Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Cine este Isus Christos pentru tine?

Dragi prieteni,

După două zile de drumeție pe platoul Bucegilor și pe la cota 1400 am coborât astăzi, 27 august 2017, la Sinaia și am meditat împreună cu numeroșii credincioși adunați la biserică întrebarea pe care Isus a adresat-o discipolilor de ieri și de azi: dar voi cine spuneți că sunt eu? Ținând cont de contextul lecturilor biblice din această duminică, la întrebarea Cine este Isus Christos pentru tine? se răspunde nu prin aprofundarea doctrinei creștine, ci prin urmarea lui Isus Mesia, așa cum a făcut Matei vameșul, care, „ridicându-se” (de la postul lui de vameș), „l-a urmat” (Mt 9, 9). Înainte de a asculta predica vă invit să citiți câteva gânduri ale sfântului Ciprian despre rolul lui Petru, piatra apostolică, în a face vizibilă unitatea Bisericii, care se zidește pe Piatra vie, pe Christos, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, Piatra din capul unghiului.

«Domnul îi spune lui Petru: „Și eu îți zic: tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui. Ție îți voi da cheile împărăției cerurilor: ceea ce vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Mt 16, 18-19). Pe unul singur zidește Biserica, deși tuturor apostolilor, după învierea sa, le-a dăruit puteri egale zicându-le: „Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi. Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: Primiți pe Duhul Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute” (In 20, 21-23). Totuși, pentru a arăta unitatea, a constituit o singură catedră și a dispus cu ajutorul cuvântului său de autoritate ca principiul acestei unități să izvorască din unul singur. Ceea ce era Petru, cu siguranță, erau și ceilalți apostoli: părtași în mod egal la cinste și la putere; dar începutul provine din unitate, ca astfel credința lui Christos să se arate a fi unică. La această unică Biserică a lui Christos face aluzie Spiritul Sfânt în Cântarea Cântărilor când, în persoana Domnului, spune: „dar numai una este ea, porumbița mea, perfecta mea; una este la mama ei, desăvârșita celei care a născut-o” (Ct 6, 9). Cine nu păstrează această unitate a Bisericii, crede oare că va păstra credința? Cine se opune și rezistă Bisericii, crede oare că este în Biserică? Dar și fericitul apostol Paul îl învață și dezvăluie misterul sacru al unității zicând: „Este un singur trup și un singur Duh, după cum ați și fost chemați la o singură speranță, aceea a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez, un singur Dumnezeu” (Ef 4, 4-6).

Din sfântul Ciprian, Despre unitatea Bisericii, 4-5, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 27 august 2017
Christos, Biserica mea și Sfintii Petru și Paul

Dragi prieteni, astăzi 29 iunie 2017, la catedrala sf. Iosif din București, după liturghia de hirotonire a doi preoți tineri – pr. Robert și pr. Cătălin – am celebrat liturghia în cinstea sfinților Petru și Paul la ora 12.15. În cadrul predicii am meditat despre Biserică. Pentru a înțelege ceva mai bine legătura noastră cu Isus Christos prin sfântul Apostol Petru, prin Biserică, vă invit să citiți gândurile fer. Paul VI, papă, despre Petru ca primul chemat împreună cu ceilalți unspreze discipoli ai lui Isus și semn al Bisericii voite de Christos.

«În fața minții noastre se ivește repede această întrebare: cine era Sfântul Petru? La această întrebare nu se poate răspunde imediat și complet. Dacă veți căuta cu ajutorul minții răspunsul veți observa că acesta se îndreaptă în două direcții: una care ține de omul Petru, care se numea Simon, fiul lui Iona, care îl avea drept frate pe Andrei, ambii din Betsaida Galileii, de meserie pescar, cu un temperament viu și entuziast, dar impresionabil etc.; adică răspunsul caută să traseze profilul biografic al Apostolului; iar Evangheliile și Faptele Apostolilor, Scrisorile Sfântului Paul și cele două Scrisori ale Sfântului Petru, precum și referințele istorice din alte documente ne oferă elemente suficiente și foarte interesante pentru a descris figura și viața lui; avem cărți foarte frumoase în această privință. Dar răspunsul acesta nu este suficient; avem nevoie de un alt răspuns, care caută elementele sale în cuvintele și în gândirea lui Isus, pentru a ști ce anume în mod real voia să facă din Simon, pe care l-a numit Petru. Da, ne interesează nu atât biografia, cât mai ales teologia Sfântului Petru, adică cine era Sfântul Petru potrivit voinței Domnului Nostru?

Răspunsul care pare să fie la îndemână – era discipolul, cel dintâi chemat Apostol împreună cu ceilalți unsprezece – se complică dacă ne amintim imaginile, figurile, metaforele de care s-a folosit Domnul pentru a ne face să înțelegem cine trebuia să fie și să devină acest ales al său. Fiți atenți. Imaginea cea mai cunoscută este aceea a pietrei, a stâncii; numele de Petru o evocă. Și ce înseamnă acest termen aplicat la un om simplu și sensibil, volubil și slab, ce putem să spunem? Piatra este dură, este stabilă, este durabilă; stă la baza unui edificiu, susține totul … iar edificiul se numește Biserica: „Pe această piatră voi zidi Biserica mea”.

Dar mai sunt alte imagini raportate la Sfântul Petru, care ar merita să fie explicate și meditate: imagini folosite de Isus însuși, pline de o semnificație profundă.

Cheile, de exemplu, adică puterile; încredințate doar lui Petru, nu la toți Apostolii, cheile semnifică plinătatea facultăților ce se exercită nu numai pe pământ, ci și în cer. Iar năvodul, năvodul lui Petru, de două ori în Evanghelie aruncat pentru o pescuire miraculoasă? „Te voi face pescar de oameni”, zice Evanghelia Sfântului Luca (5, 10). Iar aici imaginea umilă a pescuitului asumă semnificația imensă și maiestuoasă a misiunii istorice și universale încredințate acelui simplu pescar de pe lacul Genezaret!  Iar figura păstorului? „Paște miei mei, paște oile mele” (In 21, 16-17), a spus Isus Sfântului Petru cumva ca să ne facă pe noi să înțelegem că planul mântuirii noastre implică un raport necesar între noi și el, Păstorul suprem.

Și așa mai departe; deși, dacă privim mai bine în paginile Scripturii, vom găsi alte imagini semnificative, cum este cea a monezii (Mt 17, 25), din porunca lui Isus pescuită de Petru pentru a plăti tributul; cum este cea a bărcii lui Petru, în care a urcat Isus și a învățat mulțimile (Lc 5, 3); cum este cea a pânzei mari coborâte din cer în extazul de la Iope (Fap 10, 3) și cea a lanțurilor care cad de pe mâinile lui Petru (Fapt 12, 7) și cea a cântului cocoșului care cântă ca să-i amintească lui Petru de slăbiciunea sa umană (Mc 14, 72), și cea a cingătorii care într-o zi, cea din urmă, va semnifica martiriul Apostolului și va cuprinde mijlocul lui Petru (In 21,18); pentru a nu mai vorbi despre imaginele raportate la Petru împreună cu ceilalți Apostoli: „Voi sunteți sarea pământului …, voi sunteți lumina lumii” (Mt 5, 13 și 14).

Toate aceste imagini sunt specifice limbajului biblic și evanghelic în mod special și ascund semnificații mari și precise. În spatele simbolului se află un adevăr, o realitate, pe care mintea noastră o poate cerceta, o poate vedea cât este de mare și de aproape.

Devoțiunea la Sfântul Petru ne face astfel să întâlnim gândul lui Isus. Vă dorim să puteți avea parte acum și mereu de această întâlnire spirituală. Sfântul Ambroziu a scris aceste faimoase cuvinte: „Ubi Petru, ibi Ecclesia” (in Ps. 40, 30; P.L. 14, 1082); putem să adăugăm: unde este Petru și împreună cu el Biserica, acolo este Christos! Așa este.»

Din Paul VI, Discurs din 17 iunie 1964, în: Ulderico Gamba, Pensieri di Paolo VI. Autobiografia spirituale per ogni giorno dell’anno, Editura A.E.P.C., Vigodarzere (PD) 2014, pp. 527-529). Traducere P. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 29 iunie 2017
Toma de Aquino: Cred în unitatea, sfințenia, catolicitatea și stabilitatea Bisericii

«După cum vedem că într-un singur om este un singur suflet și un singur corp și, totuşi, că are diferite membre, tot la fel Biserica Catolică este un singur corp, dar are diferite membre. Dar sufletul care dă viață acestui corp este Spiritul Sfânt. Astfel, după credința în spiritul sfânt, ni se porunceşte să credem în sfânta Biserică Catolică. De aceea, se adaugă în simbol: sfânta Biserică Catolică. În legătură cu aceasta trebuie să știm că Biserica înseamnă adunare. Din acest motiv, Biserica sfântă este aceeaşi cu adunarea credincioșilor și oricare creștin este asemenea unui membru al Bisericii înseşi, despre care se spune în Ecleziasticul, 51, 31: apropiați-vă de mine, voi care sunteți lipsiți de învățătură și adunați-vă la școală. Această sfântă Biserică are patru atribute: este una, este sfântă, este Catolică, adică universală, şi este puternică și stabilă.

Unitatea Bisericii

În legătură cu primul, trebuie știut că, deşi diferiți eretici au dat naștere la diferite secte, totuşi ele nu aparțin Bisericii, pentru că acestea sunt divizate în părți, pe când Biserica este una, [potrivit cu] Cântarea Cântărilor, 6, 8: una este porumbița mea, frumusețea mea. Unitatea Bisericii provine din următoarele trei cauze.

1). Mai întâi, din unitatea credinței. Căci toți creștinii care fac parte din corpul Bisericii cred același [adevăr, potrivit cu] I Corinteni, 1, 10: același [adevăr] să-l spuneți toți și să nu fie între voi schisme, [şi cu] Efeseni, 4, 5: un singur Dumnezeu, o singură credință, un singur botez.

2). În al doilea rând, din unitatea speranței, pentru că toți au fost întăriţi într-o unică speranță de a ajunge la viața eternă, şi de aceea zice Apostolul, în Efeseni, 4, 4: un singur corp și un singur spirit, după cum ați fost chemați la o singură speranță a chemării voastre.

3).  În al treilea rând, din unitatea carității, pentru că toți se unesc în iubirea de Dumnezeu și unul cu celălalt în iubirea reciprocă, [potrivit cu] Ioan, 17, 22: gloria pe care mi-ai dat-o mie le-am dat-o lor, ca să fie una, după cum și noi una suntem. Astfel, se vede când iubirea este adevărată, când membrele se îngrijesc unele de celelalte și când suferă unele pentru celelalte, [potrivit cu] Efeseni, 4, 15-16: în caritate, să creștem în toate privințele, în acela care este capul, Christos: din el corpul întreg se încheagă și se leagă prin contribuția fiecărei încheieturi potrivit lucrării proprii fiecărui membru, iar corpul crește spre edificarea lui în caritate; pentru că, potrivit harului dăruit de Dumnezeu, fiecare trebuie să îl servească pe aproapele său. De aceea, nimeni nu trebuie să dispreţuiască [Biserica], dar nici să îndure să fie îndepărtat şi expulzat din această Biserică, pentru că nu este decât o singură Biserică în care oamenii se pot salva, așa după cum în afara arcei lui Noe nimeni nu a putut să se salveze.

Sfințenia Bisericii

În legătură cu al doilea [atribut], trebuie ştiut că există și o altă adunare, și anume aceea a celor care produc răul, [potrivit cu] Psalmul, 25, 5: am urât Biserica celor care produc răul. Dar aceasta este rea, pe când Biserica lui Christos este sfântă; în I Corinteni 3, 17, Apostolul [spune]: templul lui Dumnezeu este sfânt, iar acesta sunteți voi, de aceea se spune, sfânta Biserică. Dar credincioșii acestei adunări se sfințesc din următoarele patru motive.

1). Mai întâi, pentru că, așa după cum Biserica se consacră, se spală din punct de vedere material, tot la fel și credincioșii sunt spălați cu sângele lui Christos, [potrivit cu] Apocalipsa, 1, 5: ne-a iubit pe noi și ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele său, [şi cu] Evrei, 13, 12: Isus, pentru a sfinți poporul prin sângele său, a suferit în afara porții.

2). Al doilea, din ungere, pentru că, așa după cum Biserica este unsă, tot la fel și credincioșii sunt unși cu o ungere spirituală, ca să se sfințească; altfel, nu ar fi creștini; căci Christos înseamnă „uns”. Această ungere este harul spiritului sfânt, [potrivit cu] II Corinteni, 1, 21: care ne-a uns pe noi, Dumnezeu, şi [cu] I Corinteni, 6, 11: ați fost sfințiți în numele Domnului nostru Isus Christos.

3). Al treilea, din locuirea Treimii, căci oriunde Dumnezeu își fixează locuirea, locul acela este sfânt. De aceea, în Geneza, 28, 16 [se afirmă]: cu adevărat locul acesta este sfânt, iar în Psalmul, 92, 5: casei tale i se cuvine sfințenia, Doamne.

4). Al patrulea, datorită invocării lui Dumnezeu, [potrivit cu] Ieremia, 14, 9: tu, însă, în noi ești, Doamne, iar numele tău este invocat asupra noastră. Așadar, trebuie să ne temem ca, după o asemenea sfințire, să nu pătăm prin păcat sufletul nostru, care este templul lui Dumnezeu. Apostolul, în I Corinteni, 3, 17, [spune]: dacă cineva va distruge templul lui Dumnezeu, și Dumnezeu îl va distruge pe el.

Catolicitatea Bisericii

Referitor la al treilea [atribut] al Bisericii trebuie să știm că Biserica este catolică, adică universală.

1). Mai întâi, în privința locului, pentru că este în toată lumea, contrar [a ceea ce susțin] donatiștii, [potrivit cu] Romani, 1, 8: credința voastră se vestește în toată lumea, [şi cu] Marcu, 16, 15: mergeți în toată lumea, predicați Evanghelia la toată creatura. În vechime, Dumnezeu era cunoscut doar în Iudeea, dar acum în toată lumea. Dar această Biserică are trei părți. Una este pe pământ, alta este în cer, iar a treia este în purgator.

2). În al doilea rând, este universală în privința condiției oamenilor, pentru că nimeni nu este respins să facă parte din ea, nici domnul, nici servul, nici bărbatul, nici femeia, [potrivit cu] Galateni, 3, 38: nu mai este bărbat nici femeie.

3). În al treilea rând, este universală în privința timpului. Căci unii spuseseră că Biserica trebuie să dureze până la un moment dat. Dar lucrul acesta este fals, fiindcă această Biserică a început în timpul lui Abel și va dura până la sfârșitul lumii, [potrivit cu] Matei, 28, 20: iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului. Dar, după sfârșitul veacului va rămâne în cer.

Stabilitatea Bisericii

În legătură cu al patrulea [atribut], trebuie știut că Biserica este stabilă.

1). Se spune, însă, că o casă este stabilă mai întâi dacă are temelii bune. Dar temelia principală a Bisericii este Christos. Apostolul, în I Corinteni, 3, 11, [afirmă]: nimeni nu poate să pună altă temelie în afara celei care a fost pusă deja, iar aceasta este Christos Isus. Pe de altă parte, temelia secundară sunt apostolii și învăţătura lor, şi de aceea ea este stabilă: de aceea se spune în Apocalipsă, 31, 15 că cetatea avea douăsprezece temelii și pe ele erau scrise numele celor doisprezece apostoli. Şi de aici vine faptul că Biserica este numită „apostolică”, şi tot de aici mai provine şi faptul că, pentru a semnifica stabilitatea acestei Biserici, fericitul Petru este numit „capul” [ei].

2). În al doilea rând, stabilitatea unei case se manifestă prin faptul că nu poate fi distrusă chiar dacă este zguduită. Dar Biserica nu a putut fi distrusă niciodată: nici de persecutori (dimpotrivă, chiar dacă persecuțiile au durat, ea s-a dezvoltat mai mult, iar cei care o persecutau, precum şi cei pe care ea îi persecuta au slăbit, [potrivit cu] Matei, 21, 44: cine va cădea peste această piatră va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera); nici de erori (dimpotrivă, cu cât erorile au năvălit mai mult, cu atât mai mult s-a arătat adevărul, [potrivit cu] II Timotei, 3, 8: oameni stricați la minte, osândiți cât privește credința; dar nu vor ajunge prea departe); nici de tentațiile demonilor (căci Biserica este ca un turn în care se refugiază oricine luptă împotriva diavolului, [potrivit cu] Proverbe, 18, 10: turn foarte puternic este numele Domnului). Şi de aceea, diavolul se străduiește în principal să o distrugă, dar nu reușește, pentru că Domnul a spus în Matei, 16, 18: iar porțile iadului nu o vor învinge, ca și cum ar spune: vor lupta împotriva ta, dar nu vor învinge. Și de aici vine faptul că doar Biserica lui Petru (de partea căruia a revenit Italia întreagă, când discipolii fuseseră trimiși să predice) a fost mereu stabilă în credință, iar în timp ce în alte părți sau nu există nici o credință, sau este amestecată cu multe erori, Biserica lui Petru este şi de veghe în credință și curățată de erori. Nici nu este de mirare că Domnul i-a zis lui Petru, în Luca, 22, 32: eu m-am rugat pentru tine, Petre, ca să nu scadă credința ta

Din Toma de Aquino, Expunere la simbolul apostolilor, trad. Wilhelm Dancă, Editura Polirom, Iași 2016, pp. 159-167.

Predica Discipolii lui Isus sare și lumină a lumii

PAPA BENEDICT XVI DESPRE BISERICA SARE ȘI LUMINĂ A LUMII

«Biserica nu este o organizație dintre multele altele sau un fel de stat în stat, care ar trebui, în consecință, să fie constituit după același reguli democratice ale jocului. Ea este cu totul altceva, o forță spirituală, ca să zic așa. Ea are forma sa socială și organizatorică, dar este esențialmente un izvor de forță, care furnizează ceea ce statul, cu de la sine putere, nu poate să aibă. Există o formulare, devenită deja proverbială, a lui Böckenförde: „Societatea democratică trăiește din forțe pe care singură nu le poate produce”. (…) De aceea, pentru Biserică este foarte important ca ea să nu se înțeleagă pe sine, în primul rând, ca un corp de autoadministrare, care face anumite oferte de prestare de servicii, ci că ea trăiește din ceea ce nu a făcut ea însăși și că trăiește acest lucru cu fidelitate și vitalitate, dând întregului corp al omenirii ceea ce el nu poate să aibă printr-o hotărâre luată de unul singur. Biserica nu poate să dea lumii nici un ordin, dar poate să aibă pregătite răspunsuri în situații de derută. Prin imaginile biblice despre sarea pământului, despre lumina lumii, se face întrucâtva referire la funcția de reprezentare a Bisericii. Sarea pământului presupune că nu tot Pământul este făcut din sare. Biserica are, în calitatea ei de Biserică, o funcție pentru întreg, în inima întregului, nefiind, pur și simplu, o copie a celuilalt, ea nu este nici măcar un stat. Toate acestea trebuie să fie prezentate în viața ei. Ea trebuie să fie conștientă de misiunea ei cu totul specifică, să fie cumva ieșirea din ceea ce este propriu lumii și pătrunderea în lumina lui Dumnezeu; Biserica trebuie să țină această ieșire liberă, deschisă, pentru ca suflul vieții să poată pătrunde înspre noi, în lume.

Din Papa Benedict al XVI-lea, Sarea pământului. Creștinismul și Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii. O convorbire cu Peter Seewald, traducere de Tudor Soroceanu, Editura Sapientia, Iași 2006, pp. 323-324.

Mai jos puteți să ascultați predica din 5 februarie 2017 (Duminica a V-a, Anul A):

  • 5 februarie 2017
Ciril și Metodiu: Modele de simțire a unității Bisericii

IOAN PAUL II DESPRE APOSTOLATUL SFINȚILOR CIRIL ȘI METODIU (I)

(12) «Dar caracteristica pe care doresc să o subliniez în acțiunea desfășurată de apostolii slavilor, Ciril și Metodiu, este modul lor pacific de a zidi Biserica, inspirați fiind de concepția pe care o aveau despre Biserică una, sfântă și universală. Chiar dacă creștinii slavi, mai mult decât alții, îi consideră pe cei doi sfinți ca fiind „slavi după inimă”, aceștia rămân, totuși, oameni de cultură elenistă și de formație bizantină, adică oameni care aparțin în întregime tradiției civile și ecleziastice a Orientului creștin. Încă din epoca lor, divergențele dintre Constantinopol și Roma au început să devină motive de dezbinare, chiar dacă sciziunea dintre cele două părți ale aceluiași creștinism s-a produs mai târziu. Evanghelizatorii și învățătorii slavilor au plecat spre Moravia Mare, pătrunși de toată bogăția tradiției și de experiența religioasă caracteristică creștinismului oriental și exprimate în mod deosebit în învățătura teologică și în celebrarea liturgiei sacre. Deși, de mult timp deja, toate oficiile sacre fuseseră celebrate în greacă în toate Bisericile care se găseau pe teritoriul Imperiului bizantin, tradițiile proprii ale multor Biserici naționale din Orient – precum Biserica georgiană sau siriacă – care foloseau pentru serviciul divin limba poporului, erau bine cunoscute în marea cultură din Constantinopol și, mai ales de către Constantin Filosoful, datorită studiilor și contactelor repetate pe care le avusese cu creștinii din aceste Biserici, fie în capitală, fie în cursul călătoriilor. Cei doi frați, conștienți de vechimea și legitimitatea acestor sfinte tradiții, nu s-au temut să folosească limba slavă în liturgie, făcând din ea un instrument eficace pentru a-i familiariza cu adevărurile divine pe cei care vorbeau această limbă. Au făcut-o într-un spirit liber de orice atitudine de superioritate sau de dominare, din iubire pentru dreptate și cu zel apostolic evident față de popoarele care erau în curs de afirmare. Creștinismul occidental, după migrațiile noilor popoare, amestecase grupurile etnice care se alăturaseră populațiilor latine locale, dându-le tuturor, în scopul de ale uni, limba, liturgia și cultura latine, transmise prin Biserica Romei. Uniformitatea astfel realizată a dat acestor societăți relativ tinere și în plină expansiune un sentiment de forță și de fermitate, ceea ce a contribuit la o strânsă unitate în rândul lor și la o puternică afirmare în Europa. Putem înțelege că, într-o astfel de situație, orice diversitate risca să fie primită ca o amenințare a acestei unități încă in fieri și că exista tentația de a o elimina, chiar recurgând la diferite forme de constrângere.

(13) În acest punct, apare ca un lucru neobișnuit și admirabil modul în care cei doi sfinți, lucrând în situații atât de complexe și de precare, nu au încercat să impună popoarelor la care trebuiau să propovăduiască nici indiscutabila superioritate a limbii grecești și a culturii bizantine, nici obiceiurile ori modul de viață al unei societăți mult mai avansate, în care fuseseră formați, de care erau în mod evident atașați și cu care erau obișnuiți. Îndemnați de marea dorință de a-i reuni în Cristos pe noii credincioși, au adaptat la limba slavă textele bogate și rafinate ale liturgiei bizantine și au armonizat mentalitatea și obiceiurile noilor popoare cu elaborările subtile și complexe ale dreptului greco-roman. Urmând acest program de înțelegere și pace, au respectat în orice moment obligațiile misiunii lor. Au ținut cont de prerogativele tradiționale și de drepturile ecleziastice definite prin canoanele conciliare. De asemenea, au considerat că era de datoria lor – ei fiind supuși ai imperiului din Orient și credincioși care depindeau de patriarhul Constantinopolului – să dea cont Pontifului Roman despre munca lor misionară. Ei supuneau judecății acestuia, pentru a obține de la el aprobarea, doctrina pe care o mărturiseau și pe care o învățau, cărțile liturgice compuse în limba slavă și metodele adoptate pentru evanghelizarea acestor popoare. Desfășurându-și misiunea prin mandat de la Constantinopol, au încercat apoi să obțină confirmarea acesteia îndreptându-se spre Scaunul Apostolic de la Roma, centru vizibil al unității Bisericii. Astfel au zidit Biserica animați de simțământul universalității sale ca Biserică una, sfântă, catolică și apostolică. Acest lucru reiese, în modul cel mai clar și mai explicit, din comportamentul lor. Putem spune că invocația lui Isus din rugăciunea sacerdotală, ut unum sint (In 17, 21-22), reprezintă deviza lor misionară, în spiritul cuvintelor psalmistului: „Lăudați pe Domnul, toate neamurile, lăudați-l, voi, toate popoarele!” (Ps 117/116,1). Pentru noi, oamenii de astăzi, apostolatul lor exprimă și o chemare ecumenică: invită la reconstruirea, în pacea reconcilierii, a unității care a fost în mod grav compromisă după epoca sfinților Ciril și Metodiu și, în primul rând, unitatea dintre Orient și Occident. Convingerea celor doi sfinți din Salonic, conform căreia fiecare Biserică locală este chemată să reîmbogățească cu propriile sale daruri pleroma catolică, era în perfectă armonie cu intuiția evanghelică de a nu lăsa ca diferitele moduri de viață din Bisericile creștine particulare să nu poată justifica dezacordurile, neînțelegerile, rupturile în mărturisirea de credință unică și în practicarea carității.»

Din Ioan Paul II, Scrisoarea enciclică Slavorum apostoli, din 2 iunie 1985, trad. Iulia Cojocariu, nr. 12-13.

(București, 23 ianuarie 2017)