată a fiecăreia dintre ele. Iubiți creștini! Eu știu că pentru mulți și nu pentru cei din urmă dintre voi lucrul cel mai de preț din creștinism este acea autoritate spirituală pe care acesta o conferă reprezentanților săi legali, nu pentru avantajul lor personal, desigur, ci pentru binele comun, căci această autoritate este temeiul ordinii spirituale și al disciplinei morale necesare nouă tuturor. Iubiți frați catolici! O, cât de bine vă-nțeleg privirea și cât aș vrea să-mi sprijin puterea pe autoritatea conducătorului vostru spiritual! Ca să nu gândiți că vrem să vă lingușim și să spunem vorbe goale declarăm solemn: conform voinței noastre absolute, episcopul suprem al tuturor catolicilor, papa de la Roma, este readus de astăzi pe tronul său de la Roma, cu toate drepturile și privilegiile aferente acestui titlu și acestei catedre, acordate vreodată de predecesorii noștri, începând cu împăratul Constantin cel Mare. Iar de la voi, frați catolici, nu vreau în schimb decât să mă recunoașteți sincer, din adâncul inimii, pe mine drept unic protector și ocrotitor. Cine mă recunoaște ca atare cu sufletul și cugetul să vină aici, lângă mine.” Și arătă spre locurile goale de pe tribună. Atunci, cu strigăte de bucurie: Gratias agimus! Domine! Salvum fac magnum Imperatorem! Aproape toți părinții bisericii catolice, cardinali și episcopi, cea mai mare parte a mirenilor credincioși și peste jumătate din monahi se urcară pe tribună și, plecându-se până la pământ în direcția unde era împăratul, se așezară în fotolii. Dar jos, în mijlocul sinodului, drept și nemișcat ca o statuie de marmură, ședea la locul său papa Petru al II-lea. Toți cei din jurul său erau acum pe tribună. Dar ceata rărită de monahi și mireni rămași jos se trase înspre el, se strânse în jurul lui și de acolo se auzea un murmur reținut: Non praevalebunt, non praevalebunt portae inferni.

Privind cu mare mirare la Papa, care rămăsese neclintit, împăratul prinse din nou a grăi: „Frați iubiți! Știu prea bine că sunt printre voi și dintr-aceia pentru care lucrul cel mai de preț în creștinism îl reprezintă datina sfântă, vechile simboluri, cântecele și rugăciunile, icoanele și ritualul slujbei din străbuni. Așa și este: ce poate fi mai scump decât aceste lucruri pentru un suflet religios? Aflați dară, iubiții mei, că astăzi am semnat o hotărâre și au fost repartizate fonduri generoase Muzeului Universal de Arheologie Creștină din slăvitul nostru oraș imperial Constantinopol pentru culegerea, studierea și păstrarea tuturor monumentelor bisericești vechi, îndeosebi răsăritene, iar pe voi vă rog să vă alegeți chiar de mâine o comisie, formată din oameni de-ai voștri, care să stabilească împreună cu mine măsurile ce trebuie luate pentru ca obiceiurile și moravurile actuale să se apropie cât se poate de tare de tradițiile și rânduielile bisericii ortodoxe! Frați ortodocși! Cei cărora le este aproape de suflet această dorință a mea, cei ce mă pot numi din toată inima adevăratul lor conducător și stăpân să urce aici!” Și atunci cei mai mulți dintre ierarhii de la Răsărit și Miazănoapte, jumătate din preoți, monahii și mirenii ortodocși urcară cu strigăte de bucurie pe tribună, privind cu coada ochiului la catolicii ce tronau plini de mândrie acolo. Dar starețul Ioan nu se clintea din loc și sufla greu. Și când gloata din jurul său se rări considerabil, el își părăsi locul și se trase mai aproape de Papa Petru și de cei care-l înconjurau. Îl urmară și ceilalți ortodocși care nu urcaseră pe tribună.

Și prinse din să vorbească împăratul: „Știu, iubiți creștini, că sunt printre voi și dintr-aceia care cel mai mult și cel mai mult prețuiesc în creștinism credința personală în adevăr și cercetarea liberă a Scripturii. Nu mai e, cred, nevoie să spun care este părerea mea. Știți, poate, că încă din tinerețe am scrisă o amplă lucrare de critică biblică. La vremea aceea lucrarea a produs oarece vâlvă și a marcat începutul notorietății mele. Și se vede treaba că în amintirea ei mi-a fost trimisă aici, chiar zilele astea, rugămintea Universității din Tübingen de a primi din partea-i diploma de onoare de doctor în teologie. Am pus să se răspundă că primesc cu plăcere și recunoștință. Iar astăzi, pe lângă acel Muzeu de Arheologie Creștină, am semnat și înființarea Institutului Mondial de Cercetare Liberă a Sfintei Scripturi din Toate Unghiurile de Vedere Posibile și de Studiere a tuturor Științelor Auxiliare, cu un buget anual de un milion și jumătate de mărci. Pe cei cărora le e pe plac această dispoziție de suflet și care mă pot recunoaște cu inima curată drept conducător suveran îi invit să vină încoace, lângă noul doctor în teologie”. Și pe frumoasele buze ale mărețului om zvâcni ușor un soi de zâmbet ciudat care aducea mai mult cu un rânjet. Mai bine de jumătate din savanții teologi o porniră spre tribună, deși cu oarece încetineală și nehotărâre. Toți aruncau câte o privire spre profesorul Pauli, care părea crescut din scaunul pe care ședea. Acesta își plecase mult capul, se cocoșase și se încovoiase. Învățații-teologi ce urcaseră pe tribună erau vizibili încurcați, iar unul dintre ei dădu deodată din mână a lehamite și, sărind direct jos, pe lângă scară, o porni șchiopătând ușor spre Pauli și spre acei câțiva ce rămăseseră lângă acesta. Profesorul își înălță fruntea și ridicându-se cu o mișcare oarecum incertă o porni pe lângă băncile rămase goale, însoțit de cei ce împărtășeau aceeași credință cu el și-i rămăseseră alături, și se așeză mai aproape de starețul Ioan și de Papa Petru, înconjurați și ei de ai lor.

Cei mai mulți participanți la marea adunare, printre care aproape întreaga ierarhie a Răsăritului și Apusului, se aflau pe tribună. Jos mai rămăseseră doar cele trei grupulețe alăturate de oameni strânși în jurul starețului Ioan, al Papei Petru și al profesorului Pauli.

Împăratul le vorbi cu tristețe în glas: „Ce mai pot să fac pentru voi? Oameni ciudați ce sunteți! Ce mai vreți de la mine? Eu nu știu. Spuneți-mi, dar, voi, voi înșivă, care sunteți creștini, părăsiți de cei mai mulți dintre frații și conducătorii voștri, acuzați de popor, spuneți-mi deci care este pentru voi lucrul cel mai de preț în creștinism?” Atunci, starețul Ioan, alb și drept ca o lumânare de ceară, se ridică și zise cu blândețe: „Mărite stăpân! Pentru noi, cel mai de preț în creștinism este însuși Christos – El Însuși, și pornind de la El totul; căci noi știm că în El își are sălaș trupesc deplinătatea lui Dumnezeu. Însă și de la tine, mărite, suntem gata să primim orice lucru bun, dacă însă vom recunoaște în mâna ta generoasă mâna sfântă a lui Christos. Iar la întrebarea ta, ce-ai putea să faci pentru noi, iată răspunsul nostru drept: închină-te aici, în fața noastră, lui Isus Christos, Fiul Domnului, Cel care s-a întrupat, a înviat și va veni, închină-te Lui și noi te vom primi cu iubire ca pe adevăratul înainte-mergător al Său, la cea de-a doua, măreață venire”. Tăcu și-și aținti privirea spre chipul împăratului. Ceva rău se petrecea cu acesta. În se stârnise aceeași furtună infernală ca atunci, în noaptea fatală. Își pierdu cu desăvârșire echilibrul interior, și toate gândurile lui se concentrară asupra unui singur lucru: ce să facă să își păstreze stăpânirea de sine aparentă și să nu se trădeze înainte de vreme. Făcea eforturi supraomenești ca să nu se azvârle urlând sălbatic asupra celui ce vorbise și să nu înceapă să-l roadă cu dinții. Deodată auzi glasul cunoscut, nepământean: „Taci și nu te teme de nimic”. Tăcea. Numai fața-i încremenită și întunecată i se strâmbase toată, iar ochii-i azvârleau scântei. Între timp, atunci când cuvânta starețul Ioan, marele mag, ce ședea înfășurat cu totul în uriașa sa mantie în trei culori care-i acopereau purpura de cardinal, părea să facă pe sub ea nu știu ce mașinații. Ochii-i sclipeau, vădind concentrare, și mișca din buze. Prin ferestrele deschise ale templului se vedea cum se lățea pe cer un uriaș nor negru și curând se întunecă de-a binelea. Starețul Ioan nu-și putea lua ochii uimiți și înspăimântați de pe chipul împăratului cufundat în tăcere, și deodată, îngrozit, făcu un salt îndărăt și, întorcându-se cu spatele, strigă cu o voce sugrumată: „Copilașilor, e Antichristul!” Atunci se auzi asurzitor un tunet și în templu explodă un fulger sferic uriaș care îl acoperi pe stareț. Preț de o clipă totul încremeni, iar atunci când creștinii năuciți de tunet își veniră în fire, starețul Ioan zăcea mort.

Împăratul, livid dar calm, se adresă adunării: „Ați văzut judecata divină. Eu nu am dorit moartea nimănui, dar tatăl meu din ceruri își răzbună fiul iubit. E limpede. Cine și-ar putea încerca măsura cu Cel de Sus? Secretari! Notați: sinodul ecumenic al tuturor creștinilor, după ce focul din cer l-a doborât pe adversarul smintit al măriei sale divine, l-a recunoscut în unanimitate pe măritul împărat al Romei și al întregii lumi drept stăpânitor și conducător suprem”.

Deodată templul fu străbătut de un cuvânt rostit tare și răspicat: Contradicitur. Papa Petru al II-lea, roșu la chip precum focul, se ridică și, tremurând tot de mânie, își înălță cârja spre împărat: „Unicul nostru stăpânitor este Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Iar cine ești tu – ai auzit. Piei dintre noi, Cain ucigaș de frate! Piei, sălaș al diavolului! Prin puterea lui Christos eu, slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu, te alung pe vecie pe tine, câine scârbav, din ograda Domnului și te dau tatălui tău, Satana! Anatemă, anatemă, anatemă!” Cât timp a vorbit Papa, marele mag s-a foit neliniștit pe sub mantie și, mai tare decât ultima anatemă, bubui tunetul, iar ultimul papă căzu fără suflare. „Astfel vor pieri de mâna tatălui meu toți vrăjmașii mei” – spuse împăratul. Pereant, pereant – strigară tremurând prinții Bisericii. El se întoarse și, sprijinit de umărul marelui mag, ieși încet pe ușa din spatele tribunei, însoțit de toată gloata. În templu rămăseseră doar cele două trupuri fără viață și o mână de creștini aproape morți de frică. Singurul care nu se pierduse cu firea era profesorul Pauli. Groaza ce-i cuprinsese pe toți ceilalți părea să fi trezit în el toate forțele spiritului. Și la înfățișare se schimbase – căpătase un aspect maiestuos și înălțător. Urcă cu pași deciși pe tribună și, așezându-se pe unul din locurile secretarilor de stat goale acum, luă o foaie de hârtie și începu să scrie ceva. Când termină, se ridică și citi cu voce de tunet: „Întru slăvirea unicului nostru mântuitor, Isus Christos. Sinodul ecumenic al bisericilor lui Dumnezeu, întrunit la Ierusalim, după ce preafericitul nostru frate Ioan, reprezentând creștinătatea de la Răsărit l-a demascat pe marele impostor și dușman al Domnului, arătând că acesta este adevăratul Antichrist prevestit de cuvântul Domnului, iar preafericitul nostru părinte Petru, reprezentând creștinătatea din Apus, l-a excomunicat definitiv, în mod legal și întemeiat, din sânul Bisericii Domnului, acum, în fața corpurilor acestor doi martori ai lui Christos, uciși pentru adevăr, hotărăște: să rupă orice legătură cu adunătura rătăcită și abjectă din jurul lui și, retrăgându-se în pustiu, să aștepte venirea negreșită a adevăratului nostru Domn Isus Christos”. Mulțimea se însufleți și răsunară cu tărie voci: Adveniat! Adveniat cito! Komm, Herr Jesu, Komm! Vino, Doamne Isuse!”

Profesorul Pauli mai scrisese ceva și apoi citi: „Adoptând în unanimitate acest prim și ultim document al celui din urmă sinod ecumenic, semnăm cu numele noastre” și făcu un semn prin care-i poftea pe cei de jos să vină. Urcară toți în grabă și semnară. La sfârșit semnă cu caractere mari gotice: Duorum defunctorum testium locum tenens Ernst Pauli. „Să mergem acum cu chivotul ultimului nostru testament!” – spuse el, arătând spre doi morți. Corpurile fură puse pe niște tărgi. Creștinii o porniră încet, cântând imnuri latinești, nemțești și ortodoxe, către ieșirea din Haram-esh-Sherif. Aici procesiunea fu oprită de un secretar de stat trimis de împărat și însoțit de un ofițer și un pluton de armată. Soldații se opriră la intrare, iar secretarul de stat se urcă pe tribună și citi: „Hotărârea maiestății sale divine: pentru ca toți creștinii să ia aminte și pentru a-i apăra pe aceștia de oameni rău-intenționați care iscă discordie și duc în ispită, considerăm întemeiat ca trupurile fără viață ale celor doi instigatori uciși de focul ceresc să fie expuse public pe strada Creștinilor (Haret-en-Nasaara), la intrarea în principala catedrală a acestei religii purtând hramul Mormântului Domnului și totodată al Învierii, pentru ca toată lumea să se convingă de moartea lor. Adepții lor, care refuză cu înverșunarea bunăvoința noastră și, nesocotiți, nu vor să vadă semnele prea clare ale divinității înseși, sunt iertați prin mila noastră și grația tatălui nostru ceresc de la moartea prin focul venit din ceruri pe care ar merita-o și sunt lăsați în voia lor cu o unică interdicție, pentru binele tuturor: să nu se așeze în orașe sau în alte locuri populate, ca să nu-i tulbure ori să-i ducă în ispită pe oamenii nevinovați și simpli cu scornelile lor răuvoitoare”. După ce acesta termină, la semnalul ofițerului opt soldați se apropiară de tărgile pe care erau corpurile.

„Să se facă cele scrise” – spuse profesorul Pauli, și creștinii ce purtau tărgile li se dădură fără o vorbă soldaților care plecară prin poarta de nord-vest; iar creștinii, ieșind pe poarta de nord-est, o porniră în grabă spre Ierihon, pe lângă Muntele Măslinilor, pe un drum de pe care jandarmii și două regimente de cavalerie goniseră în prealabil mulțimea de oameni strânși acolo. Hotărâră să aștepte câteva zile pe colinele pustii de lângă Ierihon. A doua zi de dimineață sosiră de la Ierusalim niște pelerini cunoscuți și le povestiră ce se petrecuse la Sion. După prânzul de la curte, toți membrii Sinodului au fost invitați în uriașa sală a tronului (lângă locul unde se presupunea a fi fost tronul lui Solomon) și împăratul, adresându-se reprezentanților ierarhiei catolice, le-a spus că în mod evident binele Bisericii cere de la ei să-și aleagă neîntârziat un urmaș destoinic al apostolului Petru, că din motive de timp alegerile trebuie să fie sumare, că prezența sa, a împăratului, ca reprezentant și conducător al întregii lumi creștine, va compensa cu vârf și îndesat lipsurile din cadrul ritualului și că el, în numele tuturor creștinilor, propune Sfântului Colegiu să fie ales iubitul său prieten și frate Apolloniu, așa fel încât strânsa lor legătură să facă temeinică și indestructibilă unitatea bisericii și a statului, pentru binele lor comun. Sfântul Colegiu s-a retras într-o încăpere specială pentru conclav și peste o oră și jumătate s-a întors cu noul papă Apolloniu. Iar în timp ce aveau loc alegerile, împăratul îi convingea blând, înțelept și elocvent pe reprezentanții ortodocși și protestanți ca, ținând cont de noua și măreața eră din istoria creștinătății, să lase deoparte vechile neînțelegeri, dându-și, ca zălog, cuvântul că Apolloniu va ști cum să șteargă toate abuzurile de putere săvârșite de-a lungul istoriei. Convinși prin această cuvântare reprezentanții confesiunii ortodoxe și protestante au alcătuit act de unire a bisericilor și, atunci când Apolloniu și cardinalii au intrat în sală în strigătele de bucurie ale întregii adunări, un arhiereu și un pastor protestant i-au înmânat hârtia. Accipio et approbo et laetificatur cor meum – a rostit Apolloniu, semnând documentul. „Sunt un adevărat ortodox și un adevărat protestant, tot așa cum sunt un adevărat catolic”, a mai adăugat sărutându-se prietenește cu grecul și neamțul. Apoi s-a apropiat de împărat, care l-a îmbrățișat și l-a strâns îndelung la piept. În timpul acesta au prins să gonească în toate direcțiile prin palat și prin templu niște punctulețe luminoase. Ele se făceau din ce în ce mai mari prinzând forme iridiscente de stranii creaturi; de sus au prins să cadă flori nemaivăzute pe pământ, umplând aerul cu arome necunoscute. De undeva de sus se auzeau sunete fermecătoare, mergând direct la suflet și la inimă, scoase de instrumente muzicale nemaivăzute, iar vocile angelice ale unor cântăreți nevăzuți îi slăveau pe noii stăpâni ai cerului și pământului. În timpul acesta, din colțul nord-vestic al Palatului Central, de sub kubbet-el-aruah, „cupola sufletelor”, unde, după cum cred musulmanii, s-ar afla intrarea în Infern, a răzbătut un vuiet teribil. Când cei prezenți s-au deplasat poftiți de împărat într-acolo, au auzit cu toții clar glasuri nenumărate, voci subțiri și țipătoare cam ca de copii, ori ca de diavoli, ce spuneau: „Venit-a ziua, dați-ne drumul, mântuitori ai noștri, mântuitori ai noștri!” Dar atunci când Apolloniu, plecat asupra stâncii, a strigat de trei ori într-o limbă necunoscută, vocile au tăcut și vuietul subteran a încetat. Între timp o mulțime uriașă a înconjurat din toate părțile Haram-esh-Sherif. La căderea nopții împăratul, însoțit de noul papă, a ieșit pe balconul de la răsărit, stârnind o furtună de ovații. A salutat prietenește în toate părțile, în timp ce Apolloniu lua din niște coșuri mari aduse de cardinalii-diaconi și arunca încontinuu în aer niște minunate lumânări romane, rachete și roți de foc, ce se aprindeau la atingerea mâinii lui: când sidefii-fosforescente, când sclipind în toate culorile curcubeului. Și toate acestea, atunci când ajungeau la pământ, se transformau în nenumărate foi de toate culorile cu indulgențe pentru iertarea păcatelor trecute, prezente și viitoare. Exaltarea populară depăși orice limită. E drept că unii afirmau că au văzut cu ochii lor cum indulgențele se preschimbau în broaște și năpârci mai mult decât scârboase. Și cu toate acestea cei mai mulți erau în extaz. Serbările populare au mai ținut câteva zile, și trebuie spus că noul papă-făcător de minuni a ajuns să făptuiască lucruri atât de uimitoare și de incredibile, încât ar fi absolut inutil să mai fie relatate.

În timpul acesta creștinii aflați lângă înălțimile pustii ale Ierihonului se dedicaseră postului și rugăciunii. În seara celei de-a patra zile, după lăsarea întunericului, profesorul Pauli cu nouă însoțitori călare pe măgari și cu o căruță pătrunseră în Ierusalim și mergând pe străzi lăturalnice, pe lângă Haram-esh-Sherif, ieșiră pe Haret-en-Nasaara și se apropiară de intrarea în Catedrala Învierii unde, pe caldarâm, zăceu trupurile Papei Petru și starețului Ioan. La ora aceea strada era pustie, tot orașul era adunat la Haram-esh-Sherif. Soldații de gardă dormeau somn adânc. Cei veniți după corpurile lipsite e viață constatară că acestea nu erau defel atinse de putrezeală, ba chiar nu erau nici țepene și grele. Ridicându-le pe targă și acoperindu-le cu mantalele aduse, se întoarseră pe aceleași drumuri ocolite la ai lor, și cum lăsară tărgile pe pământ suflul vieții intră în cei morți. Aceștia începură să se miște, încercând să arunce de pe ei mantalele în care erau înveliți. Toți prinseră a-i ajuta cu strigăte de bucurie. Curând cei doi înviați se ridicară în picioare întregi și nevătămați. Și zise starețul Ioan înviat: „Iată, copilașilor, că nu ne-am despărțit. Și uite ce-o să vă spun eu vouă acum: e timpul să împlinim ultima rugăciune a lui Christos pentru discipolii săi, ca ei să fie uniți, așa cum sunt El cu Tatăl – uniți. Așa că, pentru această uniune a lui Christos, să-l cinstim, copiii mei, pe prea iubitul frate al nostru Petru. Fie ca el să păstorească de acum înainte oile lui Christos. Așa să știi, frate!” Și-l îmbrățișă pe Petru. Apoi se apropie profesorul Pauli: Tu es Petrus! – îi spuse el papei – Jetzt ist es ja gründlich er wiesen und ausser jedem Zweifel gesetzt. Și-i strânse cu putere mâna dreaptă cu mâna sa dreaptă, iar stânga i-o întinse starețului Ioan cu cuvintele: So also, Väterchen – nun sind wie ja Eins in Christo. Astfel se săvârși uniunea bisericilor în noaptea neagră, în loc înalt și retras. Dar deodată întunericul nopții fu sfâșiat de o sclipire orbitoare și pe cer apăru semn măreț: o femeie, învăluită în soare, cu luna la picioare, iar pe cap cu o cunună din douăsprezece stele. Apariția rămase un timp pe loc, apoi o porni încetișor spre miazăzi. Papa Petru își înălță cârja și strigă: „Iată prapurul nostru! Să mergem, să-l urmăm!” Și o porni în direcția vedeniei, însoțit de ambii stareți și de toată ceata de creștini, spre Muntele Sfânt, spre Sinai …».

Din Vladimir Soloviov, Povestire despre Antichrist, trad. Cojocaru Dana, Editura Humanitas, București 2005, pp. 180-196.

  • 3 mai 2017
Benedict XVI: Natura Învierii lui Isus Christos și semnificația ei istorică

În ziua de 16 aprilie 2017 Papa emerit Bendict al XVI-lea a împlinit 90 de ani. Această aniversare rară a coincis cu ziua de Paști, motiv pentru care vă ofer câteva gânduri pascale ale celui sărbătorit despre Învierea lui Isus și a noastră.

«Să ne întrebăm acum încă o dată, în rezumat, ce fel de întâlnire a fost aceea cu Domnul înviat. Sunt importante următoarele distincții:

  • Isus nu este cineva care s-a întors în viața biologică obișnuită și care, după aceea, conform legilor biologiei, ar fi trebuit într-o zi să moară din nou.
  • Isus nu este o nălucă (un „duh”). Aceasta înseamnă: El nu este cineva care, în realitate, aparține lumii morților deși poate într-un fel să se manifeste în lumea vieții.
  • Întâlnirile cu Cel Înviat sunt, însă, și ceva diferit față de experiențele mistice, în care spiritul uman este, pentru o clipă, ridicat mai presus de sine și percepe lumea divinului și a veșnicului, pentru ca după aceea să se întoarcă în orizontul normal al existenței sale. Experiența mistică este o depășire momentană a sferei sufletului și a facultăților lui perceptive. Dar nu este o întâlnire cu o persoană care se apropie din exterior. Paul a făcut o distincție foarte clară între experiențele sale mistice – ca, de exemplu, ridicarea sa până la al treilea cer descrisă în 2 Corinteni 12, 1-4 – și întâlnirea cu Cel Înviat pe drumul Damascului, eveniment petrecut în istorie, întâlnire cu o persoană vie.

Ce putem spune acum realmente, pe baza tuturor acestor informații biblice, despre natura deosebită a Învierii lui Christos?

Ea este un eveniment petrecut în istorie care, totuși, face să explodeze sfera istoriei și trece dincolo de ea. Ne-am putea folosi de un limbaj analogic care, în multe privințe, rămâne inadecvat, dar poate totuși să deschidă o cale spre înțelegere. Am putea (…) să privim Învierea ca pe un fel de salt calitativ radical, în care se deschide o nouă dimensiune a vieții, a ființei umane.

Mai mult, însăși materia este transformată într-un nou gen de realitate. Omul Isus aparține acum cu totul, chiar și cu trupul său, sferei divinului și veșnicului. De acum încolo – după cum spunea odată Tertulian – „duhul și sângele” au loc în Dumnezeu (cf. De resurrect. mort. 51, 3; CC lat. II 994). Chiar dacă omul, conform naturii sale, este creat pentru nemurire, numai acum există locul în care sufletul lui nemuritor își găsește „spațiul”, acea „corporalitate” în care nemurirea capătă sens ca fiind comuniune cu Dumnezeu și cu întreaga omenire reconciliată. Epistolele din închisoare ale sfântului Paul, cea către Coloseni (cf. 1, 12-13) și către Efeseni (cf. 1,3-23), vor să spună tocmai acest lucru atunci când vorbesc despre trupul cosmic al lui Christos, arătând cu aceasta că trupul transformat al lui Christos este și locul în care oamenii intră în comuniune cu Dumnezeu și între ei și astfel pot trăi definitiv în plinătatea vieții indestructibile. De vreme ce noi înșine nu avem nicio experiență cu privire la acest gen reînnoit și transformat de materialitate și de viață, nu este de mirare că el depășește cu totul ceea ce ne putem imagina.

Esențial este faptul că, prin Învierea lui Christos, nu a fost revitalizat un mort oarecare într-un moment oarecare, ci în Înviere a avut loc un salt ontologic ce atinge ființa ca atare, a fost inaugurată o dimensiune care ne privește pe toți și care a creat pentru noi toți un nou spațiu al vieții, al ființei cu Dumnezeu.

De aici trebuie să abordăm și problema cu privire la Înviere ca eveniment istoric. Pe de o parte, trebuie să spunem că esența Învierii se află tocmai în faptul că ea face să explodeze istoria și inaugurează o nouă dimensiune, pe care noi, în mod obișnuit, o numim eschatologică. Învierea dezvăluie spațiul nou ce deschide istoria dincolo de ea însăși și creează definitivul. În acest sens, este adevărat că Învierea nu este un eveniment istoric de același gen cu nașterea sau răstignirea lui Isus. Ea este ceva nou, un nou tip de eveniment.

Însă, în același timp, trebuie să luăm act de faptul că ea nu este pur și simplu în afara sau deasupra istoriei. Ca irumpere din istoria pe care o depășește, Învierea își are totuși începutul în istoria însăși și, până la un anumit punct, îi aparține. Probabil că toate acestea s-ar putea exprima astfel: Învierea lui Isus duce dincolo de istorie, dar și-a lăsat o amprentă în istorie. De aceea poate fi atestată de martori ca eveniment de o calitate complet nouă.

Într-adevăr, vestirea apostolică, cu fervoarea și cu îndrăzneala sa, este de negândit fără un contact real al martorilor cu fenomenul complet nou și neașteptat care îi atingea din exterior: Christos cel înviat li s-a arătat și le-a vorbit. Numai un eveniment real de o calitate în mor radical nouă era în măsură să facă posibilă vestirea apostolică: ea nu se poate explica prin speculații sau experiențe interioare, mistice. În îndrăzneala și noutatea sa, ea trăiește din forța impetuoasă a unui eveniment pe care nimeni nu l-ar fi putut concepe și care depășea orice imaginație.

La sfârșit, însă, rămâne pentru noi toți întrebarea pe care Iuda Tadeu i-a adresat-o lui Isus în cenacol: „Doamne, cum se face că ni te vei arăta nouă și nu lumii?” (In 14, 22). Da, pentru ce nu te-ai opus cu putere dușmanilor tăi care te-au dus pe Cruce? – am vrea să întrebăm. Pentru ce nu le-ai arătat cu forță incontestabilă că Tu ești Cel Viu, Stăpânul vieții și al morții? Pentru ce te-ai arătat numai unui mic grup de ucenici, în a căror mărturie trebuie să avem încredere acum?

Însă întrebarea nu se referă numai la Înviere, ci la întregul mod în care Dumnezeu se revelează lumii. De ce numai lui Avraam – de ce nu puternicilor lumii? De ce numai lui Israel și nu în mod incontestabil tuturor popoarelor pământului?

Este misterul lui Dumnezeu care acționează în mod discret. Că numai încetul cu încetul își construiește El, în marea istorie a omenirii, propria sa istorie. Că pătimește și moare și, ca Înviat, vrea să ajungă la omenire numai prin credința alor săi, cărora li se manifestă. Că încontinuu El bate ușor la ușile inimilor noastre și, dacă îi deschidem, ne face treptat capabili să „vedem”.

Și totuși – oare nu tocmai acesta este stilul dumnezeiesc? A nu strivi cu puterea exterioară, ci a da libertate, a dărui și a trezi iubire. Și ceea ce aparent este atât de mic, oare nu este – dacă ne gândim bine – lucrul cu adevărat mare? Oare nu emană din Isus o rază de lumină care crește prin veacuri, care nu putea să provină de la vreo simplă ființă umană și prin care intră cu adevărat în lume splendoarea luminii lui Dumnezeu? ar fi putut oare propovăduirea apostolilor să afle credință și să zidească o comunitate universală, dacă n-ar fi acționat în ea forța adevărului?

Dacă îi ascultăm pe martori cu inimă atentă și ne deschidem la semnele cu care Domnul îi acreditează iarăși și iarăși pe ei și pe sine, atunci știm: El a înviat cu adevărat. El este Cel viu. Lui ne încredințăm și știm că suntem pe drumul cel bun. Împreună cu Toma ne punem mâinile în coasta străpunsă a lui Isus și mărturisim: „Domnul meu și Dumnezeul meu” (In 20, 28).»

Din Joseph Ratzinger / Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret. De la intrarea în Ierusalim la Înviere, trad. Cristian Langa, Cristina Palici și Mihai Pătrașcu, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș 2012, pp. 254-258.

Am intervenit în traducerea de mai sus și am redat câțiva termeni într-un alt mod: ființare – ființă; eshatologic – eschatologic; Hristos – Christos, Pavel – Paul.

Toma de Aquino: Christos? A treia zi a înviat!

Așa după cum s-a spus, moartea lui Christos a avut loc prin separarea sufletului de corp, la fel ca la ceilalți oameni; dar divinitatea a fost atât de unită cu omul Christos încât, chiar dacă sufletul și corpul s-au separat unul de celălalt, dumnezeirea însăși a rămas, totuși, prezentă mereu și într-un mod perfect și în suflet și în corp; și, de aceea, cu corpul, Fiul lui Dumnezeu a fost în mormânt, iar cu sufletul a coborât în infern.

De ce a coborât în infern?

Patru sunt, însă, motivele pentru care Christos a coborât cu sufletul său în infern.

1) Mai întâi, pentru a suporta întreaga pedeapsă a păcatului și astfel să ispășească toată vinovăția. Dar pedeapsa păcatului nu era doar moartea corpului, ci și o pedeapsă în suflet; pentru că păcatul avea și o anumită relație cu sufletul, fiindcă și sufletul însuși era pedepsit prin lipsa viziunii divine, iar pentru îndepărtarea acestei [pedepse] încă nu se adusese satisfacție [pentru păcat]. Și de aceea, după ce mureau, înainte de venirea lui Christos, toți coborau în infern, chiar și sfinții părinți. Așadar, pentru a suporta toată pedeapsa datorată păcătoșilor, Christos a voit nu doar să moară, ci chiar să coboare cu sufletul său în infern. De aceea [spune] Psalmul 87, 4: sunt numărat printre cei ce au coborât în groapă; m-am făcut ca un om lipsit de ajutor, printre cei morți, [dar] liber. Căci ceilalți erau acolo asemenea servitorilor, dar Christos ca un om liber.

2) Al doilea motiv este acela de a-i ajuta în mod perfect pe toți prietenii săi. Căci avea prieteni nu doar în lume, ci chiar și în infern. Într-adevăr, aici se găsesc unii care sunt prietenii lui Christos pentru că nu le lipsește caritatea. În infern erau mulți cei care au murit având caritate și credința viitoare, precum Abraham, Isaac, Iacob, Moise, David, și alți bărbați drepți și perfecți. Și, deoarece Christos i-a vizitat pe ai săi care erau în lume și le-a venit în ajutor prin moartea sa, de aceea a voit să îi viziteze și pe ai săi care erau în infern și să le vină în ajutor coborând la ei, [potrivit cu] Ecleziasticul, 24, 25: voi pătrunde în toate părțile inferioare ale pământului, îi voi vedea pe toți cei ce dorm și îi voi lumina pe toți cei ce speră în Domnul.

3) Al treilea motiv este acela de a-l învinge pe diavol în mod definitiv. Într-adevăr, cineva îl învinge pe un altul în mod definitiv nu doar când îl învinge pe câmpul de luptă, ci și când îl invadează până în casa lui și îi ia sediul regatului și casa. Christos a triumfat asupra diavolului și l-a învins pe cruce, de aceea se zice în Ioan, 12, 31: acum are loc judecata lumii, acum principele acestei lumi (adică diavolul) va fi aruncat afară. Iar pentru ca să-l învingă definitiv, a voit să-i ia sediul regatului și să-l lege pe acesta în casa lui, care este infernul. Și de aceea a coborât acolo, i-a luat tot ceea ce avea, l-a legat și i-a luat aceluia prada, [potrivit cu] Coloseni, 2, 15,: despuind principatele și puterile, le-a predat fără frică, în public, biruindu-le prin sine însuși. Într-un mod asemănător, pentru că a primit puterea și stăpânirea asupra cerului și a pământului, Christos a voit să ia și puterea asupra infernului, pentru ca astfel, potrivit Apostolului, [în Epistola] către Filipeni, 2, 10: în numele lui Isus să se plece tot genunchiul, cele din cer, cele de pe pământ și cele din Infern, sau [potrivit cu] Marcu, ultimul [capitol], 17: în numele meu le vor izgoni pe cele diavolești.

4) Al patrulea motiv a fost cel de a-i elibera pe sfinții care erau în infern. Într-adevăr, așa după cum Christos a voit să sufere moartea ca să-i elibereze pe cei vii de moarte, tot la fel a voit să coboare în infern, ca să-i elibereze pe cei care erau acolo, [potrivit cu] Zaharia, 9, 11: iar tu, prin sângele testamentului tău, i-ai scos pe cei învinși ai tăi din lacul în care nu este apă, [și cu] Osea, 13, 14: voi fi moartea ta, o moarte; mușcătura ta voi fi, infernule. Căci, deși Christos distrusese total moartea, totuși nu a distrus complet infernul, ci [doar] l-a mușcat, fiindcă nu i-a eliberat pe toți din infern, ci doar pe aceia care erau fără păcat de moarte și, de asemenea, pe cei fără păcatul originar, de care erau eliberați, cât privește persoana [lor], prin circumciziune; sau, înainte de circumciziune, pe aceia care au fost salvați prin credința părinților credincioși, în cazul celor care nu aveau uzul rațiunii; sau prin sacrificii, și prin credința în Christos care urma să vină, în cazul celor adulți; dar care erau acolo pentru păcatul originar al lui Adam, de care, cât privește natura [lor], nu au putut să se elibereze decât prin Christos. Și de aceea, i-a lăsat acolo pe cei ce coborâseră cu păcatul de moarte și pe copiii necircumciși, și de aceea spune: voi fi moartea ta, infernule. Prin urmare, reiese astfel că Christos a coborât în Infern și motivul pentru care [a coborât].

Concluzii

Din acestea, pentru instruirea noastră putem să reținem patru [concluzii].

1) În primul rând, [putem reține] speranța puternică în Dumnezeu. Căci oricât de mare ar fi disperarea în care s-ar afla omul, trebuie să spere mereu în ajutorul lui Dumnezeu și să se încreadă în el. Într-adevăr, nimic nu e atât de chinuitor precum existența în infern. Dacă, așadar, Christos i-a eliberat pe cei ce erau în infern, cu atât mai mult oricine, dacă este prietenul lui Dumnezeu, trebuie să aibă încredere că va fi eliberat de el din orice strâmtorare, [potrivit cu] Cartea înțelepciunii, 10, 13: aceasta (adică înțelepciunea) nu-l va părăsi pe dreptul care e vândut, precum și celelalte, tot acolo, [versetul] 14, a coborât cu el în groapă și nu l-a lăsat [să rămână] în lanțuri. Și pentru că Dumnezeu îi ajută în mod special pe servitorii săi, acela care îl servește pe Dumnezeu trebuie să se simtă foarte sigur, [potrivit cu] Ecleziasticul, 24, 16: cine se teme de Dumnezeu nu îi va fi frică de nimic, nu se va teme, pentru că el este speranța lui.

2) În al doilea rând, trebuie să ne gândim la teama [de Dumnezeu] și să îndepărtăm prea marea încredere în noi. Căci, deși Christos a suferit pentru cei păcătoși și coborâse în infern, totuși, el nu i-a eliberat pe toți, ci numai pe cei care erau fără păcat de moarte, după cum s-a spus. Dar pe cei care au murit cu [păcatul] de moarte i-a lăsat acolo. De aceea, nici unul dintre cei care coboară acolo cu păcatul de moarte nu poate spera în iertare. Dar vor fi în infern tot atât cât sfinții părinți vor fi în paradis, adică pentru eternitate, [potrivit cu] Matei, 25, 46: vor merge aceștia la supliciul etern, iar cei drepți la viața eternă.

3) În al treilea rând, trebuie să fim vigilenți. Christos a coborât în infern pentru salvarea noastră, iar noi deseori trebuie să avem vigilența de a coborî acolo, adică să medităm la acele pedepse, așa cum făcea sfântul Ezechia, care spune, [potrivit cu] Isaia, 38, 10: eu am zis: la jumătatea zilelor mele voi merge la porțile infernului. Căci cine coboară acolo deseori, în timpul vieții, cu ajutorul reflecției, nu va coborî ușor după moarte, pentru că o asemenea meditație îl scapă de păcat. Căci noi vedem cum oamenii acestei lumi se tem să nu facă fapte rele de frica pedepsei temporale. Cu cât mai mult ar trebui, așadar, să se teamă de pedeapsa infernului, care este mai mare, atât ca durată cât și ca intensitate și număr, [potrivit cu] Ecleziasticul, 7, 40: adu-ți aminte de sfârșitul vieții tale și nu vei păcătui niciodată!

4) În al patrulea rând, de aici, pentru noi, provine modelul iubirii. Christos a coborât în infern pentru a-i elibera pe ai săi, iar noi trebuie să coborâm acolo ca să îi ajutăm pe ai noștri. Căci aceștia nu pot să facă nimic, și de aceea trebuie să îi ajutăm pe cei care sunt în purgator. Ar fi foarte aspru cel care nu l-ar ajuta pe cineva drag lui ce s-ar afla în carcera pământească. Așadar, este mult mai aspru acela care nu îl ajută pe prietenul ce se găsește în purgator, pentru că nu se poate face nici o comparație între pedepsele lumii și acele pedepse, [potrivit] cu Iob, 19, 21: fie-vă milă de mine, fie-vă milă de mine, cel puțin vouă prietenilor mei, pentru că mâna Domnului m-a atins, [sau cu] Macabei, 12, 46: sfânt și curat este gândul de a te ruga pentru defuncți ca să fie eliberați de păcatele lor. Dar putem să le venim în ajutor, după cum zice Augustin, în principal în trei [feluri]: prin [sfintele] liturghii, prin rugăciuni și prin pomeni. Grigore îl adaugă pe al patrulea, și anume, postul. Nu trebuie să ne mirăm, pentru că și în lumea aceasta un prieten poate să plătească o datorie în locul prietenului său. Trebuie să înțelegem lucrul acesta și în legătură cu cei care sunt în purgator.

A treia zi s-a ridicat din morți

Omul are nevoie să cunoască două lucruri, și anume gloria lui Dumnezeu și pedeapsa infernului. Căci atrași de glorie și înspăimântați de pedepse, oamenii trebuie să se păzească pe sine și să se retragă de la păcate. Dar lucrurile acestea sunt foarte greu de cunoscut pentru oameni. De aceea se spune despre glorie în Cartea înțelepciunii, 9, 16: cine va cunoaște cele ce sunt în cer?. Lucrul acesta este, într-adevăr, greu pentru pământeni, pentru că, așa cum se spune în Ioan, 3, 31: cine este din pământ despre pământ vorbește, dar nu este greu pentru cei spirituali, pentru că cine vine din cer este peste toți, cum se afirmă tot în locul acela. De aceea, Dumnezeu a coborât din cer și s-a încarnat, așa încât ne-a învățat lucrurile cerești. Ba chiar era dificil să se cunoască pedepsele infernului, [potrivit cu] Cartea înțelepciunii, 2, 1: nu există cineva despre care să se fi cunoscut că s-ar fi întors din infern, iar lucrul acesta este zis din perspectiva celor nelegiuiți. Dar nu se poate spune acum așa ceva, pentru că, după cum a coborât din cer ca să ne învețe lucrurile cerești, tot la fel s-a ridicat din infern ca să ne educe pe noi privitor la infern. Și de aceea este necesar să credem că nu doar că s-a făcut om și a murit, ci și că s-a ridicat din morți. Și de aceea se spune: a treia zi s-a ridicat din morți. Aflăm că mulți s-au ridicat din morți, precum Lazăr, și fiul văduvei, și fiica mai marelui sinagogii. Dar învierea lui Christos se deosebește de învierea acestora și a altora prin următoarele patru [elemente].

1) Mai întâi, cu privire la cauza învierii, pentru că ceilalți care au înviat nu au înviat prin propria lor putere, ci prin aceea a lui Christos sau în urma rugăciunilor vreunui sfânt; Christos însă a înviat prin propria putere, pentru că era nu doar om, ci și Dumnezeu, iar divinitatea Cuvântului nu fost niciodată separată nici de suflet, nici de corp; iar de aceea, când a voit, corpul și-a reluat sufletul, iar sufletul corpul, [potrivit cu] Ioan, 10, 18: am puterea să-mi dau sufletul și putere am să-l iau din nou. Și, deși fusese mort, lucrul acesta nu avusese loc din cauza vreunei infirmități sau necesități, ci din propria putere, pentru că fusese din propria sa inițiativă, iar acest lucru reiese din faptul că, atunci când și-a dat sufletul, a strigat cu glas puternic, ceea ce alții care mor nu pot, pentru că mor din cauza infirmității lor. De aceea, centurionul a spus, [în] Matei, 27, 54: cu adevărat acesta era fiul lui Dumnezeu. Și de aceea, după cum prin propria putere și-a dat sufletul, tot la fel prin propria putere și l-a luat din nou; și de aceea se zice că a înviat, nu că ar fi fost înviat, ca de un altul, [potrivit cu] Psalmul, 3, 6: m-am culcat și am dormit și m-am ridicat. Lucrul acesta nu este contrar cu ceea ce se spune în Faptele Apostolilor, 2, 32: pe acest Isus Dumnezeu l-a înviat, căci și Tatăl și Fiul l-au înviat, deoarece puterea Tatălui și a Fiului este aceeași.

2) În al doilea rând, se deosebește privitor la viața la care a înviat, deoarece Christos a înviat la viața de glorie și incoruptibilă, [cum spune] Apostolul, [în] Romani, 6, 4: Christos s-a ridicat din morți prin gloria Tatălui; alții însă [au înviat] la aceeași viață pe care au avut-o mai înainte, cum reiese în cazul lui Lazăr și al altora.

3) În al treilea rând, se deosebește privitor la rod și eficacitate, căci, prin puterea învierii lui Christos, toți ceilalți învie, [potrivit cu] Matei, 27, 52: multe corpuri ale sfinților care dormeau au înviat. Iar Apostolul [a spus în] I Corinteni, 15, 20: Christos s-a ridicat din morți, primul dintre cei adormiți. Dar, fii atent, Christos a ajuns în glorie prin pătimire, [potrivit] cu Luca, 24, 26: nu trebuia să sufere Christos și astfel să intre în gloria sa?. Ca să ne învețe pe noi cum să ajungem la glorie, [potrivit cu] Faptele Apostolilor, 14, 21: ca să putem intra în regatul lui Dumnezeu, trebuie să trecem prin multe încercări.

4) În al patrulea rând, diferă cât privește timpul, căci învierea celorlalți este amânată până la sfârșitul lumii, cu excepția câtorva, cărora li se permite lucrul acesta printr-un privilegiu anticipat, cum ar fi cazul Fericitei Fecioare și, precum se crede printr-o pietate [populară], cel al fericitului Ioan Evanghelistul. Dar Christos a înviat a treia zi. Motivul acestui fapt este acela că învierea, moartea și nașterea lui Christos au fost pentru mântuirea noastră; și de aceea a voit să învie în momentul în care mântuirea noastră se împlinise. Dacă ar fi înviat imediat [după moarte], nu s-ar fi crezut că fusese [cu adevărat] mort. Apoi, dacă s-ar fi amânat mult timp, discipolii nu ar fi rămas în credință și, astfel, patima sa nu ar fi fost de nici un folos, [potrivit cu] Psalmul, 39, 10: la ce folosește sângele meu când cobor în putrezire?. Și de aceea a înviat a treia zi: ca să poată fi crezut mort, [dar] și pentru ca discipolii să nu își piardă credința.

Patru învățături de ținut minte

Din acestea putem să desprindem patru lucruri pentru învățătura noastră.

1) Mai întâi să ne străduim să înviem spiritual, de la moartea sufletului, la care ajungem prin păcat, la viața dreptății, care se poate avea prin pocăință. Apostolul, în Efeseni, 5, 14, [spune]: scoală-te tu, care dormi, și ridică-te din morți și te va lumina Christos. Și aceasta înseamnă prima ridicare din nou, [potrivit cu] Apocalipsa, 20, 6: fericit cel care are parte de prima ridicare din nou.

2) În al doilea rând, să nu amânăm învierea până la moarte, ci [ea să aibă loc] repede, căci Christos a înviat a treia zi, [potrivit cu] Ecleziasticul, 5, 8: nu aștepta să te convertești la Domnul și nu amâna convertirea de la o zi la alta, fiindcă nu vei putea să te gândești la cele care țin de vindecare dacă ești apăsat de neputință, și pentru că vei pierde chiar partea care ți se cuvine din toate bunurile care se găsesc în Biserică și vei avea multe necazuri din cauza perseverenței în păcat. Și chiar diavolul, cu cât mai mult timp stăpânește [un suflet], cu atât mai greu îl părăsește, precum zice Beda.

3) În al treilea rând, ca să înviem la viața care nu poate fi coruptă, și anume ca să nu murim din nou, adică într-o asemenea situare încât să nu mai păcătuim din nou, [potrivit cu] Romani, 6, 9: Christos care se ridică din morți nu mai moare; moartea nu va mai avea putere asupra lui, iar mai jos, [în versetele] 11-13: la fel și voi, considerați-vă morți pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Christos Isus. Așadar, să nu mai domnească păcatul în corpul vostru muritor, așa încât să ascultați de dorințele lui; nu prezentați membrele voastre ca instrumente ale nedreptății în fața păcatului; dar, dintre cei morți, voi prezentați-vă în fața lui Dumnezeu ca ființe vii.

4) În al patrulea rând, să înviem la viața nouă și glorioasă, adică să le evităm pe toate cele ce mai înainte au fost ocazii și cauză de moarte și păcat, [potrivit cu] Romani, 6, 4: așa după cum Christos s-a ridicat din morți pentru gloria tatălui, tot la fel și noi să umblăm într-o viață nouă. Și această viață nouă este viața dreptății, care înnoiește sufletul și-l conduce la viața glorioasă. Amin.

Din Toma de Aquino, Expunere la simbolul apostolilor, trad. Wilhelm Dancă, Editura Polirom, Iași 2016, pp. 115-131.